Radio România Internațional

Tag: scoala

  • Jurnal românesc – 20.11.2013

    Jurnal românesc – 20.11.2013

    Ministrul de externe Titus Corlăţean a recunoscut drept pripită şi insuficient pregătită modalitatea de implementare, de către România, a restricţiilor vamale privind bunurile aduse din afara Uniunii Europene, respectiv din Republica Moldova, Ucraina şi Serbia vecine. Este motivul pentru care Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a suspendat, până la 1 decembrie, noile restricţii legate de cantităţile de tutun, alcool şi alimente care pot fi aduse din afara Uniunii. Modalităţile de punere în practică a acestor restricţii vor fi reexaminate, astfel încât să fie evitate orice fel de ambuteiaje, deranjante pentru cetăţenii care doresc să treacă civilizat şi rapid prin punctele de frontieră. Solicitat să comenteze cozile care s-au format la sfârşitul săptămânii trecute la vama româno-moldoveană din cauza controalelor mai severe, ministrul Titus Corlăţean a precizat că este vorba de aplicarea unor reglementări comunitare privind frontierele externe ale comunităţii europene.



    Profesorii, dar şi personalul administrativ şi auxiliar din România pot fi sancţionaţi cu amenzi consistente pentru tratament degradant în şcoală. Astfel, scoaterea elevilor din clasă în timpul orei, trimiterea lor la colţ, insultele şi jignirile sunt interzise prin lege în mediul şcolar. Tratamentele degradante sunt interzise prin Legea 257/2013 care modifică şi completează Legea 272/2004 privind protecţia drepturilor copilului. Directorul Direcţiei pentru Protecţia Copilului, Elena Tudor, a declarat că pentru încălcarea acestor prevederi legale au fost prevăzute şi sancţiuni, personalul didactic şi nedidactic putând fi amendat cu sume cuprinse între 1.000 şi 2.500 de lei.



    Circa 5.500 de studenţi români şi bulgari la diverse instituţii de învăţământ superior din Anglia trebuie să furnizeze informaţii suplimentare în vederea obţinerii de sprijin financiar. Cotidianul The Guardian preciza, că, potrivit previziunilor interne, Departamentul pentru afaceri, inovare şi aptitudini al guvernului britanic se confruntă cu un deficit de 80 de milioane de lire în bugetul pe acest an ca urmare a intensificării înscrierilor la 46 de colegii particulare. Potrivit The Guardian, numărul general de studenţi înscrişi a crescut de la 13.000 în perioada 2011-2012 la 30.000 în anul academic trecut. Studenţii pot cere alocaţii de până la 3.400 de lire pe an.



    Liga Studenţilor Români din Străinătate, în parteneriat cu British Council din România, organizează, vineri 23 noiembrie, conferinţa Internaţionalizarea Educaţiei: Studiile în Marea Britanie şi întoarcerea acasă”. În contextul în care universităţile britanice reprezintă o destinaţie preferată a elevilor şi studenţilor români, conferinţa îşi propune să prezinte oportunităţile de învăţământ din Marea Britanie şi colaborările bilaterale la nivel universitar şi de cercetare. Participanţii vor putea obţine informaţii despre Marea Britanie direct de la români care au studiat, deja, acolo, dar şi de la reprezentanţii unor universităţi britanice prestigioase. În ceea ce priveşte opţiunile profesionale ale tinerilor absolvenţi, managerii unor firme de top le vor vorbi participanţilor despre întoarcerea acasă şi oportunităţile de angajare din România. Evenimentul de vineri va avea loc în cadrul Expoziţiei Educaţiei din Marea Britanie (Education UK Exhibition), organizată de British Council şi Ambasada Marii Britanii la Bucureşti.



    Parlamentul European a adoptat, marţi, la Strasbourg, noul program comunitar Erasmus+, care va asigura finanţarea de burse în străinătate pentru studenţi, profesori, formatori şi ucenici. Erasmus+ reuneşte programele actuale din sectorul educaţiei, al formării profesionale şi al tineretului – Comenius, Erasmus, Erasmus Mundus, Leonardo da Vinci şi Grundtvig – şi, pentru prima oară, introduce sportul ca sector specific. Cu un buget total de aproape 15 miliarde de euro, Erasmus+ susţine mobilitatea tinerilor între 13 şi 30 de ani şi propune un mecanism de garantare a împrumuturilor pentru studenţii la master, datorită căruia, tinerii vor putea obţine credite în condiţii favorabile pentru a-şi finanţa studiile în străinătate. Erasmus+ va sprijini, de asemenea, un nou tip de parteneriate între instituţiile de învăţământ şi întreprinderi, în scopul formarii profesionale a tinerilor într-un mediu real de muncă, dar şi noi metode de predare adaptate cererilor de pe piaţa muncii.

  • Ce aduce noul an şcolar

    Ce aduce noul an şcolar

    Pentru 3,2 milioane de copii şi adolescenţi din România a început un nou an şcolar. Un an şcolar care aduce şi el modificări, aşa cum s-a întâmplat şi cu precedenţii, marcaţi de o continuă încercare de reformare în căutarea formulei optime.



    Cea mai importantă modificare pusă în practică de acum este schimbarea modului în care se va calcula media de admitere la liceu. Astfel, media celor patru ani de gimnaziu va conta la admiterea în liceu în proporţie de 25% şi nu de 50% ca până acum. Constatarea că există diferenţe notabile între mediile mai mari obţinute de elevi în şcoală pe parcursul gimnaziului şi mediile mai mici de la evaluarea naţională este cea care a condus la luarea acestei decizii, spun decidenţii



    O altă noutate este extinderea evaluărilor şi la clasele a doua, a patra şi a şasea. Ministrul Educaţiei, Remus Pricopie, explică: Vom putea afla cu mulţi ani înainte şi nu la sfârşitul clasei a opta că un elev are deficienţe în utilizarea numerelor sau la limba română şi, putem, în funcţie de aceste informaţii, să facem corecturile necesare.”



    Altfel spus, evaluările vor constitui radiografii ale sistemului educaţional românesc şi ale competenţelor dobândite de elevi pe parcursul anilor de studii.



    În ceea ce priveşte reforma manualelor şcolare, schimbările se vor face treptat, aceasta presupunând atât actualizarea conţinutului, cât şi introducerea manualelor digitale.



    Potrivit Ministerului Educaţiei, calendarul stabilit este respectat la această dată, primele manuale digitale urmând să apară la sfârşitul anului şcolar 2013-2014. Remus Pricopie a precizat că nu se va renunţa la formatul pe hârtie, ci se va adăuga componenta digitală. În cursul acestei luni vor fi lansate în dezbatere publică metodologia de elaborare a manualelor pentru clasele I şi a II -a, calendarul acestora, dar şi modul de implementare a manualelor digitale. În vederea accesării acestor manuale digitale, ministrul Educaţiei a declarat pentru Radio România că procesul de conectare a şcolilor la internet va continua în cursul acestui an.



    Remus Pricopie: Sperăm ca până la sfârşitul anului să finalizăm procedura de selecţie şi apoi să înceapă implementarea proiectului propriu-zis. Aceasta înseamnă conectarea a peste 2.500 de şcoli la internet de bandă largă.”



    La capitolul bile negre şi în acest an rămân infrastructura deficitară şi lipsa avizelor sanitare, în special în mediul rural, în zonele unde nu există canalizare şi apă curentă. Totuşi, procentul acestora a scăzut cu 5% faţă de anii precedenţi, relevă statisticile.

  • Soluţii privind copiii din afara sistemului de educaţie

    Soluţii privind copiii din afara sistemului de educaţie

    Abandonul şcolar, un subiect important pentru instituţiile europene, a devenit o temă de discuţie şi pe agenda publică din România. Nu doar aflarea exactă a dimensiunilor fenomenului este importantă, ci şi găsirea de soluţii. Iar acestea nu pot veni decât prin colaborarea dintre autorităţile competente în mai multe domenii: educaţie, protecţie socială şi dezvoltare locală. La toate acestea, se referă cercetarea Toţi copiii la şcoală până în 2015, iniţiativă globală privind copiii în afara sistemului de educaţie: studiu naţional”, elaborată sub egida UNICEF. Este un studiu bazat pe o metodologie comună celor 26 de state participante, România inclusiv. La întocmirea raportului privitor la ţara noastră, au contribuit Ministerul Educaţiei, Ministerul Muncii, Institutul Naţional de Statistică şi Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei. Obiectivul studiului este să analizeze contextul abandonului şcolar, să crească gradul de conştientizare legat de acest fenomen şi să propună soluţii. Dar până la găsirea soluţiilor, trebuie să cunoaştem amploarea unui fenomen ale cărui cauze nu ţin doar de domeniul învăţământului.



    Sandie Blanchet, reprezentanta UNICEF în România vorbeşte despre o parte din aceste cauze: Copiii aflaţi în pragul abandonului şcolar sunt cei foarte săraci, cei care provin din zone rurale, cei care aparţin etniei rome şi cei cu dizabilităţi. Sistemul de educaţie ar trebui să se axeze mai degrabă pe prevenirea abandonului decât pe măsurile de intervenţie. Trebuie să ne asigurăm că aceşti copii sunt înscrişi la şcoală şi rămân la şcoală. Acest fapt ar reprezenta şi un avantaj financiar, căci e mai ieftin.”



    Dezavantajele pe termen lung ale abandonului şcolar afectează întreaga societate şi economie a unei ţări. Potrivit unor date furnizate de Institutul Naţional de Statistică, 52% din tinerii care au părăsit şcoala de timpuriu au ajuns mult mai repede în starea de şomaj. Şi o altă dovadă că abandonul şcolar este o problemă socială constă în faptul că există diferenţe între regiunile ţării. În unele dintre ele fenomenul este mai redus decât în altele în funcţie de situaţia economică şi etnică a zonei. În localităţile unde ponderea etniei rome depăşea 5% din populaţia locului, rata abandonului şcolar era mai mare. Alte date statistice ni le oferă tot Sandie Blanchet: Rata părăsirii timpurii a şcolii a ajuns la 17,5%. E în creştere. Conform agendei Europa 2020, ţintele României sunt de 15% până în 2014 şi 11% până în 2020. Pentru că abandonul şcolar este influenţat de factori sociali precum sărăcia, sănătate, alimentaţie şi mediu familial, sunt necesare soluţiile transversale la nivel sectorial. La nivel local, şcolile, asistenţii sociali, primăriile trebuie să colaboreze ca să prevină abandonul. Calitatea actului educativ este, de asemenea, problematică. 40% din tinerii de 15 ani au un nivel scăzut de alfabetizare. În Polonia, acest procent este de 15%, iar în Ungaria, de 18%. Soluţiile în acest sens sunt reprezentate de profesori calificaţi şi motivaţi şi de o programă şcolară care să accentueze dezvoltarea competenţelor şi nu memorarea informaţiilor. România investeşte 3,5% din PIB-ul său în sistemul de învăţământ. Comparativ, Polonia şi Ungaria alocă 5%.”



    Cu toate acestea, statisticile pot fi înşelătoare atunci când nu se cunoaşte întregul context al abandonului şcolar, dar şi modalitatea de calcul a acestei rate. Ciprian Fartuşnic, cercetător la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, ne spune cum se calculează în România această rată.


    Ne uităm la numărul de copii care s-au înscris în septembrie într-o şcoală şi verificăm câţi dintre ei termină anul şcolar în iunie. Rata abandonului se calculează comparând intrările cu ieşirile. Ce aduce nou acest studiu e faptul că se întreabă câţi trebuiau să fie la şcoală. Aflăm astfel că numărul lor e mai mare decât cel al elevilor înscrişi. Cu ajutorul INS, am aflat câţi copii ar fi de vârsta intrării în ciclul preşcolar sau primar. Am comparat această cifră cu numărul copiilor înscrişi în sistemul de educaţie. Făcând o scădere simplă, am aflat că în clasa I intră mai puţini copii decât ar trebui conform datelor demografice. După care fenomenul se accentuează. În ciclul primar, vezi că la grupa de vârstă 7-10 ani sunt peste 55.000 de copii care nu apar în sistemul de educaţie. La gimnaziu, lucrurile stau la fel, deşi copiii ar fi trebuit să fie înscrişi, căci în datele demografice, ei există.”



    Folosind metoda de calcul a instituţiilor UE, fenomenul capătă alte dimensiuni şi trebuie înţeles altfel. Ciprian Fartuşnic: La nivelul UE, nu se compară ratele de abandon între statele-membre pentru că există importante diferenţe metodologice. De pildă, există o metodă care face un calcul pe cohorte, urmărite pe mai mulţi ani de studiu. Indicatorul utilizat este această rată a părăsirii timpurii a şcolii. Aceasta se focalizează pe o anumită grupă de vârstă, între 18 şi 24 de ani. De ce? Pentru că acolo te aştepţi să găseşti tineri care au un nivel de bază al educaţiei. Calculând aşa, vedem că aproape 1 din 5 tineri nu au reuşit să termine măcar învăţământul obligatoriu de 10 clase.”



    Indiferent de metoda de calcul, soluţiile pentru abandonul şcolar presupun conlucrarea dintre mai multe instituţii şi nu pot trece cu vederea date statistice precum cele incluse în cercetarea Toţi copiii la şcoală până în 2015, iniţiativă globală privind copiii în afara sistemului de educaţie: studiu naţional”.

  • Abandonul şcolar

    Abandonul şcolar

    Sunt multiple cauzele pentru care copii abandonează şcoală cu mult înainte de terminarea ciclului de învăţământ obligatoriu. În general, ele ţin de sărăcie şi de un anturaj care nu preţuieşte deloc învăţătura. De multe ori, costul caietelor, al cărţilor, al activităţilor extra-şcolare e greu de suportat de către părinţi, alteori cei din urmă nu-i încurajează deloc pe copii să-şi depăşească condiţia mergând la şcoală. Conform Eurostat (biroul de statistică al UE), în medie, în toate statele-membre, ponderea tinerilor care îşi abandonează prematur studiile este în prezent de 12,8 % în UE, scăzând de la 13,5 % în 2011.



    În România, conform aceleiaşi surse, rata abandonului şcolar era, în 2010, de 18%, pentru a scădea anul trecut, la 17%. Din păcate, datele acestea nu sunt foarte relevante pentru întreaga dimensiune a fenomenului din România, căci aici sunt aplicate alte definiţii ale abandonului şcolar şi implicit, alte măsurători. De pildă, definiţia care funcţionează în UE este următoarea: Rata abandonului şcolar este definită ca procentul de persoane cu vârste între 18 şi 24 de ani care au cel mult studii medii şi care nu mai sunt înregistrate în sistemul de învăţământ sau de formare profesională.” Bogdan Georoceanu, specialist în educaţie, în cadrul organizaţiei World Vision” din România ne explică: Această definiţie este subliniată de practica educaţională de la noi, drept rată de părăsire timpurie a şcolii. La abandonul şcolar din România ne raportăm, atunci când vorbim de părăsirea învăţământului obligatorie. Cifrele din România vizavi de rata de părăsire timpurie a şcolii arată mult mai rău ca în restul UE. În ceea ce priveşte abandonul educaţiei obligatorii, cifrele sunt foarte diferite în funcţie de cine le măsoară. UNICEF şi Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei merg pe măsurătoarea pe cohortă, măsurând numărul de copii care au intrat în sistem într-un anumit an şi procentul lor care reuşeşte să absolve învăţământul obligatoriu la în cei opt ani prevăzuţi. Ministerul Educaţiei, pe de altă parte, măsoară abandonul şcolar anual. Măsoară numărul de copii care intră la începutul anului şcolar, iar la sfârşitul anului, îi numără pe cei care termină. Diferenţa este raportată ca abandon şcolar. Pentru ca un copil să fie declarat în situaţie de abandon şcolar, el trebui să nu frecventeze cursurile timp de trei ani consecutiv. Avem o masă critică de copii despre care nu ştim încă dacă sunt în abandon şcolar sau nu. Situaţia este foarte incertă pentru că nu avem definit conceptul pericol de abandon şcolar” sau de risc de abandon şcolar”.



    Însă, indiferent de definiţie sau de modalitatea de măsurare, iată care sunt statisticile oficiale din România. Bogdan Georoceanu, de la World Vision”: Conform Raportului privind starea învăţământului, Ministerul Educaţiei spune că abandonul şcolar, per total, în România este de 1,5% pe an. În mediul rural, rata urcă până la 1.7 %-2%, în funcţie de genul copilului, de tipul de învăţământ, primar sau gimnazial. Când vorbim despre clasele a IX-a şi a X-a, lucrurile stau mult mai rău. Cu acest fenomen, se confruntă tot mediul rural, în ansamblul său. Există, mai degrabă, vârfuri ale frecvenţei şcolare. Mă refer la localităţi care au o stare materială mai bună, au infrastructură şi au asigurate transport şcolar şi cadre didactice calificate. Însă în comunităţile sărace şi izolate, situaţia este deplorabilă.”



    În aceste comunităţi sărace şi izolate, multe dintre ele aflate la ţară, dar şi în zonele periferice ale marilor oraşe, copii părăsesc şcoala în procente mai mari ca în alte părţi. Multe şcoli s-au închis, accesul la cele rămase se face greu, uneori copii fiind obligaţi să străbată mulţi kilometri pe jos ca să ajungă la cea mai apropiată şcoală care se află în alt sat. De asemenea, unii copii sunt ţinuţi de părinţi acasă ca să-i ajute în gospodărie, alţii sunt abandonaţi de părinţii plecaţi la muncă în străinătate şi renunţă ei la şcoală din lipsa încurajării. Pentru a veni în ajutorul lor, World Vision” implementează de câţiva ani programul Vreau în clasa a noua”. Până acum au fost ajutaţi 277 de copii din mediul rural să-şi continue studiile la liceu prin intermediul unor sponsori dispuşi să le acorde o bursă lunară, în acest scop. Printre beneficiari se află şi Ema, elevă în clasa a XII-a la un liceu din judeţul Ialomiţa. Ema locuieşte într-o zonă defavorizată de la periferia unui oraş, împreună cu cei doi fraţi ai săi şi cu părinţii, fără serviciu de multă vreme, căci în regiunile defavorizate, locurile de muncă sunt rare. În continuare, chiar Ema ne povesteşte cum a intrat în programul de la World Vision”: Am luat legătură cu World Vision prin intermediul lucrătorilor sociali care ne-au spus nouă, mai multor elevi cu medii mari la învăţătură, că am putea primi o bursă. Pentru că aveam nevoie de această bursă, ea mi s-a oferit din clasa a X-a, de aproape trei ani. Bursa este de o sută de lei noi pe lună, iar cu ajutorul ei îmi pot cumpăra rechizite, haine, atunci când am nevoie, şi alimente. Nu este o sumă foarte mare, dar mă bucur că o pot primi, căci o primesc pentru rezultatele mele şcolare.”



    În ciuda situaţiei materiale precare, Ema spune că nu a fost niciodată în pericol să abandoneze şcoala, care-i place foarte mult. S-ar fi descurcat oricum foarte bine, chiar şi fără bursă: Aş avea rezultate la fel de bune pentru că pot să-nvăţ în orice condiţii. Datorită bursei, am condiţii mult mai bune de învăţat şi îmi permit să-mi cumpăr cărţi. Dar sunt sigură că aş putea să-mi păstrez notele mari şi fără această sumă de bani.



    Sponsorii ei, ca şi sponsorii celorlalţi copii, preferă să nu se expună în faţa unui public larg. Cu toate acestea, Ema îi cunoaşte: Nu în mod direct, doar prin scrisori. Este un gest foarte frumos din partea dumnealor. Nu ne ajută doar prin această bursă lunară, ci şi prin diverse cadouri de sărbători. Noi nu le cerem nimic, este o iniţiativă a dânşilor. Sponsorul ne-a dat şi un calculator care să ne ajute la învăţat… În felul acesta, ne-am mai lărgit orizonturile. Despre alte probleme, ce să spun? Au fost nişte excursii şcolare unde nu am putut să merg…



    Este evident dificil pentru un copil să vorbească despre necazurile sale, pe care de altfel, nu şi le-a pricinuit el. Şi este la fel de evident, că trebuie ajutat chiar şi cu puţin, atunci când familia nu poate.

  • Violenţa asupra copiilor

    Violenţa asupra copiilor


    Copil rău”, Muncesc degeaba pentru tine”, Nu meriţi nimic”… expresii pe care uneori, părinţii sau educatorii le rostesc fără să-şi dea seama nici de semnificaţia lor, nici de consecinţe. De asemenea, ele însoţesc, adesea, abuzul fizic exercitat acasă şi la şcoală. Cât de des sunt etichetaţi copii în felul acesta şi cine îi etichetează în felul acesta? La aceste întrebări oferă un răspuns studiul lansat recent de organizaţia Salvaţi Copiii” în colaborare cu guvernul României şi intitulat Abuzul şi neglijenţa copiilor.”




    Despre rezultatele acestui studiu, ne vorbeşte acum psihologul Diana Stănculeanu, coordonatoare de programe în cadrul organizaţiei Salvaţi Copiii”: Raportat la un studiu realizat cu o metodologie similară acum 10 ani, cifrele sunt într-o uşoară scădere. Pe de altă parte, ele rămân la un nivel îngrijorător. Peste 63% dintre copii afirmă că sunt bătuţi acasă în procesul de creştere şi educaţie. 38% dintre părinţi recunosc fără niciun fel de dificultate că utilizează pedeapsa corporală, abuzul şi umilinţa în practica de creştere a copilului. 20% din părinţi cred cu tărie în valoarea pozitivă a bătăii în educarea copilului lor. Nici în şcoli, situaţia nu e mai bună. Peste 86% dintre elevi afirmă că principalele reacţii pe care le au din partea cadrelor didactice atunci când greşesc, sunt cearta, critica şi reproşul. 33% dintre ei vorbesc de situaţii de umilinţă şi jignire din partea cadrelor didactice, iar 7% pomenesc de bătaie în şcoală.”




    Nivelul violenţei în instituţiile de învăţământ constituie, de altfel, un motiv de îngrijorare pentru autorităţi. Din păcate, nu există statistici clare în acest sens şi nici criterii unitare de catalogare a cazurilor de violenţă asupra elevilor. Toate acestea vor fi clarificate de viitoarea Strategie pentru combaterea violenţei”, iniţiată de Ministerul Educaţiei Naţionale, după cum ne asigură chiar ministrul Remus Pricopie: Eu, ca ministru, aflu despre marea majoritatea a cazurilor de violenţă din mass-media. Sistemul nostru de raportare este un sistem în care întotdeauna afli după ce evenimentul are loc. Pe de altă parte, au apărut în ultimele luni, o sumedenie de statistici. Sunt judeţe care raportează 70 de cazuri de violenţe şi judeţe care raportează 2500 de cazuri de violenţă în acelaşi interval de timp. Statistic vorbind, nu este posibil. Asta înseamnă că, de fapt, nu se ştie bine ce se măsoară. Fiecare măsoară ce vrea. Strategia încearcă să stabilească clase de acte de violenţă, să le descrie foarte bine şi să pună în practică un sistem de monitorizare în timp real. Dacă se întâmplă un act de violenţă, şcoala trebuie să intre într-o bază de date şi să scrie în trei rânduri ce s-a întâmplat acolo. Al doilea lucru: având o mai bună tipologizare a fenomenului, vom şti ce politici să promovăm şi cum să prevenim.”




    Potrivit modalităţii curente de raportare a cazurilor de violenţă, în ultimul semestru al anului trecut, la Ministerul Educaţiei s-au raportat în jur de 140-160 de cazuri de violenţă în şcoală, în toată ţara. În Bucureşti, în schimb, numai în primul semestru al acestui an au fost raportate în jur de 160. De asemenea, sunt contabilizate laolaltă toate situaţiile de violenţă, de la atac la persoană la securitatea unităţii şcolare. Prin urmare, în capitală, nivelul violenţei din şcoli ar fi mai mare. Date foarte sigure nu pot fi oferite, însă, deocamdată. De asemenea, nu sunt cunoscute cazuri de profesori daţi afară din sistemul de învăţământ pentru că şi-au abuzat fizic şi psihic elevii.




    Prevenirea violenţei este vitală în condiţiile în care abuzul fizic şi psihic, etichetările de copil rău şi prost”, lasă urme adânci în psihicul copiilor. Psihologul Diana Stănculeanu: Un copil abuzat are un risc mult mai mare de a dezvolta tulburări de sănătate mintală la vârsta adolescenţei şi la vârsta adultă. Vorbim de anxietate, depresie, sindrom post-traumatic, comportament agresiv, stimă de sine redusă. Apoi, vorbim de o încărcare negativă a relaţiei dintre părinte şi copil, relaţie care ar trebui să fie principala noastră matrice de încredere şi ataşament. În momentul în care această relaţie este compromisă, întreaga bază a educaţiei şi sănătăţii copilului este compromisă. Şi, nu în ultimul rând, există riscul replicării şi perpetuării la nivelul comunităţii a unui model agresiv de soluţionare a problemelor. Dacă un copil învaţă acasă că numai cu bătaie se rezolvă lucrurile, aşa va face şi el la şcoală, la colţul blocului, în grupul de prieteni şi mai departe ca adult la locul de muncă, în relaţiile de cuplu sau în relaţia cu propriii copii.”




    Este posibil ca şi comportamentul actual al părinţilor să fie tot transmis din generaţie în generaţie. Diana Stănculeanu: Mamele, fiind implicate zilnic în tot felul de situaţii dificile pe care le pot avea cu copii, sunt astfel predispuse să folosească violenţa fizică de nivel uşor sau moderat asupra copiilor. Mama e, de obicei, cea care altoieşte două palme la fund sau urechează copilul. Tatăl, fiind implicat mai punctual, este exponentul fie al abuzului verbal — jigniri, umilinţe, etichete -, fie al pedepselor fizice severe de tipul încuiatului în casă şi pusului în genunchi.”




    Pentru a sparge cercul vicios al violenţei, organizaţia Salvaţi copiii” a lansat campania Copiii fără etichete” ce se va derula în perioada martie-octombrie 2013. Campania urmăreşte înlocuirea practicilor violente cu metode educaţionale care să stimuleze dezvoltarea armonioasă a personalităţii copiilor. De asemenea, violenţa asupra copiilor trebuie recunoscută ca atare şi condamnată socială. În acest sens, campania Copiii fără etichete” va beneficia de ajutorul bloggerilor care vor combate violenţa pe site-urile lor.

  • O analiză a învăţământului preuniversitar din România

    O analiză a învăţământului preuniversitar din România


    Învăţământul preuniversitar românesc a cunoscut în ultimii 20 de ani numeroase schimbări. Eficacitatea lor, în schimb, este tot mai des pusă la îndoială, din prisma rezultatelor slabe obţinute în ultima sesiune a bacalaureatului. Astfel, în multe judeţe din ţară, promovabilitatea a fost sub 50%, procent în scădere faţă de anii trecuţi, un examen ilustrând insuficienta maturitate a elevilor, dar şi a sistemului de educaţie.




    În România, sub 1% din şcoli sunt private, iar cele mai vechi sunt din anul 1995, deci nu se poate spune că au putut reprezenta o concurenţă valabilă sistemului de stat. În sistemul de stat, problemele sunt atât de bază materială, constând în săli de clasă insuficiente, şcoli slab dotate sau insalubre, în special în provincie, dar şi în privinţa factorului uman: remunerarea slabă a profesorilor menţine în sistem posturi neocupate sau selectează profesori mai slab pregătiţi.




    Totuşi la o cercetare schematică, învăţământul preuniversitar românesc răspunde nevoilor elevilor în privinţa ofertei şcolare: comunicarea în limba maternă chiar şi atunci când aceasta este minoritară, precum şi deprinderea unor competenţe necesare integrării sociale, precum folosirea calculatorului.




    Pe plan internaţional, România este în scădere, potrivit rezultatelor testelor PISA, introduse de către Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) în 1997, pentru evaluarea comparativă a nivelului de competenţe pe care le capătă elevii de 15 ani din mai multe ţări. Deşi disputate, rezultatele testelor PISA ridică din nou problema calităţii în educaţie.




    Remus Pricopie, ministrul educaţiei trage un semnal de alarmă: “Cred că dacă nu ne întrebăm ce facem şi de ce facem şi care e valoarea demersului nostru în educaţie, nu avem şanse să obţinem rezultate. Sigur că departajarea ţărilor potrivit testelor PISA nu e ca cea după Top-Shanghai, (al universităţilor). PISA e o chestiune mult mai simplă şi în momentul în care nu ştii să desluşeşti un text şi să faci nişte socoteli la un anumit nivel de vârstă, pentru că de fapt asta-i PISA, înseamnă că ai o problemă gravă. Poţi să spui, da dar el, deşi nu ştie să citească textul şi să mi-l interpreteze, se poartă frumos sau are aptitudini pentru calculator sau altele. PISA, cu toate rezervele pe care ar putea să le exprime unii, cred că trebuie să fie considerat cel puţin unul dintre indicatorii de calitate ai procesului de educaţie din toate ţările. Prin urmare, inclusiv din România. Şi atunci, noi ştim că nu stăm bine.”




    Cu tot avântul către schimbare pe care astfel de concluzii îl pot aduce, Remus Pricopie pare înclinat spre o mai aprofundată analiză: ”Nu schimb, nu schimb peste noapte. Când vorbim de calitate, trebuie să ştim ce crede un profesor sau un învăţător despre conceptul de calitate. Trebuie să plecăm de la ce avem în teren. Degeaba promovez o politică, dacă termenul respectiv nu se găseşte în limbajul profesorului. Sunt sute de mii de cadre didactice în sistem. Prin urmare noi trebuie să fim preocupaţi nu numai de unitate privind ceea ce se întâmplă în clasă, poate că ar trebui să fim preocupaţi şi de crearea unor valori privind calitatea. Eu vă propun să discutăm de politici integrate, pentru că atunci când discutăm despre calitate, imediat să ne gândim la profesor. Calitatea actului didactic este dată de calitatea profesorului. Mai apoi de laborator, săli, microbuze, care sunt desigur importante. Dar calitatea cadrului didactic înseamnă calitatea formării, de la formarea iniţială, la formarea continuă. Calitatea cadrului didactic înseamnă nivel de salarizare, înseamnă, dincolo de aceasta, cât investeşti în cadrul didactic.”




    Fin observator al sistemului de învăţământ românesc de şase decenii, academicianul Solomon Marcus evidenţiază alte minusuri ale educaţiei. Dincolo de necesitatea identificării problemelor privind structurarea manualelor şi programelor şcolare sau privind relaţia profesor — elev, obiectul educaţiei pare defectuos înţeles: Mi se pare că obiectul educaţiei este inadecvat formulat. Din tot ceea ce citesc, înţeleg că educaţia este reprezentată ca asimilare de cunoştinţe şi formare de abilităţi cognitive. Nu spun că nu este şi asta, dar mi se pare că nu aici este esenţialul. Eu aş înlocui această formulare cu o alta: a forma capacităţi de înţelegere, înlocuiesc cunoaştere cu înţelegere. Capacităţi de înţelegere şi de comportament atât în situaţii standard, cât şi în situaţii inedite. Cuvântul cheie este a înţelege, nu a cunoaşte. Eu cred că noi trebuie să pornim de la nevoile şi drepturile copilului, adolescentului şi tânărului. Pentru că nu ţinem seama de ele: o nevoie fundamentală a copilului este aceea de a înţelege. În acelaşi timp el are nevoia de a corela efortul cu recompensa. Aici intervine dreptul copilului de a greşi fără a fi pedepsit. Şi mai este şi dreptul la joc. Jocul cel mare al învăţării şi al creaţiei, cu drepul de a greşi şi de a eşua este ratat.”




    Şcolile pot fi salubrizate, clasele mai pot fi zugrăvite, iar manualele pot fi reeditate, dar se simte nevoia stimulării interesului elevilor către actul educaţional şi evidenţierea utilităţii acestuia, astfel încât opţiunea firească să devină dorinţa de a cunoaşte.

  • Reprofesionalizarea profesorilor

    Reprofesionalizarea profesorilor


    Nu e nici un secret pentru nimeni că, în România, situaţia profesorilor nu este deloc una înfloritoare. Mai mult. Posturile în învăţământ au fost şi sunt, în continuare, evitate. De asemenea, cei care au predat o perioadă aleg să plece la un moment dat când salariul prea mic şi stresul prea mare devin greu de suportat. Situaţia s-a agravat odată cu criza mondială când în România – în urma austerităţii bugetare -, veniturile profesorilor au fost reduse cu 25%. Urmarea? Se pare că în ultimii trei ani, 40.000 de cadre didactice au părăsit sistemul de învăţământ. Exodul nu se va opri însă, conform sondajului Viaţa tânărului profesor” realizat de Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ (FSLI). Simion Hăncescu, preşedintele FSLI, ne prezintă principalele rezultate: “Un procent considerabil, peste 41% dintre cei intervievaţi, intenţionează să părăsească sistemul de învăţământ în următorii cinci ani. Aproximativ 30% nu sunt hotărâţi în privinţa viitorului profesional. Procentele sunt îngrijorătoare. Motivele lor sunt mai multe. În primul rând, sunt nemulţumiţi de salariu. Un cadru didactic tânăr primeşte în jur de 800 de lei pe lună ca venit net. Un asemenea venit nu-i poate asigura decât un trai la limita subzistenţei. Sunt multe cazuri de profesori tineri întreţinuţi în continuare de familiile lor. Unii dintre ei sunt navetişti stau în mediul urban, dar lucrează la ţară. Deşi în lege scrie că naveta se decontează, puţine consilii locale fac acest lucru. Profesorii sunt nevoiţi să-şi dea chiar jumătate de venit făcând această navetă.”




    Profesorii din învăţământul preuniversitar nu-şi părăsesc însă de ieri sau de azi posturile. Şi nu de fiecare dată motivele sunt cele financiare, ci ţin de alte nemulţumiri provocate de sistem. Ana a fost învăţătoare timp de 5 ani şi a început să profeseze imediat după ce a terminat liceul pedagogic. Nu a renunţat din cauza banilor, căci pe atunci era tânără şi încă visătoare. Nu a fost de acord cu unele schimbări care începuseră deja să aibă loc la începutul anilor 2000: “Începuseră deja numirile de directori şi directori adjuncţi de şcoală pe criterii politice. Apăreau probleme între corpul didactic şi management. Şi, legat de schimbări, ele erau de formă în timp ce locul unde se învăţa a rămas acelaşi. Era ca un gard vechi căruia i-ai trage o vopsea strălucitoare fără să ţii cont că gardul e aproape prăbuşit. În plus, eu n-am fost de acord cu această îngreunare a ghiozdanului fără sens. Astăzi copiii cară ghiozdane foarte grele la şcoală. Implicit, copilăria lor se pierde undeva pe drum între 300 de probleme şi 600 de exerciţii, lucru cu care eu nu sunt de acord.”




    Au existat şi ciocniri de mentalitate între ea, pe de o parte, şi părinţi şi profesori, pe de altă parte: “De pildă, eu mă îmbrăcam în pantaloni şi asta era o problemă: că nu purtam fustă. Altă problemă era că eu, la clasa mea, făceam orele de educaţie fizică şi nu le cedam în favoarea aritmeticii şi a citirii. Sau că orele de educaţie muzicală erau de educaţie muzicală, nu de geografie şi istorie.”




    După ce a jonglat cu două slujbe în paralel, Ana a ales să părăsească învăţământul şi să-şi facă o carieră în televiziune. Din punct de vedere financiar, nu mai are probleme. Nu are nici vreun regret profesional. Doar atât: “Regret minunea care se produce când vezi că 26 de perechi de ochi te privesc ca pe cel mai important om de pe lume.”




    Aura a lucrat ca profesoară de franceză înainte de criză, în două licee din Bucureşti. Pentru ea, salariul mic a fost motivul principal al părăsirii sistemului de învăţământ. Nu a părăsit însă meseria de profesor. Din 2009, lucrează la o firmă de training unde-i învaţă franceză pe oamenii de afaceri: “Fac în continuare meseria pentru care m-am pregătit. Mie îmi place să predau foarte mult. Nu am plecat din învăţământ pentru că nu-mi plăcea să predau, ci pentru că nu aveam un venit decent. În al doilea rând, acum lucrez cu adulţi. E un pic mai uşor să lucrezi cu ei decât cu copii şi adolescenţi. Nu pot să spun că regret c-am plecat din învăţământ, pentru că viaţa mea s-a îmbunătăţit foarte mult. E adevărat că uneori mă mai gândesc la satisfacţiile pe care le-am avut când lucram cu copii. Ei se ataşează de profesori. Dacă-i tratezi frumos şi te ocupi de ei, şi copiii îţi dau şi multă afecţiune.”




    Din păcate, odată cu plecarea masivă a profesorilor, educaţia lor şi a generaţiilor viitoare va lăsa de dorit, consideră Aura: “Atâta timp cât un profesor nu are un salariu decent, el nu poate fi performant. Nu-i cred pe cei care zic că trebuie să dai mai întâi dovada de performanţă şi apoi să ceri bani. Trebuie să fie un echilibru în câştig şi prestaţia profesorului. Lipsa echilibrului afectează calitatea învăţământului. Am rude în sistemul de învăţământ ‚ la liceu, şi văd cum li se predă. E jale! Am avut contact şi cu proaspeţi absolvenţi de universităţi, când am făcut angajări la noi la firmă şi am căutat traineri de limbi străine. Mulţi dintre candidaţi au un nivel scăzut de limbă engleză, franceză sau germană, la finalul unei facultăţi de profil.”




    De asemenea, dintre cei care devin acum dascăli, unii nu au vocaţie pentru profesorat. Ei doar aleg cea mai disponibilă variantă până când se vor ivi oportunităţi mai atractive.