Marc Schroeders Zeitzeugenporträts, entstanden in Rumänien während mehrerer Reisen zwischen 2012 und 2015, dokumentieren Erinnerungen und Gespräche mit Menschen, die Opfer der Deportationen wurden. Sie erzählen von ihrem persönlichen Umgang mit erlittenen Traumata und den bedrückenden Aspekten kollektiver Schuld“.
Pe 1 di andreu 1918, la bitisita a protui polim mondial, prin votlu exprimat la Alba Iulia, Transilvania, teritoriu ditu Austro-Ungaria bănatu tru majoritate di români ma cu ună vărtoasă populație maghiară, intră tru componența a Regatlui a Româniillei. Polimul anamisa ditu Regatul României și Ripublica Sovietică Ungară cari s’ţănu tru kirolu a anlui 1919 și cari s-bitisi cu aputrusearea a Budapestăllei di armata română anvărtuşi actul di pe 1 di andreu. Tratatlu di la Trianon simnat pe 4 cirişaru 1920 consfinți surparea ali Ungarie. Ea kirea dauă cirecuri ditu teritoriu: Slovacia, Transilvania, Maramureșul, Banatul și Croația, nai ma marea parte a aluştui teritoriu intrânda tru componența Româniillei. Tru simfunie cu angajamentele loati dinintea a mărlor puteri și cu politica di viglleari a minoritățlor naționale dusă di Liga Națiunilor, România asiguripsi aluştoru ndrepturile pruvidzute tru tratatele internaționale.
Tru perioada interbelică, anamisa di 1918 și 1940, ligăturli bilaterale româno-maghiare fură aproapea nglliţati. Revizionismul promovat di Ungaria agiumsi tu kipită tru 1940 când dupu arbitrajlu di Viena ditu 30 agustu 1940, Germania și Italia băgară zori ali Românie s’da ali Ungarie Transilvania di Nord, apropea giumitate ditu teritoriul a provinciilei. Soaţă di circumstanță tru doilu polim mondial cu Germania, România și Ungaria mutrea ama la yinitorul a ligăturloru bilaterale. Pe 23 august 1944, România ieșea ditu alianța cu Germania și andrupa coaliția a Națiunilor Unite, principalul motiv hiinda recuperarea Transilvaniei di Nord, ași cum u spun documentele diplomatice. Stefano Bottoni, profesor la Universitatea ditu Firenze, easti autorlu a volumului “Moștenirea lui Stalin tru România. Regiunea Autonomă Maghiară 1952-1960”.
Tru ună conferință publică țănută la Atheneul Român ditu București, Bottoni spusi cum raționă Stalin tru diferendul româno-maghiar mutrinda Transilvania di Nord:
“Stalin avea aestă idie nică ditu 1944, că anamisa di România și Ungaria nu lipsea s’li premiadză pi niţi ună. Dauli avură purtaticu nitiñisitu. Dizvărtearea a polimului tră aţeali dauă văsilii fu alătusită, tră s’nu spunu ma arău, tru confruntarea cu Uniunea Sovietică. România avea un mari avantaj di itia că aprăftăsi s’iasă ditu polim atumţea cându alăxi tăburili. 23 di agust alăxi situația tru ună turlie obiectivă. Nu easti un merit moral, easti un merit a axiillei politică pritu tută clasa politică și militară române conducătoare, cari akicăsi catandisea. Era idyilli militari care avea faptă fănicadz pi frontul ditu apirită și cari tiñisea tora, disciplinaț, năulu cursu a alianțăllei cu sovietiţlli.”
La tratatlu di irini di la Paris ditu scurtu 1947, România nidzea cu nai ma pţănu un avantaj major: dănăsearea a alumtăllei contra a sovietiţloru și andruparea a lor tru ofensiva contra a armatelor germano-maghiare. Eliberată pe 25 sumedru 1944 di armata română, Transilvania di Nord avea armasă sum ocupație sovietică. A autoritățlor române lă si diadi izini s’toarnă tru zonă maş după ţi văsillelu Mihai trapsi mănă a șantajului sovietic și lu număsi pi Petru Groza, un aprukeat ali Moscovă, s’adară un nău guvern controlat di comuniști. Ama situația nu era ici limbidă. Naua diplomație română făţea mări eforturi pi ningă sovietici tră pledarea a cauzăllei işiş, la concurență acerbă cu aţea maghiară.
La bitisita a doilui polim mondial, sinurlu româno-maghiară s’turana pi idyili repere pe cari eara tru 1920. Ama epopeea Transilvaniillei di Nord nu s’avea bitisită. URSS fu simfună cu argumentele a Româniillei, ama vrea s’da haristuseari și comuniștilor maghiari. Ase, tru centrul României, alăncea Regiunea Autonomă Maghiară adrată ditu trei judițe: Covasna, Harghita și Mureș. Stefano Bottoni exighisi cama minutişu noua formulă al Stalin ta s’curmă conflictul româno-maghiar:
“Stalin, nica ditu anilli 1944-1945, raționează tru logica a unei mari puteari și tru logica a unui bloc. Ti paradigmă, ștea că maca Ungaria va shibă constreasă s’aproaki 2-2,5 milioane di persoane ditu statili viţini, dituvidială socială, politică și economică vrea s’plăscănea. Și aesta vrea s’auibă un impact multu negativ tră Partidului Comunist Ungar, neise ti Matyas Rakosi. Ungurlli vrea să spunea că elu nu eara axi, că el era responsabil di tuti aestea, că era uvreu, că poati s’nă agiută. Diapoa s’băga problema tra s-nu premiadza România. România lipsea s’hibă compensată cu Transilvania tră kirearea ali Basarabiei și a Bucovinăllei. Alli si diadi Transilvania, ama nu acutotalui. Aoa putemu s’vidimu un indiciu cari nă duţi cătă Regiunea Autonomă Maghiară. A ungurilor lă si spusi: puteț s’armâneţ aoa, ama s’aveţ unu purtaticu tiñisitu. Duri cu revizionismul, duri cu Horthy, duri cu arbitrajul di la Viena, duri cu ajutorul ditu altă parte, epoca țării-mamă cari va vă agiută s’bitisi! A românilor lă spusiră: știm ţi purtaticu avut tru aţeali dauă polimi mondiale și nu fu ghini. Nu feaţitu ici ţiva ti integrarea a minorităților. Ma multu, ălli feaţitu s’băneadză cata cum niscănţă cetățeni di rangul doi.”
Regiunea Autonomă Maghiară funcționă până tru 1956 cându revoluția anticomunistă ditu Ungaria dusi la kirearea a andrupămintului pi cari lu avea Moscova. Reformată tru 1961, Regiunea Autonomă Maghiară fu disființată tru 1968 unăoară cu reforma administrativă al Nicolae Ceaușescu.
Autoru: Steliu Lambru
Armânipsearia: Taşcu Lala
Pe 1 di andreu 1918, la bitisita a protui polim mondial, prin votlu exprimat la Alba Iulia, Transilvania, teritoriu ditu Austro-Ungaria bănatu tru majoritate di români ma cu ună vărtoasă populație maghiară, intră tru componența a Regatlui a Româniillei. Polimul anamisa ditu Regatul României și Ripublica Sovietică Ungară cari s’ţănu tru kirolu a anlui 1919 și cari s-bitisi cu aputrusearea a Budapestăllei di armata română anvărtuşi actul di pe 1 di andreu. Tratatlu di la Trianon simnat pe 4 cirişaru 1920 consfinți surparea ali Ungarie. Ea kirea dauă cirecuri ditu teritoriu: Slovacia, Transilvania, Maramureșul, Banatul și Croația, nai ma marea parte a aluştui teritoriu intrânda tru componența Româniillei. Tru simfunie cu angajamentele loati dinintea a mărlor puteri și cu politica di viglleari a minoritățlor naționale dusă di Liga Națiunilor, România asiguripsi aluştoru ndrepturile pruvidzute tru tratatele internaționale.
Tru perioada interbelică, anamisa di 1918 și 1940, ligăturli bilaterale româno-maghiare fură aproapea nglliţati. Revizionismul promovat di Ungaria agiumsi tu kipită tru 1940 când dupu arbitrajlu di Viena ditu 30 agustu 1940, Germania și Italia băgară zori ali Românie s’da ali Ungarie Transilvania di Nord, apropea giumitate ditu teritoriul a provinciilei. Soaţă di circumstanță tru doilu polim mondial cu Germania, România și Ungaria mutrea ama la yinitorul a ligăturloru bilaterale. Pe 23 august 1944, România ieșea ditu alianța cu Germania și andrupa coaliția a Națiunilor Unite, principalul motiv hiinda recuperarea Transilvaniei di Nord, ași cum u spun documentele diplomatice. Stefano Bottoni, profesor la Universitatea ditu Firenze, easti autorlu a volumului “Moștenirea lui Stalin tru România. Regiunea Autonomă Maghiară 1952-1960”.
Tru ună conferință publică țănută la Atheneul Român ditu București, Bottoni spusi cum raționă Stalin tru diferendul româno-maghiar mutrinda Transilvania di Nord:
“Stalin avea aestă idie nică ditu 1944, că anamisa di România și Ungaria nu lipsea s’li premiadză pi niţi ună. Dauli avură purtaticu nitiñisitu. Dizvărtearea a polimului tră aţeali dauă văsilii fu alătusită, tră s’nu spunu ma arău, tru confruntarea cu Uniunea Sovietică. România avea un mari avantaj di itia că aprăftăsi s’iasă ditu polim atumţea cându alăxi tăburili. 23 di agust alăxi situația tru ună turlie obiectivă. Nu easti un merit moral, easti un merit a axiillei politică pritu tută clasa politică și militară române conducătoare, cari akicăsi catandisea. Era idyilli militari care avea faptă fănicadz pi frontul ditu apirită și cari tiñisea tora, disciplinaț, năulu cursu a alianțăllei cu sovietiţlli.”
La tratatlu di irini di la Paris ditu scurtu 1947, România nidzea cu nai ma pţănu un avantaj major: dănăsearea a alumtăllei contra a sovietiţloru și andruparea a lor tru ofensiva contra a armatelor germano-maghiare. Eliberată pe 25 sumedru 1944 di armata română, Transilvania di Nord avea armasă sum ocupație sovietică. A autoritățlor române lă si diadi izini s’toarnă tru zonă maş după ţi văsillelu Mihai trapsi mănă a șantajului sovietic și lu număsi pi Petru Groza, un aprukeat ali Moscovă, s’adară un nău guvern controlat di comuniști. Ama situația nu era ici limbidă. Naua diplomație română făţea mări eforturi pi ningă sovietici tră pledarea a cauzăllei işiş, la concurență acerbă cu aţea maghiară.
La bitisita a doilui polim mondial, sinurlu româno-maghiară s’turana pi idyili repere pe cari eara tru 1920. Ama epopeea Transilvaniillei di Nord nu s’avea bitisită. URSS fu simfună cu argumentele a Româniillei, ama vrea s’da haristuseari și comuniștilor maghiari. Ase, tru centrul României, alăncea Regiunea Autonomă Maghiară adrată ditu trei judițe: Covasna, Harghita și Mureș. Stefano Bottoni exighisi cama minutişu noua formulă al Stalin ta s’curmă conflictul româno-maghiar:
“Stalin, nica ditu anilli 1944-1945, raționează tru logica a unei mari puteari și tru logica a unui bloc. Ti paradigmă, ștea că maca Ungaria va shibă constreasă s’aproaki 2-2,5 milioane di persoane ditu statili viţini, dituvidială socială, politică și economică vrea s’plăscănea. Și aesta vrea s’auibă un impact multu negativ tră Partidului Comunist Ungar, neise ti Matyas Rakosi. Ungurlli vrea să spunea că elu nu eara axi, că el era responsabil di tuti aestea, că era uvreu, că poati s’nă agiută. Diapoa s’băga problema tra s-nu premiadza România. România lipsea s’hibă compensată cu Transilvania tră kirearea ali Basarabiei și a Bucovinăllei. Alli si diadi Transilvania, ama nu acutotalui. Aoa putemu s’vidimu un indiciu cari nă duţi cătă Regiunea Autonomă Maghiară. A ungurilor lă si spusi: puteț s’armâneţ aoa, ama s’aveţ unu purtaticu tiñisitu. Duri cu revizionismul, duri cu Horthy, duri cu arbitrajul di la Viena, duri cu ajutorul ditu altă parte, epoca țării-mamă cari va vă agiută s’bitisi! A românilor lă spusiră: știm ţi purtaticu avut tru aţeali dauă polimi mondiale și nu fu ghini. Nu feaţitu ici ţiva ti integrarea a minorităților. Ma multu, ălli feaţitu s’băneadză cata cum niscănţă cetățeni di rangul doi.”
Regiunea Autonomă Maghiară funcționă până tru 1956 cându revoluția anticomunistă ditu Ungaria dusi la kirearea a andrupămintului pi cari lu avea Moscova. Reformată tru 1961, Regiunea Autonomă Maghiară fu disființată tru 1968 unăoară cu reforma administrativă al Nicolae Ceaușescu.
Autoru: Steliu Lambru
Armânipsearia: Taşcu Lala
Tu kirolu cându politica și bana internațională eara di dumenea-a mințălor luñinati, s’ufilisea lenu turlii di teorii, cu numi sugestivi: teoria-a salamlui, practica garanțiilor di securitate, logica a murmintiloru diplusiti. Tora să zburaşti ti urnekea-a cânilui cari alagă după aftukină, di alatră fuvirosu, și nu știe ţi s’facă atumţea cându u agiundzi di dinăpoi. Cara nu va s’aprukemu iţi muabeti, avem practiţ, aţea a provocarillei, a preţedintului, avem Anschluss (alikearea ali Austrie di Ghirmănie), avem ultimatumuri și nopțăli a “cățutilor lundză”. Tora himu tu ună catastisi di sumarizare a aluştor practiţ și di reinterpretarea-a loru.
Zori easti s’exighisimu aţea ţi s’faţi tu aesti dzăli, tru ună văsilie, Ucraina, viţină cu România. Sinurlu cu Ucraina easti sinurlu NATO și a Uniunillei Europeane tu spațlu ditu data a aţiloru patru state, România, Ungaria, Slovacia și Polonia. Anaparti di Ucraina easti Rusia, ună văsilie cât un continentu ma mari, cari easti totna cu minduita s’arkişură pisti ñîcăzanca Europă. Tru aistu kiro, aestă minduită acăţă calea lăhtăroasă a unlui polimu, fenomen pi cari văsiliili europene și aţeali dimocratiţi afanu ălu feaţiră, juridic, tu ligăturli anamisa di eali.
Acă faţi parti ditu Consiliului di Securitati a Organizațiillei Națiunilor Unite, ţi easti ună formulă di bitisită a unlui polimu mondial, Rusia bagă sumu semnul a ntribarillei baş idheili di bănaticu iriñeaticu, instituționalizati după conflagrația cari adusi ahătă zñie ali Rusie. Ti ciudie ică maş simbolic, Rusia nkisi polimlu contra ali Ucraină tru aestu mesu căndu u ari prezidinţillea rotativă a Consiliului di Securitati, iu easti cumu ţi s’hibă unu ditu aţelli ţinţi membri permanență.
Neise, s’veadi că nu putemu s’alăsămu nanăparti istoria. Maxusu că discursul cari băgă thimeallili a nibuniillei ti disvărtearea ţi u bănămu faţi recursu la istorie. Un recursu perversu la ună istorie interpretată di un adolescent frustrat, cari ghivăseaşti pi ansăriti iara tu giumitati s’dănăseaşti. Cându asculță ună logică ași di inversată, aștepță fronimu s’vedz bitisita, ta s’akicăseşţă di iu ahurheaşti recursulu istoric. Cu alti zboară, vrem s’vidim ţi momentu lăitu di veacuri va ta să znuească măritlu lidir tru sândziroslu a lui dimersu. Ti dialihea, suntu scoasi ditu aduterli amint iţi argumente ţi poati s’aspargă averlu ufiţialu, ică suntu di acunapuda, prin interpretări ca ti ciudie.
Cându s’dănăseaşti dalga di reproșuri, mindueşti s’ieși ditu ciuduseari și s’faţ isapi cathi unu di aesti elemente și s’akicăseşţă ţi va s’facă ma largu. Cumu ţi s’hibă, va s’himu şi himu năstricuţ di evoluțiile apocaliptiţi ditu Ucraina. Ari tum inti xanaamintarea ali Uniuni Sovietică? Lidirlu rus lugurseaşti că puterea politică di atumţea dusi la slăghearea și la dispariția aliştei construcții comunistă. Va s’dicodificămu aoa unu sticu di pişmănlăki ama, tru idyiulu kiro, ălli si caftă giueapi ali Ucraină că fu favorizată di Lenin, Stalin și alță lidiri comuniști, cari ălli criscură loclu pritu naili sinuri. Neasimu ndreptu la Uniunea Sovietică, purtaț di retorica speţifică a aţiloru añi, ama suntu multe reproșurli mplini di evocări ditu istoria recentă, episodlu Kosovo, catandisea ditu Siria, aribelii ditu sudluaereţ di irini ali Rusiei ditu anii 90. Aflăm că Stalin llia și da teritorii, tru kirolu anda faţi gaereţ di irini. Nu s’apufuseaşti disi Stalin easti bun ică arău ama ţi s’număseaşti “gaereţ di irini” easti un cinic pactu secretu nazisto-comunist pritu cari URSS arăki Basarabia di la România, Estul ali Polonie și trei ripubliţ baltiţi tut cu tut.
Concluzia east că Ucraina nu avea ndreptul s’adară ici ţiva ţi adră aţelli 31 di ani a allei di recentă existență ca stat indipendint, membru al ONU, niţi NATO nu avea ndreptul s’armănă tu lucru a diapoa Statele Unite, ţi mata să zburămu, s-amintă ta s’enervează și s’dicadă. Dipunănda tru istorie, cu ţeara tru mână, aflămu lumi ditu tricutlu kiro și periculoase. Easti hilar să spuñi că Rusia nu atacă pi vărrnu, vărnăoară. Nu ti contradzăti maş simpla cronologie a aluştoru ditu soni secole, ama și faptul că dupu ma ptănu di 24 di sihăţ vrea s’dizligai câñilli turbaț a polimlui tru ună casă europeană iu iriñea garanteadză ndrepturli a omului, a tutuloru oamîñilor cari băneadză aoa nica şi tru lumea tută.
Autoru: Marius Tiţa
Armânipsearea: Taşcu Lala
Pe vremea când politica
și viața internațională erau de domeniul minților luminate, se foloseau tot
felul de teorii, cu nume sugestive: teoria salamului, practica garanțiilor de
securitate, logica mormintelor suprapuse. Acum se vorbește de pilda câinelui
care aleargă după mașină, lătrând cu furie, și nu știe ce să facă atunci când o
ajunge din urmă. Dacă respingem orice discuție, avem practici, cea a
provocării, a precedentului, avem Anschluss, avem ultimatumuri și nopți ale
cuțitelor lungi. Acum ne aflăm într-o situație de sumarizare a acestor
practici și de reinterpretarea a lor.
E greu de explicat ce se întâmplă în
aceste zile, într-o țară, Ucraina, vecină cu România. Frontiera cu Ucraina
înseamnă frontiera NATO și a Uniunii Europene pe spațiul estic a patru state,
România, Ungaria, Slovacia și Polonia. Dincolo de Ucraina se află Rusia, o țară
cât un continent mai mare, care are mereu tendința să alunece peste micuța
Europă. În prezent, această tendință a luat aspectul înfiorător al unui război,
fenomen pe care țările europene și cele democratice l-au scos, juridic, din
relațiile dintre ele.
Deși face parte din Consiliului de Securitate al
Organizației Națiunilor Unite, după o formulă de sfârșit de război mondial, Rusia
pune sub semnul întrebării chiar ideile de conviețuire pașnică,
instituționalizate după conflagrația care a făcut atât de mult rău Rusiei.
Paradoxal sau doar simbolic, Rusia a declanșat războiul împotriva Ucrainei în
această lună februarie în care deține președinția rotativă a Consiliului de
Securitate, unde este oricum unul dintre cei cinci membri permanenți.
Precum se
vede, nu putem evita istoria. Mai ales că discursul care a pus bazele nebuniei
în desfășurare pe care o trăim face recurs la istorie. Un recurs pervers la o
istorie interpretată de un adolescent frustrat, care citește pe sărite iar pe
la jumătate se oprește de tot. Când asculți o logică așa de inversată, aștepți
cuminte să vezi finalul, ca să înțelegi de unde începe recursul istoric. Altfel
spus, vrem să vedem ce moment înnegrit de veacuri vrea să refacă mărețul lider
în sângerosul său demers. Bineînțeles, sunt scoase din amintire orice argumente
ce ar afecta adevărul oficial, sau sunt întoarse pe dos, prin interpretări stranii.
Când se oprește avalanșa de reproșuri, încerci să ieși din uimire și să
analizezi fiecare dintre aceste elemente și să înțelegi ce va urma. Oricum, vom
fi și suntem deja depășiți de evoluțiile apocaliptice din Ucraina. Se vrea
refacerea Uniunii Sovietice? Liderul rus consideră că puterea politică de
atunci a dus la slăbirea și la dispariția acestei construcții comuniste. Am
decodifica aici o undă de regret dar, în același timp, i se reproșează Ucrainei
că a fost favorizată de Lenin, Stalin și alți lideri comuniști, care i-au
rotunjit teritoriul. Ne-am dus direct la Uniunea Sovietică, purtați de retorica
specifică acelor ani, dar sunt multe reproșurile pline de evocări din istoria
recentă, episodul Kosovo, situația din Siria, rebelii din sudul Rusiei din anii
90. Aflăm că Stalin ia și dă teritorii, în timp ce face eforturi de pace. Nu se
hotărește dacă Stalin este bun sau rău dar ce se numește eforturi de pace
este un cinic pact secret nazisto-comunist prin care URSS a luat Basarabia
României, Estul Poloniei și trei republici baltice cu totul.
Concluzia ar fi că
Ucraina nu avea dreptul să facă nimic din ce a făcut în cei 31 de ani ai săi de
recentă existență ca stat independent, membru al ONU, nici NATO nu avea dreptul
să trăiască iar Statele Unite, ce să mai vorbim, s-a născut ca să enerveze și
să decadă. Coborând în istorie, cu lumânarea în mână, descoperim lumi trecute
și periculoase. Este hilar să spui că Rusia nu a atacat pe nimeni, niciodată.
Nu te contrazice doar simpla cronologie a ultimelor secole, dar și faptul că
peste mai puțin de 24 de ore aveai să dezlegi câinii turbați ai războiului
într-o casă europeană unde pacea garantează drepturile omului, tuturor
oamenilor care trăiesc aici și chiar în lumea largă.
Europa este un continent al națiunilor și culturilor create de lumea antică greco-latină și de creștinism. Așa a fost definită Europa de cei mai mulți care au scris despre ea și au încercat să-i descifreze secretele. Cu timpul, valorile culturale pe care le aminteam au făcut ca distanțele geografice să înceapă să se scurteze. Națiuni aflate la depărtare sau chiar la extremitățile Europei s-au descoperit și apropiat, atât cât le-au permis condițiile istorice. Deși s-au aflat timp de 45 de ani în același lagăr socialist al Europei de Est, România și Estonia fac parte din două spații geoculturale diferite, din Europa de Sud-Est și Europa de Nord. România a fost între 1500 și 1878 zonă de influență a Imperiului otoman, Estonia a fost într-o perioadă mai mare, între 1560 și 1710, alternativ parte a Poloniei și Suediei, iar după între 1710 și 1918 parte a Rusiei țariste.
Românii și estonienii au avut contacte sporadice în decursul timpului și aceasta este ușor de înțeles: oamenii călătoreau extrem de puțin până la apariția căilor ferate în secolul al 19-lea. Numai anumite categorii profesionale aveau acest privilegiu, și anume negustorii, diplomații și militarii. În acest sens, cunoașterea reciprocă a națiunilor era superficială sau chiar absentă. Cu ocazia aniversării a centenarului de relații diplomatice oficiale dintre România și Estonia de la Muzeul Național de Istorie a României, l-am rugat pe Doru Liciu, șeful arhivelor diplomatice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, să puncteze principalele repere ale relațiilor bilaterale româno-estoniene.
“Încă de la mijlocul secolului al 19-lea, călători români ajung în Estonia și călători estonieni ajung în Principatele Române, prin intermediul diverselor organizații care țineau de fostul imperiu rus. Odată cu destrămarea Imperiului rus, Estonia și-a proclamat independența în 1918, recunoscută de România în perioada imediat următoare. În 1921, s-a hotărât stabilirea relațiilor diplomatice între cele două țări. Cele două țări aveau contacte din perioada istorică anterioară, dar chiar și din timpul primului război mondial când o parte din trupele ruse care au luptat în România atunci erau formate din ostași și ofițeri originari din Țările Baltice.”
Înainte de primul război mondial, numele românesc cel mai important care a avut o legătură solidă cu Estonia a fost juristul, politicianul, publicistul și deputatul basarabean în Parlamentul României Mari Ion Pelivan (1876-1954). El absolvea Facultatea de Drept a Universității din Tartu în 1903. Perioada de după primul război mondial, așa-numita perioadă interbelică, a fost cea care a adus cele două națiuni mai aproape. Și liantul cel mai important al apropierii lor a fost prezența agresivă a Uniunii Sovietice. Noua putere comunistă de la Moscova nu a încetat să revendice teritorii care aparținuseră Rusiei țariste, dar la care ea renunțase în urma deciziei lui Lenin ca fiecare națiune de pe cuprinsul Rusiei să aibă dreptul de a-și decide singură soarta. Estonia, asemenea celorlalte două țări baltice Lituania și Letonia, își construia punți de legătură cu lumea, una dintre punți fiind construită și spre București.
Doru Liciu. “Ulterior, s-au deschis cele două ambasade, acestea funcționând în perioada interbelică în capitalele celor două țări. Mult timp ambasada României din Estonia a fost asigurată de un ministru rezident în Varșovia și de acolo se transmiteau principalele informații despre Estonia. Ulterior, au fost deschise ambasade și la Tallinn, și la București.”
Prin celebrul pact Molotov-Ribbentrop sau Pactul Hitler-Stalin din 23 august 1939, Europa de est era împărțită între Germaniza nazistă și Uniunea Sovietică. Pe 16 iunie, URSS adresa un ultimatum Estoniei în care îi cerea să accepte intrarea armatei sovietice în țară și instaurarea unui guvern prosovietic. Guvernul Estoniei a respins propunerea și a doua zi, pe 17 iunie, țara era ocupată și comunizată. Pe 6 august 1940, Estonia era anexată. În același stil, 9 zile mai târziu, pe 26 iunie și pe 27 iunie 1940, prin două ultimatumuri, Uniunea Sovietică cerea României să-i returneze Basarabia și Bucovina de Nord. Au urmat, timp de 45 de ani, regimuri de teroare. 1940 este anul în care relațiile româno-estoniene încetează.
Doru Liciu. “Din păcate, lucrurile s-au sfârșit așa cum știm prin ocuparea brutală a Țărilor Baltice de către Uniunea Sovietică în 1940, același an în care și România a trebuit să cedeze o parte din teritoriul său istoric, care până la 1812 nu avusese nicio legătură și nu făcuse niciodată parte din teritoriul Imperiului rus. În timpul regimului sovietic nu au existat contacte la nivel de stat, Estonia era o republică componentă a Uniunii Sovietice. Sigur că din Estonia au venit în România oameni de cultură, ansambluri folclorice, artiști plastici care au expus. Și la fel, în Estonia, destul de rar, dar cu oarecare regularitate au fost prezenți români din cele mai variate câmpuri ocupaționale.”
Odată căzut regimul comunist în 1989 și obținerea independenței Estoniei în 1991, relațiile diplomatice româno-estoniene au fost reluate. Ele s-au intensificat mai ales prin accederea celor două țări în NATO și în Uniunea Europeană.
Tu 22 di cirişaru 1941, aoa şi 80 di añi, Ghirmănia nazistă aputrusea Uniunea Sovietică, ti lăhtărsearea şi nvirinarea al Stalin. El avea pistipsită tu suţata cu Hitler a deapoa tru 1939 avea loată parti pănu di mardzină la azvindzearea şi aputrusearea ali Polonie. Ufiţialu, Doilu Polimu Mondial ahurhi la 1 di yismăciuni 1939, unăoară cu atacarea ali Polonie di cătră idyea Ghimănie nazistă. Atumţea, şi Uniunea Sovietică avea nkisită ună atacă idyealui di cătă tu Apirită, di u acăţă Polonia tru clleaştea-a fuviroasă a puterloru dictatoriali. Tru mari parti, liderlli a statlui, armata ama şi tezaurlu ali Polonie aflară ascăparea la viţinlu ditu sud, România, cu cari avea idyiulu sinuru. Cu maşi ună stămână ninti ta s’ahurhească doilu polimu mondialu, Ghirmănia al Hitler şi Uniunea Sovietică, al Stalin, avea vulusită un Pactu di nifuvirseari. Aestu Pactu, simnatu Moscova, easti cunuscut şi cu numa di Pactul Ribbentrop-Molotov, după numili a vărtoşloru miniştri di externi cari ălu simnară.
Tora canda easti ti nipistipseari, ama, cadealihea, ună delegaţie ghirmană cumăndusită tamamu di Ribbentrop, cunuscutlu lideru nazistu, vini Moscova tra să-lu simneadză aestu tratat cari ălli dădea kiro ali Ghirmănie s-aputrusească Ascăpitata a deapoa ali Uniuni Sovietică ălli alăsa iluzia-a suţatăllei cu Hitler. Şi aesta acă, tru prinţipiu, fascismulu şi comunismulu lipsea tra s’hibă ideologii iremediabilu ncuntrati. Pactulu di nifuvirseari ditu 1939 ari şi un protocol secretu cari amparti, fără niţi ună trădzeari mănă ică să s’facă pişmani, locărli anamisa di Ghirmănia şi Uniunea Sovietică, ditu Finlanda, pritu Polonia, până tru România. Pi thimellilu aliştei akicăseari cu Ghirmănia hitleristă, Stalin aputruseaşti ripubliţli baltiţi, tru cirişaru 1940, tu kirolu anda capitula Franţa. Tru seara-a dzuuăllei di 26 di cirişaru 1940, idyiulu Molotov, cari avea simnată pactul cu ghirmañilli, pitriţea a românilor un ultimatumu pritu cari căfta s’hibă dati Basarabia şi nordul ali Bucovină. Traghedia-a ritrădzearillei ali administraţie română s’făţea maş ti dauuă dzăli, a deapoa aesti locuri româneşti, adusi aminti tru akicăsearea secretă germano-sovietică, intră tru stăpuirea al Stalin.
Tamamu aoa şi 80 di añi, tru ataca contra ali Uniunui Sovietică, vără turlie ca ti ciudie, Ghirmănia fu ndrupătă di ma multi văsilii aliati, ntră cari şi România. Liderlu dictatorialu ali Românie di atumţea, mareşalu Ion Antonescu, dădea giueapea ti intrarea tru polimu, deadunu cu Ghirmănia nazistă, pritu idealu ta s’u elefterisească Basarabia di sumu aputrusearea sovietică, acă furlăkea eara pruvidzută tru akicăsearea secretă sovieto-ghirmană ditu 1939, dimecu avea aprukearea ali Ghirmănie. Di altă parti, România yinea dupu un an 1940 lăhtărosu, tru cari avea kirută unu cirecu ditu teritoriul ali Românie Mari, thimilliusită tru 1918. După ultimatumlu sovietic ditu cirişearu, ali Românie ălli si bagă cu zori apofasea a Dictatlui di Viena ta s’da ali Ungarie partea di nordu ali Transilvanie. Tu şcurtu kiro, Vărgăria loa sudlu ali Dobrogi, pi cari ălu căfta di la România. Tuti aesti locuri dati năpoi di ălli si băgă zori ali România tru 1940 avură aprobarea ică implicarea activă a Ghirmăniillei nazistă, cari, cu tuti aestea, să spunea ca aliatu ali Românie.
Ankisita a Opearaţiunillei Barbarossa, tru 1941, pitricu askerili române anaparti di Prut, sinurlu cu Uniunea Sovietică. Armata română alumtă contra ali Armată Roşii nica şi Stalingrad, di năstricu scupolu ţi eara ti elefterisirea a locurlor arăkiti pritu ultimatumlu ditu 26 di cirişaru 1940. Româñilli alumtară deadunu cu ghirmañilli până tu 23 di agustu 1944, cându Mihai, tinirlu văsille ali Românie, ndrupătu di partidili politiţi, ălu ancllidi atutuvărtoslu mareşalu Antonescu, şi alăxeaşti acutotalui orientarea românească. România iasi ditu polimlu contra-a aliaţlor şi aşuţă armili contra ali Ghirmănie nazistă, askerea română avănda, deapoa, hăirlătică ti eleferisirea ali Ungarie şi ali Cehoslovacie.
Autoru: Marius Tiţa
Armânipsearea: Taşcu Lala
La 22 iunie 1941, în urmă cu 80 de ani, Germania nazistă invada Uniunea
Sovietică, spre disperarea şi întristarea lui Stalin. El crezuse în prietenia
cu Hitler iar în 1939 participase determinant la înfrângerea şi ocuparea
Poloniei. Oficial, Al Doilea Război Mondial a început la 1 septembrie 1939,
odată cu atacarea Poloniei de către aceeaşi Germanie nazistă. Atunci, şi
Uniunea Sovietică declanşase un atac similar dinspre Est, prinzând Polonia în
cleştele agresiunii puterilor dictatoriale. În mare partea, liderii statului,
armata dar şi tezaurul Poloniei au găsit scăpare la vecinul din sud, România,
cu care avea graniţă comună. Cu numai o săptămână înainte de începerea celui de
al doilea război mondial, Germania lui Hitler şi Uniunea Sovietică, a lui
Stalin, încheiaseră un Pact de neagresiune. Acest Pact, semnat la Moscova, este
cunoscut şi ca Pactul Ribbentrop-Molotov, după numele puternicilor miniştri de
externe care l-au semnat.
Acum pare incredibil, dar, într-adevăr, o delegaţie
germană condusă chiar de Ribbentrop, notoriul lider nazist, a venit la Moscova
pentru a semna acest tratat care îi dădea timp Germaniei să distrugă Vestul iar
Uniunii Sovietice îi lăsa iluzia prieteniei cu Hitler. Şi asta deşi, în
principiu, fascismul şi comunismul ar fi trebuit să fie ideologii iremediabil
opuse. Pactul de neagresiune din 1939 are şi un protocol secret care împarte,
fără nicio reţinere sau remuşcare, teritoriile dintre Germania şi Uniunea
Sovietică, din Finlanda, prin Polonia, până în România. În baza acestei
înţelegeri cu Germania hitleristă, Stalin ocupă republicile baltice, în iunie
1940, cam când capitula Franţa. În seara zilei de 26 iunie 1940, acelaşi
Molotov, care semnase pactul cu germanii, transmitea românilor un ultimatum
prin care cerea să fie cedate Basarabia şi nordul Bucovinei. Tragedia
retragerii administraţiei române se petrece în numai două zile, iar aceste
teritorii româneşti, menţionate în înţelegerea secretă germano-sovietică, intră
în stăpânirea lui Stalin.
Acum fix 80 de ani, în atacul împotriva Uniunuii
Sovietice, aparent suprinzător, Germania a fost însoţită de mai multe ţări
aliate, printre care şi România. Liderul dictatorial la României de atunci,
mareşalul Ion Antonescu, îşi justifica intrarea în război, alături de Germania
nazistă, prin idealul de a dezrobi Basarabia de sub ocupaţia sovietică, deşi
raptul era prevăzut în înţelegerea secretă sovieto-germană din 1939, deci avea
aprobarea Germaniei. De altfel, România venea după un an 1940 catastrofal, în
care pierduse o treime din teritoriul României Mari, făurite în 1918. După
ultimatumul sovietic din iune, României i se impune decizia Dictatului de la
Viena de a ceda Ungariei partea de nord a Transilvaniei. La scurt timp,
Bulgaria primea sudul Dobrogei, pe care îl cerea de la România. Toate aceste
cedări teritoriale impuse României în 1940 au avut aprobarea sau implicarea
activă a Germaniei naziste, care, totuşi, figura ca aliat al României.
Declanşarea
Operaţiunii Barbarossa, în 1941, a trimis trupele române peste Prut, frontiera
cu Uniunea Sovietică. Armata română a luptat împotriva Armatei Roşii inclusiv
la Stalingrad, depăşind ţelul eliberării teritoriilor răpite prin ultimatumul
din 26 iunie 1940. Românii au luptat alături de germani până la 23 august 1944,
când Mihai, tânărul rege al României, susţinut de partidele politice, îl
arestează pe atotputernicul mareşal Antonescu, şi schimbă total orientarea
românească. România iese din războiul împotriva aliaţilor şi întoarce armele
împotriva Germaniei naziste, armata română contribuind, ulterior, la eliberarea
Ungariei şi a Cehoslovaciei. (Marius Tiţa)
In den 1960er Jahren war Rumänien auf der Suche nach einer eigenen Stimme auf der internationalen politischen Bühne. Nachdem es nach 1945 zusammen mit ganz Osteuropa in den Einflussbereich der Sowjetunion geriet, war es gezwungen, sein politisches und soziales Entwicklungsmodell zu ändern. Davon war auch die Außenpolitik betroffen, wobei der Abbruch der Beziehungen zur westlichen Welt die erste Direktive aus Moskau war. Von 1948, als das kommunistische Regime vollständig an die Macht kam, bis Anfang der 1960er Jahre dominierten Isolationismus und Feindseligkeit gegenüber dem Westen und der kapitalistischen Welt die Außenpolitik Rumäniens.
Stalins Tod 1953, die Verurteilung seiner Politik durch den neuen Machthaber Chruschtschow und die Intervention der Sowjetunion gegen die ungarische Revolution von 1956 waren einige der wichtigsten Ereignisse, die zu einer Veränderung in den internationalen Beziehungen des sozialistischen Blocks führten. Die Sowjetunion begann, ihre Kontrolle über die Staaten, die sie nach 1945 besetzt hatte, abzubauen, während die kommunistischen Führer dieser Länder versuchten, die nach dem Krieg beeinträchtigten Beziehungen wieder aufzubauen. Rumänien versuchte selbst, seine internationale Identität wiederherzustellen. Das Außenministerium brauchte einen reformorientierten Leiter, und man glaubte, dass Corneliu Mănescu, Rumäniens Botschafter in Ungarn, für diese Aufgabe geeignet sei. 1961 wurde er nach Bukarest berufen und ihm wurde vom Staatsoberhaupt Gheorghe Gheorghiu-Dej höchstpersönlich mitgeteilt, dass er das Amt des rumänischen Außenministers übernehmen werde.
Zu dieser Zeit hatte Rumänien diplomatische Beziehungen zu rund 30 Staaten. Mănescu hielt das für lächerlich und eröffnete als erstes den Kontakt zu den Vereinten Nationen, wo Rumänien tatsächlich Freunde fand. Ein solcher Freund war der burmesische Diplomat U Thant, der dritte Generalsekretär der Organisation. So wurde Rumänien 1955 als Mitglied der Vereinten Nationen aufgenommen. 1994 zeichnete das Zentrum für Mündliche Geschichte des Rumänischen Rundfunks ein Interview mit Corneliu Mănescu auf, der damals 78 Jahre alt war:
U Thant war ein großer Freund von Rumänien. Er half uns, ein ehrenwertes Mitglied der Organisation der Vereinten Nationen zu werden und das UN-Zentrum in Bukarest zu gründen sowie bei vielen anderen Dingen. Er tat alles, was er konnte, um uns zu helfen. Im Jahr 1968, als Rumänien von einer [russischen] Invasion bedroht war, war er die erste Person, mit der ich in New York Kontakt aufnahm, und er versprach, eine außerordentliche internationale Sitzung der Vereinten Nationen abzuhalten, um uns zu unterstützen. Wir schulden ihm also unseren Respekt und unsere Dankbarkeit.“
Corneliu Mănescu versuchte auch, Rumäniens Beziehungen zum Westen wiederherzustellen, angefangen mit Frankreich:
1961, als ich das Außenministerium übernahm, hatte Rumänien fast nur Beziehungen zu den Staaten des Warschauer Paktes. Mit den westlichen Staaten, an deren Seite wir gegen Hitlers Armeen gekämpft hatten, befanden wir uns seit 1945 in einem Beinahe-Kriegszustand. Die Beziehungen waren fast eingefroren. Ab 1961 begannen wir, unsere Beziehungen systematisch auszubauen. Vor allem haben wir die Beziehungen zu Ländern wie Frankreich wiederhergestellt. Im Jahr 1961 waren unsere Beziehungen zu Frankreich fast nicht existent. Ich traf den damaligen französischen Außenminister Couve de Murville 1961 im ersten Jahr meiner Amtszeit und er lud mich nach Frankreich ein. Ich habe sofort ja gesagt, was nicht üblich war. Es war nicht üblich, dass jemand eine solche Entscheidung alleine trifft. Natürlich habe ich später auch die Zustimmung von zu Hause erhalten.“
Ein weiteres westliches Land, das Rumänien ins Visier nahm, war Italien:
Rumänien hatte eine unverzeihliche Haltung gegenüber internationalen Organisationen, es lehnte sie ab, verweigerte Hilfe. Ich werde nie eine Diskussion vergessen, die ich mit dem italienischen Ministerpräsidenten Amintore Fanfani in Bukarest hatte, als ich ihm sagte, dass Rumänien die Hilfe von Industrieländern wie Italien braucht. Und er sagte: ‚Warum haben Sie so lange gebraucht? Wir haben darauf gewartet, dass Sie um unsere Hilfe bitten, aber Sie haben nie gefragt. Also haben wir den Ländern, die darum gebeten haben, unsere Hilfe angeboten, besonders Jugoslawien.‘. Das waren die Worte von Fanfani.“
Rumänien würde 1967 den großen Schritt machen, nämlich die Wiederherstellung der Beziehungen zu Westdeutschland. Der rumänische Außenminister aus der kommunistischen Ära, Corneliu Mănescu, erinnert sich:
Ungefähr zu dieser Zeit gab ich einem Reporter von The Christian Science Monitor ein Interview, er hieß Rossi und arbeitete in New York. Er fragte mich nach unserer Haltung gegenüber Westdeutschland, ob wir Beziehungen zu ihnen wollten, ob wir glauben, dass wir eine formalisierte, stabile Beziehung haben sollten. Und er fragte auch, ob ich Deutschland für faschistisch halte, worauf ich kategorisch antwortete: ‚Nein!‘ Dieses Interview löste bei den anderen Ländern des Warschauer Paktes, vor allem in Ostdeutschland, große Unzufriedenheit aus, und sie protestierten vehement. Sie fragten mich, welches Recht ich hätte, eine solche Position zu vertreten. Aber das änderte nichts, die Dinge waren geklärt, es war etwas, das getan werden musste.“
Corneliu Mănescu war ein erfolgreicher Außenminister und genoss Unterstützung von höchster Ebene. Am 19. September 1967 wurde er zum Präsidenten der 22. Sitzung der UN-Generalversammlung gewählt und war damit der erste Vertreter eines sozialistischen Landes, der diese Position innehatte. Zu dieser Zeit war das Image Rumäniens im Ausland hervorragend, was es in den 1980er Jahren ausnutzen sollte.
Audiobeitrag hören:
Die heutigen Übersetzungsprogramme verwenden Informationstechnologie, eine Technologie, die wie jede andere Technologie um uns herum eine faszinierende Geschichte hat. Es ist eine Geschichte verschiedener Disziplinen, die miteinander verwoben sind und die auf den ersten Blick nicht viel gemeinsam haben. In der Entwicklung der künstlichen Intelligenz als ein neues Feld, das mehrere Wissenschaften zusammenbrachte, trug auch die rumänische Schule bei. Und einer ihrer Beiträge war es, die Linguistik mit der Mathematik zu verbinden.
Computerlinguistik erschien in den Vereinigten Staaten, es ist ein interdisziplinäres Feld, das zwischen Linguistik und Informatik bzw. zwischen natürlicher Sprache und der Sprache der Computerprogrammierung als künstliche Intelligenz angesiedelt ist. In den Jahren vor dem Zweiten Weltkrieg war die Kybernetik die neue Wissenschaft, die die Kombination von Wissenschaften förderte, aus der sich später die Computerlinguistik entwickeln sollte. In den späten 1930er Jahren hatte Rumänien in Ştefan Odobleja einen der Pioniere auf dem neuen Gebiet. Aber nach dem Zweiten Weltkrieg, als die Sowjetarmee das kommunistische Regime durchsetzte, änderte sich der gesamte wissenschaftliche Horizont.
Einer der Pioniere der mathematischen Linguistik in Rumänien war der Mathematiker Solomon Marcus. In einem Interview mit dem Zentrum für Mündliche Geschichte des Rumänischen Rundfunks aus dem Jahr 1998 erklärte Marcus, wie die Ideologie der kommunistischen Einheitspartei die Wissenschaft politisierte:
Die Kybernetik wurde als bürgerliche Schöpfung abgelehnt, aber dann ist etwas passiert. Zu dieser Zeit folgten wir der Moskauer Linie aufs Wort. Und was geschah, war, dass die wirklichen Wissenschaftler in Moskau eine sehr geniale Idee hatten: die Forschung, die im Bereich der Linguistik stattfand, wie die mathematische Linguistik, vom humanistischen Zweig der Kultur zu trennen. Und dann führten sie sie mit dem Zweig der Wissenschaft und Technologie zusammen. Nach der Periode der Verurteilung der Kybernetik gab es also einen Gesinnungswandel in Moskau, und die technisch-wissenschaftliche Revolution wurde begrüßt. Und plötzlich wurde die technisch-wissenschaftliche Revolution zu einem der Ziele der kommunistischen Gesellschaft, um die technisch-wissenschaftliche Gesellschaft zu schaffen.“
Wie jede andere Änderung in der politischen Einstellung des kommunistischen Regimes erwies sich auch in diesem Fall der Pragmatismus als stärker als die Ideologie. Diese Veränderung, die in Moskau stattfand, wurde von den Satellitenländern der Sowjetunion übernommen. Solomon Marcus dazu:
Offensichtlich hatte Bukarest diesen Slogan verinnerlicht, und so gelang ein doppelter Coup: Den Wissenschaftlern gelang es, nicht nur die mathematische Linguistik — damals Computerlinguistik genannt — als Wissenschaft anerkannt zu sehen, sondern auch, diesen Schritt durch die Nähe zur Informatik als Ausdruck der technisch-wissenschaftlichen Revolution hochzustilisieren. Damals war das große Thema die »maschinelle Übersetzung«, und wir sollten den Einzug der maschinellen Übersetzung vorbereiten. Das Ziel war, dass die Übersetzung aus einer Sprache in eine andere nicht mehr »manuell«, von Hand, also menschlich, sondern von einer Maschine ausgeübt wird. Das Problem war entscheidend, weil sowohl die Russen als auch die Amerikaner in der Lage sein wollten, leicht aus dem Englischen ins Russische und aus dem Russischen ins Englische zu übersetzen. Die Linguistik war aufgrund von Stalins Thesen über Marxismus und Linguistik ein großes Minenfeld. Und siehe da — die mathematische Linguistik konnte sich diesem Spannungsfeld entziehen: Sie wechselte plötzlich in den Bereich der Naturwissenschaften und der Technologie.“
Die beiden wissenschaftlichen Gemeinschaften, die sich aus Philologen und Mathematikern zusammensetzten, blickten mit Vorbehalten auf die Absicht, die neue Disziplin zu schaffen. Solomon Marcus erinnert sich weiter:
Alexandru Rosetti war einer der wenigen Philologen, die dieses neue Anliegen begrüßten und förderten. Doch seine Kollegen ignorierten das Thema einfach oder argumentierten dagegen. Sie sagten, dass dies keine Linguistik sei. Professor Emanuel Vasiliu wandte eine Art von Linguistik an, die der Logik und der Mathematik nahe stand. Auch für Mathematiker war die Zusammenarbeit mit einer humanistischen Disziplin wie der Linguistik völlig gegen die Tradition. Sie sagten, traditionsgemäß würde die Mathematik eher mit der Mechanik, der Physik und der der Chemie einiges am Hut haben als mit anderen Disziplinen. Und deshalb waren viele sehr skeptisch. Sie glaubten nicht, dass dies etwas bewirken würde. Der einzige, der nicht skeptisch, sondern enthusiastisch war, war [der Mathematiker und Informatiker] Grigore Moisil. Wissen Sie, was für ein Glück wir hatten, dass wir dank seiner Unterstützung schon in den frühen 1960er Jahren die Möglichkeit hatten, mathematische Linguistik an der Universität Bukarest zu lehren?!“
In seiner Absicht, das neue Gebiet zu erforschen, erhielt Solomon Marcus die Unterstützung von einflussreichen Mathematikern wie Grigore Moisil und Philologen wie Alexandru Rosetti. Und so machten er und Emanuel Vasiliu sich daran, den neuen Trend durch Universitätskurse und Publikationen umzusetzen:
Ich hatte großes Glück, denn Moisil und Rosetti, ein Mathematiker und ein Linguist, setzten sich gemeinsam für die Einführung der mathematischen Linguistik-Forschung in Rumänien ein. Sie kämpften auch für die Einrichtung von Universitätsstudien in mathematischer Linguistik, und wir waren eines der ersten Länder in der Welt, die dies taten. Ich, als Mathematiker, und Professor Emanuel Vasiliu vom Fachbereich Philologie, als Linguist, machten die ersten Schritte auf diesem Gebiet. Wir wurden auch durch gewisse Austausche im Ausland unterstützt, ich hatte ein Lehrbuch über mathematische Linguistik an der Universität Bukarest veröffentlicht, es kam 1963 im Didaktischen Verlag heraus, und wir durften diese Arbeiten ins Ausland an verschiedene Persönlichkeiten schicken, die an ähnlichen Themen forschten. Das Dieses Buch wurde sofort in London, New York, Moskau, Paris und Prag übersetzt.“
Im Jahr 1966 wurde in Bukarest der Internationale Kongress für Linguistik organisiert, an dem viele ausländische Sprachwissenschaftler teilnahmen und der eine bedeutende rumänische Präsenz hatte. Das Ereignis setzte Rumänien auf die Landkarte der modernsten Wissenschaft, einer Wissenschaft, die in nur wenigen Jahrzehnten den Computer zum wichtigsten Objekt der heutigen Welt machen würde.
9 mai easti unâ dzuuâ ți angreacâ tru istoria-a duñeauâllei. La 9 di mai, tru 1945, armatli arada-arada, dinintea-a ofensivăllei finalâ a Aliaţlor ti avea agiumtă Berlin. La 7 di mai, easti vulusită capitularea di Reims, iara alantă dzuuă, capitularea, pi un nivel ufițialu ma analtu, easti vulusită tru un măhălă a Berlinlui.
Armasi idyiulu momentu ti intrarea tru lucru a capitularillei, oara 23.01, oara a Berlinlui, a dzuuăllei di 8 mai di 1945. Ațel moment a dzuuăllei, Moscova eara devansatu cu dauă săhăț, di itia a prisinlui orar. S’clleamă că, tru Uniunea Sovietică, eara dzuua yinitoari, 9 mai, oara 1 şi 1 minută. Aestă gheafurauuâ agiumsi s’hibâ semnu tru contextul a Polimlui Arați, cu dispute ideologhiți pi multi subiecti. Acși, Ascâpitata nsimna Ddzuua-a Victoriillei pi 8 di mai, kiro tu cari URSS şi statili ditu Apirita subordonatâ, tru 9 di mai.
România, cari cădzu sum dominaţia sovietică, tru conformitate cu akicăsearea mistico anamisa di Stalin şi Churchill, u nsimnă bitisita-a polimlui tru 9 di mai. Ari, ama, nica un lucru. Prisinlu orar fați câ oara 23.01 a Berlinului s’nsimneadzã prota minutâ a dzuuâllei di 9 di mai tru România. Di altă parte, importantu easti momentul ti simnari iriñea, şi aestâ s’feați tu 8 di mai. Aestâ easti, pi șcurtu, exighisearea mutrinda dzuua di tamam a iriñillei. Dealihea, tru 1945, Japonia u dusi alumta până tru agustu, capitulânda mași după bombardamentili nucleari di Nagasaki şi Hiroşima.
Practic, polimlu nu s’bitisi unâ ș-unâ, la unâ tadi minutâ, tut aşe cum declanşarea-a lui nsimnã unâ mnatã di evenimenti, nu mași ataca contra ali Polonie di la 1 di yismâciuni 1939. Europa postpolimu s’amintă la 9 di mai 1945, di atumțea s’facu planuri di xanaamintari şi bubukisiri, nădia acăță valenţi salami. Tamamu, dupu 5 añi, la 9 di mai 1950, ministrul francez di externe,
Robert Schuman, un politician cari bână tu epicentrul geopolitic a declanşarillei a ațiloru dauâ polimi mondiale, feați cllimari concretâ tra yinitorlu iriñeaticu a Europâllei. Vahi nu geaba tru unâ dzuuâ a 9-lui di mai, la 5 añi după polimu, Schuman pripunea unâ orgañizaţie cum numata s’avea vidzutâ până atumțea, unâ suțatâ di turlie nauâ, di nai cama marea pistipseari tamam anamisa di atelli di ma ninti beligearanţi, anamisa di ațelli ți avea nkisitâ polimlu. El pripunea concret thimilliusearea-a unei Analtâ Autoritati Comunâ tra dauă industrii, a cărbunilui şi a cilekillei, cari earau sinonime, tu ațea oarâ, cu armâtusearea, cu militarismul şi cu polimlu.
Acși, statili participante, cu Ghirmânia şi Franţa, prota ș-prota, eara simfunizati şi coordona deadunu, transnaţional, aesti industrii strateghiți. Eara nkisita-a Uniunillei Europeane di azâ, un proiectu unic tru istoria lumillei, cari adusi nu mași iriñea, câ şi prucukia. S’nkisi cu idheea-apofasillei comune tru dauă industrii esenţiale atumtea, ama cari tora suntu multu ñicurati ca importanţă. Idheea cunuscu unâ tindeari a spaţiului di acţiuni ama şi unâ ahânduseari a filosofiillei a llei.
Tru aistu kiro, statele europene au unâ monedă comună şi politiț simfunizati tru multi domenii, nu mași economiți. Cu tuti evoluţiili contemporane, prima işieare a unui stat ditu organizaţia comunitară şi provocărli contra a solidaritatillei europene lansatâ di pandemia COVID, Uniunea Europeană ma largu easti unâ idhee filotimâ, corectă, cari și spuni hâirlâtica. Nu easti un orgañismu perfectu ama tamam muabetea ti yinitorlu a llei lli-asiguripseaști perfecţionarea di cari ari ananghi.
Lansată la tinți añi di la polimu, ti Dzuua a Victoriillei, comunitatea europeană a iriñillei şi prucukiillei ma largu alagâ pritu kiro, di s-uiduseaști cu provocărli a catastisillei internaţionale, la 70 di añi di la Declaraţia Schuman, thimilliusitoari, şi după 75 di añi di iriñi mondială postpolimu. ,
Ngrâpsearea: Marius Tița
Armânipsearea: Tașcu Lala
9 mai este o zi intensă în istoria omenirii. La 9 mai, în 1945, armele au
tăcut, după ani lungi şi cumpliţi, de război mondial. Armatele germane se
predau, pe rând, în faţa ofensivei finale a Aliaţilor ajunşi la Berlin. La 7
mai, se semnează capitularea de la Reims, iar ziua următoare, capitularea, la un
nivel oficial mai înalt, se semnează într-o suburbie a Berlinului.
A rămas
acelaşi moment al intrării în vigoare a capitulării, ora 23.01, ora Berlinului,
a zilei de 8 mai 1945. Acel moment al zilei, la Moscova era devansat cu două
ore, din cauza fusului orar. Asta înseamnă că, în Uniunea Sovietică, era deja
ziua următoare, 9 mai, ora 1 şi 1 minut. Această diferenţă a devenit
semnificativă în contextul Războiului Rece, cu dispute ideologice pe multe
subiecte. Astfel, Vestul marca Ziua Victoriei pe 8 mai, în timp ce URSS şi
statele din Estul subordonat, pe 9 mai.
România, care a căzut sub dominaţia
sovietică, în conformitate cu înţelegerea secretă dintre Stalin şi Churchill, a
marcat încheierea războiului la 9 mai. Mai este, însă, un aspect. Fusul orar
face ca ora 23.01 a Berlinului să însemne primul minut al zilei de 9 mai în
România. Pe de altă parte, important este momentul semnării păcii, şi acesta a
avut loc pe 8 mai. Aceasta este, pe scurt, explicaţia privind ziua exactă a
păcii. Desigur, în 1945, Japonia a
continuat lupta până în august, capitulând numai după bombardamentele nucleare
de la Nagasaki şi Hiroşima.
Practic, războiul nu s-a încheiat brusc, la un minut
anume, tot aşa cum declanşarea sa a însemnat o succesiune de evenimente, nu
doar atacul împotriva Poloniei de la 1 septembrie 1939. Europa postbelică s-a
născut la 9 mai 1945, de atunci se fac planuri de renaştere şi înflorire,
speranţa a căpătat valenţe concrete. Peste exact 5 ani, la 9 mai 1950, ministrul
francez de externe,
Robert Schuman, un politician care a trăit în epicentrul
geopolitic al declanşării celor două războaie mondiale, a lansat un apel
concret pentru viitorul paşnic al Europei. Poate nu întâmplător într-o zi de 9
mai, la 5 ani după război, Schuman propunea o organizaţie cum nu se mai văzuse
până atunci, o alianţă de tip nou, de maximă încredere chiar între foştii
beligeranţi, între cei de la care pornise războiul. El propunea concret crearea
unei Înalte Autorităţi Comune pentru două industrii, a cărbunelui şi a
oţelului, care erau sinonime, la aceea dată, cu înarmarea, cu militarismul şi
cu războiul.
Astfel, ţările participante, cu Germania şi Franţa, în primul
rând, îşi coordonau în comun, transnaţional, aceste industrii strategice. A
fost punctul de pornire al Uniunii Europene de astăzi, un proiect unic în
istoria omenirii, care a adus nu numai pace, ci şi prosperitate. S-a pornit de
la ideea deciziei comune în două industrii esenţiale atunci, dar care acum sunt
mult reduse ca importanţă. Ideea a cunoscut o extindere a spaţiului de acţiune
dar şi o aprofondare a filosofiei sale.
În prezent, statele europene au o
monedă comună şi politici puse de acord în foarte multe domenii, nu numai
economice. În ciuda evoluţiilor contemporane, prima ieşire a unui stat din
organizaţia comunitară şi provocările la adresa solidarităţii europene lansate
de pandemia COVID, Uniunea Europeană continuă să fie o ideea generoasă,
corectă, care îşi arată eficienţa. Nu este un organism perfect dar tocmai
discuţia despre viitorul său îi asigură perfecţionarea de care are nevoie.
Lansată
la cinci ani de la război, de Ziua Victoriei, comunitatea europeană a păcii şi
prosperităţii continuă să străbată vremurile, adaptându-se la provocările situaţiei
internaţionale, la 70 de ani de la Declaraţia Schuman, fondatoare, şi după 75
de ani de pace mondială postbelică. ,
Unter der Führung seiner Regierung erfolgte die Abdankung des Königs Michael I. und die Umwandlung des Königreichs Rumänien in die Rumänische Volksrepublik. Damit öffnete Petru Groza den Weg für Jahrzehnte des Kommunismus in Rumänien, aber er ermöglichte auch die Zurückgewinnung der Gebiete im Nordsiebenbürgen. Ab 1952 war Petru Groza Präsident der Großen Nationalversammlung der Rumänischen Volksrepublik — eine Funktion, die der des Staatsoberhauptes entsprach.
Petru Groza war eine der komplexesten Persönlichkeiten der rumänischen Geschichte in der zweiten Hälfte des 20. Jahrhunderts. Der am 7. Dezember 1884 in der Ortschaft Băcia, Kreis Hunedoara, geborene Petru Groza studierte Rechtswissenschaften und Volkswirtschaft an den Universitäten Budapest und Leipzig. Bei letzterer promovierte er 1907. Er war Rechtsanwalt und war auch politisch aktiv als Mitglied der Rumänischen Nationalpartei, die sich für die Rechte der Rumänen in Österreich-Ungarn einsetzte. Nach 1918 war Petru Groza Mitglied der Volkspartei und 1933 gründete er die Front der Pflüger, eine politische Organisation der Bauern in Rumänien. In den 1930er Jahren wurde er Antifaschist und arbeitete mit der Sozialistischen Partei und der Ungarischen Partei zusammen. In der gleichen Zeit kam er den Kommunisten näher, und das war ein entscheidender Schritt für seine zukünftige Karriere.
Am 6. März 1945 zwangen die Sowjets König Michael I. von Rumänien zur Bildung einer Regierung unter der Führung von Petru Groza. Es war die Regierung, die die rumänische Demokratie zerstörte. Die Wirtschaft wurde verstaatlicht, die politischen Parteien wurden abgeschafft (mit Ausnahme der Kommunistischen Partei, die die Macht übernahm), die Monarchie wurde aufgelöst und viele ehemalige Politiker, Intellektuelle und einfache Menschen wurden wegen erfundener Verbrechen zum Gefängnis verurteilt. So war Petru Groza ein wesentlicher Akteur bei der Errichtung und dem Fortbestand des kommunistischen Regimes in Rumänien.
Nach der Wende 1989 versuchten die Historiker, ein wahrheitsgetreues Profil von Petru Groza zu präsentieren. Das Zentrum für mündlich überlieferte Geschichte des Rumänischen Rundfunks hat mit seinen Quellen zum Skizzieren dieses Profils beigetragen. Petru Grozas Tochter, Maria Groza, war seine Sekretärin und Vertraute. 1995 sprach Maria Groza in einem Interview mit dem Zentrum für mündlich überlieferte Geschichte des Rumänischen Rundfunks über die Bemühungen ihres Vaters, an der Macht zu bleiben:
Es gab viele widersprüchliche Tendenzen, die sich in dieser Zeit manifestierten, und dann wurde die Frage der Agrarreform aufgeworfen, die Petru Groza sehr beunruhigte. Dann gab es die Probleme mit Siebenbürgen und den Ereignissen in Cluj (Klausenburg). Die Agrarreform machte ihm große Sorgen, denn er war nicht für die Kollektivierung, in der Perspektive der Jahre wurde ihm klar, was der Landbesitz für die rumänischen Bauern bedeutete. Aber es gab bestimmte Umstände, die bestimmte Situationen aufzwangen. Dann war er sehr besorgt über die Beziehungen zu den Nachbarländern Rumäniens, denn er sagte immer: ‚Wir könnten mit diesem oder jenem Land befreundet sein, aber wir müssen gute Beziehungen zu unseren Nachbarn pflegen.‘ Daher unternahm er Arbeitsbesuche in alle Nachbarländer, einschließlich in die Sowjetunion. Ich war auch mit ihm in Moskau, aber Stalin sah ich nicht, ich traf nur Dimitrow. Wir waren in Moskau und eines Abends gingen wir in die Oper. Mein Vater liebte die Oper und im Bolschoi Theater gab es außergewöhnliche Aufführungen. Am ersten Abend im Bolschoi Theater war ich in der Loge und es kam ein Mitarbeiter von Stalin zu uns, um meinen Vater zu Stalin zu führen. Er ging in Stalins Loge und sie hatten ein langes Gespräch, sie diskutierten sehr intensiv über die Perspektiven Rumäniens.“
Der Diplomat Pamfil Ripoşanu war Mitglied der Nationalen Bauernpartei, unter der Führung von Iuliu Maniu. Die Bauernpartei war eine der demokratischen Parteien, die unter der kommunistischen Repression in Rumänien am meisten gelitten hat. Pamfil Ripoşanu war ein Jugendfreund von Petru Groza, aber sie hatten unterschiedliche politische Ansichten. 1995 erzählte Pamfil Ripoşanu in einem Interview mit dem Zentrum für mündlich überlieferte Geschichte, wie sein Freund Petru Groza im März 1945 an die Macht kam:
Während es sehr fortgeschrittene Diskussionen über die Bildung einer Koalitionsregierung gab, war ich eines Tages im März 1945 im Regierungsgebäude. Petru Groza sagte mir, ich sollte aus dem Fenster schauen — die russischen Panzer fuhren auf der Calea Victoriei (Siegesstraße). Da fragte er mich: ‚Was nun?‘ Kurz darauf wurde der sowjetische Außenminister Andrej Wyschinski angekündigt. Wyschinski kam zu uns in Begleitung eines sowjetischen Generals, der gut Rumänisch sprach und als Dolmetscher fungierte. Wyschinski sagte zu Groza: ‚Ich bringe Ihnen die Botschaft des großen Stalin, der Sie bittet, die Regierung zu bilden. Wenn Sie die Regierung bilden, wird das gesamte Siebenbürgen zu Rumänien gehören.‘ Die vom rumänischen Außenminister Vişoianu unterzeichnete Moskauer Konvention besagte: ‚Das gesamte Siebenbürgen oder der größte Teil Siebenbürgens wird Rumänien gehören.‘ Und nun sagte Wyschinski: ‚das gesamte Siebenbürgen‘. Darauf antwortete Groza: ‚Aber was sagt Chef Stalin dazu?‘ Von der Regierung rief man Stalin an, und Stalin gab diese Botschaft weiter: ‚Sag Petru Groza Folgendes: Wenn er in 48 Stunden die Regierung bildet, wird ganz Siebenbürgen Rumänien gehören.‘ Petru Groza war sehr, sehr rot im Gesicht und sehr aufgeregt.“
In jenen angespannten Momenten waren die getroffenen Beschlüsse entscheidend für die Zukunft Rumäniens. Zeitzeuge Pamfil Ripoşanu:
Damals erlebte Rumänien die Tragödie der Teilung Siebenbürgens durch den Ribbentrop-Molotow-Pakt. Die Hälfte Siebenbürgens war an Ungarn abgetreten worden. Groza sagte zu mir: ‚Ich gehe zum Königspalast und sage seiner Majestät, dass ich das Angebot Stalins akzeptiere. Geh zu Herrn Maniu (Iuliu Maniu war der Vorsitzende der Nationalen Bauernpartei) und sag ihm, was hier passiert ist.‘ Wir waren uns einig, dass wir vom Königspalast aus zu Iuliu Maniu gehen sollten, der in der Nähe, gegenüber vom Park Cişmigiu wohnte. Ich erzählte Maniu über das Gespräch mit Wyschinski, und er wurde sehr beunruhigt. Innerhalb von zwei Stunden kam auch Petru Groza, er war sehr aufgeregt und sehr rot im Gesicht. Und dann fand dieses Gespräch zwischen Iuliu Maniu und Petru Groza statt: ‚Herr Vorsitzender, lassen Sie mich nicht allein, kommen Sie mit mir‘, sagte Groza. Und Maniu antwortete: ‚Herr Groza, ich beteilige mich nicht an dieser Regierung. Und ich rate Ihnen auch davon ab. Es ist zu schade um Ihren guten Namen. Ich weiß nicht, wo Ihre Ehegattin, Frau Groza, ist. Ich würde Frau Groza auch bitten, Ihnen von der Beteiligung an dieser Regierung abzuraten. Zu schade um Ihren guten Namen!‘ Petru Groza wurde wütend und fing an, mit der Faust auf Manius Schreibtisch zu schlagen: ‚Herr Parteipräsident, wenn ich meinem Land fünf Minuten lang helfen kann, werde ich meinen Namen zum Teufel schicken! Meine Kinder können ihren Namen ändern!‘ Und so kam die Regierung Petru Groza zustande.“
1958 starb Petru Groza im Alter von 73 Jahren. Aber das kommunistische Regime, das er installiert und konsolidiert hatte, blieb weitere 31 Jahre an der Macht.
Nach 1945 besetzte die siegreiche Sowjetunion im Krieg gegen Nazi-Deutschland halb Europa und setzte ihr eigenes politisches, wirtschaftliches und soziales Modell durch. Dieses Modell beinhaltet auch den Personenkult des obersten Befehlshabers, in diesem Fall die Verehrung von Josef Wissarionowitsch Dschughaschwili alias Stalin. Die kommunistische Propaganda forderte, dass die Liebe zu Stalin grenzenlos sein müsse: Von den einfachen Menschen über grandiose Projekte bis hin zu Städten war Stalins Name allgegenwärtig. Kommunistische Führer in Albanien, Bulgarien, der Tschechoslowakei, der Deutschen Demokratischen Republik, Polen, Rumänien und Ungarn haben bedeutende Städte nach Stalin umbenannt, nach dem Großen Führer“, wie ihn die sowjetische Propaganda nannte.
Das sowjetische Umbennenungsmodell war jedoch nicht nur auf Stalins Namen beschränkt. Andere kommunistische Führer wurden auf diese Weise geehrt. 1953 wurde die Stadt Chemnitz in der DDR in Karl-Marx-Stadt umbenannt. In Jugoslawien, wo es keine Stalin-Stadt gab, wurde die heutige Hauptstadt Montenegros, Podgorica, von 1946 bis 1992 Titograd genannt, nach dem Namen des kommunistischen Führers Josip Broz Tito. In Rumänien erhielt die Stadt Oneşti den Namen Gheorghe Gheorghiu-Dej, und die Stadt Ştei wurde Dr. Petru Groza genannt, nach den Namen zweier sehr prominenter rumänischer kommunistischer Führer.
Nicolae Pepene, der Direktor des Kreismuseums für Geschichte in Braşov (Kronstadt), initiierte das Projekt der Stalin-Städte: Im Jahr 2017, dem Jubiläumsjahr der bolschewistischen Revolution, erhielt er mit diesem Projekt Finanzierungsmittel von der Europäischen Union. Wir fragten Nicolae Pepene, welche Erklärung es dafür gibt, dass Braşov zeitweilig zu Stalin-Stadt (rum. Oraşul Stalin) wurde.
Es gibt eine offizielle Erklärung, die wir in der Presse dieser Zeit finden, nämlich dass die Arbeiter der staatlichen Eisenbahngesellschaft CFR dachten, sie würden dadurch die Freundschaft mit dem großen Führer und die Fürsorge des großen Führers Stalin für das rumänische Volk, für die rumänischen Arbeiter, würdigen. Es gab irgendwie auch eine Verbindung zum heimischen kommunistischen Führer Gheorghe Gheorghiu-Dej. Alles wurde in diesen propagandistischen Rahmen gestellt. Die Namensänderung fand am 22. August 1950 statt, einen Tag vor dem 23. August, wieder ein symbolischer Moment für das kommunistische Regime und damals Nationalfeiertag. Leider haben die Historiker nichts aufgezeichnet, wir können uns bloß vorstellen, dass es sich um eine Geste der Ergebenheit der lokalen Behörden handelte, weil der Name Stalin bereits in Mode war. Die Beziehungen zur Sowjetunion im kulturellen Leben waren sehr präsent. Seit 1949 gab es ein Denkmal des sowjetischen Soldaten im Stadtpark, wir hatten auch ARLUS, das Haus der rumänisch-sowjetischen Freundschaft, das sehr aktiv war. Es kamen Schriftsteller aus der Sowjetunion, und es gab auch einen Austausch von Arbeitern und Lehrern aus den zwei Ländern. Kronstadt war eine Speerspitze der Propaganda, es war eine sehr mächtige Arbeiterstadt. Obwohl Kronstadt während des Krieges von den Bombenangriffen der Alliierten betroffen worden war, blieb die hiesige Industrie bestehen, und nach der Machtübernahme der Kommunisten wurden massive Investitionen getätigt. Es gibt auch Spekulationen einiger Historiker aus Braşov, dass es eine Geste zur Erniedrigung der sächsischen Bevölkerung gewesen wäre. Wir dürfen nicht vergessen, dass Kronstadt bis zum Beginn des Kommunismus eine sehr wichtige Stadt für die Siebenbürger Sachsen war.“
Die Propagandisten waren sehr eifrig, sie wollten, dass die Menschen sich die neuen Namen merken. Deshalb wurde auf dem Berg Tâmpa (dt. Zinne) oberhalb von Kronstadt eine Schneise durch den Wald geschlagen, so dass von unten, von der Stadt aus, jeder den neuen Namen STALIN“ in riesigen Lettern am Berghang sehen konnte. Die europäische Karte der Stalin-Städte erstreckte sich von der Sowjetunion bis Mitteleuropa. Kein Land, das zum kommunistischen Lager gehörte, entkam der Praxis, eine Stadt nach Stalin zu taufen. Nicolae Pepene sagte uns, welche Städte nach 1945 in die unerwünschte Landkarte der Stalin-Städte eingetragen wurden.
Wir müssen mit der Sowjetunion beginnen, denn von dort kam das Vorbild. Zuerst wurde Wolgograd zu Stalingrad. Dann hieß Donezk Stalin-Stadt. Nach 1945, nach der Besetzung Mittel- und Osteuropas durch die Sowjets, entstand auch der notwendige propagandistische Rahmen. Die Stadt Varna in Bulgarien erhielt den Namen Stalin-Stadt. Wir beginnen mit Varna, weil die Bulgaren im Jahr 1949 die ersten waren, die den Namen einer Stadt zu Stalin-Stadt änderten. Und sie wählten eine wichtige Stadt: Damals war Varna nach Sofia die wichtigste Stadt Bulgariens. Dann kam die stalinistische Wende nach Polen: Eine sehr mächtige Arbeiterstadt in einem Industriegebiet Schlesiens, die Stadt Katowice, wurde zu Stalin-Stadt. Die Polen konnten dadurch allerdings keine Vorteile ergattern, weil sie im Jahr 1953, kurz nach dem Tod Stalins, den Namen änderten, aber 1956 kehrte die Stadt schneller als andere zum Namen Katowice zurück. Eine ungarische Stadt, die den Namen Sztálinváros, »Stalinburg«, erhielt, war eine damals neue, aus dem Boden gestampfte Stadt. Die heute Dunaújváros (dt. Neustadt an der Donau) heißende Stadt wurde an der Donau in Ungarn errichtet. Es ist eine Hochburg der metallurgischen Industrie Stadt, das wichtigste metallurgische Zentrum Ungarns. In Albanien gab es auch eine Kleinstadt, die zu Stalin-Stadt (Qyteti Stalin) umbenannt wurde. Die Albaner wählten keine wichtige Stadt, sondern die Kleinstadt Kuçova, eine Bergbaustadt südlich von Tirana. In der DDR gab es auch eine Stalin-Stadt, nämlich Eisenhüttenstadt, eine Stadt der Metallurgie-Arbeiter. Interessanterweise gab es in der Tschechoslowakei keine Stalin-Stadt, sondern nur wichtige Viertel in verschiedenen Städten, die umgetauft wurden. Ein sehr wichtiger Bezirk in Prag wurde Stalin genannt, ebenso ein wichtiger Bezirk in Ostrava (Ostrau).“
Die Stalin-Städte kehrten früher oder später zu ihren alten Namen zurück, je nachdem, wie sich die Umstände in jedem Land änderten. Katowice und Varna nahmen 1956 ihre alten Namen wieder auf, Braşov (Kronstadt) 1960, Eisenhüttenstadt und Dunaújváros 1961. Ebenfalls 1961 erhielten Wolgograd und Donezk ihre alten Namen zurück, und 1991 war Kuçova in Albanien die letzte Stalin-Stadt, die ihren sowjetischen Namen aufgab.
The Soviet Union
was the winning side against Nazi Germany in World War Two. Immediately after
1945, the Soviet Union occupied half of Europe and imposed its own political
economic and social model. An inherent part of such a model was the cult of the
supreme commander, Iosif Vissarionovici Djugaşvili or Stalin.
According to the
communist propaganda, the love for Stalin had to be boundless: from commoners
to grandiose projects or even cities, the name of Stalin was everywhere.
Communist leaderships in Albania, Bulgaria, former Czechoslovakia, the then
German Democratic Republic, Poland, Romania and Hungary named some of their
major cities after Stalin, the great leader according to the Soviet
propaganda. With such an honor were received other communist leaders as well.
In 1953, in the
former German Democratic Republic, the city of Chemnitz became Karl Marx Stadt.
In former Yugoslavia, where there was no Stalin City, Montenegro’s capital
Podgorica, became Titograd, from 1946 to 1992, after the name of communist
leader Iosip Broz Tito. In Romania, the town of Onesti became Gheorghe
Gheorghiu-Dej, while the town of Stei became Dr Petru Groza. We recall Gheorghe
Gheorghiu-Dej and Petru Groza were two prominent Romanian communist leaders.
Nicolae Pepene
is the director of Brasov County History Museum. In 2017, the year when the
centennial of the Bolshevik Revolution was marked, he initiated the Stalin
Cities, a project for which he received financing from the European Union. We
asked him why Brasov became Stalin City.
Nicolae Pepene: There is a formal explanation we find in the publications of that
time namely that the rail workers decided to honour their friendship with the
great leader, his concern for the Romanian people, for the workers, by changing
the name of the city. Why rail workers? Somehow it was the connection with the
great national leader Gheorghiu-Dej, who used to be a rail worker. Everything
was part of the propaganda machine of the time. The name was changed around
August 23rd 1950, a symbolical date for the communist regime.
Unfortunately, there were no unofficial records about the event. We can imagine
it was a gesture of servitude towards the local authorities as the ties with
the Soviet Union were quite strong. A monument of the Soviet soldier was built
in the city’s central park in 1949 and there was also a house of the
Romanian-Soviet friendship in Brasov, central Romania. Writers from the Soviet
Union used to come to Romania, and there were exchanges of workers and teachers
as well. The city of Brasov was the spearhead of the propaganda machine because
it had a strong community of workers. Although affected by the allied
bombardments, most of the factories in Brasov remained operational and upon
their coming to power, the communists pumped massive investment into the region.
Some local historians believe there was also a move to humiliate the
Transylvanian Saxons living in the region, as the city used to have a
significant Saxon minority back then.
The propaganda
agents were so hell-bent on making the city’s new name known to everyone that
they ordered a large number of fir-trees on Tampa mountain cut down, so that
the name could become visible from any angle. The map of Stalin cities was
stretching from the Soviet Union to Central Europe and no country from behind
the Iron Curtain could escape the trend. Here is Nicolae Pepene again at the
microphone.
Nicolae Pepene: Of course things started off in the Soviet Union, because they created
the pattern. Volgograd became Stalingrad. The city of Donetsk became Stalino
and after the Soviet occupation of Central and Eastern Europe, they exported
this propaganda pattern. The Bulgarian city of Varna became a Stalin city
in 1949, at a time when Varna was Bulgaria’s second largest city. Next came
Poland, which renamed Katowice in 1953, shortly after the dictator’s death.
However, the Poles came back to the city’s real name three years later. Another
city which was named after Stalin’s name was Stalinvaros, a workers’ city built
from scratch in Hungary, which is now called Dunajvaros and is presently
Hungary’s most important metallurgic center. The Albanians didn’t choose a big
city, but a small one previously called Kutzova, south of capital Tirana. The
Democratic Republic of Germany also had a Stalin city, formerly known as Eisenhuttenstadt,
which was also a steel city. Interestingly, Czechoslovakia didn’t have an
entire city named after the Soviet dictator, but only major districts in
various cities. A major district in Prague was named after Stalin and so was a
district in Ostrava.
Stalin cities
returned to their first names according to the political situation in their
countries. Katowice and Varna got back their original names in 1956 and Brasov
in 1960. They were followed by Eisenhuttenstadt and Dunaujvaros in 1961 and so
did Volgograd and Donetsk. Kutzova, in Albania, was the last to scrap its
Soviet name back in 1991.