Eroina Primului Război Mondial, românca Ecaterina Teodoroiu este personajul principal al celei mai noi piese care va avea, curând, premiera la Teatrul Radiofonic. Regia este semnată de Petru Hadârcă, director al Teatrului Național Mihai Eminescu din Chișinău.
Aflat pentru prima dată la Cluj, celebrul teatru Schaubuhne din Berlin a venit cu un spectacol considerat de mulţi cel mai important moment al Festivalului Internaţional de Teatru Interferenţe. Este vorba despre Un duşman al poporului”, de Henrik Ibsen, în regia lui Thomas Ostermeier. Potrivit lui Tompa Gabor, directorul festivalului şi al Teatrului Maghiar, nu există loc mai adecvat la ora actuală pentru a prezenta piesa decât Clujul. Tema abordată de piesa lui Ibsen: descoperirea poluării apei potabile ar putea prejudicia oraşul de venitul principal, turismul. Trebuie sau nu trebuie spus adevărul? Spectacolul a fost urmat de un dialog cu creatorii, pe tema “Ibsen, contemporanul nostru. Ecologie şi capitalism: de la Un duşman al poporului la Roşia Montană”.
Cu această ocazie, Ostermeier a explicat modificările aduse textului lui Ibsen, scris în 1882. Cea mai importantă decizie a fost ca personajul principal, Dr Stockmann, şi soţia lui să facă parte din generaţia 30 — 35 de ani, mult mai tineri decât personajele originale. Motivul: deplasarea accentului de la lupta politică la o analiză psihologică a actualei generaţii tinere. Thomas Ostermeier: “Am folosit un cuplu tânăr şi am pus într-un singur personaj rolul fiicei şi al soţiei Dr. Stockmann din versiunea originală, deoarece, ca să fiu sincer, piesa nu este una dintre cele mai puternice ale lui Ibsen, este o piesă foarte banală. Am încercat să o fac mai dificilă aducând câteva contradicţii în personajul Katherine Stockmann, soţia. Ea este, pe de o parte, solidară cu soţul ei, dar, pe de altă parte, este enervată de un om care se crede tipul care aduce flacăra adevărului în societate, dar în acelaşi timp îşi tratează rău soţia, nu este un bun partener acasă. Acest lucru a fost foarte important pentru mine: să am o latură psihologică a activistului politic, acest frate mai mic, ce are un complex de inferioritate faţă de fratele său mai mare. Din cauza acestui complex este activist. Deci, există şi un motiv psihologic, nu doar unul politic pentru faptul că a devenit activist. Am făcut, de asemenea, multe schimbări în ultimul act al spectacolului. Modul foarte nefiresc în care tatăl şantajează tânărul cuplu, al primarului care îi spune că, dacă va continua, îl aduce în faţa judecătorului şi va spune că ruinează reputaţia compania pentru a avea profit, deoarece urma să cumpere acţiunile companiei… Aceste lucruri nu se află în versiunea originală a lui Ibsen. Dar putem vedea asta în multe ţări: dacă ai un duşman politic, un oponent politic, nu lupţi cu el prin mijloace politice, ci prin persecuţii penale”.
De asemenea, finalul spectacolului este complet diferit de cel al textului. Dacă la Ibsen, medicul este eroul care pune bazele unei şcoli, Ostermeier alege să îl prindă într-o capacană, oferindu-i opţiunea alegerii unei vieţi mult mai bune, cu o sumă mare de bani. Potrivit regizorului german, acesta este un final mult mai realist. S-ar putea spune că Thomas Ostermeier este mai cinic, dar artistul a mărturisit în timpul dezbaterii că este foarte supărat pe aroganţa generaţiei tinere, generaţia sa: Este o generaţie ambivalentă, schizofrenică. Pe de o parte, credem că generaţia noastră este mult mai luminată cu privire la drepturile femeilor, la modul în care ne comportăm unii cu ceilalţi… Şi, de asemenea, tindem să credem că suntem mult mai conştienţi în ceea ce priveşte atitudinea ecologistă… Şi tot aşa… Dar, în acelaşi timp, generaţia noastră este responsabilă de Holocaustul ecologic şi generaţiile care vor veni după noi ne vor întreba de ce nu am făcut nimic în legătură cu asta. Deci, e o adevărată schizofrenie. Pentru că, în acelaşi timp, tindem să pretindem că suntem mult mai avansaţi în viziunea noastră asupra lumii decât generaţia părinţilor noştri şi, pe de altă parte, nu acţionăm politic, nu schimbăm nimic din punct de vedere politic. Am vrut să vorbesc despre asta, despre această generaţie care merge cu bicicleta la serviciu dimineaţa, care face yoga, care nu fumează, care încearcă să aibă o viaţă sănătoasă, care e foarte grijulie cu copiii săi… A fi un bun părinte înseamnă nu numai a fi acasă şi a avea grijă de copilul tău, ci şi să asiguri copilului tău o lume mai bună, care nu e în întregime otrăvită. Asta este schizofrenia generaţiei noastre şi asta se vede în toate mişcările politice recente, în toate eşecurile acestor mişcări”.
Pentru regizorul Thomas Ostermeier, spectacolul Un duşman al poporului” de Ibsen nu este un manifest revoluţionar: Nu cred că poţi schimba ceva prin teatru. Nu este rolul teatrului să declanşeze revoluţii. Pentru mine, întregul spectacol este mai mult o confesiune, o imagine a momentului în care ne aflăm”, a mărturisit Ostermeier.
O selecţie ca o imagine a ceea ce se întâmplă astăzi în dinamica teatrului românesc, de la spectacolele mici, bijuterie, la spectacolele mari, bijuterie, pentru că performanţa este fără frontiere şi nu este alungată de nicăieri, nici din locurile mici, de kammerspiel (teatrul de cameră), nici de pe scenele foarte mari, iar noi mergem pe urmele performanţei şi vrem ca toate astea să fie văzute clar în Festivalul Naţional de Teatru”, spunea directorul artistic Marina Constantinescu, la începutul celei de-a 24-a ediţii a Festivalului Naţional de Teatru.
Actori, clovni, muzicieni, dansatori şi acrobaţi; muzică de acordeon, valsuri, romanţe vechi şi coruri tradiţionale. Cam aşa ar putea fi caracterizat spectacolul-eveniment din FNT 2014: “Donka — O scrisoare către Cehov”, producţie a Companiei Finzi Pasca, Elveţia şi a Festivalului Internaţional de Teatru Cehov, cu textul şi regia semnate de celebrul Daniele Finzi Pasca. Maria Bonzanigo, co-fondatoare a companiei, a creat muzica spectacolului şi a semnat coregrafia, împreună cu Finzi Pasca. Artista a fost prezentă la Bucureşti şi de la ea am aflat povestea acestui adevărat poem vizual: “Am lucrat mult ca echipă de creaţie cu jurnalul lui Cehov. Am citit tot, dar în special ne-a interesat călătoria la Sahalin şi viaţa ca medic şi ca fiinţă umană, cu familia lui şi, de asemenea, ca scriitor, ca pescar… Deci, persoana, mai mult decât artistul şi scriitorul. Ne-a interesat viaţa lui şi modul de a gândi, viziunile sale… Iar în spectacol sunt imaginile noastre cu privire la Cehov. Nu pretindem să spunem Cehov a fost aşa sau aşa. Sunt viziunile noastre şi omagiul pe care noi îl aducem lui Cehov”.
Pentru cei care nu au văzut spectacolul, Maria Bonzanigo descrie astfel atmosfera creată: “Plină de lumină, de culoare, un amestec de realitate şi vis. Există un amestec de sunet, text şi un fel de a sta pe scenă care, cred, compune o imagine unică, mai puţin raţională, mai mult rezultat al puterii imaginaţiei. Interpreţii sunt foarte generoşi şi empatici. Fiecare dintre ei are propria viziune asupra lui Cehov şi îl iubeşte pe Cehov şi exprimă ce înseamnă pentru el Cehov. Şi cred că e foarte emoţionant”.
Un alt spectacol din a 24-a ediţie a FNT care ar putea fi încadrat la categoria evenimente, a fost “Rinocerii”, de Eugene Ionesco. Pus în scenă de către Robert Wilson la Teatrul Naţional din Craiova, spectacolul a marcat închiderea oficială a festivalului, pe 2 noiembrie cea mai mare parte a invitaţilor din FNT deplasându-se, pentru câteva ore, la Craiova. “Noua punere în scenă de către Robert Wilson la Craiova este un triumf. Wilson a înţeles că aceasta nu mai era o piesă a Războiului Rece. Era de fapt o stare de spirit…”, scria criticul de teatru John Elsom. Tânărul regizor Bobi Pricop a fost asistentul lui Robert Wilson la spectacolul “Rinocerii” şi povesteşte despre relaţia regizorului cu teatrul din Craiova şi cu textul lui Ionesco: “Cred că a fost atras în primul rând de actorii pe care i-a cunoscut aici, în România. El a avut două momente mari în care a trecut pe lângă textele lui Ionesco, a avut şi o întâlnire cu el în anii ’70. Asta a fost. E o întâlnire, o coliziune pe care nu aş şti să o teoretizez. Asta mi se pare viu în spectacol: această coliziune între Ionesco şi Wilson. Pentru că, la un moment dat, Eugene Ionesco a şi spus că îşi doreşte ca piesele lui să fie regizate de Wilson. În sfârşit, se întâmplă asta, şi mă bucur că se întâmplă la noi în ţară. Cred că e o întâlnire care trebuie urmărită. Poate o să nască şi alte spectacole, dar e clar că îi serveşte foarte mult Ionesco lui Wilson şi viziunii lui”.
Pentru prima dată, Festivalul Naţional de Teatru a avut şi o producţie proprie. Este vorba despre celebrul musical “West Side Story”, pus în scenă pentru festival de coregraful Răzvan Mazilu, care a selectat pentru această producţie 21 de actori tineri. Răzvan Mazilu, despre alegerea acestui musical şi despre supratitlul “Manifestul unei generaţii”, o idee a directorului artistic Marina Constantinescu: “Noi ne-am propus iniţial un workshop de musical, care să aibă o finalitate în FNT. Dar lucrurile au evoluat şi au căpătat o dimensiune din ce în ce mai importantă şi mai mare. Am ajuns, astfel, la acest rezultat care pentru mine este cu totul special, deoarece proiectul are o încărcătură specială. E un proiect despre generozitate, este un proiect de a acorda o şansă unei generaţii foarte talentate, dar căreia i se oferă prea puţine şanse în sistemul teatral. West Side Story este el însuşi un manifest. Un manifest despre libertate, despre pace, despre umanitate, despre fericire, despre tineri. Şi atunci mi s-a părut că acestor tineri artişti li se potriveşte de minune acest text, care pare scris pentru ei”.
Vă prezentăm la final opinia jurnalistei române Irina Wolf, stabilită la Viena şi invitată la FNT, despre iniţiativa unei producţii a festivalului şi despre întreaga ediţie 2014: “Mi se pare o idee foarte bună, aflată pe direcţia în care se merge la nivel internaţional. Majoritatea festivalurilor au o producţie a lor sau coproducţii cu alte festivaluri. Şi Wiener Festwochen, Salzburg Festspiele, ca să mă refer la festivalurile din Austria… Mi s-a părut că sălile sunt foarte pline, în special cu tineri. M-a bucurat foarte mult această dorinţă a tinerilor. Din câte am înţeles, nu au fost numai studenţi de la facultatea de teatru. De asemenea, mi s-a părut o organizare excelentă. Îmi pare bine şi că am cunoscut o sală nouă la Otopeni. Aş mai menţiona livestream-ul pe adevarul.ro. Zilnic a fost programat câte un spectacol care să fie transmis în direct din sala de spectacol. Fiind vizibil pe internet, la ore rezonabile, poate fi vizualizat chiar şi de românii plecaţi în străinătate, care pot, astfel, să aibă un contact cu festivalul”.
Organizată de UNITER, a 24-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru a avut loc în perioada 24 octombrie — 2 noiembrie. Radio România fiind partener de tradiţie al acestui eveniment.
A devenit oarecum o tradiţie pentru unele teatre naţionale din România ca, la început de stagiune, să prezinte publicului o parte dintre premierele anului teatral şi proiectele aflate în pregătire. Este ceea ce s-a întâmplat la început de octombrie şi la Teatrul Naţional Radu Stanca” din Sibiu, organizatorul celebrului Festival Internaţional de Teatru. Publicul sibian, dar şi jurnalişti şi critici de teatru din ţară au putut vedea primele 5 premiere, din cele 14 anunţate, ale stagiunii 2014 — 2015.
Microstagiunea sibiană s-a deschis cu vernisajul expoziţiei FOCUS TNRS: Viziuni ale revoltei şi tragediei“, semnată de Sebastian Marcovici, alături de Dragoş Dumitru. Cei doi tineri artişti fotografi fac o incursiune în cele cinci noi producţii prezentate toamna aceasta. Sebastian Marcovici: Pentru expoziţie am folosit 30 de fotografii, câte şase fotografii pe fiecare spectacol. Expunem pe nişte panouri ale noastre, ale Asociaţiei Focus Sibiu. Sunt şase fotografii reprezentative, care ne pot face o idee despre spectacol. Din punctul meu de vedere, cel mai important când fotografiem un spectacol este să privim mai întâi, să înţelegem, să simţim acel spectacol. Acesta este şi motivul pentru care fotografia de teatru este printre preferatele mele. Este o provocare pentru mine să mă activez atât de rapid: într-o oră să şi simt, să şi vizualizez şi să şi fotografiez. Spectacolele sunt foarte bune: foarte vizuale, foarte colorate, foarte dinamice şi ne oferă chiar pe tavă nişte fotografii extraordinare”.
Seria premierelor prezentate la început de octombrie a fost inaugurată de spectacolul Marat/Sade”, în regia luxemburghezului Charles Muller, după piesa lui Peter Weiss, Persecutarea şi asasinarea lui Jean-Paul Marat, reprezentată de grupul de teatru al ospiciului din Charenton sub conducerea domnului de Sade”. Cunoscutul regizor britanic Peter Brook a preluat piesa, scrisă în 1963, şi a montat-o la Londra, 1964 şi pe Broadway, 1965, apoi a adaptat-o ca film în 1966. În urma acestor producţii, Peter Weiss a câştigat premiul Tony pentru cea mai bună piesă a anului în 1966, iar Peter Brook, premiul pentru cel mai bun regizor. Pe scurt, povestea sună aşa: închis în azilul de boli mintale Charenton, Marchizul de Sade pune în scenă o piesă despre ultimele ore din viaţa lui Jean-Paul Marat, unul dintre cei mai radicali scriitori şi politicieni ai Revoluţiei Franceze, împreună cu pacienţii şi deţinuţii politici închişi la azil. Charles Muller consideră că textul este extrem de actual: Cel mai important este că dialogul, replicile dintre Sade şi Marat conţin două puncte de vedere opuse cu privire la căutarea unui sens al vieţii. Aşa cum văd lumea astăzi, amândoi trebuie să dea greş. Într-un fel, mesajul este că oamenilor le este foarte greu să îşi organizeze vieţile, dacă ne uităm la situaţia mondială. Conexiunile textului, deşi datează din anii ’60 ai secolului trecut, sunt foarte actuale, din punctul meu de vedere. Avem revoluţii în Egipt, Tunisia, Siria, situaţia în Ucraina este dramatică, sunt încă foarte mulţi şomeri în Vestul Europei, există problemele legate de migraţie… Punctul meu personal de vedere asupra tuturor acestor lucruri este că putem vedea, istoric vorbind, că toate revoluţiile au eşuat. Francezii spun La revolution mange ses propres enfants/ Revoluţia îşi mănâncă propriii copii”. Aceasta se întâmplă din cauza naturii fiinţei umane. Poţi înţelege de ce a avut loc Revoluţia franceză, pot înţelege că a fost revoluţie în octombrie 1917, în Rusia… înţeleg perfect că oamenii s-au ridicat şi au spus că nu mai vor să trăiască aşa, dar ceea ce a venit după a fost dictatură, până la urmă. Şi nu avem nevoie de dictatori”.
Secţia Germană a Teatrului Naţional Radu Stanca” a prezentat spectatorilor în premieră spectacolul Amadeus” de Peter Shaffer, în regia lui Gavriil Pinte. Piesa porneşte pe urmele lui Mozart, al cărui sfârşit a fost plin de mister, în contextul invidiei care îl măcina pe compozitorul Antonio Salieri, considerat iniţial cel mai de succes la curtea împăratului austriac. Misterul l-a interesat însă mai puţin pe regizorul Gavriil Pinte: Nu m-a interesat în mod direct, dar faptul că artistul este câteodată victima constrângerilor politice, economice — cum suntem astăzi constrânşi, nu atât ideologic, cât economic, e de notorietate şi e inerent acestui subiect. Mozart s-a confruntat cu mizeria, cu sărăcia, cu obtuzitatea celor care ar fi trebuit să îl susţină financiar şi social. Nu se poate vorbi despre condiţia artistului fără să se vorbească despre componenta socială, politică, aşa cum nu se poate ignora componenta estetică. Mozart de fiecare dată era înaintea contemporanilor cu mult. M-a interesat faptul că e vorba despre condiţia artistului, despre dialogul acesta foarte dramatic între artistul hăruit şi artistul mediocru, între Mozart şi Salieri. E vorba despre deliciile şi supliciile actului de creaţie la Mozart şi, de cealaltă parte, despre mizeria mediocrităţii, invidia cutremurătoare a lui Salieri — în piesă, singurul care putea să înţeleagă deplin muzica lui Mozart şi cel care o ura cel mai tare”.
În microstagiunea sibiană, seria premierelor a continuat cu spectacolul Lecţia”, de Eugene Ionesco, în regia lui Mihai Măniuţiu — un foarte puternic text politic despre manipulare, seducţie, orori, De ce Hecuba?”, de Matei Vişniec, în regia Ancăi Bradu — o tragedie modernă despre Hecuba, regina Troiei şi Oidip”, în regia lui Silviu Purcărete, după un scenariu original semnat de regizor şi realizat pe baza textelor Oedip rege” şi Oedip la Colonos”, de Sofocle. Spectacolul Oidip” a fost prezentat şi în ediţia din acest an a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu şi este invitat şi la Festivalul Naţional de Teatru 2014, iar în aprilie 2015, Oidip” pleacă în turneu în Japonia, la Tokyo.
În vara acestui an, la Bruxelles, Ambasada României şi Institutul Cultural Român din Regatul Belgiei au lansat candidatura municipiului Iaşi la titlul de Capitala Culturală Europeana 2021”. Destinaţia noastră de astăzi se află aşadar în nord-estul României şi este unul dintre cele mai mari centre universitare din România.
Raportat la numărul de locuitori, Iaşiul este unul dintre oraşele cu cei mai mulţi elevi şi studenţi din Europa. Mai mult decât atât, în acest oraş s-a înfiinţat primul teatru naţional, dar şi prima universitate şi primul teatru evreiesc din România şi din lume. Fiecare piatră, stradă, clădire din Iaşi are propria poveste. Astfel, un turist pasionat de istorie nu se va plictisi la Iaşi, spune Carmen Chiorcea, director al Asociaţiei “Centrul de Promovare Turistica” Iaşi. Cele mai multe dintre ele se află în zona centrală a oraşului, astfel încât poate fi făcut şi un tur pietonal. O altă parte dintre ele se află în zona Copou, unde se află şi Universitatea Alexandru Ioan Cuza. Sunt muzee care prezintă cultura şi istoria românilor. Turiştii se pot adresa şi complexului Golia, pentru a vizita ansamblul monument istoric mănăstirea Golia. Se poate vizita Turnul Golia, cu o înălţime de 30 de metri. De pe terasa turnului, se poate admira panorama oraşului. Recomandăm casa lui Ion Creangă, în care a locuit scriitorul român cât timp a fost diacon la Golia. Avem şi alte două turnuri în care organizăm expoziţii tematice. Unul este amenajat cu o expoziţie privind spiritualitatea ortodoxă, iar celălalt cu o expoziţie de folclor. De asemenea, în Iaşi, se poate vizita Muzeul Unirii, cu referire la mica unire dintre cele două provincii istorice: Moldova şi Ţara Românească. Oferta culturală este foarte variată.”
Nu puţine sunt târgurile la care veţi putea să admiraţi obiectele populare, continuă Carmen Chiorcea: În general meşteşugarii sunt în comunele limitrofe Iaşiului. Noi am mai organizat evenimente în care meşteşugarii din zonă i-au învăţat pe copii tainele meşteşugurilor: împletituri din sfoară prin tehnica nodurilor, execuţii de mărgele prin tehnică folclorică, s-au executat portofele din piele şi chiar obiecte din lemn. Turiştii au învăţat să facă şi inserţii metalice pe obiecte din lemn, dar pot învăţa şi altele: pictură naivă sau pictură de icoane pe sticlă.”
Primăria Municipiului Iaşi organizează în fiecare an, în luna octombrie, o serie de manifestări culturale, umanitare, comerciale, sportive şi de divertisment care vin să completeze amplul program religios pregătit de către Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, cu ocazia Sfintei Parascheva, ocrotitoare a Moldovei. Cu detalii, Carmen Chiorcea: În data de 14 octombrie este sărbătorită Sf Parascheva, ocrotitoarea Moldovei. În această perioadă are loc un pelerinaj religios. Însă, pe lângă activităţile religioase programate, primăria municipiului Iaşi organizează o serie de alte evenimente care se întind aproape pe tot parcursul lunii. În data de 14 octombrie are loc, de obicei, retragerea cu torţe în centrul Iaşiului. Sunt organizate concerte, sunt focuri de artificii. Tot în această perioadă, primăria mai organizează o noapte albă a Iaşiului. Atunci se pot vizita în mod gratuit muzeele din Iaşi. La unele dintre aceste muzee sunt organizate şi spectacole.”
În luna octombrie a fiecărui an, în cadrul Sărbătorilor Iaşiului, în faţa Ansamblului Monument Istoric Mănăstirea Golia are loc târgul intitulat Sărbătoarea Dulceţii. Veţi putea cumpăra dulceaţă, zacuscă, miere de albine, şerbet, compoturi, gemuri, dar şi preparate din carne şi brânză, caşcaval, pregătite de gospodinele din zonă.
Sebastian Buraga, purtător de cuvânt al primăriei municipiului Iaşi, spune că ideea acestor manifestări le-a venit marilor primari ai Iaşiului, din anii 1920-1930.
Atunci se organizau târguri importante pentru zona Moldovei. Împreună cu Mitropolia Moldovei şi Bucovinei am reînviat această lună a Iaşiului şi, de hramul Sfintei Parascheva, s-a decis să sărbătorim şi zilele oraşului. Primul reper pe care l-aş aduce în discuţie este cel legat de latura spirituală. Dacă ar fi să ne referim la evenimentele laice, primul la care mă gândesc este târgul vinurilor, o sărbătoare populară, adresată tuturor, deloc elitistă, asemănătoare cu Oktoberfest. Nu se consumă însă bere, ci băutura tradiţională, vinul. Să nu uităm că zona Moldovei are zone viticole renumite. Vinurile Vasluiului sunt recunoscute la nivel internaţional. Iaşiul s-a dovedit în ultimii ani un oraş deschis, însă, mai ales acum toţi cei care iubesc frumosul, cultura, arta şi spiritualitatea pot veni pentru a vedea cum se transformă oraşul de la an la an pentru a deveni capitală culturală europeană.”
Foarte mulţi turişti vin din SUA, dar au venit şi din Israel, Brazilia. Ce impresie şi-au făcut? Aflăm de la Carmen Chiorcea, director al Asociaţiei “Centrul de Promovare Turistica” Iaşi. O reacţie foarte bună, pozitivă. Noi le solicităm mereu o părere despre Iaşi, România şi despre români pentru a vedea dacă, într-adevăr, impresia pe care o facem noi acasă este diferită de cea pe care ne-o fac alţii în exterior. Este îmbucurător, de fiecare dată, că sunt încântaţi de ceea ce văd, că românii sunt mereu calzi şi primitori, că oraşele sunt frumoase, că aici găsesc cu totul altceva decât ceea ce se aşteptau. Am avut turişti englezi care spuneau că au fost întrebaţi de către prieteni ce vor să facă şi de ce merg tocmai în România. Foarte mulţi vin în Iaşi şi prin programele Erasmus şi vizitează şi obiectivele turistice.”
Aeroportul Iaşi efectuează curse externe cu destinaţii dinspre şi către cele mai importante aeroporturi din Europa. Prin urmare, nu rămâne decât să vă programaţi sejurul în octombrie, în Iaşi.
Primul spectacol muzical semnat de regizoarea Ada Lupu, Maria de Buenos Aires”, a avut recent premiera la Timişoara. În acelaşi timp director al Teatrului Naţional din Timişoara, Ada Lupu construieşte, împreună cu actorii teatrului şi cu bandul Nuevo Tango Quintet, o lume plină de energie şi senzualitate. Muzica celebrului compozitor Astor Piazzolla, libretul poetului uruguayan Horacio Ferrer şi reconstituirea unei seri de milonga la care spectatorii sunt participanţi — sunt aşezaţi la mese, pe care se află apă, vin şi veioze care luminează discret şi, din când în când, sunt invitaţi la dans de către actorii deveniţi, la rândul lor, dansatori.
Ideea montării cunoscutului musical la Timişoara îi aparţine acordeonistului Alin Stoianovici, unul dintre fondatorii Nuevo Tango Quintet. Regizoarea Ada Lupu ne-a povestit după premieră: În urmă cu un an, Maria de Buenos Aires” a venit în viaţa Teatrului Naţional din Timişoara odată cu Alin Stoianovici, care m-a întrebat cum ar fi să facem Maria de Buenos Aires”, cum m-aş gândi să facem acest spectacol. M-am gândit să încercăm, în ideea că eu tocmai planificam o dezvoltare a teatrului şi către această artă a spectacolului gen performing, cum am făcut astă-seară, respectiv concert integrat în spectacol — orchestra nu este ascunsă în fosă, nu este izolată, orchestra poate veni în public, poate lucra cu noi, orchestra îşi modifică ritmul, totul în funcţie de seara respectivă şi în felul acesta spectacolul prinde mai multă sau mai puţină căldură, mai multă sau mai puţină carne”.
Maria de Buenos Aires” este o poveste de dragoste, o poveste despre femeia din perspectivă religioasă şi femeia timpului prezent. Ada Lupu: Discutăm despre ce înseamnă o femeie astăzi, despre tot marasmul din sufletul acestei femei, devenirea ei într-o lume care mai mult sau mai puţin iubeşte femeia, care mai mult sau mai puţin o respectă şi îi dă dreptul la o poziţie, chiar sentimentală, reală… pe o muzică absolut divină. Muzica lui Piazzolla este mai mult decât o muzică. Nu este doar un nou tangou, este o muzică experimentală, o muzică de dragoste, o muzică intelectuală, o muzică ce trece toate barierele sentimentului şi ajunge la o mult mai mare emoţie. Lucrul la spectacol a durat aproape două luni. Am retradus textul, l-am readaptat şi a ieşit acest spectacol. Important pentru noi este să fie un spectacol deschis, un spectacol în care lucrăm cu publicul, un spectacol în care unul din scopurile mele este — şi cred că am ajuns acolo — ca noi să avem curajul să spunem te iubesc”, să avem curaj să îndrăznim să ne trăim viaţa, să îndrăznim să spunem ce ne place şi ce nu ne place, să nu avem prejudecăţi că nu putem spune ceva, miile de prejudecăţi din jur, care pun nişte bariere cumplite, care duc la o teribilă frustrare în societate şi, dimpotrivă, să dăm drumul emoţiei care, în baza unei bune educaţii, ne va dezvolta mult mai frumos şi profund decât toate prejudecăţile”.
Spectacolul muzical Maria de Buenos Aires” a fost a treia premieră a stagiunii 2014-2015 a Teatrului Naţional din Timişoara. Directorul teatrului, Ada Lupu: Primul spectacol, cu care am deschis stagiunea, este Pe ceas. Cu 60 de minute mai bătrân”, pe textul lui Peca Ştefan. Este o coproducţie pe care noi o facem cu Teatrul de Stat din Karlsruhe. Pe 3 octombrie urmează ca această premieră să aibă loc şi în Karlsruhe. Este parte dintr-un proiect european demarat sub egida Convenţiei Teatrale Europene, ai cărei membri suntem. Iar în aprilie îl vom prezenta în cadrul Festivalului Dramaturgiei Româneşti, alături de alte patru producţii ale unor teatre membre ale acestei convenţii, spectacole construite pe tema Art of Ageing” — ce înseamnă astăzi în Europa îmbătrânire, pensionare… Spectacolul nostru se bazează pe o serie de interviuri făcute de Ştefan în Timişoara şi în Karlsruhe, pe diverse teme… Şi îţi dai seama că, timp de o oră, îmbătrânim împreună. Mi se pare foarte profund şi foarte important că fiecare moment din viaţă pe care hotărăşti să îl petreci fie la muncă, fie acasă, fie oriunde este o alegere, pentru că acel moment este irepetabil”.
După Pe ceas. Cu 60 de minute mai bătrân” de Peca Ştefan, a urmat Nopţi albe”, după Dostoievski, în regia italianului Stefano de Luca. Ce mai pregăteşte Naţionalul timişorean aflăm tot de la directorul instituţiei, regizoarea Ada Lupu: Vorbind despre musical, pregătim chiar Frumoasa şi bestia”. Începem lucrul la această nouă producţie, care va fi în Sala Mare. Regizorul este Kero (Miklos-Gabor Kerenyi), iar în rolurile principale sunt Matei Chioariu – Bestia şi Cristina Vlaicu, solistă la Operă — Belle. Nu este tipul acesta de performing în care implici publicul. Va fi un spectacol cu publicul în sală, actorii pe scenă. Muzica este splendidă şi cred că va avea un succes nebun. Maria de Buenos Aires” se adresează unui tip de public, acesta cred că se adresează altui tip de public. Când spun că vreau să mergem mai departe pe performing mă refer la faptul că vreau să mergem mai departe pe lucrul cu muzicieni, pe a găsi în artele spectacolului ceea ce uneşte teatrul cu arta muzicii, cu arta dansului… Mă interesează ca tip de cercetare. De asemenea, vom avea un proiect cu Pal Frenak, coregraf maghiar care trăieşte în Franţa, vrem să facem anul viitor o coproducţie cu compania lui Gigi Căciuleanu… Deci, mergem mai departe pe un tip de performing în care vrem să vedem unde ne întâlnim. Aş vrea să deschidem noi drumuri”.
Iar nouă nu ne rămâne decât să vă invităm să fiţi deschişi către ceea ce apare nou în artele spectacolului şi să veniţi la teatru!
Astăzi mergem în nord-vestul ţării, la Oradea, la numai 20 de kilometri de graniţa cu Ungaria, la o distanţă aproape egală faţă de Viena, Praga sau Bucureşti. Oradea a fost şi a rămas un oraş cosmopolit, cu o populaţie eterogenă, cu o mare varietate culturală şi religioasă.
De secole, Oradea este un important centru cultural şi comercial. Oraşul a fost atestat documentar în anul 1113, iar cetatea, ale cărei vestigii pot fi văzute şi astăzi, apare menţionată pentru prima oară în anul 1241. De-a lungul Evului Mediu, aceasta a fost un adevărat mozaic etnic: români, maghiari, austrieci, slovaci, evrei, ruteni şi turci.
L-am invitat alături de noi pe Mircea Oaie, director executiv în Primăria Municipiului Oradea, să ne spună de ce merită să vizităm acest oraş în această perioadă: “Cu siguranţă, Oradea în prezent este un oraş care atrage turişti, dată fiind reabilitarea centrului istoric. Aici intră şi Cetatea Oradea care a fost reabilitată în sensul prezentării istoriei ei. Tototdată suntem în faza în care, începând din data de 20 septembrie, pe raza municipiului are loc Festivalul internaţional de teatru scurt de la Oradea. Iar în data de 3 octombrie, până în 12 octombrie, când este ziua oraşului, vom avea manifestări şi evenimente dedicate Zilei oraşului.”
Nu puteţi să mergeţi la Oradea, fără să vizitaţi Catedrala “Adormirea Maicii Domnului” sau Biserica cu lună, cum a mai fost denumită. Biserica cu lună este o realizare arhitectonică în stil baroc, din 1784-1790, interesantă prin turnul său în vârful căruia se află o sferă, care, printr-un mecanism executat de către ceasornicarul Georg Rueppe, indică fazele lunii. Mecanismul este şi azi în stare de funcţionare.
De asemenea, nu puteţi rata Catedrala Romano-Catolică, care este cea mai mare biserică în stil baroc din România. A fost înălţată în perioada 1750-1780 şi atrage prin masivitatea ei şi prin frumuseţea decoraţiunilor interioare. Şirul Canonicilor este o altă construcţie în stil baroc, înălţată în 1773, având la faţadă un coridor lung de 100 m ce dispune de 25 de arcade susţinute de piloni cu secţiune pătratică. Palatul Baroc a fost destinat să fie sediul Episcopiei Romano-Catolice de Oradea. Este un palat în forma de U, ridicat pe trei nivele şi terminat cu un acoperiş frânt, specific barocului austriac. Piatra de temelie i-a fost pusă în 1762, iar constucţia lui a durat 15 ani. Palatul Baroc, Bazilica Sf. Maria şi Şirul Canonicilor reprezintă cel mai important complex baroc din România, precum şi unul dintre cele mai reprezentative ale Europei.
Un alt edificiu de interes în Oradea este clădirea teatrului de stat. Începută în 1899, clădirea teatrului este una din cele mai reuşite exemple ale eclectismului în Oradea. Faţada principală este neoclasică, cu coloane cu capiteluri care susţin un fronton triunghiular decorat cu basoreliefuri.
Începutul secolului XX aduce un stil nou la Oradea, diferit de cele academice, lăsând loc originalităţii, şi anume, stilul Secession. O astfel de clădire este palatul Vulturul Negru, care în prezent gazduieşte hotelul cu acelaşi nume. Tot atunci a fost construit Palatul Apollo – actualul magazin Unic, construcţie realizată în stilul Secession Berlinez, cu decoraţii ce amintesc de stilul Empire.
Oradea vă invită într-o atmosferă în care trecutul trăieşte în acelaşi timp cu prezentul. În privinţa cazării, nu veţi întâmpina probleme. Oradea dispune de numeroase hoteluri clasificate cu trei, patru şi chiar cinci stele, precum şi de numeroase pensiuni agroturistice, în apropiere.
L-am întrebat pe interlocutorul nostru ce surprize ni se pregătesc în cadrul Festivalului Toamnă Orădeană: “Dintre cei care vor fi prezenţi la Oradea pentru a susţine concerte, amintim formaţia Mezzoforte din Islanda, totodată din Ungaria va fi prezent Brody Ianos şi Pasărea Colibri, cu invitatul special, Dan Andrei Aldea, care nu a mai fost în România şi revine după 33 de ani la Oradea, pe scenă. Totodată, sunt evenimentele care vor avea loc în Parcul 1 Decembrie, parc semnificativ pentru Oradea datorită dimensiunii şi poziţionării centrale. Pe 11 octombrie vor mai fi prezente la Oradea patru din formaţiile militare de la Constanţa, Bucureşti, Bistriţa şi Oradea, care vor susţine pentru prima dată aici un Festival al muzicii militare, o noutate pentru Oradea. Iar în 12 octombrie va concerta Culture Beat, formaţie cunoscută a anilor 90. Între festivalurile pe care noi le organizăm, va fi Târgul pălincalilor, va fi Festivalul de vin. Vă aşteptăm la Oradea, în speranţa că veţi descoperi un oraş nou, un oraş mai viu, un oraş în care să vă simţiţi ca şi acasă.”
Fără a impresiona prin opulenţă, Oradea se remarcă prin frumuseţe, iar hotelurile, cafenelele şi restaurantele de cea mai bună calitate de aici vă aşteaptă să le călcaţi pragul.
În urmă cu nouă ani, se năştea în oraşul Alexandria, la iniţiativa unor adolescenţi, pe atunci, un eveniment care îşi propunea să creeze punţi între educaţie şi cultură: Festivalul de Teatru Tânăr Ideo Ideis. Tinerii Andreea Borţun şi Alexandru Ion, acum scenografă, respectiv, actor, au început o adevărată aventură într-un oraş care nu avea nici teatru, nici cinematograf. Li s-au alăturat foarte repede Marcel Iureş, devenit preşedintele de onoare al festivalului, şi Cătălin Ştefănescu, Andi Vasluianu, Medeea Marinescu, Vlad Zamfirescu şi Marius Manole, acum mentorii festivalului.
Realizatorul de televiziune Cătălin Ştefănescu este alături de Festivalul Ideo Ideis de la a doua sa ediţie: “Noi ne numim mentori de anul acesta, când am schimbat împreună cu Andreea şi Alex, ei fiind născătorii şi protectorii acestui festival, filosofia festivalului. El nu mai este un festival cu premii, prin urmare noi nu mai suntem un juriu, şi încercăm să facem ceva normal, ceva contemporan, să încurajăm o formă de competiţie între echipe. Să nu mai dăm premii individuale, ci o formă de recunoaştere prin experienţe” unor echipe care fac lucruri bune. Ne numim mentori pentru că, după fiecare spectacol de teatru, ne întâlnim cu trupele care fac aceste spectacole şi stăm de vorbă despre spectacolele lor”.
Festivalul Ideo Ideis este un fenomen unic în România, după cum ţine Cătălin Ştefănescu să sublinieze, pentru că nu este pur şi simplu un festival de teatru, ci “un festival de educaţie alternativă prin teatru”.
220 de participanţi, 26 de traineri, 120 de voluntari, 14 spectacole de teatru profesionist, 10 trupe de liceeni, 2 seri de Cinematecă Târzie, 3 de Caravana Filmelor TIFF, 3 de Seara Povestitorilor, 4 spectacole pentru copii şi 3 masterclass-uri. Acesta este rezumatul celei de-a noua ediţii a Festivalului Naţional de Teatru Tânăr Ideo Ideis din Alexandria.
Pe larg, Andreea Borţun, co-preşedinta festivalului, explica: “Festivalul durează 10 zile. În primele 4 zile au loc atelierele de dezvoltare personală: dimineaţa sunt ateliere de actorie, la care participă toţi cei care ajung la festival, iar după-amiază îşi pot alege dintre cele cinci ateliere de măiestrie — coregrafie, educaţie vizuală, scenografie, muzică şi ritm, dramaturgie. Următoarele trei zile sunt dedicate spectacolelor cu care trupele de liceeni vin în Alexandria. Serile sunt şi ele pline. În fiecare seară au loc câte două spectacole de teatru profesionist în cele două locaţii ale festivalului, spectacole pe care le aducem atât pentru tinerii din ţară care vin la Ideo Ideis, cât şi pentru membrii comunităţii. În acelaşi timp există trei seri dedicate mentoratului – noi le numim Serile Povestitorilor. Aici aducem profesionişti din diverse domenii, însă din afara sferei artistice, care vin în Alexandria, povestesc cu pasiune despre meseriile lor şi intră în dialog cu participanţii. O altă secţiune este Cinemateca Târzie, dedicată, fireşte, iubitorilor de film. Aducem regizori români, care îşi proiectează fie ultimele lor filme, fie filme care i-au inspirat de-a lungul carierei şi aceste proiecţii sunt urmate de o discuţie cu sala. Şi, nu în ultimul rând, avem şi masterclass-urile Ideo Ideis în ultima zi de festival, unde aducem profesionişti din zona teatrală. Aceste masterclass-uri sunt moderate de prietenul nostru, Cătălin Ştefănescu şi sunt urmate, fireşte, de discuţii cu publicul”.
Într-un oraş cu puţin peste 40 de mii de locuitori, Festivalul Ideo Ideis reuşeşte să creeze un spirit. Andreea Borţun: “Mergi pe stradă şi toată lumea zâmbeşte, vezi zeci, sute de copii cu tricouri roşii şi badge-uri la gât şi ştii că sunt din festival, vezi cum oamenii din oraş se bucură că îi văd, mulţi spun că oraşul reînvie în momentul în care începe festivalul… E foarte multă energie bună, lumea se îmbrăţişează, plânge de emoţie, lumea se bucură, lumea învaţă… Se produc tot felul de schimburi de gânduri, idei, se nasc tot felul de proiecte, au loc întâlniri între profesionişti şi tineri… Cred că nici nu ar fi sănătos să existe mai mult de 8 — 10 zile pe an, dar, atunci când se întâmplă, e cu adevărat ceva ce mi-e foarte greu să explic”.
Începând cu acest an, trupele de liceeni participante în festival şi-au prezentat spectacolele fără a mai fi jurizate şi fără a mai primi premii individuale, această decizie a organizatorilor fiind, de fapt, o concretizare a conceptului festivalului, acela de a pune accent pe proces, nu pe performanţă, distincţii, premii. Participanţii au fost răsplătiţi cu “experienţe”, cum ar fi participarea la ediţia 2014 a Festivalului Naţional de Teatru, susţinerea unei reprezentaţii în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, ediţia 2015 sau la Festivalul Comediei Româneşti, de anul viitor.
Tot Andreea Borţun, co-preşedinta Ideo Ideis, formulează şi concluziile la finalul celei de-a noua ediţii, desfăşurată între 18 şi 26 august: “Ne dorim să facem mult mai multe pentru comunitate în anii ce urmează şi pentru copiii de acolo, pentru că interesul a crescut formidabil. Ne dorim să aducem cât mai mulţi liceeni din România la Alexandria. Sperăm să putem face un camping foarte frumos acolo anul viitor, când aniversăm 10 ani. Şi sper, mai mult decât orice, să rămânem alături ca echipă, să continuăm să facem acest festival cu aceeaşi pasiune”.
Organizatorii Festivalului Naţional de Teatru Tânăr Ideo Ideis se pregătesc să marcheze în 2015 10 ani de existenţă curajoasă şi extrem de încrezătoare. Cătălin Ştefănescu spune poate cel mai bine de ce aceşti tineri merită chiar mai mult sprijin decât au primit până acum: Aş vrea să laud cât pot de tare felul în care se întâmplă lucrurile la Alexandria şi filosofia pe baza căreia se construiesc lucrurile acolo. E atât de curat, de normal şi, din nefericire, de rar, ce se întâmplă acolo încât folosesc de fiecare dată superlative şi îmi dau seama că nu e cel mai fericit lucru cu putinţă, pentru că asta ar putea să creeze o formă de neîncredere sau de suspiciune. Dar toată lumea care a avut curiozitatea să meargă acolo, a descoperit ceva cu totul şi cu totul unic. Asta pot să spun. Mă leagă de acel spaţiu faptul că totul e o carte deschisă, că fiecare leu se cheltuieşte transparent, că toată lume adoarme liniştită noaptea din acest punct de vedere, că toţi cei care suntem implicaţi în această poveste — membrii din grupul de mentori, trainerii care lucrează cu copiii care vin acolo, toată lumea implicată în inima festivalului face toate aceste lucruri pro bono şi asta mi se pare un lucru minunat şi foarte important”.
Sub genericul Unicitate în diversitate”, oraşul Sibiu a găzduit, în în perioada 06 — 15 iunie, cea de-a XXI-a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru, la care au participat 2500 de artişti şi delegaţi, din 70 de ţări şi la care au fost prezentate 381 de evenimente — spectacole de teatru, dans, muzică, expoziţii, lansări de carte, conferinţe, desfăşurate în spaţii convenţionale şi neconvenţionale. Vă prezentăm azi câteva dintre manifestările atât de diverse pe care le-a reunit această ediţie a prestigiosului Festival.
Regizorul Radu Afrim, care va monta în perioada următoare două spectacole la Teatrul Naţional Radu Stanca, secţiile română şi germană, a fost prezent în festival cu mai multe evenimente: o expoziţie cu propriile fotografii, un spectacol de teatru şi un alt spectacol, încadrat de organizatori la secţiunea Concerte. Radu Afrim impresionează nu doar prin spectacolele sale, ci şi prin fotografiile făcute în afara scenei – sunt imagini din viaţă, portrete de actori. Despre expoziţia de la Sibiu, găzduită în sala Thalia şi organizată de scenograful Dragoş Buhagiar, Afrim povesteşte:
Sunt seminuduri şi nuduri de actori. Sunt actori care vor să fie văzuţi şi altundeva decât pe scenă. Sunt oamenii frumoşi pe care îi întâlnesc eu în teatre… ne relaxăm împreună de la două la şase, între cele două repetiţii. Mergem prin păduri, mergeam pe Insula Mare a Brăilei şi ne fotografiam, mergeam pe malul Oltului sau în alte părţi… Asta este, practic. Nu are legătură cu spectacolele. E foarte uşor să fotografiezi actori. Nu munceşti atât de mult la a-i face să intre într-o stare sau să se relaxeze, aşa cum faci cu un model de o frumuseţe fantastică, care atât arată, o frumuseţe. Actorii au, evident, o lume a lor, care eu sper că se vede în fotografii. Sunt actori cunoscuţi, tineri, pe care eu vreau să îi fac şi mai cunoscuţi”.
Spectacolul invitat în festival, Când ploaia se va opri”, de Andrew Bovell, a fost pus în scenă de Radu Afrim la Teatrul Toma Caragiu” din Ploieşti. Despre el, regizorul afirmă că este un spectacol mult mai aşezat, de maturitate, fără a fi neapărat cuminte prin natura subiectului — este o tragedie modernă, însă textul l-a tras spre un ritm lent, aproape hipnotic.
Încadrat în festival la secţiunea Spectacole de muzică”, Hai Iu Iu Nu Hey You You (Maria Tănase remix)” s-a născut la Gala Tânărului Actor — HOP, la Costineşti, la început de septembrie şi este rezultatul atelierului de creaţie ”Maria Tănase — 1913-2013”, coordonat de muzicianul Vlaicu Golcea. Conceptul spectacolului îi aparţine lui Radu Afrim. La momentul creării lui, nimeni nu se gândea că va fi invitat în atât de multe festivaluri. Radu Afrim:
Eu ţin foarte mult la acest proiect, Maria Tănase remix. Este experiment şi nu e deloc comercial. Aici se salvează show-ul nostru. Şi energia acestor tineri, absolvenţi de facultăţi de teatru. Are un fir narativ, are o poveste până la un moment dat şi are umor. Sunt şi băieţii, care au nişte momente mai de cabaret. Nu există în România o formulă potrivită. Nu e nici musical… Nu ştiu ce este şi e bine că nu ştiu ce est! Nu e un concert, pentru că nu cântă femeia şi apoi se duce în culise. Apar, dispar… O avem şi pe Maia Morgenstern în spectacol. Este liber, poate intra de câte ori vrea în scenă… Eu nu am regizat acest spectacol, l-am conceput şi am adunat lumea. Nu are decoruri… Arată bine, e destul de urban. Maria Tănase a fost urbană. Fotografia cu Maria Tănase pe care noi o folosim este o fotografie de Hollywood, nu este o ţărăncuţă oarecare”.
Un moment special în festival şi o premieră a fost vernisarea expoziţiei Oidip — expoziţie de fotografie Mihaela Marin”, fiind pentru prima dată când cea mai mare parte a publicului nu văzuse încă spectacolul montat de Silviu Purcărete la Teatrul Naţional din Sibiu. Premiera urma să aibă loc la câteva zile după vernisaj. Criticul de teatru Octavian Saiu:
Eu îi mulţumesc din suflet Mihaelei Marin pentru acest gest de a ne introduce cu discreţie, dar şi cu această acuitate a spiritului ei de observaţie în universul unui spectacol pe care îl descoperim prin aceste frânturi de imagine pe care le vedem aici şi care ne vor acompania pe tot parcursul festivalului, un spectacol care sunt convins că pentru mulţi dintre noi va avea o altă încărcătură vizuală graţie acestor imagini. Eu sunt convins că sunt scene din Oidip” pe care nu le voi putea separa de ceea ce Mihaela deja a ales să împărtăşească în această expoziţie. Sunt fotografii aici care surprind o anumită nuanţă, o anumită stare a unei anumite scene şi, totodată, îţi oferă imaginea unui întreg spectacol. Cred că orice gest al Mihaelei Marin se înscrie într-o zonă de memorie culturală şi de memorie teatrală care e extrem de importantă. Una dintre imaginile emblematice ale Festivalului Internaţional de la Edinburgh de anul trecut, pe care am avut un fel de mândrie naţională să o descopăr acolo, era o fotografie din Hamletul” celebrei companii Wooster Group din SUA, o fotografie care era semnată de Mihaela Marin”.
Una dintre cărţile importante lansate în cadrul celei de-a 21-a ediţii a FITS a fost Noi practici în artele spectacolului în Europa de Est”, volum editat de Iulia Popovici şi apărut în colecţia de carte din acest an a festivalului. Potrivit Iuliei Popovici, este prima carte care acoperă Europa Centrală şi de Est, care apare în această parte a Europei. Cuprinde 10 eseuri, 10 interviuri şi un text despre Ucraina făcut în condiţii de război de criticul de teatru Viktor Sobiianskyi. Iulia Popovici:
Principalul scop al acestei cărţi, care sper să fie şi principalul ei merit, este de a crea un context cât se poate de concret, nu numai pentru teatrul de la noi. Simţi cum rezonează ceea ce se întâmplă în ţările din jur cu ceea ce se întâmplă la noi. De exemplu, dintre vecinii noştri, suntem singurii care avem un teatru al realului, un teatru documentar puternic. La bulgari, primele încercări datează de anul acesta. În Ungaria există un singur spectacol documentar care s-a făcut acum trei ani. În Ucraina există acum un fel de efervescenţă legată de evenimentele Maidanului, care generează dramaturgia realului. Dar altfel nu există. Însă există unul extrem de puternic în Polonia şi există unul foarte interesant în Slovacia. Lucrul care ne apropie pe absolut toţi este această relaţie extrem de tensionată cu condiţiile de producţie, cu sistemele de finanţare şi cu dinamica tradiţional-nou în contextul unei arte a spectacolului puternic finanţată public în toate aceste zone”.
Nici nu s-au stins bine focurile de artificii care au marcat încheierea ediţiei 2014 a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, că organizatorii au şi anunţat următoarea ediţie. Aceasta va avea loc în perioada 12-21 iunie 2015, iar programul evenimentelor va fi disponibil la începutul anului viitor. Pregătim o ediţie matură, cu promisiunea celui mai complex festival de artele spectacolului organizat vreodată pe teritoriul ţării noastre. Sibiul este scena unui oraş european, un oraş care ştie cum să îşi păstreze frumuseţea şi suntem mândri de asta!”, a declarat Constantin Chiriac, directorul Festivalului de la Sibiu.
Ajuns la cea de-a doua ediţie, Festivalul Internaţional de Teatru Radiofonic Grand Prix Nova” a fost organizat în perioada 16-21 iunie de Societatea Română de Radiodifuziune, sub înaltul patronaj al Alteţei Sale Regale Principesa Moştenitoare Margareta a României. Anul acesta, au intrat în concurs 44 de spectacole radiofonice din 21 de ţări din întreaga lume, iar obiectivul festivalului a fost acela de a promova inovaţia în domeniul spectacolelor radiofonice, într-o abordare modernă, prin intermediul mijloacelor de expresie oferite de tehnologia audio actuală.
Tot în seara galei Festivalului Internaţional de Teatru Radiofonic Grand Prix Nova” şi tot la Palatul Elisabeta din Bucureşti, Teatrul Naţional Radiofonic a oferit şi trei premii speciale pentru roluri de excepţie în premierele radiofonice ale stagiunii 2013. Attila Vizauer, redactor-şef al redacţiei Teatru: Cred că e o decizie foarte bună a Societăţii Române de Radiodifuziune de a oferi premii actorilor care creează roluri extraordinare la teatrul radiofonic. Aşa cum am mai spus şi o voi spune întotdeauna, breasla teatrală din România, atunci când acordă premiile UNITER, are o secţiune specială pentru Teatrul Naţional Radiofonic. Pentru producţiile naţionale de teatru radiofonic sunt nominalizări, sunt alese cele mai bune producţii ale unui an. Pentru noi, lucrul acesta este onorant. Iată că acum a venit vremea — şi sper să fim la înălţimea intenţiilor şi a dorinţelor noastre — să aducem un omagiu marilor actori care îşi găsesc timp, bucurie şi interes să facă parte din distribuţiile spectacolelor Teatrului Naţional Radiofonic. De aceea, anul acesta am lansat în premieră acest proiect. Am jurizat cele 17 producţii ale anului 2013, iar rezultatul a fost cel pe care lumea deja îl cunoaşte. Cea mai bună interpretare feminină, doamna Rodica Mandache. Cea mai bună interpretare masculină, Vlad Ivanov. Şi un premiu special de debut pentru Ana-Maria Bălescu.”
Actriţa Rodica Mandache, despre Aniţa Nandriş-Cudla, personajul care i-a adus premiul Teatrului Naţional Radiofonic pentru cea mai bună interpretare: Este o lecţie de viaţă, o lecţie de supravieţuire, este vorba de o femeie care spune că poţi trece peste orice greutate, dacă ai credinţă şi iubire. Poţi să supravieţuieşti cu nişte copii mici undeva în câmp, în pustiu. Cele două sentimente, credinţă şi iubire, sunt un combustibil care fac să meargă această maşină a vieţii. Nu cred să existe spectator care să afle povestea ei şi să nu fie modificat. Este un personaj care schimbă obiceiuri, mentalităţi, este un personaj foarte puternic, foarte frumos. Am avut o şansă extraordinară, nu credeam să mi se acorde. Gândindu-mă la acest personaj, sunt bucuroasă ca şi cum mi-aş fi făcut datoria luând premiul acesta pentru ea.”
Juriul Festivalului Internaţional de Teatru Grand Prix Nova” a fost format din personalităţi şi profesionişti de renume: scriitorul şi regizorul italian Idalberto Fei, preşedintele juriului, Alison Hindell, redactor-şef al Departamentului Teatru al BBC, Marina Bagdasaryan, producător Radio Cultura din Rusia, Cristina Modreanu, critic de teatru, şi Domnica Ţundrea, realizator la redacţia Teatru a Radio România. Spectacolele câştigătoare au impresionat atât prin poveştile emoţionante, cât şi prin evoluţia actorilor din distribuţie şi datorită tehnicilor de sunet inovatoare. Attila Vizauer: Locul 1 la secţiunea de teatru radiofonic a fost câştigat de o producţie românească, Metamorfoza” lui Ioan Andrei Puican (Radio România). O altă producţie, Numărătoarea inversă” (regia Ioan Andrei Puican, Radio România) a luat locul 2 la secţiunea de teatru scurt. Ambele producţii sunt caracterizate de un limbaj în detaliu, dezvoltat la fiecare secundă, la fiecare sunet, la fiecare element care ţine de emoţie. Ritmul, tăietura de montaj, schimbările de plan, flashback-urile, toate creează un mod foarte modern, interesant şi provocator de a face teatru radiofonic. Tematicile abordate sunt tematici contemporane. De fiecare dată, ascultătorul este profund marcat de surpriza faptului că viaţa lui de zi cu zi este transfigurată artistic în aceste opere. Nu vorbesc doar despre aceste două producţii româneşti, vorbesc despre harul extraordinar al lui Dimitrie Nicolaev (Radio Russia), regizorul rus care a câştigat premiul 1 la secţiunea teatru scurt, cu o scenetă de nouă minute, Happy birthday, darling!” , un spectacol universal. Este vorba de această celebră urare, cântată de două personaje, unul feminin şi altul masculin, în diferite tonuri, în diferite ritmuri. Din felul în care schimbarea de ton şi de ritm evoluează înţelegem o poveste foarte frumoasă a celor două personaje. Este mult dincolo de ceea ce s-ar putea numi o poveste muzicală acest spectacol. De asemenea, producţiile germane de la Berlin şi Baden-Baden au un scenariu de mare rafinament intelectual, unul dintre ele chiar inspirat de James Joyce. Apoi, felul în care construcţia sonoră este făcută pentru a crea o arhitectură amplă şi, în acelaşi timp, suplă, este specifică anului 2014.”
Despre spectacolul câştigător al locului întâi la secţiunea de teatru radiofonic, criticul de teatru Cristina Modreanu: Un spectacol care m-a atins foarte mult şi care avea şi partea aceasta de inovaţie a câştigat premiul 1 la secţiunea de teatru radiofonic. Este vorba de Metamorfoza”, un scenariu de Ioan Puican, vag inspirat de Kafka. Povestea este a unui personaj contemporan, prins în lumea corporaţiilor şi a muncii fără niciun fel de recompensă reală. Este o poveste despre pierderea umanităţii din acest motiv. Este o poveste contemporană inspirată de o operă clasică. Pe lângă faptul că a fost foarte bine realizată din punct de vedere acustic, este un adevărat spectacol, care evocă lumea agresivă de zi cu zi, care sufocă şi terorizează persoanele mai sensibile. Toate aceste stări erau induse sonor, de-a dreptul spectaculos.”
Teatrul radiofonic este una dintre cele mai complexe forme de manifestare artistică, orice spectacol de acest gen reprezentând o adevărată provocare atât pentru profesioniştii scenei, cât şi pentru cei din domeniul radiodifuziunii.
Sub genericul Unicitate în diversitate”, oraşul Sibiu a găzduit, în în perioada 06 — 15 iunie, cea de-a XXI-a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru, la care au participat 2500 de artişti şi delegaţi, din 70 de ţări şi la care au fost prezentate 381 de evenimente — spectacole de teatru, dans, muzică, expoziţii, lansări de carte, conferinţe, desfăşurate în spaţii convenţionale şi neconvenţionale. Vă prezentăm azi câteva dintre manifestările atât de diverse pe care le-a reunit această ediţie a prestigiosului Festival.
Regizorul Radu Afrim, care va monta în perioada următoare două spectacole la Teatrul Naţional Radu Stanca, secţiile română şi germană, a fost prezent în festival cu mai multe evenimente: o expoziţie cu propriile fotografii, un spectacol de teatru şi un alt spectacol, încadrat de organizatori la secţiunea Concerte. Radu Afrim impresionează nu doar prin spectacolele sale, ci şi prin fotografiile făcute în afara scenei – sunt imagini din viaţă, portrete de actori. Despre expoziţia de la Sibiu, găzduită în sala Thalia şi organizată de scenograful Dragoş Buhagiar, Afrim povesteşte:
Sunt seminuduri şi nuduri de actori. Sunt actori care vor să fie văzuţi şi altundeva decât pe scenă. Sunt oamenii frumoşi pe care îi întâlnesc eu în teatre… ne relaxăm împreună de la două la şase, între cele două repetiţii. Mergem prin păduri, mergeam pe Insula Mare a Brăilei şi ne fotografiam, mergeam pe malul Oltului sau în alte părţi… Asta este, practic. Nu are legătură cu spectacolele. E foarte uşor să fotografiezi actori. Nu munceşti atât de mult la a-i face să intre într-o stare sau să se relaxeze, aşa cum faci cu un model de o frumuseţe fantastică, care atât arată, o frumuseţe. Actorii au, evident, o lume a lor, care eu sper că se vede în fotografii. Sunt actori cunoscuţi, tineri, pe care eu vreau să îi fac şi mai cunoscuţi”.
Spectacolul invitat în festival, Când ploaia se va opri”, de Andrew Bovell, a fost pus în scenă de Radu Afrim la Teatrul Toma Caragiu” din Ploieşti. Despre el, regizorul afirmă că este un spectacol mult mai aşezat, de maturitate, fără a fi neapărat cuminte prin natura subiectului — este o tragedie modernă, însă textul l-a tras spre un ritm lent, aproape hipnotic.
Încadrat în festival la secţiunea Spectacole de muzică”, Hai Iu Iu Nu Hey You You (Maria Tănase remix)” s-a născut la Gala Tânărului Actor — HOP, la Costineşti, la început de septembrie şi este rezultatul atelierului de creaţie ”Maria Tănase — 1913-2013”, coordonat de muzicianul Vlaicu Golcea. Conceptul spectacolului îi aparţine lui Radu Afrim. La momentul creării lui, nimeni nu se gândea că va fi invitat în atât de multe festivaluri. Radu Afrim:
Eu ţin foarte mult la acest proiect, Maria Tănase remix. Este experiment şi nu e deloc comercial. Aici se salvează show-ul nostru. Şi energia acestor tineri, absolvenţi de facultăţi de teatru. Are un fir narativ, are o poveste până la un moment dat şi are umor. Sunt şi băieţii, care au nişte momente mai de cabaret. Nu există în România o formulă potrivită. Nu e nici musical… Nu ştiu ce este şi e bine că nu ştiu ce est! Nu e un concert, pentru că nu cântă femeia şi apoi se duce în culise. Apar, dispar… O avem şi pe Maia Morgenstern în spectacol. Este liber, poate intra de câte ori vrea în scenă… Eu nu am regizat acest spectacol, l-am conceput şi am adunat lumea. Nu are decoruri… Arată bine, e destul de urban. Maria Tănase a fost urbană. Fotografia cu Maria Tănase pe care noi o folosim este o fotografie de Hollywood, nu este o ţărăncuţă oarecare”.
Un moment special în festival şi o premieră a fost vernisarea expoziţiei Oidip — expoziţie de fotografie Mihaela Marin”, fiind pentru prima dată când cea mai mare parte a publicului nu văzuse încă spectacolul montat de Silviu Purcărete la Teatrul Naţional din Sibiu. Premiera urma să aibă loc la câteva zile după vernisaj. Criticul de teatru Octavian Saiu:
Eu îi mulţumesc din suflet Mihaelei Marin pentru acest gest de a ne introduce cu discreţie, dar şi cu această acuitate a spiritului ei de observaţie în universul unui spectacol pe care îl descoperim prin aceste frânturi de imagine pe care le vedem aici şi care ne vor acompania pe tot parcursul festivalului, un spectacol care sunt convins că pentru mulţi dintre noi va avea o altă încărcătură vizuală graţie acestor imagini. Eu sunt convins că sunt scene din Oidip” pe care nu le voi putea separa de ceea ce Mihaela deja a ales să împărtăşească în această expoziţie. Sunt fotografii aici care surprind o anumită nuanţă, o anumită stare a unei anumite scene şi, totodată, îţi oferă imaginea unui întreg spectacol. Cred că orice gest al Mihaelei Marin se înscrie într-o zonă de memorie culturală şi de memorie teatrală care e extrem de importantă. Una dintre imaginile emblematice ale Festivalului Internaţional de la Edinburgh de anul trecut, pe care am avut un fel de mândrie naţională să o descopăr acolo, era o fotografie din Hamletul” celebrei companii Wooster Group din SUA, o fotografie care era semnată de Mihaela Marin”.
Una dintre cărţile importante lansate în cadrul celei de-a 21-a ediţii a FITS a fost Noi practici în artele spectacolului în Europa de Est”, volum editat de Iulia Popovici şi apărut în colecţia de carte din acest an a festivalului. Potrivit Iuliei Popovici, este prima carte care acoperă Europa Centrală şi de Est, care apare în această parte a Europei. Cuprinde 10 eseuri, 10 interviuri şi un text despre Ucraina făcut în condiţii de război de criticul de teatru Viktor Sobiianskyi. Iulia Popovici:
Principalul scop al acestei cărţi, care sper să fie şi principalul ei merit, este de a crea un context cât se poate de concret, nu numai pentru teatrul de la noi. Simţi cum rezonează ceea ce se întâmplă în ţările din jur cu ceea ce se întâmplă la noi. De exemplu, dintre vecinii noştri, suntem singurii care avem un teatru al realului, un teatru documentar puternic. La bulgari, primele încercări datează de anul acesta. În Ungaria există un singur spectacol documentar care s-a făcut acum trei ani. În Ucraina există acum un fel de efervescenţă legată de evenimentele Maidanului, care generează dramaturgia realului. Dar altfel nu există. Însă există unul extrem de puternic în Polonia şi există unul foarte interesant în Slovacia. Lucrul care ne apropie pe absolut toţi este această relaţie extrem de tensionată cu condiţiile de producţie, cu sistemele de finanţare şi cu dinamica tradiţional-nou în contextul unei arte a spectacolului puternic finanţată public în toate aceste zone”.
Nici nu s-au stins bine focurile de artificii care au marcat încheierea ediţiei 2014 a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, că organizatorii au şi anunţat următoarea ediţie. Aceasta va avea loc în perioada 12-21 iunie 2015, iar programul evenimentelor va fi disponibil la începutul anului viitor. Pregătim o ediţie matură, cu promisiunea celui mai complex festival de artele spectacolului organizat vreodată pe teritoriul ţării noastre. Sibiul este scena unui oraş european, un oraş care ştie cum să îşi păstreze frumuseţea şi suntem mândri de asta!”, a declarat Constantin Chiriac, directorul Festivalului de la Sibiu.
În ultima săptămână a lunii mai, Teatrul Maghiar de de Stat Csiky Gergely” din Timişoara a organizat a şaptea ediţie a Festivalului Euroregional de Teatru — TESZT. Începând de la prima ediţie, din 2007, festivalul îşi propune să evidenţieze multiculturalitatea euroregiunii DKMT (Dunăre-Criş-Mureş-Tisa) şi să întărească legăturile dintre teatrele din această regiune, ceea ce îl face un eveniment unic în România. Aşadar, la festival participă spectacole şi artişti din România, Ungaria şi Serbia.
În fiecare an, tema este alta. Attila Balazs, directorul Teatrului Maghiar de Stat din Timişoara: Am încercat să adunăm spectacole în jurul temei ”Trecutul şi prelucrarea trecutului în prezent”. Spectacolele pe care le-am propus anul acesta e curios că se adună pe această temă. De fapt, nu noi alegem temele, ci temele se arată singure. Noi trebuie doar să decidem care sunt cele mai accentuate teme din zonă. Anul trecut, totul a fost mult mai proaspăt, mult mai actual. Anul acesta, ne referim mai mult la trecut şi aş putea să enumăr aproape toate spectacolele din festival care se pot înşirui pe acest fir”.
Festivalul a fost deschis de spectacolul Incendii”, pus în scenă de Radu Alexandru Nica la Teatrul Maghiar de Stat din Timişoara. Povestea porneşte de la războiul din Liban şi analizează urmările lui asupra vieţilor oamenilor: doi fraţi gemeni încearcă să recupereze, să descifreze trecutul mamei lor. Autorul piesei este Wajdi Mouawad, canadian de expresie franceză, cu origini libaneze. Textul său a fost adaptat pentru filmul cu acelaşi titlu, nominalizat în 2012 la Premiile Oscar, categoria Cel mai bun film străin. Regizorul Radu Nica: Mi-a plăcut că este un text emoţionant. În ultima vreme nu se mai scrie emoţionant. Toţi suntem foarte reci, sofisticaţi, arătăm mereu că gândim, ne e frică să simţim. Am luptat şi cu mine, recunosc. Şi mie îmi plac textele alea. Nu sunt un fan al emoţiei excesive în teatru. Dar aveam nevoie de o excepţie. Au fost mai multe provocări. A fost o provocare povestea în sine, care este atât de complicată, care e un mix foarte ciudat, contemporan de roman poliţist cu tragedie antică: să-i păstrezi caracterul poliţist, să aibă tragism, în acelaşi timp să nu aibă răceala inaccesibilă a tragediei antice, ci să o faci o poveste contemporană, în contextul în care mai mult de jumătate din piesă se petrece în Orientul Apropiat, care, ca mentalitate, nu e deloc apropiat de noi”.
Un alt spectacol invitat la a 7-a ediţie a TESZT, A fost odată la Timişoara”, autor şi regizor Peter Kerek, a fost prezentat de echipa Teatrului Naţional Timişoara. A fost odată la Timişoara” este povestea unei familii care are foarte multe de împărţit de pe vremea comunismului, care încearcă să îşi ascundă trecutul. Actriţa Andrea Tokai, despre A fost odată la Timişoara”.
Că suntem oameni… asta am înţeles eu prin spectacolul acesta. Este o poveste foarte simplă. E vorba de o familie cu mulţi copii, într-un accident moare mama şi copiii se întorc acasă. Şi ce se întâmplă între ei? Ce se descoperă? Ce s-a întâmplat acum 20 de ani? Eu joc un personaj mai în vârstă, fac parte din familie, dar în acelaşi timp nu sunt din familie, pentru că sunt din afară. E o slugă, dar nu e slugă, un fel de mamă, dar nu e mamă… Eu asta am înţeles: că nu suntem buni, nu suntem răi, suntem oameni, trăim şi încercăm să mergem mai departe. Nu e vorba despre supravieţuire. Sunt momente de limită, de ceartă, de ură, dar nu sunt duse într-o zonă de supravieţuire. Se rezolvă. Se rezolvă, pentru că aşa se întâmplă în viaţă”.
Prezentat, de asemenea, în Festivalul Euroregional de Teatru Timişoara, spectacolul Roşu”, o coproducţie Teatrul Popular din Subotica, Serbia şi Teatrul Katona Jozsef din Budapesta, regia Mate Gabor, abordează atrocităţile întâmplate în timpul celui de-al doilea război mondial în Iugoslavia, zona de frontieră cu Ungaria şi, în general, în zonele locuite de maghiari. Dacă la începutul anului 1942, armata maghiară invadează teritoriile Iugoslaviei şi face numeroase victime, în 1944 partizanii iugoslavi comunişti îşi încep campania de răzbunare asupra locuitorilor de etnie maghiară. Nu există procese la acea dată, ci numai tortură, linşaj, execuţii în masă. Textul a fost scris de Brestyanszki B.R., secretar literar la Teatrul Popular din Subotica: Această perioadă a istoriei era tabu până în trecutul foarte apropiat. Potrivit aprecierii istoricilor, zeci de mii de oameni au căzut victime acestor evenimente, despre care nu numai că nu se putea vorbi, dar oamenilor le era frică să vorbească. Pentru a putea face pasul următor, este foarte important să conştientizăm trecutul”.
În tema ediţiei din acest an a Festivalului TESZT, Trecutul şi prelucrarea trecutului”, se încadrează perfect un alt spectacol invitat: Ţinuturile joase”, pe textele Hertei Müller, adaptate de Niky Wolcz, care semnează şi regia spectacolului, montat la Teatrul german de Stat Timişoara. Actriţa Ida Jarcsek-Gaza interpretează în spectacol rolul bunicii: ”Regizorul a spus: nu mă interesează latura aspră, evidentă a textelor Hertei Müller. Mă interesează să descoperim împreună lucrurile lirice, lucrurile frumoase, tonurile sotto voce, ce este fin, acolo unde ea este vulnerabilă. Şi îi sunt foarte recunoscătoare lui Niky Wolcz pentru acest lucru: de a avea răbdare să descoperi sub o coajă foarte tare şi aspră miezul moale. Asta a fost pentru mine foarte important ca actor. Cred că asta este frumos la acest spectacol: că prezintă atâtea aspecte încât nu există spectator care să nu se poată identifica printr-o amintire absolut personală, intimă cu o parte din spectacol. Cred că aici este câştigul spectacolului”.
Organizatorii au mai pregătit pentru ediţia de anul acesta a Festivalului Euroregional de Teatru o carte scrisă şi editată prin prisma dialogurilor culturale dintre teatrele, instituţiile şi artiştii din cele trei ţări. Drumuri transfrontaliere” s-a născut din ideea de bază şi din estetica festivalului: de a crea o platformă comună, plurilingvistică pentru cele mai importante teatre şi instituţii de artă din euroregiunea Dunăre-Criş-Mureş-Tisa.
Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu reprezintă, probabil, cel mai complex festival anual din România şi cel de-al treilea festival de artele spectacolului din Europa, ca amploare şi dimensiune, după Festivalul Internaţional de la Edinburgh (Marea Britanie) şi Festivalul de la Avignon (Franţa).
Ediţia din acest an îşi propune să continue tradiţia unei oferte culturale la cel mai înal nivel. Timp de zece zile, vechea cetate a saşilor din sudul Transilvaniei se transformă într-o scenă uriaşă, cu artişti din toate colţurile lumii, care prezintă evenimente în peste 60 de spaţii, intre care pieţe publice, biserici, situri istorice, dar şi săli clasice de spectacol. Fiecare ediţie a festivalului se desfăşoară sub genericul unei teme generoase.
La a XXI a ediţie, care are loc, anul acesta, între 6-15 iunie, participă 2.500 de artişti şi invitaţi din 70 de ţări. Ei vor prezenta 350 de spectacole de teatru, dans, muzică, reprezentaţii de stradă, circ, expoziţii, spectacole-lectură, conferinţe, toate puse sub genericul “Unicitate în diversitate”.
Ediţia 2014 a programat un maraton de evenimente unice care include, în afara reprezentaţiilor de teatru, un program de filme şi lansări de carte. Se remarcă, în deschiderea Festivalului, prezenţa libanezului, scriitor, actor şi regizor, Wajdi Mouawad, cu filmul “Incendii”, nominalizat la premiile Oscar 2011, pentru cea mai bună peliculă străină. El va purta un dialog la scenă deschisă cu reputatul eseist şi teoretician de teatru român George Banu.
O altă experienţă inedită o constituie construcţia expoziţională dedicată jocului interactiv cu lumini şi culori: “Luminarium Mirazozo”, amplasată în Piaţa Mare din Sibiu. Inspirată din arhitectura islamică şi cea gotică, aceasta este o structură gonflabilă, proiectată sa ofere publicului o serie de experienţe extrasenzoriale, derivate din jocul luminilor pe suprafeţe geometrice colorate sau transparente.
Nu în ultimul rând, în cadrul festivalului vor fi atribuite noi stele pe Aleea Celebrităţilor – gândită după modelul cunoscutei Walk of Fame hollywoodiene. Astfel că, la Sibiu, vor străluci, pentru prima dată, stelele celebrilor Peter Brook, Gigi Căciuleanu, Martin Hochmeister (fondatorul primului teatru din Sibiu), Krystian Lupa, Radu Stanca şi Peter Stein.
Aşa cum declara directorul Festivalului, Constantin Chiriac, evenimentele din cadrul editiei a XXI a se vor desfăşura pe principilul vaselor comunicante; e de aşteptat că ele vor reconfirma vocaţia umanistă a Sibiului, ales, de altfel, în 2007, capitală europeană a culturii.
Teatrul londonez Globe a deschis, miercuri, la Craiova, chiar în ziua când s-au împlinit 450 de ani de la naşterea celui mai cunoscut dramaturg din lume, ediţia a noua a Festivalului Internaţional Shakespeare, care se desfăşoară sub genericul Shakespeare al tuturor.
Ediţia aniversară din acest an va avea o componentă britanică pronunţată, “Shakespeares Globe”, devenit o destinaţie foarte populară în Marea Britanie, urmând să prezinte, în cele 12 zile de desfăşurare a manifestării, mai multe spectacole. Deschiderea a fost făcută cu piesa Mult zgomot pentru nimic, în regia lui Max Webster.
Cu acelaşi prilej, în Piaţa William Shakespeare din Craiova a avut loc şi dezvelirea statuii dramaturgului englez, creaţie a sculptorului român Rodion Gheorghiţă. Joi, actori ai Teatrului Naţional din Budapesta au urcat pe scenă cu spectacolul “Cum vă place”, în regia românului Silviu Purcărete. La ediţia de anul acesta, mai participă trupe valoroase, ca “Teatrul Vahtangov” din Rusia, sau Teatrul Naţional din China dar şi teatre, şcoli de teatru sau filarmonici din Africa de Sud, Lituania, Armenia, Ungaria, Polonia, Ucraina şi România.
“Este primul festival românesc de teatru de anvergură europeană,” aprecia, in debutul manifestarii, presedintele Camerei Deputatilor, Valeriu Zgonea. El a mai spus că festivalul are un rol major în bătălia Craiovei pentru dobândirea calităţii de Capitală Culturală a Europei, în 2021.
Programul manifestarii mai include conferinţa internaţională “Shakespeare”, expoziţii de artă fotografică şi artă plastică şi lansări de cărţi. Duminică, în cadrul secţiunii “REPETĂ HAMLET”,
Radio România va prezenta un spectacol de teatru radiofonic realizat de regizorul Mihai Lungeanu si de studenţi la actorie însoţiţi, la microfon, de maeştrii lor, profesori. Spectacolul se vrea o “repetiţie” shakespeariană desfăşurată sub privirile sufleorului, un exerciţiu de fantezie teatrală, amestec de luciditate tragică şi spirit bufon. Festivalul de la Craiova este conectat, totodata, cu un alt eveniment cultural, consumat miercuri: marcarea, în Romania, a Zilei Mondiale a Cărţii, dominată de comemorarea, sub egida UNESCO, a trei mari titani ai literelor, William Shakespeare, Miguel de Cervantes şi Inca de la Vega; lor li se adaugă regretatul scriitor columbian Gabriel Garcia Marquez, dispărut săptămâna trecută.
O cometă, iar sub ea, o pereche fericită de miri. În jurul lor, oameni relaxaţi şi fericiţi. La zece ani după nunta sa, Elisabeth se întreabă dacă fericirea poate fi ţintuită în loc şi încearcă să repete petrecerea. Este premisa de la care porneşte povestea spectacolului “Cometa”, de Justine del Corte, pus în scenă de Radu-Alexandru Nica la Teatrul Regina Maria din Oradea. Justine del Corte este unul dintre cei mai apreciaţi darmaturgi germani, iar textul său, scris în 2012, a fost montat pentru prima dată în acelaşi an, la celebrul Burgtheater Viena, în regia celui mai jucat dramaturg german la ora actuală, Roland Schimmelpfennig.
Radu Nica povesteşte ce l-a atras la textul scriitoarei de origine mexicană, al doilea pe care îl pune în scenă în România: “M-a atras foarte mult zona filosofică a textului. Mi se pare în regulă să vezi în spectacole şi puţină filosofie. Nu mi se pare deloc neteatral ca personajele să şi filosofeze din când în când. Are ceva cehovian textul, are şi ceva din Arthur Schnitzler şi acest amestec fixat pe lumea contemporană mi s-a părut foarte atractiv şi foarte ofertant pentru mine ca regizor. Dar şi pentru actori e foarte ofertant. Cam toate personajele au nişte partituri foarte complexe. Nu prea există personaje secundare. E un spectacol cu vreo zece personaje principale. Autoarea se ocupă de tema fericirii — în ce fel mai putem obţine fericirea. Asta m-a interesat ca om mai mult. Ca regizor, m-a interesat zona de teatru în teatru, pe care am dus-o puţin mai departe decât e în text – refacerea nunţii noi am făcut-o ca pe o refacere în teatru a unui eveniment real. Astfel, piesa a devenit mai mult decât o meditaţie asupra timpului, a devenit o meditaţie despre felul în care teatrul poate eluda sau nu timpul”.
Regizorul Radu-Alexandru Nica a lucrat pentru prima dată cu trupa Iosif Vulcan a Teatrului Regina Maria din Oradea, o trupă cu o medie de vârstă de până în 40 de ani, cu 15 actori tineri. Radu Nica: “Am descoperit o trupă foarte dornică de a juca alt tip de teatru decât se joacă în general aici. În ultima vreme, aici s-a mers foarte mult pe zona muzicală, pe zona mai comercială şi asta nu e un lucru rău, pentru că sălile sunt pline din nou la Oradea. Acum cred că a venit momentul ca să i se ofere publicului texte de altă factură. Şi am senzaţia că textul acesta, deşi e destul de dificil, nu e un umor facil, nu sunt teme facile, nu e aşa greu de înghiţit”.”
Clădirea Teatrului din Oradea, care găzduieşte atât Teatrul Regina Maria, cât şi Teatrul Szigligeti, de limbă maghiară, este unul dintre cele mai însemnate edificii de patrimoniu din Oradea. Proiectul a fost întocmit de renumita firmă de arhitecţi Fellner şi Helmer din Viena, iar realizarea lui a durat doar 15 luni, din iulie 1899 până în octombrie 1900. Aspectul exterior îmbină armonios stilul neoclasic, dominant în ansamblul faţadei, cu elemente neorenascentiste şi neobaroce, în timp ce finisajele şi ornamentaţiile interioare se impuneau printr-un accentuat ton rococo. Timp de cinci ani, până în 2011, clădirea s-a aflat în lucrări de renovare. Trupa Teatrului Regina Maria a inaugurat spaţiul proaspăt redeschis cu celebrul muzical “Scripcarul pe acoperiş”, care a obţinut două nominalizări la Premiile UNITER, categoriile Cea mai bună scenografie şi Cea mai bună actriţă în rol secundar.
Daniel Vulcu, directorul teatrului: “Ne dorim să mergem pe această nişă mai puţin bătută de celelalte teatre din România, pe zona teatrului muzical, bineînţeles că nu în totalitate, dar vrem să fim exponenţii acestui gen şi avem forţele necesare să îl facem aşa cum trebuie. Potrivit strategiei manageriale, din 2 în 2 ani realizăm un muzical de mare amploare, iar în rest, montăm piese muzicale, dar de mai mică anvergură. Cred că am reuşit să dovedim că suntem performanţi pe acest gen, dar nu vom uita că suntem un teatru dramatic, deci vom pune în scenă şi astfel de piese. Ne-am propus să lucrăm cu regizori de valoare. Colaborarea cu Radu Nica a fost una de bun augur. Am mai avut colaborări importante, de exemplu, cu Mihai Măniuţiu care, fără să îi cerem noi, a venit cu o propunere muzicală a unui text clasic, Leonce şi Lena””.
Oradea este un oraş cu puţin peste 200 de mii de locuitori. În aceste condiţii, Teatrul Regina Maria reuşeşte să aibă sălile pline la toate cele 10-15 reprezentaţii lunare. Directorul Daniel Vulcu: “Avem un număr de aproximativ 15 spectacole pe care le rulăm în permanenţă. Cerere există. Întotdeauna suntem puţin speriaţi în apropierea Festivalului de Teatru Scurt — noi am crescut numărul zilelor de la o săptămână la 10 zile. Anul trecut am avut aproximativ 50 de spectacole şi toate s-au vândut foarte bine. Ca atare, zic eu că există mult potenţial în Oradea. Există public, oameni care iubesc teatrul şi chiar îndrăznesc să spun că am creat o modă a teatrului. La coafor, la bănci, în spital, lumea vorbeşte despre teatru, se întreabă unii pe alţii dacă au văzut un spectacol sau altul. Astfel, se îndeamnă unul pe celălalt şi chiar avem public. Un fenomen foarte interesant a fost la Festivalul de teatru scurt de anul trecut, când, având programate la Sala Mare două spectacole ale noastre şi având invitate, tot la Sala Mare, teatre din Bucureşti, primele bilete vândute au fost cele ale trupei noastre.”
Ajuns la a XX-a ediţie şi organizat de Teatrul Regina Maria din Oradea, Festivalul de Teatru Scurt este singurul festival dedicat piesei într-un act din România şi unul dintre cele mai longevive din ţară — prima ediţie a avut loc în anul 1976.