Radio România Internațional

Tag: teatru

Dosar – noua scenă românească în presa italiană

Noii scene teatrale din România şi Republica Moldova i-a fost
dedicat un amplu dosar, recent apărut în revista italiană trimestrială Hystrio.
Demersul îi aparţine Irinei Wolf, jurnalistă independentă stabilită, din 1988,
la Viena şi care se ocupă, de foarte
mulţi ani, de promovarea teatrului românesc dincolo de graniţe.

Potrivit Irinei Wolf, dosarul de 30 de pagini
apărut în limba italiană abordează mai multe teme: Este, desigur, un articol introductiv despre scenă în general,
despre cum este ea structurată, cum funcţionează, câte teatre există, cum s-a
dezvoltat de-a lungul anilor. Este un articol dedicat regizorilor, altul
dramaturgiei contemporane, acoperim şi scena independentă, şi scena de limbă
maghiară. Sunt prezentate şi festivalurile, şcolile de teatru, este şi dansul
contemporan prezent, şi scenografii, dar şi cooperarea transfrontalieră dintre
România şi Franţa. Avem interviu cu Ion Caramitru (preşedintele
UNITER) şi cu Constantin Chiriac (preşedintele Festivalului
Internaţional de Teatru de la Sibiu), ca personalităţi marcante ale scenei
teatrale din România.

Despre teatrul românesc în ansamblul lui nu s-a
mai scris în presa internaţională de foarte multă vreme, atrage atenţia
criticul Oltiţa Cântec, preşedinta Secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a
Criticilor de Teatru (AICT.Ro), care a acordat sprijin în elaborarea dosarului : Ceea ce am realizat împreună cu colegii mei din AICT.Ro şi cu redacţia de
la Hystrio este un lucru foarte important pentru vizibilitatea artei scenice
româneşti în afara graniţelor ţării. Ne-am străduit să fie un portret cât mai
cuprinzător, care să ofere cuiva din afară, care nu ştie aproape nimic despre
arta teatrală românească, un peisaj cât mai apropiat de realitate, pe de altă
parte să arătăm că în teatrul românesc se întâmplă lucruri interesante, că
există artişti deosebiţi, că, sigur, teatrul românesc are nişte specificităţi
care vin din realitatea că, în aproape trei decenii care au trecut de la
momentul 1989, a trebuit să se confrunte cu etapa postcomunistă. Sunt încă
foarte multe probleme pe care trebuie să le gestioneze. Vreau să subliniez că
dosarul are o bogată iconografie, sunt foarte multe imagini, pentru că despre
teatru putem să vorbim şi să scriem, dar imaginile înseamnă foarte mult când
vorbeşti despre un artist sau despre un anumit spectacol. Şi, de asemenea,
câteva indicaţii bibliografice de lucrări care sunt scrise şi într-o limbă de
circulaţie internaţională.

Dosarul Noua scenă românească se deschide cu un interviu realizat
de criticul Daniela Şilindean cu dramaturgul Matei Vişniec, de data aceasta nu
în calitatea sa de dramaturg, ci în aceea de spectator avizat, care cunoaşte
foarte bine teatrul românesc dinainte şi de după 1989. Daniela Şilindean:
Am descoperit cu bucurie în răspunsurile sale faptul că pentru Matei
Vişniec România s-a transformat într-un teatru în decembrie 1989 şi cum, din
acea experienţă istorică, s-a trecut la ceea ce numeşte el o formă de
normalitate, la ceva ce se dorea un început de democraţie. Tot cu mare bucurie
am descoperit şi câteva dintre atuurile teatrului românesc aşa cum le vede
dramaturgul Matei Vişniec. De exemplu, una dintre frazele cheie ale interviului
este cea în care spune, apropo de regizorii din România, că este imposibil de
făcut o listă a regizorilor buni şi foarte buni, pentru că România ar putea
exporta regizori geniali. Mai mult, dacă ar fi să aleagă un termen foarte
specific pentru teatrul românesc de după1989, acela este visceral, fără să
încarce pozitiv sau negativ termenul. E vorba despre un tip de trăire teatrală,
care iese mai puţin din creier şi mai mult din stomac, inimă, rărunchi şi chiar
fiere, care emoţionează cu siguranţă spectatorul.

Publicaţie de teatru şi
artele spectacolului fondată în 1988 de cunoscutul critic de teatru Ugo
Ronfani, Hystrio se adresează în special artiştilor, oamenilor de teatru, în
general, dar şi publicului larg. Oltiţa Cântec : Cititorul
obişnuit poate afla foarte multe detalii despre un teatru care încă se caută pe
sine, despre un teatru care este în continuare un teatru al regizorului, despre
un teatru în care teatrele de stat, ca structură foarte bine dezvoltată şi
foarte puternică, au un tip de relaţie specială cu artiştii din zona
independentă, un teatru care, din punct de vedere legislativ încă are foarte
multe lucruri de rezolvat, cum este, de exemplu, statutul artistului
independent, anumite clarificări legislative legate chiar de legea
managementului, de funcţionarea din punct de vedere financiar, de evaluarea
unei instituţii teatrale.

3 June 2017
Abonamentul de transport în comun te trimite la teatru

“Călătoreşte cu RATB în lumea culturii bucureştene” este motto-ul unei campanii lansate de Regia Autonomă de Transport Bucureşti. În fiecare lună, 22 de instituţii culturale bucureştene oferă premii ce sunt trase la sorţi de utilizatorii transportului în comun bucureştean. Spectacole de circ, teatru şi chiar şi cursuri de limbi străine pot fi câştigate de călătorii fideli.

Începută ca o acţiune de tip cadou de Crăciun, adică în luna decembrie a anului trecut, campania are deja vreo 2 mii de concurenţi înscrişi şi 650 de premienţi, adică de câştigători ai unei invitaţii pentru două persoane la vreun spectacol. Vine cu detalii Constantin Tobescu, purtător de cuvânt RATB: “Obiectivul este creşterea interesului pentru cultură la nivelul capitalei, având în vedere faptul că şi RATB-ul şi majoritatea instituţiilor de cultură, teatre, circ suntem în subordinea primăriei, este nevoie de o colaborare, pentru creşterea deschiderii oamenilor către cultură. Am iniţiat acest proiect împreună cu Direcţia cultură sport turism din primărie, am intrat în legătură cu majoritatea teatrelor, cu circul de stat, Casa Schiller şi cu alte instituţii de cultură, astfel încât pe durata a doi ani să colaborăm, instituţiile de cultură oferind invitaţii la spectacole pentru călătorii care se înscriu la tragerea la sorţi. Ne-am gândit să fidelizăm călătorii care au abonamente nominale, care pentru noi sunt cei fideli. Latura culturală reprezintă un aspect important şi ne dorim să dezvoltăm acestă colaborare. Vrem să colaborăm şi cu edituri, cum am colaborat pe perioada Târgului Gaudeamus. Vrem ca transportul public, având în vedere că este prezent în viaţa publică a oraşului permanent, să fie un instrument de deschidere către cultură. Acest gen de proiecte o puztem regăsi chiar la nivel eurpean, mă uitam la Regia de transport din Paris unde există astfel de proiecte.”

Pentru a câştiga o invitaţie în cadrul campaniei, este de ajuns ca deţinătorul unui card nominal, cu abonament lunar, să acceseze site-ul RATB şi să se înscrie pentru tragerea la sorţi. Instituţiile de cultură partenere şi datele de contact ale acestora pot fi găsite, de asemenea, pe acelaşi site. Astfel, publicul va găsi într-un singur loc, accesând site-ul RATB, întreaga ofertă culturală bucureşteană.

RATB precizează că toţi cei care s-au înscris începând cu 25.12.2016, vor fi incluşi automat în lista participanţilor la tragerea la sorţi care va fi organizată în luna februarie 2017.

Acest proiect a început în luna decembrie 2016 şi se va desfăşura timp de doi ani, până în luna decembrie 2018, scopul său fiind de a creştere interesul publicului pentru actul cultural şi fidelizarea călătorilor, susţine Constantin Tobescu, purtător de cuvânt RATB, care ne-a asigurat că speră ca tot mai mulţi călători să fie interesaţi de cultură. Ce invitaţii au fost puse în joc? “Pentru toate spectacolele am avut invitaţii de la instituţiile de cultură: Avem invitaţii la Teatrul Ţăndărică, la spectacolul “Cei trei purceluşi”, “Croitoraşul cel viteaz”, “Capra cu trei iezi” şi altele. De asemenea, la teatrul ion Creangă, “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, şi altele. Teatrul Masca invită la “Nastasia”. Avem, de asemenea, la Circul Globus la spectacolul “Arena magică”. La teatrul Odeon, “De vânzare” sau “Când timpul nu se mişcă”, “Refugiul” şi “Ascensiunea lui Arturo”. De la Teatrul Stela Popescu, “Chiriţa din Iaşi”, “Harap Alb”. Sunt foarte multe spectacole. Interesul este mare, chiar am primit mesaje de la călători să colaborăm mai strâns cu teatrele, astfel încât să primim invitaţii şi pentru spectacolele care se joacă de obicei cu casa închisă.”

Idei frumoase, susţinute cu entuziasm de instituţiile culturale bucureştene şi apreciate de călători, care, iată, îşi pot şi exprima preferinţele culturale. În plus, ne asigură organizatorii campaniei, dacă există câştigători interesaţi de alte premii decât cele câştigate, ei le pot schimba cu alţi călători folosind tot site-ul RATB ca intermediar.(

29 January 2017
Un nou teatru privat – Apollo 111

La sfârşitul lunii noiembrie 2016, un
nou teatru privat şi-a deschis porţile în Bucureşti – Apollo 111. Iniţiativa îi
aparţine actorului Bogdan Dumitrache (cunoscut în special pentru rolul
principal din filmul Poziţia copilului), căruia i s-au alăturat regizorul
Călin-Peter Netzer, directorul de creaţie Cătălin Rusu şi producătorul de film
Dragoş Vîlcu.

Proiectul s-a născut într-un moment în
manifestările de teatru independent din Bucureşti au devenit din ce în ce mai
numeroase şi mai vizibile. Bogdan Dumitrache vorbeşte despre modul în care
această situaţie i-a influenţat strategia managerială. Ideea mea pleacă de
la faptul că în ultimii ani au apărut foarte multe spaţii independente, foarte
multe producţii independente care îşi caută un loc pentru a fi jucate… Una
peste alta, la sfârşit, eu cred că toate aceste multe manifestări la un loc au
creat un nou public şi au creat un interes pe această zonă. Acest public
aşteaptă acum un pic mai mult. Un spaţiu impropriu nu-ţi poate oferi mai mult.
Şi de aici a venit ideea, foarte simplu şi organic, că e nevoie de un spaţiu
care să nu mai fie doar un bar care are şi un mic spectacol de teatru, ci un
spaţiu ceva mai optim, care să permită să dezvolţi puţin mai mult decât o masă
şi trei lumini.

Astfel că Bogdan Dumitrache a căutat
un spaţiu care să poată fi sustenabil la nivel economic. A găsit o sală mare de
850 de metri pătraţi în centrul Bucureştiului, în Palatul Universul (situat în
spatele Casei Centrale a Armatei, pe Strada Ion Brezoianu), o clădire care
găzduieşte deja mai multe iniţiative artistice independente, fiind pe cale să
devină un mall cultural. Sala găsită pentru teatrul Apollo 111 a fost împărţită
în mai multe spaţii, cu destinaţii diferite. Compartimentul destinat teatrului
cuprinde o sală cu 127 de locuri, foaier, cabine pentru actori şi ocupă
jumătate din întregul spaţiu. Bogdan Dumitrache Sunt trei compartimente
principale. Compartimentul de teatru, cu tot ce ţine de el, şi această a doua
jumătate, care este împărţită în două: bufetul teatrului şi zona
administrativă, care înseamnă spaţii de birouri pentru noi, săli de repetiţii
şi studiourile de casting. Spaţiile de birouri găzduiesc şi agenţia de casting
pe care eu o am de mai mulţi ani şi pe care am adus-o cu mine, ca să îmi ţin
grupate toate lucrurile la un loc, să le pot ţine sub control. Pentru mine
reprezintă un avantaj, pentru că mă ajută să tranzitez comunitatea de artişti
în spaţiu.

Teatrul Apollo111 vine cu o propunere
repertorială diferită de ceea ce există în spaţiul teatral românesc. Stagiunea
de seară este organizată după sistemul run. Există acest sistem în care un spectacol are oportunitatea de
a intra pe scenă şi, timp de şase săptămâni, să se joace oricât de des există
cerere, ceea ce este benefic inclusiv pentru spectacol, pentru că el creşte de
la o reprezentaţie la alta, nu există timpi morţi în care actorii să se
împrăştie cu gândurile în alte proiecte. Spectacolul creşte atunci când este
programat des. Se creează o maşină care funcţionează. Toată lumea funcţionează
cu toată lumea, fiecare ştie foarte bine ce are de făcut şi devenim eficienţi. Eu
ţin un teatru cu patru oameni şi nici nu vreau să mă gândesc că voi angaja mai
mulţi. Sunt doi băieţi la tehnic, plus unul la scenă şi cu producătoarea. Noi
ţinem tot şi aşa e firesc să fie.

În fiecare an există un alt director
artistic, care răspunde de programul stagiunii respective. Pentru primul an,
acesta este chiar actorul Bogdan Dumitrache, urmând ca în stagiunea 2017-2018,
directorul artistic să fie regizorul Radu Afrim. Bogdan Dumitrache Într-o lume în care se întâmplă
atâtea lucruri şi în care faptul că rămâi concentrat pe un subiect înseamnă că
ai pierdut alte o sută, mi se pare că actualitatea poate fi obţinută prin
diversitate. Atingând ariile de interes ale cât mai multor creatori, atunci pot
să devin actual. Un director artistic care vine şi dă titlurile unei stagiuni
trebuie să subordoneze cele cinci producţii ale stagiunii unei idei. Spre
exemplu, fie că decizi să faci într-o stagiune musical şi toate cele cinci
spectacole se subordonează acestei idei, fie că decizi să iei un subiect precum
războiul, pe care să-l tratezi temporal – cum se scria la 1920 până în 2016 -
şi să-l tratezi în cinci texte din perioade diferite, fie că găseşti orice alt
concept care-ţi aliniază aceste cinci spectacole şi le subordonează unei idei,
acela este conceptul unei stagiuni.

Conceptul propus de Bogdan Dumitrache
pentru această primă stagiune este cel al întâlnirii dintre teatru şi film,
actorul derulând mai multe proiecte în lumea cinematografiei. Astfel,
deschiderea teatrului Apollo111 şi a stagiunii
a fost marcată de premiera spectacolului Ali: Frica mănâncă sufletul,
în regia lui Radu Jude (filmele Aferim, Inimi cicatrizate), o adaptare după
textul, devenit film, al celebrului regizor german Rainer Werner Fassbinder.
Acum se lucrează la spectacolul După ploaie, de Sergi Belbel, în regia lui
Alex Maftei (cunoscut pentru filme precum Bună, ce faci?, Domnişoara
Christina). Un al treilea spectacol ar urma să fie Sieranevada, după filmul
cu acelaşi titlu semnat de Cristi Puiu, film care a reprezentat propunerea
României pentru Oscarurile de anul
acesta. Nu se ştie încă cine va regiza spectacolul de teatru Sieranevada.

Nou înfiinţatul
teatru Apollo111 mai cuprinde o stagiune pentru copii, cu spectacole programate
dimineaţa şi o a treia stagiune, care se adresează tinerilor creatori sub 35 de
ani – regizori, scenografi, coregrafi, muzicieni.

14 January 2017
„Prietenii Motanului Încălţat” în Bulgaria

La invitaţia Institutului Cultural Român, prin Departamentul Români din Afara Graniţelor”, în perioada 4 — 8 aprilie 2016, în localitaţile Gâmzova, Koşava, Pokraina şi Kutova din zona Vidinului, Teatrul pentru Copii și Tineret Colibri” din Craiova a devenit tărâm de poveste pentru românii din Bulgaria care i-au întâlnit pe Prietenii Motanului Încălţat”, într-un spectacol – propunere de (re)interpretare a cunoscutei povești, venite din partea actriței Iulia Cârstea, care semnează scenariul și regia. De altfel, publicul a regăsit-o în distribuție alături de actorii Daniel Mirea, Ionica Dobrescu, Alis Ianoș și Emanuel Popescu. Scenografia îi aparține Eugeniei Tărășescu-Jianu. În calitate de reporter din partea Postului Radio România Internaţional, Marian Stere s-a împrietenit şi el cu Motanul Încălţat.

7 May 2016
Actorul Levente Molnar la Gala Oscar

La această oră, foarte multă lume ştie
deja că lungmetrajul maghiar Son of Saul/ Fiul lui Saul este cel
care a câştigat anul acesta Premiul Oscar la categoria cel mai bun film într-o
limbă străină, pe lângă alte 43 de premii şi 37 de nominalizări. Filmul se
bucură de ceva vreme de o atenţie deosebită din partea presei din România,
pentru că din distribuţie face parte şi Levente Molnar, interpretul lui Abraham
Warszawski, cel mai bun prieten al personajului principal, Saul Ausländer.

Născut la 10 martie 1976, la Baia
Mare, Levente Molnar este actor la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca,
începând cu anul 2002. Până la Oscar, Fiul lui Saul s-a bucurat deja de
marile premii la Cannes, la Globurile de Aur… După atâta succes, Levente
Molnar încearcă să rămână cu picioarele pe pământ: Toate
schimbările care au intervenit în viaţa mea se leagă de prietenii, de oamenii
din jurul meu. Se leagă foarte mult de munca pe care o fac. Astea-s nişte
momente care au fost deja…Cannes-ul, Globurile… acum, că vorbim de Oscar…
sunt nişte momente. Nu văd motivul pentru care ar trebui să mă schimbe. Aceste
momente sunt nişte motive de bucurie trecătoare. Nu a picat din cer, nu ne-a
picat în poală, nu eu sunt acela în mai mare măsură vinovat pentru asta, ci
regizorul. Este o muncă în echipă, la care am participat şi eu. Nu pot să neg
că nu îmi dă energii sau că nu trec mai uşor peste anumite momente… dar şi
aceste trăiri vor trece şi ceea ce mă ţine cu picioarele pe pământ este că
lucrez, că îmi place să lucrez. La tot ce ni se întâmplă acum, la toată nebunia
asta frumoasă, cu reacţiile oamenilor vizavi de munca noastră, există o zi de
după, unde e normalul, unde e cotidianul, unde este omul. Că nu dintr-o
sărbătorire continuă se compune viaţa.

Levente Molnar este legat de lumea
filmului încă din perioada studenţiei. De altfel, şi acum mai lucrează, din
când în când, în scurtmetraje studenţeşti, pentru că îi place să întâlnească
oameni noi. Chiar de la început, şi-a împărţit cariera între teatru şi film:
Pot să exist în ambele locuri. Îmi place şi teatrul, îmi place şi
filmul. Oferă altceva. Teatrul oferă actorului şansa unei imersiuni, în
condiţii optime, în primul rând în tine, apoi curiozitatea faţă de colegi,
colaborarea, capacitatea de a lucra împreună cu colegii tăi, curiozitatea faţă
de provocările prezentate de un regizor, asumarea de comun acord a acelor
ţeluri, munca asiduă de laborator … astea sunt specifice teatrului. Te poţi
cunoaşte un pic mai bine. În film eşti mult mai singuratic, la un moment dat
chiar şi în timpul pregătirii. Nu întotdeauna ai şansa repetiţiilor atât de
intense, de aprofundate cum se întâmplă la teatru. Îţi cere o doză mult mai
mare de încredere, de adaptabilitate, de randament… Unul e un spital, altul e
o ambulanţă. Şi trebuie să faci operaţia la acelaşi nivel. Ambulanţa e şi în
mişcare, şi pe serpentine….

În calitate de actor angajat al
Teatrului Maghiar de Stat Cluj, Levente Molnar a avut bucuria de a lucra cu mai
mulţi regizori care şi-au pus amprenta asupra carierei sale, însă una dintre
întâlniri este mai specială: Omul care mie îmi dă oxigen în
acest mediu, pe care îl acuz că, de atunci până acum, cel puţin, am ceva, un
pic de a face cu teatrul… nici nu ltiu cum să zic… să lucrez împreună cu domnul
Silviu Purcărete pentru mine este o bulă de oxigen de fiecare dată. Şi asta
începând de la Cumnata lui Pantagruel, când am lucrat prima dată împreună,
sau la Gianni Schicchi sau la Victor sau copiii la putere – astea sunt
spectacolele în care am jucat eu. Şi am această experienţă că e un om în
preajma căruia mă simt liber, îmi place să fac teatru, mă provoacă să gândesc
într-un fel în care mă lasă liber, simt că pot să greşesc în siguranţă.

Viaţa profesională a lui Levente
Molnar nu înseamnă doar actorie în teatru şi film: Se pare că
am şi o venă organizatorică şi asta mă duce către Festivalul Internaţional de
Film Transilvania. Am nişte mici proiecte pe care le realizez în cadrul
festivalului. Sunt două proiecte de suflet. Unul e Mănăştur Open Air. În
momentul în care m-am mutat în garsoniera de serviciu de la teatru, care este
în Mănăştur Sub Pădure, în Cluj, am văzut acel spaţiu verde în spatele
blocului. Şi acel spaţiu e vinovat că eu am decis să rămân acolo. Şi nebunia
frumoasă a lui Tudor Giurgiu, a Oanei Giurgiu, a oamenilor care lucrează acolo,
este că au acceptat această provocare şi de câţiva ani proiectăm filme sus, în
Mănăştur, în aer liber. Şi vin oamenii. Cu colegul meu de la teatru, Aron
Dimeny, am visat odată ceva, şi ne-a fost acceptată ideea. Şi se cheamă 10
pentru film. Sper să fi adus experienţe noi, sper să fi adus şi întâlniri,
oamenii să se fi îmbogăţit… Noi lucrăm foarte mult ca să oferim această şansă.

Programul 10 pentru film îşi propune
să promoveze figuri noi în filmul românesc. 10 dintre cei mai talentaţi actori
din teatru sunt prezentaţi anual, în cadrul TIFF, profesioniştilor din lumea
filmului şi publicului. Pe lângă aceste două proiecte cuprinse în Festivalul
Internaţional de Film Transilvania, în cadrul aceluiaşi festival Levente Molnar
face şi traduceri simultane atunci când este nevoie. În plus, se ocupă de
partea de producţie a Festivalului Internaţional de Teatru Interferenţe,
organizat de Teatrul Maghiar de Stat Cluj. Lucrează şi în producţia de film,
colaborând, printre alţii, cu regizorul Adrian Sitaru la Fixeur şi cu Radu
Mihăileanu la lungmetrajul History of love, ale cărui drepturi de difuzare au
fost vândute recent, în cadrul Festivalului de Film de la Berlin, mai multor
distribuitori din întreaga lume.

12 March 2016
Regizorul Andrei Şerban, despre spectacolul de operă

În Ajunul Crăciunului, regizorul Andrei Şerban a vorbit despre forţa muzicii în viaţă, operă şi teatru, în cadrul unei întâlniri cu publicul, prilejuită de lansarea albumului bilingv Regia de operă, gânduri şi imagini / Opera directing, thoughts and images”. Textele din albumul apărut la Editura Nemira îi aparţin lui Andrei Şerban, iar fotografiile poartă semnătura artistei Mihaela Marin, acesta fiind al doilea album realizat împreună.

Mihaela Marin: “Este o experienţă nouă, pentru că este vorba pentru prima dată despre operă. Cei care mă cunosc, mă cunosc pentru fotografiile mele de teatru şi cele patru albume pe care le-am făcut înainte au fost despre teatru. Pentru mine, până nu demult, opera însemna mai mult muzică. Nu mă gândeam că s-ar putea face o carte cu imagini din operă, prin care să povesteşti într-un fel opera. Pentru prima dată în album apare şi textul regizorului spectacolelor. Sunt texte foarte interesante ale lui Andrei. Fotografia de copertă este din Lucia” şi am ales-o pentru că în ea îl veţi descoperi pe Andrei Şerban. O singură dată, Andrei a fost pe scenă. A fost o surpriză pentru toată lumea. Pentru mine, care eram în culise şi făceam fotografii, dar şi pentru cântăreţii de pe scenă, care n-au ştiut că Andrei va intra câteva secunde pe scenă. E un lucru pe care o să mi-l aduc aminte cu drag întotdeauna”.

Albumul Regia de operă, gânduri şi imagini” cuprinde fotografiile Mihaelei Marin din şase spectacole de operă montate de Andrei Şerban: două de la Iaşi, trei de la Paris şi unul de la Viena.

“Materia muzicii e făcută din sunete şi tăcere”, a spus Andrei Şerban în conferinţa susţinută după lansare. “Compozitorul e cel ce poate să integreze sunetele şi tăcerea, să le unească. La operă, sunt fascinat de tăcerea ce are loc la început. Când se face întuneric în sală, dirijorul ridică bagheta şi e un moment de suspans, de imobilitate. Acel suspans e plin de mister. În repetiţii, la operă, încerc să îl conving pe dirijor să prelungească pauzele între note, în special când în partitură este menţionată fermata”, acel moment de întrerupere, de stop. Dar dirijorilor le e teamă. Ei spun că le e teamă ca spectatorii să nu devină nervoşi când e prea multă linişte între note. Într-adevăr, tăcerea asta are intensitate, are o urgenţă, e o tăcere activă. Tăcerea pentru unii înseamnă nelinişte, pentru alţii înseamnă mângâiere”.

În prezent, autorul spectacolului este regizorul, consideră Andrei Şerban, iar relaţia sa cu artiştii este diferită în operă faţă de teatru: “Când lucrez în operă sau în teatrele mari, am contractual datoria să plac, ca să nu plictisesc publicul. Să menţin interesul viu. Sunt responsabil să procur plăcere estetică. Cântăreţii se adaptează mai mult sau mai puţin regiei. Ei ştiu că vocea e tot ce contează şi regia se poate ocupa de efectele vizuale, fără să îi implice pe ei prea mult. Pentru unii, cu cât mai mult îi lasă în pace, cu atât mai bine. În teatru este diferit. Mesajul unui spectacol e transmis prin actori. Şi dacă ei joacă prost, nimic nu funcţionează”.

Un alt aspect asupra căruia a ţinut Andrei Şerban să atragă atenţia este cel al tiraniei dirjorului, a starului cântăreţ sau a regizorului. Şi totuşi… “Criticii academici susţin că regia modernă distruge opera. Eu nu cred că “Traviata” poate fi distrusă. Structura muzicală a “Traviatei” este prea solidă. Nici “Flautul fermecat” nu poate fi distrusă de un regizor. Forţa muzicii triumfă peste orice inepţie a orgoliului regizoral. În teatru e diferit, pentru că în teatru structura unei piese e mult mai vulnerabilă. Şi Shakespeare, Cehov pot părea plicticoşi şi neinteresanţi când spiritul lipseşte, când regizorul e mediocru”.

Cât timp dragostea, moartea, bucuria şi suferinţa fac parte din experienţa vieţii, cât timp oamenii vor să asculte şi să vadă drame adevărate povestite prin intermediul muzicii, opera are un viitor”, îşi mărturiseşte optimismul regizorul Andrei Şerban. Cu toate acestea, concluzia conferinţei susţinute la lansarea albumului bilingv Regia de operă, gânduri şi imagini / Opera directing, thoughts and images” a fost tot despre teatru, arta prezentului.

“Niciunul din obstacolele, mizeriile sau conflictele prin care trec în viaţa mea nu au pentru mine sens dacă nu recunosc în ele ce ar putea duce la ceva bun şi pozitiv. La fel vreau să cred şi în teatrul pe care îl fac. Dacă ce se întâmplă pe scenă provoacă spectatorii să plece acasă plini de frustrare, amărăciune, negativitate şi ură, înseamnă că e o soluţie foarte, foarte slabă de a ne folosi de teatru. Mult mai slabă decât cea care trezeşte pasiunea, conflictul, dar o face încercând în acelaşi timp să inspire în fiecare din noi senzaţia a ce înseamnă să fim în momentul prezent sută la sută umani, care ne ajută să plecăm acasă cu o energie nouă, proaspătă şi bună, ce dă speranţă. În sensul acesta, teatrul e arta prezentului”.

9 January 2016
Gala de premiere Radio Fiction Desk 2015

Prima ediţie a proiectul concurs Radio Fiction Desk a ajuns la final. Colaborarea cu trupe de actori, formate din elevi ai liceelor bucureştene, pentru a realiza spectacole de teatru radiofonic în studiourile Radio România, a fost o experienţă inedită, ce ne-a adus bucuria de a întâlni tineri care iubesc teatrul şi care au participat cu entuziasm la această primă experienţă radiofonică.

Vineri, 11 decembrie, la ora 17:00, în sala Centrului Naţional de Artă – Tinerimea Română, va avea loc Gala Radio Fiction Desk – proiect iniţiat de Radio România prin Centrul Cultural Media – Teatrul Naţional Radiofonic, în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti.

Juriul de specialitate, format din personalităţi marcante ale scenei teatrale româneşti şi specialişti ai Redacţiei Teatru, are următoarea componenţă: Rodica Mandache, Magda Catone, George Mihăiţă, Eugen Cristea, Domnica Ţundrea – realizator, Irina Soare Neumark – redactor, Ilinca Stihi – regizor artistic, Patricea Prundea – regizor muzical şi Attila Vizauer — regizor artistic, redactorul şef al Redacţiei Teatru- preşedintele juriului. Se vor acorda: Premiul pentru cel mai bun spectacol de teatru radiofonic, Premiul pentru cea mai bună interpretare radiofonică feminină, Premiul pentru cea mai bună interpretare radiofonică masculină, dar şi Premiul de popularitate, desemnat în urma aprecierilor dumneavoastră, exprimate prin vot, pe site-ul: http://tnr.srr.ro/ pagina: radiofictiondesk.srr.ro şi pe site-ul: eteatru.ro.

Spectacolele radiofonice intrate în concurs sunt:

– Dascăli şi… şcoleri, dramatizare din Momente şi Schiţe, de I.L.Caragiale – interpretat de elevii actori ai Colegiului Economic Virgil Madgearu;

– Simţ enorm şi văz monstruos, ce are la bazã proza fantasticã a lui I. L. Caragiale, interpretat de elevii actori de la Liceul Teoretic Dimitrie Bolintineanu;

– Rusaliile, o adaptare după Vasile Alecsandri – interpretat de elevii actori ai Colegiului Naţional Iulia Hasdeu;

– Pisica Verde, de Elise Wilk – interpretat de elevii actori ai Colegiului Naţional Gheorghe Lazăr;

Alături de premianţi, pe scenă vor urca invitaţii de onoare ai Galei, actorii: Rodica Mandache, Magda Catone, George Mihăiţă şi Eugen Cristea.

Gala Radio Fiction Desk se va încheia cu un minirecital al cantautorului Ovidiu Mihăilescu, invitat special. Parteneri: Teatrul Odeon şi Centrul Naţional de Artă Tinerimea Română.

10 December 2015
Condiţia actorului în România

Octombrie 2015 pare mai aglomerat cu evenimente
teatrale decât orice alt octombrie din orice alt an. Foarte multe festivaluri
arată publicului spectacole ale teatrelor de stat şi spectacole din zona
independentă, actori celebri de foarte multă vreme şi actori la început de
carieră… Zilele acestea în sală, la Festivalul Naţional de Teatru, aflat în
plină desfăşurare, sunt foarte mulţi tineri actori sau încă studenţi la
actorie, veniţi ca spectatori. Nu poţi să nu te întrebi, văzându-i, pe ce drum
o vor lua, care este, în 2015, condiţia actorului din România?

Se pare că suntem acolo unde lumea occidentală se
afla în urmă cu 40 … 50 de ani. Cel puţin aceasta este părerea criticului de
teatru Cristina Modreanu: Suntem pe un drum, eu sper că pe un
drum bun. Dar în acest moment sistemul se află într-un blocaj, cel puţin în
lumea teatrului, un blocaj care presupune că, de câteva generaţii încoace,
tinerii actori care absolvă, şi absolvă destul de mulţi, minim 150 pe an, din
facultăţi din toată ţara, nu îşi mai găsesc locul în teatre, pentru că
organigramele sunt blocate. Asta înseamnă că sunt produşi foarte mulţi,
teoretic, freelanceri, într-un sistem în care liber-profesioniştii nu sunt
deloc încurajaţi, nici legislativ şi nici organizatorico-logistic. E foarte
greu să funcţionezi de unul singur, pentru că nu există suficiente resurse
pentru această lume paralelă care s-a creat între timp. Cred că problema
principală aceasta este: nu există o coordonare între sistemul de educaţie care
produce artişti în domeniul teatrului şi instituţiile de spectacol care ar
trebui să absoarbă această forţă de muncă. Ar trebui să lucreze împreună pentru
ca niciuna dintre ele să nu îşi consume energiile degeaba sau să se creeze noi
structuri care să le poată da o şansă acestor tineri care sunt pregătiţi pentru
o meserie pe care unii dintre ei nu ajung să o practice niciodată.

Foarte mulţi absolvenţi de actorie, unii de voie,
cei mai mulţi, de nevoie, aleg calea dificilă a teatrului independent. Printre
aceştia se află şi Raluca Aprodu, actriţă ce trăieşte deja de câţiva ani buni
libertatea pe care ţi-o dă statutul de artist independent, cu avantajele şi
dezavantajele lui. Joacă în spectacole de teatru independent, dar şi în teatre
de stat şi a devenit cunoscută publicului şi datorită rolurilor din filme. Am
întrebat-o dacă şi-a dorit vreo clipă să fie angajată într-o instituţie publică: Recunosc că aici oscilez. Pe de o parte, mi-e frică să mă
angajez. Frică, probabil din cauza unor clişee pe care le-am tot auzit sau pe
care mi le imaginez. În acelaşi timp, îmi doresc foarte mult să fac şi filme,
să am libertatea de a putea pleca, de a putea face şi teatru independent. Ştiu
foarte clar că unele teatre nu sunt de acord cu asta şi actorii au probleme să
se învoiască. În acelaşi timp, ştiu că, dacă eşti angajat într-un teatru de
stat, ai foarte multe şanse să lucrezi mai mult, să ai întâlniri cu regizori
importanţi. Se fac şi castinguri pentru colaboratori, dar mult mai puţine şi
pentru rolurile mai mici. Şi ştiu oameni care s-au angajat în teatru şi în trei
ani au lucrat cu toţi regizorii mari de la noi. Momentan, mi-e bine cum este,
dar, dacă o să fiu confruntată cu decizia asta, sper să o iau pe cea bună.
Oscilez. Cred că contează foarte mult şi unde. Nu m-aş angaja fără să cunosc
cât de cât echipa. Mi-ar fi frică. Dar frica se înfruntă!.

Chiar
dacă resursele sunt mult mai puţine în zona independentă, tinerii artişti care
activează aici sunt mult mai dinamici şi mai orientaţi către viitor, consideră
Cristina Modreanu, însă se confruntă cu o serie de lucruri pe care nu le învaţă
în şcoală: să scrie cereri de finanţare, să-şi coordoneze proiectele, să facă
deconturi. Şi Lucian Vărşăndan, managerul Teatrului German de Stat din
Timişoara, una dintre cele mai performante şi deschise inovaţiei instituţii de
profil din România, vede actorii care vin din zona independentă mai pregătiţi
pentru competiţie, mai pregătiţi să lupte pentru ceea ce doresc să facă. Din
acest motiv, este adeptul ideii de contracte pe perioadă determinată, într-un
sistem încă tributar contractelor până la pensie: Cred că
tocmai contractele pe perioadă determinată sunt cele care pot crea o situaţie
de echilibru între rigorile sistemului concurenţial, pe de-o parte, şi
posibilitatea de a creşte un ansamblu, pe de altă parte. Nu sunt adeptul ideii
că un actor ar trebui să joace în fiecare seară în alt teatru, totul pe un
sistem de colaborări care adesea este haotic şi nu duce neapărat la dezvoltarea
unei personalităţi actoriceşti. Cred însă că este în folosul tuturor ca acest
sistem concurenţial să existe şi în teatrele publice, tocmai şi prin ideea de
contracte pe perioadă determinată. Lucrul acesta corespunde şi ideii de
strategie repertorială, care se poate schimba de la o stagiune la alta, de la un
mandat managerial la altul.

Potrivit lui Lucian Vărşăndan, o altă problemă a
teatrelor publice, cu efect asupra calităţii muncii actoriceşti, până la urmă,
este aceea că sistemul de remunerare nu este gândit pe criterii de performanţă.
Actorii primesc salarii în funcţie de criterii precum vechimea, gradele
profesionale, promovarea cvasi-obligatorie la anumite intervale de timp, toate
acestea neţinând cont de specificul profesiei, de rolurile pe care le
interpretează, de cantitatea şi calitatea acestora pe parcursul unei stagiuni.
Este, practic, apreciază managerul Teatrului German de Stat din Timişoara, un
sistem de remunerare vetust şi neschimbat de mai multe zeci de ani sau, în
orice caz, neschimbat în bine.

28 October 2015
Lightwave Theatre, companie de teatru vizual cu păpuşi

În urmă cu doi ani, tânăra regizoare Cristina Andreea Ion şi artistul păpuşar, fost jurnalist, Petru Stratulat, înfiinţau o companie independentă de teatru vizual cu păpuşi în mărime naturală şi supra-dimensionate.

Cristina Andreea Ion: Eu am terminat Facultatea de Actorie Păpuşi şi Marionete, apoi am făcut masterul pe Regia Teatrului de Animaţie şi am făcut parte dintr-o trupă care făcea teatru de păpuşi pentru copii, dar şi pentru oameni mari, cum ne place nouă să zicem. Apoi, am avut dorinţa asta, împreună cu Petru, să dezvoltăm treaba asta. Aveam un spectacol cu care mi-am dat examenul de disertaţie şi care fusese selectat la Carnavalul Mondial de Marionete din Indonezia. Era un spectacol despre viaţa lui Vincent van Gogh. Acolo, singura păpuşă din spectacol era Vincent, o păpuşă în mărime naturală. Restul erau actori, era teatru-dans. Nu am putut ajunge la Carnaval pentru că aveam nevoie de bani mulţi pentru drum, dar am zis că trebuie să facem ceva ca să mergem mai departe. Şi uşor, uşor am adunat o echipă în jurul nostru. Ne-a dat curaj faptul că am fost selectaţi cu spectacolul acela în Indonezia. Şi ne-am gândit că, dacă acolo suntem oarecum recunoscuţi, să facem ceva şi aici.

Au numit compania Lightwave Theatre şi au creat, până acum, două spectacole pentru adulţi cu care au fost deja invitaţi la festivaluri internaţionale de gen. Primul spectacol a fost Reflection, o poveste impresionantă spusă fără cuvinte, despre o femeie şi un bărbat care îşi trăiesc a doua tinereţe în grădina casei, încercând să treacă peste experienţa care i-a înstrăinat. Primul spectacol al Lightwave Theatre şi al doilea semnat de Cristina Andreea Ion a fost şi al doilea spectacol al său invitat la Carnavalul Mondial de Marionete din Indonezia. Deşi aceste recunoaşteri le-au dat încredere fondatorilor companiei, totuşi a fost nevoie să se implice foarte mult în promovarea producţiilor lor, pentru că nu există încă un public format al spectacolelor cu marionete pentru adulţi.

Petru Stratulat: Trebuie să le arătăm foarte mult. Trebuie să le arătăm de pe internet filmări, fotografii, după care încep să fie curioşi. Dar, dacă doar le spui hai la un spectacol cu păpuşi în mărime naturală, pentru oameni mari, nu vor şti exact cum să reacţioneze. Practic, în fiecare zi, vreo 4 – 5 ore asudam la promovarea spectacolului – apariţii tv, apariţii radio, articole peste tot… Nu mai spun de Facebook, cel mai la îndemână, dar acolo promovarea merge din ce în ce mai greu. Şi cumva am ajuns la mulţi oameni, şi aceştia au venit mai mult de curiozitate sau “târâţi de prieteni care ştiau deja de la noi. Văzând după spectacole reacţiile lor de uimire, ne-am dat seama că e în regulă, avem o nişă care nu e acoperită, am pornit bine.

Interesant este că nişa pe care o acoperă cuprinde un public de toate vârstele, după cum remarcă regizoarea şi artista păpuşar Cristina Andreea Ion: Iniţial, am crezut că tinerii ar veni în număr mai mare. Dar am văzut oameni mai în vârstă în sală care au fost mult mai încântaţi decât ne aşteptam noi să fie. La spectacole au venit copii, tineri, părinţi… cred că şi bunici… Dar spectacolele noastre oricum sunt pline de sensuri şi fiecare îşi ia din spectacol în funcţie de experienţa lui de viaţă.

Pentru o companie independentă de teatru, un aspect vital aproape îl reprezintă găsirea de sprijin financiar. Ori, când intervine şi necesitatea de a confecţiona păpuşi mari, pot apărea mai multe dificultăţi, pe care însă Cristina şi Petru au reuşit, cel puţin până acum, să le depăşească. Cristina Ion: Primul spectacol, “Reflection, în care sunt patru păpuşi, l-am făcut din banii noştri. Şi au trecut prin mai multe modificări. Am adăugat de fiecare dată câte ceva, atunci când mai făceam rost de nişte bani. Iar pentru “Iubitafizica am făcut un proiect de crowdfunding, pe Internet, printr-o platformă. Din aceşti bani am plătit nişte recompense, pentru că fiecare om care contribuia primea ceva în schimb: unul sau două locuri la spectacol, în funcţie de sumă, cartea “Iubitafizica, a lui Iulian Tănase, cu autograf…

Pentru cei care au contribuit cu 100 de euro, au dat ca premiu trei roluri în spectacolul jucat în avanpremieră, iar aceste premii au fost chiar primele acordate. Prin acest system de crowdfunding, Lightwave Theatre a reuşit să strângă pentru bugetul spectacolului “Iubitafizica 1260 de euro, dintr-un necesar de 3000 de euro. Artiştii s-au adaptat la suma strânsă şi aşa au reuşit în 2014 să participe cu “Iubitafizica la mai multe festivaluri: “Bucharest Fringe Festival, “Festivalul Internaţional al Teatrului de Animaţie, organizat de Teatrul Ţăndărică sau “Puppets Occupy Street de la Craiova. Tot cu “Iubitafizica, Lightwave Theatre a fost invitat luna aceasta, în zilele de 15 şi 16 martie, la festivalul internaţional “Izmir Puppet Days, din Turcia, eveniment desfăşurat în perioada 5 – 22 martie. Cu această ocazie, au primit pentruprima dată sprijin din partea statului român: ICR le va finanţa transportul.

Pentru Lightwave Theatre mai urmează o deplasare în Bulgaria, în septembrie. Până atunci, pe 25 aprilie participă, la Sibiu, la festivalul “Respiră teatru – un maraton de 25 de ore de teatru. Iar în 2016, dacă reuşesc să obţină sprijin financiar, vor merge cu “Iubitafizica în Thailanda şi în Indonezia, unde sunt invitaţi, pentru al treilea an la rând, la World Puppet Carnival.

22 August 2015
FITS 2015 s-a încheiat

Prin programul celei de-a 22-a ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, directorul acestuia, actorul Constantin Chiriac, s-a ţinut de cuvânt cu promisiunea de a continua creşterea FITS nu doar în număr de evenimente, artişti, spectatori, ci şi, sau mai ales, în ceea ce priveşte calitatea. Timp de zece zile, Sibiul s-a transformat într-o scenă uriaşă pentru 2673 de artişti şi invitaţi, din 70 de ţări, ce au prezentat 427 de evenimente, care au adunat, în medie, 65 de mii de spectatori pe zi.

Unul dintre momentele care au marcat festivalul a fost premiera spectacolului “Nathan înţeleptul, o coproducţie Teatrul Naţional “Radu Stanca Sibiu – Schauspiel Stuttgart, în regia lui Armin Petras. Spectacolul nu este o simplă punere în scenă a textului lui Lessing, după cum remarcă şi actriţa Ofelia Popii: El aduce teme foarte actuale. Şi a fost o surpriză şi pentru mine felul în care a citit textul fără să îl manipuleze sau să îl schimbe în vreun fel. A adus în prim-plan idei care ne ating în zilele noastre, legate de religie, de politică, dar şi teme umane, cum ar fi: ce înseamnă a fi părinte, ce înseamnă dragostea, ce înseamnă relaţiile dintre oameni. E un spectacol pe care mi-ar face mare plăcere să îl văd şi din public, pentru că ridică multe întrebări şi nu te lasă nemodificat.

Distribuţia este formată din actori români şi germani, care joacă în română, germană şi engleză, spectacolul urmând a fi prezentat şi la Stuttgart şi Oslo.

Un spectacol ce a ţinut publicul în sală timp de aproape trei ore, până după miezul nopţii, a fost “Mein Kempf, de George Tabori, pus în scenă de Alexandru Dabija la Teatrul Naţional Cluj-Napoca. “Mein Kempf este o farsă antinazistă, un cântec de libertate al autorului, el însuşi victimă a terorii naziste. Ionuţ Caras îl joacă pe Shlomo Herzl, un evreu bătrân, care primeşte în azilul său un tânăr, numit Hitler, venit la Viena ca să studieze la Academia de Arte Frumoase. “Textul te ajută mult, pentru că e foarte bun. E o comedie neagră, e o farsă tragi-comică. Tabori şi-a pierdut aproape toată familia în lagăre şi a zis că singura modalitate prin care acest lucru se poate plăti înapoi, dacă putem spune aşa, e prin umor. Apoi, peste textul lui Tabori a venit Alexandru Dabija care, după cum ştie toată lumea, nu e un tip sobru şi încorsetat şi rigid, dimpotrivă, e foarte tânăr în gândire şi foarte jucăuş, a venit Ada, noi, trupa de la Cluj, care suntem într-o perioadă bună şi destul de antrenaţi pe comedie şi eu nu prea am mai avut mult de făcut. Când am pus mâna pe text, neştiind nimic de Tabori înainte, mi-a căzut faţa puţin. Râdeam, îmi înghiţeam râsul, iar râdeam, iar îl înghiţeam… E bine să ai senzaţia asta de carusel, de montagne-rousse. Nu cred că ieşi complet normal după acest spectacol nici ca actor, nici ca spectator. Am lucrat cu foarte multă plăcere. E un rol care mi-e foarte drag şi încerc să rămân cumva suspendat, dar în picioare, pe firul acesta destul de fin, în echilibrul acesta între comedie şi dramă.

Trei femei, trei generaţii, trei stiluri de viaţă: bunica, mama şi fiica. Ce însemna să fii evreu cu 50 de ani în urmă în Germania comunistă şi ce înseamnă în Germania de astăzi? Întrebări despre identitate, apartenenţă şi patrie sunt explorate în spectacolul “Mameloschn – limba în care să ne înţelegem cu toţii / “Mother tongue Mameloschn/ “Muttermale Fenster blau, prezentat în prima zi a festivalului de Deutsches Theater Berlin. Ulrich Beck, dramaturg, Deutsches Theater Berlin: “Am fost foarte norocoşi să avem acest text, pentru că credem că textul este foarte important pentru Berlin şi pentru istoria oamenilor care locuiesc în acest oraş. Nu doar din cauza acestei istorii a evreilor, ci şi din cauza istoriei zidului. Cred că atât spectatorilor berlinez, cât şi celor români le-au plăcut glumele, relaţiile dintre fiică, mamă şi bunică. Totdeauna avem senzaţia că problemele dintre ele, dar şi afecţiunea, comunicarea dintre ele le sunt foarte aproape spectatorilor. Conexiunile politice şi sociale dintre oameni şi sistemul politic cred că reprezintă un subiect foarte important pentru teatrul contemporan. Situaţia politică este relaţionată cu oamenii, cu modul în care le influenţează viaţa.

Spectacolele de dans reprezintă de multă vreme una dintre marile atracţii ale Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. “Dervish, un performance creat şi interpretat de Ziya Azazi, a fost unul dintre cele mai frumoase spectacole de dans de anul acesta. Format în dansul contemporan, Ziya Azazi s-a întors către rădăcini mult mai târziu, pe la 30 de ani. Iar “Dervish – dansul călugărului, deşi pare tradiţional, este mai degrabă un spectacol universal. Pentru Ziya, atunci când dansează, cel mai important

27 June 2015
Gong final la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu

Zece
zile, circa 650 de mii de vizitatori,
peste 2.500 de artişti din 70 de ţări, 427 de spectacole – un record faţă de
ediţiile anterioare – desfăşurate în 67 de spaţii de joc: clasicele săli de
spectacol,pieţe
publice, biserici, situri istorice, pub-uri. Sunt cifre ale ediţiei
cu numărul 22 a Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, al treilea ca amploare şi dimensiune din Europa, după
cele de la Edinburgh (Scoţia) şi Avignon (Franţa). O ediţie de
colecţie, după cum a denumit-o preşedintele festivalului, actorul Constanin
Chiriac, cel care care a contribuit esenţial la câştigarea, de către acest oraş transilvan
din centrul României, a titlului de Capitală Culturală Europeană în 2007.

Ediţia 2015 a fost un adevărat maraton de evenimente.
Artiştii au oferit publicului, extrem de numeros, excelente spectacole de
teatru, remarcabile momente de muzică, memorabile reprezentaţii de dans, precum
şi cele mai antrenante spectacole de stradă ale momentului, cu trupe venite de
pe toate continentele.Printre aceştia amintim Deutsches Theater, cel mai
important teatru al Berlinului, Teatrul Naţional din Bruxelles cu Joel
Pommerat, Theatre de la Ville din Paris, pentru prima dată în România, Tokyo
Metropolitan, Plasticiens Volants, care au deschis două Jocuri Olimpice.

Festivalul
Internaţional de Teatru de la Sibiu a însemnat, în egală măsură, spectacole
indoor şi outdoor, întâlnirea şcolilor de teatru, 17
la număr în acest an, conferinţe, ateliere, expoziţii, lansări de carte,
proiecţii de filme şi multe alte evenimente speciale. In cadrul Festivalului a
avut loc şi Bursa de
spectacole, unde peste 130 de artişti, companii şi manageri culturali din 13
ţări şi-au prezentat şi promovat timp de aproape o săptămână producţiile şi
proiectele. U

nul dintre invitaţii de onoare ai FITS 2015 a
fost marele actor de teatru şi film Klaus Maria Brandauer, care a primit o stea
pe Aleea Celebrităţilor.Publicul a avut şansa de a-l admira pe
scenă în spectacolul regizat de Peter Stein, Ultima bandă a lui Krapp.
Printre spectatori s-a aflat şi preşedintele Klaus Iohannis, fost edil al
Sibiului. Şeful statului a scris pe o reţea de socializare că a fost o mare
bucurie să vadă că România s-a transformat într-un reper cultural la nivel
european, pentru că la Sibiu, pe perioada Festivalului s-au reunit oameni din
toate colţurile ţării şi ale Europei.

Înaintea tradiţionalului foc de
artificii, spectacolul Geaninei Cărbunariu De vânzare care a
câştigat în acest an şi marele premiu UNITER, a încheiat Festivalul Internaţional
de Teatru de la Sibiu care deja se pregăteşte pentru a 23-a ediţie, din 2016.

22 June 2015
Club cultura: FEST – FDR 2015 a revenit cu secţiunea FEST

Între 7 şi 13 iunie s-a desfăşurat la Timişoara secţiunea FEST a FEST-FDR 2015 (Festivalul European al Spectacolului Timişoara – Festival al Dramaturgiei Româneşti), eveniment organizat de Teatrul Naţional Timişoara. Modulul FEST este, aşa cum sugerează şi acronimul său, o sărbătoare a teatrului şi un dialog între cetăţean şi spectacol, fie că este vorba despre spectacolul de stradă sau cel de interior. Completată şi cu câteva spectacole de dramaturgie contemporană românească din FDR, FEST a venit cu o propunere surprinzătoare de spectacole desfăşurate în aer liber.

Regizoarea Ada Hausvater, managerul Teatrului Naţional Timişoara: FEST-ul rămâne sub semnul FEST-FDR, după cum şi FDR-ul a fost sub semnul FEST-FDR. Nu am făcut o împărţire atât de strictă şi fermă, ci am încercat un melanj….. Dacă în inima FDR aveam Art of Ageing, acum avem între spectacolele europene outdoor şi un spectacol indoor, Dreamscape, avem câteva spectacole în sistem instalaţie, cum este Medio Monte, pe dramaturgie românească. Până la urmă, FEST-FDR împreună creează o imagine a dramaturgiei româneşti în contextul dramaturgiei şi spectacologiei europene. Până la urmă, interesul nostru în fiecare an prin festival este să ne definim locul nostru în harta europeană şi să vedem şi cât de departe a ajuns demersul nostru artistic prin această perspectivă socială. Şi cred că FDR a ilustrat foarte clar lucrul acesta. Iar Medio Monte este o instalaţie modernă aparte, o trambulină pentru un teatru al viitorului.

Medio Monte, un performance-instalaţie produs de Teatrul Municipal Baia-Mare, se află la întâlnirea dintre teatru, muzică şi artele vizuale, pentru că, spune regizoarea Mihaela Panainte: În vremurile noastre, teatrul nu mai poate trăi singur. Am făcut legătura între pictură, muzică şi teatru. Teatru ca mişcare. Sunet ca impuls pentru mişcare. Aceste medii artistice contribuie la crearea teatrului total.

Pornind de la textul dramaturgului Marian Ilea şi manifestul pictorului Mircea Bochiş, completate de scenografia lui Helmut Sturmer, Mihaela Panainte doreşte să le comunice spectatorilor că libertatea noastră interioară ţine de alegerea noastră Spunem că mergem la muzeu, la operă, la teatru. Etichetăm şi încadrăm în categorii. Cred că în secolul în care trăim nu mai putem trăi în categorii separate. Pictorii cu pictorii, muzicienii cu muzicienii, oamenii de teatru între ei. Ei trebuie să se întâlnească şi să dezvolte forme noi, să descopere expresii noi. Libertatea artei ţine de cunoaştere, de autocunoaştere. Nu poţi fi liber dacă nu te cunoşti şi nu cunoşti. Pentru că nu înţelegi conceptul de libertate.

FEST – Festivalul European al Spectacolului Timişoara înseamnă în primul rând spectacole outdoor, spectacole de stradă, pentru că, crede Ada Hausvater, aceste spectacole aduc oamenii împreună şi provoacă emoţia, deschiderea către teatru, către artă, cultură în general. Iar spectacolul de stradă care a deschis secţiunea FEST a fost Livada de vişini, după A.P.Cehov, creat de Teatrul Voskresinnia din Lvov, Ucraina. Un spectacol al imaginii şi imaginaţiei, plin de dinamism, despre care Yaroslav Fedoryshyn, directorul artistic al companiei şi cel care semnează direcţia de scenă a spectacolului, mărturiseşte: Livada de vişini, din punctul meu de vedere, este cea mai bună piesă a lui Cehov, pentru că mi se pare că în această piesă este adunat totul, de la copilărie la moarte, absolut totul. Noi am vrut să arătăm acest lucru pe stradă, pentru că întotdeauna totul se vinde şi totul se cumpără. În viaţă, acest comerţ a existat în toate timpurile şi peste tot în lume. Şi mie mi se pare că aici se face comerţ şi se uită despre suflet şi despre viaţa care este ca o picătură de apă care curge şi de fapt se dovedeşte că s-a terminat, aceasta este viaţa. Iar noi nu am prins-o. Despre asta este tot spectacolul. În mod special, mi-am dorit ca aceşti oameni, toate personajele, atunci când există livada, să se ridice deasupra acestei livezi, iar noi am şi realizat acest lucru, pentru că i-am pus pe picioroange, ei sunt ca nişte fluturaşi albi şi fac acel comerţ la nivel superior. La noi livada nu este tăiată ca la Cehov, cu toporul, ci este arsă. Este arsă pentru că pentru noi este foarte important că există apa şi focul. Sunt două stihii ale vieţii care s-au transformat una într-alta de-a lungul veacurilor. Ceva este construit, apoi arde, apa inundă totul, apa stinge focul. Livada de vişini semnifică, după cum spune Cehov, că nouă ni se pare că totul este încă înainte şi de fapt totul deja este în urma noastră, ca şi în viaţă.

FEST-FDR 2015 este unul dintre evenimentele prin care Teatrul Naţional Timişoara susţine oraşul în cursa pentru titlul de Capitală Culturală Europeană 2021. Ada Hausvater, managerul teatrului: Avem un program dedicat dezvoltării societăţii civile. Cred că, fără cultură şi fără o reală preocupare pentru societatea în care trăim, nu putem vorbi despre dezvoltare, despre civilizaţie… Capitală Culturală înseamnă un oraş care are un potenţial dovedit pentru a explora noi realităţi. Sigur, sunt foarte multe oraşe care vor participa cu toate şansele. Timişoara are un dat aparte, nu numai datorită diversităţii multietnice, ci şi datorită faptului că există un mod de a fi curios şi de a lăsa lucrurile să se întâmple aparte faţă de alte oraşe. În sensul că există această înţelegere faţă de oameni care vorbesc limbi diferite, faţă de oameni care se exprimă într-un mod diferit. A vorbi o limbă diferită de altcineva înseamnă a avea, într-un fel, şi alt mod de a fi. Înseamnă că interlocutorul tău trebuie să te accepte ca atare. Şi acest lucru se întâmplă în Timişoara. Cum susţinem mai departe Capitala Culturală? Prin faptul că avem acest program, pe de o parte, de definire a identităţii naţionale într-un plan european, pe de altă parte, prin faptul că prin demersul outdoor readucem împreună oamenii. Astfel, cred că publicul îşi poate găsi, în diferite ocazii, un ţel comun. Comunitate înseamnă când avem un ţel comun, când ne întâlnim, când avem o comuniune de idei, de senzaţii, de trăiri, de emoţii. Ceea ce teatrul poate face.

20 June 2015
FITS, la start

Până pe 21 iunie, Sibiul este o scenă uriaşă, cu artişti din toate colţurile lumii, care
prezintă spectacole de teatru, dans, muzică, circ şi instalaţii, dar şi
expoziţii, conferinţe, lansări de carte sau filme în peste 60 de spaţii – pieţe
publice, biserici, situri istorice, pub-uri sau clasicele săli de spectacol.

Ajuns la cea de-a XXII-a ediţie, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu
reprezintă cel mai complex festival anual din România, recunoscut internaţional
ca cel de-al treilea festival de artele spectacolului din Europa. Constantin
Chiriac, preşedintele festivalului, spune că cifrele anului 2015 sunt fără precedent: Este o ediţie de
colecţie. Vor fi 427 de evenimente faţă de 385 anul trecut în 67 de locaţii de
joc, cu două mai mult decât anul trecut, 2500 de artişti din 70 de ţări ale
lumii, nume absolut celebre care vor poposi în zona dansului, a filmului, a
teatrului, a muzicii, a flamenco-ului, a fado-ului. 5 Stars, cei mai mari
dansatori şi cântăreţi de flamenco, vor fi la Sibiu. În acelaşi timp, vor fi şi
în spectacolul pe care îl vom face pentru Aleea celebrităţilor. Este cel mai
complex şi mai important festival în clipa aceasta din lume, care la modul
individual, depăşeşte în acest an şi Edinburgh şi Avignon.

Organizatorii
estimează pentru acest an participarea a 65 de mii de spectatori în fiecare zi
de festival, iar tema de anul acesta este Growing smart, smart growing, adică
modalitatea prin care putem să creştem la modul deştept, dar sănătos, a
precizat Constantin Chiriac, potrivit căruia – De-a lungul celor 22 de ani de
existenţă, festivalul şi-a făcut din calitate, o datorie de onoare. Concept şi
strategie în acelaşi timp, Excelenţa a dezvoltat bunul cel mai de preţ pe care
un festival şi o comunitate îl pot crea: PUBLICUL. Viaţa, cu profunzimea şi
contrastele ei, a pus în acord festivalul cu tot ce înseamnă valoare, tradiţie
şi inovaţie, experiment şi perenitate.

Proiectul Aleea celebrităţilor
continuă şi anul acesta la Festivalul Internaţional de la Sibiu, printre
personalităţile cărora li se dedică o stea în 2015 numărându-se actorul şi
regizorul Klaus Maria Brandauer, regizorul Eimuntas Nekrosius, dramaturgul şi
regizorul Joel Pommerat, regizorul, scenaristul şi dramaturgul Neil LaBute,
regizorul şi actorul Kazuyoshi Kushida. De asemenea, la FITS se întâlnesc, în
cadrul unui eveniment dedicat, şi reprezentanţii a 11 oraşe româneşti şi a
şapte oraşe din Grecia care aspiră la calitatea de Capitală Culturală Europeană
2021, titlu pe care Sibiul l-a deţinut în 2007.

12 June 2015
Festivalul de Teatru Toma Caragiu de la Ploieşti

La mijlocul lunii
mai, Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti a organizat a V-a ediţie a Festivalului
de Teatru Toma Caragiu. Prin evenimentele propuse publicului ploieştean,
festivalul a continuat direcţia începută în urmă cu un an cu programul Noul
val – chip de regizor, de spaţiu al întâlnirilor regizorale. Regizori tineri
precum Sânziana Stoican, Mariana Cămărăşan, Andreea şi Andrei Grosu, Horia Suru
şi Dragoş Alexandru Muşoiu s-au regăsit pe afiş alături de regizori familiari
publicului, precum Victor Ioan Frunză, Cristi Juncu şi Răzvan Mazilu.

Teatrologul
Andreea Dumitru este, începând de anul trecut, selecţionerul festivalului:
Am dorit să continui pariul pe care l-am pus la prima ediţie, acela că
festivalul acesta poate să capete o identitate, un profil care să îl facă
aparte printre mulţimea festivalurilor de teatru din ţară. Şi am continuat
această temă a Întâlnirilor regizorale, reuşind să aducem ceea ce ne-am dorit
la ediţia precedentă, şi anume cât mai multe nume de regizori tineri în
selecţia oficială. Dintre cei nouă regizori care au venit anul acesta cu
spectacole, şase sunt foarte tineri. Chiar unul dintre ei, Dragoş Muşoiu, e
debutant, am adus spectacolul lui de debut de la Teatrul Naţional din Craiova.
Este foarte interesant de observat cum aceşti tineri regizori lucrează în
moduri extrem de diferite cu textul, cu spaţiul, cu actorul şi nu se feresc de
textele mari.

Iar publicul ploieştean i-a primit foarte bine pe
tinerii regizori, povesteşte selecţionerul Andreea Dumitru: Poate
că nu sunt cele mai experimentale montări sau cele mai curajoase din punct de
vedere estetic. Sunt nişte montări mai degrabă făcute să aibă succes de public,
ceea ce eu cred că e un lucru extraordinar totuşi, pentru că un festival în
care nu sunt puzderie de spectacole care să se joace simultan pe mai multe
scene, ci maxim două reprezentaţii pe seară, e bine să se joace cu sala plină,
nu cu sala goală. Sunt spectacole extrem de valoroase, foarte bine jucate -
asta s-a văzut în toate serile – şi cu structuri foarte solide. Iar noi ne-am
propus să construim publicul şi pentru alt gen de spectacole, mai curajoase din
punct de vedere estetic. De aceea, ne-am întâlnit în acest festival cu viitorii
spectatori – liceeni şi studenţi din Ploieşti, mergând în întâmpinarea lor la
Universitate sau la Biblioteca Judeţeană. Acolo, au avut ocazia să discute cu
Răzvan Mazilu, cu Claudiu Bleonţ, deci cu personalităţile prezente la festival.

Una dintre aceste întâlniri a fost organizată în
contextul împlinirii a 90 de ani de la naşterea actorului Toma Caragiu, care
şi-a petrecut copilăria în Ploieşti şi, mai târziu, a fost director al
Teatrului de Stat din acelaşi oraş. Regizorul Mihai Lungeanu, Redacţia Teatrul
Naţional Radiofonic – Radio România, a fost gazda evenimentului care a avut loc
la Biblioteca Judeţeană Nicolae Iorga: Am profitat de faptul
că doamna Magda Duţu, colega noastră, a realizat în timp două CD-uri dedicate
lui Toma Caragiu şi am propus teatrului să organizeze o audiţie publică în care
iubitorii de teatru radiofonic şi de teatru în general să afle despre Toma
Caragiu o mulţime de lucruri pe care nu au cum să le afle din altă parte. În
plus, să organizeze un concurs pentru generaţia tânără şi foarte tânără, care
nu ştie cine a fost Toma Caragiu, premiul fiind cele două CD-uri. S-a
dovedit o acţiune de succes atât pentru teatru, cât şi pentru ideea pe care
noi, ca redacţie de teatru radiofonic, o susţinem, aceea de a reinsera
termenul, noţiunea, preocuparea pentru teatru radiofonic în orizontul cultural
al tinerei generaţii.

În acest cadru, al întâlnirilor cu tinerii
regizori, Teatrul Toma Caragiu, instituţia organizatoare a festivalului, a
prezentat premiera spectacolului Menajeria de sticlă, de Tennessee Williams,
pus în scenă de tânăra Sânziana Stoican cu actorii teatrului ploieştean. Un
text frumos, un text celebru… Totuşi, am întrebat-o pe Sânziana Stoican ce a
convins-o să se oprească asupra lui: Universul acesta al
familiei dezbinate, în care un tânăr încearcă să-şi găsească propriul drum în
viaţă şi pentru asta trebuie să se subordoneze altor valori decât cele în care
el simte că ar trebui să creadă. Toate aceste relaţii de familie mi-au plăcut
foarte mult şi de asta m-a interesat în principal textul. Consider că aceste
teme rămân valabile peste ani. Relaţiile de familie nu se schimbă, iar
contextul social din perioada în care a fost scrisă piesa e cumva similar cu ce
trăim noi acum. Era o perioadă de criză economică, în care oamenii nu îşi
găseau de lucru, în care trebuiau să facă multe sacrificii pentru a putea
supravieţui. La nivel de context social, am simţit nişte similitudini cu ce se
întâmplă acum chiar la noi, în România anului 2015. Mai mult decât atât, am
vrut să păstrez acel parfum al epocii, pentru că mi se pare esenţial pentru
modul în care este scris textul, pentru faptul că e prezentat ca o amintire a acestui
tânăr.

Într-un peisaj teatral care nu duce lipsă de
festivaluri, se pare că Festivalul Toma Caragiu Ploieşti şi-a găsit locul şi
rolul său. Selecţionerul Andreea Dumitru: Pentru comunitatea
ploieşteană este un privilegiu să aibă un festival care aduce aici unele dintre
cele mai bune spectacole din stagiunea respectivă. Iar pentru fenomenul teatral
românesc este iarăşi o propunere teatrală binevenită, aşa cum am simţit şi la
ediţia precedentă, când, dorindu-ne să facem un festival de regie, foarte mulţi
oameni de teatru şi mai ales tineri ne-au spus ce bine că v-aţi gândit la
asta, pentru că actorii au mai multe prilejuri de a se expune, de a-şi arăta
arta, pe când despre regizori se vorbeşte foarte puţin, ori ei sunt cei care,
până la urmă, fac mişcarea teatrală sau o duc într-o direcţie sau alta. Şi sunt
foarte importanţi şi pentru mişcarea teatrală internaţională. Programatorii
străini vin în România în căutare de regizori noi şi abia apoi descoperă
tinerii actori sau actorii noştri cei mai importanţi. Deci, eu mi-aş dori ca
aici să se lanseze numele cele mai valoroase în regie şi să vedem cele mai
valoroase producţii ale regizorilor consacraţi.

30 May 2015
Preferinţele culturale ale românilor

La prima vedere, parte
din datele celui mai recent barometru de consum cultural – dat publicităţii de
Ministerul Culturii – nu sunt deloc flatante: aproximativ 63% dintre
români nu merg niciodată la teatru, 39%
dintre români nu au citit deloc în 2014, iar 79% dintre ei nu au mers la
bibliotecă. Cu toate acestea, atât autorii
sondajului – cercetători din cadrul Institutului Naţional pentru Cercetare şi
Formare Culturală -, cât şi experţii independenţi consideră că datele trebuie interpretate
fără pretenţii elitiste şi, mai ales, contextualizate. Andrei Crăciun, şeful
Serviciului de Cercetare din cadru institutului care a realizat barometrul, ne
spune că au fost urmărite atât tipurile de consum specifice culturii
înalte, cât şi cele specifice culturii
de masă: Românii sunt
consumatori de cultură, dar depinde de fiecare dată de definiţia pe care o
aplicăm culturii. De multe ori, ne gândim la
lucrurile care definesc cultura înaltă, cum ar fi teatrele, opera, muzeele. Dar
în studiile noastre acordăm culturii un sens mai larg şi asociem culturii şi
activităţi care se desfăşoară în aer liber, şi genuri muzicale aşa-numit
populare… Depinde foarte mult şi locul spre care priveşti, mediul urban sau
rural, dar per ansamblu, nu se poate spune că populaţia României nu consumă
cultură.

La rândul său, istoricul şi criticul literar Ion Bogdan Lefter remarcă
amestecul celor două tipuri de preferinţe – pentru cultura înaltă şi cea de
masă -, amestec întâlnit şi în alte societăţi: Dacă ne aşteptăm ca, într-o ţară ca România, consumul
cultural să se situeze la cote înalte – toată lumea să citească o carte pe
săptămână sau pe lună, să meargă la teatru sau să intre des în muzee – atunci
sondajele sun dezamăgitoare. Dacă ne raportăm la ceea ce constituie
normalitatea în lume, la tipul occidental de societăţi din care facem şi noi
parte, atunci sunt perfect compatibili cu semenii noştri. Datele nu foarte
spectaculoase din aceste cercetări indică o societate obişnuită cu oameni
foarte cultivaţi care consumă mult cultură, dar şi cu oameni mai puţin educaţi,
cu oameni bogaţi, dar şi cu oameni mai sărmani. În acest societăţi, consumul
cultural este doar unul printre altele.

De altfel, una dintre concluziile cercetării se referă la apariţia unui
aşa-numit consum cultural de tip omnivor şi la dezvoltarea unor practici
culturale hibride care combină mai multe tipuri de activităţi pentru petrecerea
timpului liber.Vizionarea unui
spectacol, concert sau film e asociată
cu ieşirile în oraş şi cu divertismentul, consideră Andrei Crăciun:
Mall-ul în sine este foarte frecventat, inclusiv
pentru consumul de cultură şi de cinema, şi este şi un spaţiu de socializare.
Şi piesele de teatru care au început să se ţină nu doar în spaţiile consacrate,
ci şi în cele alternative, atrag în special populaţia tânără care le preferă
pentru că le oferă mai multe experienţe, printre care şi petrecerea timpului
împreună cu prietenii.

În aceste condiţii, se înregistrează o creştere uşoară a participării la
diverse spectacole, dar şi a vizitării muzeelor. De pildă, în Bucureşti, 63%
dintre români merg lunar la teatru, 62% dintre ai au vizitat un muzeu de
istorie în ultimul an. Muzeele de istorie sunt în topul preferinţelor, urmează
muzeele de ştiinţe naturale. Festivalurile sunt foarte apreciate. 48% dintre
români participă la festivalurilor de film şi muzică în timp ce 43% merg la
spectacolele de divertisment şi muzică. De asemenea, în ultimii ani, în
România, numărul respondenţilor care au participat la cel puţin un spectacol de
teatru, operă sau muzică clasică înregistrează o creştere constantă. Cea mai mare
parte a acestor spectatori vizionează însă un număr foarte mic de spectacole
dintr-un gen restrâns şi nu dezvoltă un interes pentru actul artistic. Asistăm,
deci, la un fenomen de alfabetizare culturală, nu de fidelizare a spectatorilor
pentru un anumit tip de cultură înaltă. Alte preferinţe ale românilor ne sunt acum descrise tot de Andrei
Crăciun: Per ansamblul
populaţiei, genul de muzică preferat este muzica populară, muzica folclorică.
Pe locurile următoare apar genurile de muzică uşoară, cum ar fi pop-dance, şi
alte genuri care au impact mediatic foarte puternic. În cazul manelelor noi am
remarcat o uşoară tendinţă de scădere a popularităţii. A fost un boom între
2007 şi 2009, dar acum el s-a redus.
Comediile erau printre primele opţiuni în materie de producţii teatrale,
alături de spectacolele multimedia.

Lectura, în schimb,
pare să fie un fenomen în regres : în 2014, 39% dintre români au declarat
că n-au citit nici carte, 18% au citit zilnic, iar 16% citesc o dată sau de
două ori pe lună, 13% o dată sau de două ori pe săptămână, iar 14% o dată sau
de două ori pe an. La o simplă adunare, procentul celor care citesc pare mai
mare decât al celor care nu citesc, fapt contestat de reprezentanţii editurilor
şi considerat o greşeală de interpretare. De ce, aflăm de la Mihai Mitrică,
directorul executiv al Federaţiei Editorilor din România: Acest barometru contrazice toate observaţiile sociologice anterioare,
inclusiv un eurobarometru publicat doar cu un an în urmă. De pildă, în
cercetarea dată publicităţii de Ministerul Culturii, se spune că un român din
noi citeşte o carte pe lună. Asta este aberant în condiţiile în care doar cu un
an în urmă, aceeaşi proporţie de români – aproape jumătate – citea o carte pe
an. Un asemenea salt în consumul de
carte nu se explică decât printr-o eroare de interpretare a datelor. Piaţa de
carte stagnează de ani de zile în jurul cifrei de 100 milioane de euro,
incluzând aici şi 60 de milioane piaţa tradiţională şi 35-40 de milioane piaţa
de manuale şcolare şi volume de chioşc.

În plus, diversificarea
opţiunilor culturale, dar şi multiplicarea modalităţilor de acces la cultură -
cum ar fi internetul şi tehnologiile digitale – schimbă nu doar percepţia
noastră despre cultură înaltă şi cultură de masă, ci şi modul în care
valorizam lectura în trecut.

20 May 2015