Radio România Internațional

Tag: URSS

  • L’année 1989 en Bessarabie

    L’année 1989 en Bessarabie

    Comme tous les autres Roumains, ceux de Bessarabie célèbrent le quart de siècle écoulé depuis la chute du communisme et la fin de la politique de russification, qui a entraîné une violation des droits nationaux les plus élémentaires. Bref retour sur l’année 1989 en Bessarabie, soit en République soviétique moldave, avec l’historien Sergiu Musteaţă, professeur à l’Université d’Etat de Chişinău. « Entre 1985 et 1989, les choses ont commencé à changer en République socialiste soviétique moldave aussi. Ce qui est intéressant, c’est que les premières revendications formulées à Chişinău n’étaient pas d’ordre économique et social, mais elles visaient la langue autorisée et l’alphabet imposé — celui cyrillique. Et évidemment, « liberté » était le mot le plus important, qui se retrouvait sur toutes les lèvres. En regardant attentivement des photos remontant à cette époque, on constate que les gens portaient des pancartes sur lesquelles était écrit le mot « liberté ». C’est ce qui les intéressait le plus. Les gens voulaient discuter, ils voulaient entendre dire la vérité. Et ce qui était le plus humiliant pour eux, c’est qu’ils ne pouvaient pas parler ouvertement ni écrire dans leur langue maternelle : le roumain. C’est pourquoi les premières revendications de Chişinău furent liées à la langue et à l’alphabet et le mouvement militant pour ce droit d’utiliser leur langue maternelle et l’alphabet latin ont marqué toute l’année ’89. Dès janvier 1989, suite à des débats entamés en 1988 au sein de l’Union des écrivains, les gens ont commencé à unir leurs forces en faveur de la langue roumaine même si le Comité central du Parti Communiste de l’Union Soviétique posait des entraves, tâchant de critiquer et d’interdire certains rassemblements publics, qualifiés de provocations. Pourtant, les gens continuaient à se rassembler, de plus en plus nombreux, de sorte qu’à l’été 1989, ils étaient déjà plusieurs dizaines de milliers. »



    Comme toutes les autres capitales des républiques de l’URSS, Chişinău était en ébullition sous l’impact de la perestroïka et de la glasnost promues par le dirigeant soviétique Mikhaïl Gorbatchev. Les revendications des nations opprimées de l’URSS étaient les mêmes. Selon Sergiu Musteaţă, c’est la Grande assemblée nationale tenue à Chişinău le 27 août 1989 qui a vraiment déclenché les changements en Bessarabie, soit en République soviétique moldave.« Le 31 août 1989 était approuvée la loi sur l’utilisation de la langue roumaine et le retour à l’alphabet latin. Au cours de cette année-là, les écrivains avaient demandé l’annulation de la décision du pouvoir soviétique d’introduire l’alphabet cyrillique. Ils ont contesté les règlements qui empêchaient une bonne connaissance de la langue roumaine ou la corrompait. C’est ainsi que les élections pour le Soviet suprême de l’URSS ont amené au premier plan une nouvelle élite, des hommes de culture, notamment des écrivains, qui ont formé une équipe participant, au nom de la Moldova, aux réunions du Soviet Suprême de Moscou. En 1989, ils ont eu l’immense courage de dire que le pacte conclu entre Hitler et Staline était un pacte contre l’humanité. Ils ont demandé au parlement soviétique la création d’une commission chargée d’examiner l’impact de cet acte politique. Pour la première fois, le quotidien « Littérature et Art » publiait à Chişinău l’accord additionnel secret que Moscou souhaitait maintenir comme tel. Pendant longtemps, on a même cru que c’était un mythe. C’est à ce moment-là que fut publié pour la première fois ce pacte de partage du monde. »



    La liberté triomphait à Chişinău, comme elle allait triompher à Vilnius, Riga, Tallinn, Kiev et dans d’autres républiques ex-soviétiques. Sergiu Musteaţă.« Ce qui est arrivé à Chişinău a stimulé le mouvement général de libération nationale. En 1987, on parlait encore de ces choses-là avec crainte, en 1988 commençait la publication du pacte germano-soviétique pour qu’en 1989, la liberté d’expression et les réunions s’affirment vigoureusement. Pour la première fois en 1989, les gens ont commencé à porter le drapeau tricolore — soit le drapeau roumain — aux manifestations publiques et à affirmer que le tricolore était leur vrai drapeau. Et c’est toujours en 1989, vers la fin de l’année, que fut lancée, pour la première fois, l’idée d’une union de la Bessarabie avec la Roumanie, alors que le pacte conclu entre Hitler et Staline en 1939 était condamné. Les revendications culturelles et historiques ouvrirent le chemin aux revendications sociales et économiques : indépendance économique et gestion autonome, qui ont amené le pays à la déclaration de souveraineté de la république et, en 1991, à la déclaration d’indépendance. »



    On peut dire qu’en 1989, les Roumains de Bessarabie se sont retrouvés eux-mêmes. Sergiu Musteaţă se rappelle : « En 1989, j’étais étudiant en première année à la faculté d’histoire et je me rappelle avoir participé à beaucoup de manifestations. Le 7 novembre, jour où l’on organisait, chaque année, un défilé militaire pour fêter la révolution bolchevique, pour la première fois, à Chişinău les gens ont eu le courage de se mettre devant les chars pour les arrêter. A partir de ce jour-là, les chars ne défilèrent plus sur la grande place de la ville. Les gens distribuaient des fleurs et bien que les soldats aient été d’ethnies différentes, ils n’ont pas riposté. Ils se sont arrêtés, ont embrassé les passants et reçu les fleurs qu’ils leur offraient. Pour la première fois, la direction du Parti communiste a quitté la tribune. C’était le signe que la société était en train de changer, qu’elle souhaitait d’autres dirigeants, qu’elle voulait autre chose. Ce fut le signe que le régime totalitaire, qui faisait vivre des millions de personnes dans la peur, avait fait faillite. »



    En Bessarabie, le passage à la démocratie a été plus calme qu’en Roumanie. Pourtant, son passé, beaucoup plus traumatisant, lui a offert cette compensation longuement attendue : la liberté. (trad. Dominique)

  • Sărbătorile Basarabiei

    Sărbătorile Basarabiei

    În perioada interbelică, de maximă dezvoltare a societăţii româneşti, se sărbătorea Luna Basarabiei, cu manifestări dedicate provinciei istorice de la Est de Prut care revenise în statul românilor. În zilele noastre, luna de sărbători cu gândul la istoria Basarabiei ar fi cu siguranţă luna august. Desigur, nu avem în vedere pactul de neagresiune semnat de germani şi sovietici, la 23 august 1939, ci mai ales evenimentele care au marcat redeşteptarea naţională a românilor moldoveni de dincolo de Prut.



    În preambulul Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova, din 27 august 1991, este amintită mişcarea democratică de eliberare naţională” care şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională” exprimate prin Marile Adunări Naţionale din 27 august 1989 şi mai ales cea din 27 august 1991 şi prin decretarea, la 31 august 1989, a limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin. După luarea Basarabiei din graniţele României, în 1940, printr-un ultimatum, autorităţile sovietice au declanşat un teribil proces de deznaţionalizare, inclusiv prin botezarea limbii române vorbite de populaţia mojoritară drept limbă moldovenească” şi trecerea ei pe un alfabet chirilic, nepotrivit şi străin.



    Până în 1989, românii din Moldova Sovietică erau obligaţi să se considere moldoveni, un popor diferit de cel român, şi cu o limbă diferită de cea română, scrisă în alt alfabet. Politica de deschidere lansată de Mihail Gorbaciov a permis şi românilor să spună lucrurilor pe nume iar anul 1989 a fost un an al adevărurilor. Primul pas în reafirmarea identităţii naţionale a fost legiferarea denumirii limbii oficiale şi majoritare, limba română, şi reintroducerea alfabetului latin. În 1989, când comunismul nu fusese, încă, alungat din România şi din majoritatea ţărilor est-europene, parlamentul Republicii Moldova, încă sovietice, a decis că se vorbeşte româneşte şi se scrie cu litere latine.



    Cu 4 zile înainte, o primă mare adunare a moldovenilor din stânga Prutului ceruse imperativ numirea de limbă română şi alfabetul latin. La adunarea din 27 august 1989 au participat aproximativ 750 de mii de oameni ceea ce reprezenta o şesime din populaţia ţării. Ziua de 31 august, când au fost votate aceste deziderate, a devenit Ziua limbii române în Republica Moldova iar în 2013, ca semn de profund respect faţă de lupta românilor pentru dreptul la limba lor, în România ziua de 31 august a fost declarată Ziua limbii române.



    Întorcându-ne la 27 august, în 1991, la exact doi ani de la Adunarea Populară de la Chişinău care cerea dreptul la limba română şi la alfabetul latin, Republica Moldova îşi proclama independenţa de o Uniune Sovietică muribundă. În acea lună de vară a anului 1991, comuniştii înrăiţi au iniţiat o stranie lovitură de stat împotriva reformelor lui Gorbaciov. Evenimentelor de la Moscova, republicile unionale, cele 15, le-au răspuns cu accelerarea procesului de dezintegrare a imperiului sovietic, prin proclamarea succesivă a independenţei, ca într-un joc de domino.



    Românii moldoveni s-au reunit din nou într-o zi de 27 august, în număr covârşitor, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău şi au cerut proclamarea independenţei. În aceea seară, parlamentul a reuşit să depăşească opoziţia teribilă a comuniştilor şi a votat proclamarea independenţei Republicii Moldova. Entuziasmului acelor vremuri şi profundelor sentimente naţionale le-au urmat, la un moment dat, vremuri cenuşii de negare comunistă, cu reactivarea vechii propagande sovietice privind originea moldovenilor şi a limbii lor dar, în ultimii ani, Republica Moldova a revenit în grupul ţărilor pro-europene, limba şi-a căpătat denumirea firescă iar istoria este amintită cu voce răspicată.



    În Declaraţia de independenţă de acum 23 de ani, se menţionează, fără echivoc, că istoricul demers al acelei zile ţine seama de procesele ireversibile ce au loc în Europa şi în lume, de democratizare, de afirmare a libertăţii, independenţei şi unităţii naţionale, de edificare a statelor de drept şi de trecere la economia de piaţă”.

  • Prizonieri români în URSS după cel de-al doilea război mondial (reluare)

    Prizonieri români în URSS după cel de-al doilea război mondial (reluare)

    Numărul prizonierilor români din Uniunea Sovietică de după cel de-al doilea război mondial este unul variabil. Până la 23 august 1944, dată la care România s-a alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite, aproximativ 165.000 de militari români au dispărut, cei mai mulţi fiind luaţi prizonieri. După 23 august, sovieticii au dezarmat şi făcut prizonieri aproximativ 100.000 de militari români. Conform surselor oficiale sovietice, care trebuie privite cu multe rezerve, în 1946 se mai găseau 50.000 de prizonieri români în lagărele din URSS.



    Istoria acestor oameni, cei mai mulţi pierduţi în imensitatea sovietică, este una care, probabil, nu se va scrie niciodată complet. Cu toate că arhivele sovietice pot fi consultate, cantitatea uriaşă de documente, din care unele aşteaptă încă să fie declasificate, face ca munca să fie anevoioasă. Istoricii români încearcă să recupereze atât cât se poate, unul dintre ei fiind Vitalie Văratec, autor al volumului Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente 1941–1956. El ne-a vorbit despre dificultăţile cu care s-a confruntat în arhivele de la Moscova privitoare la stabilirea numărului celor care au căzut în captivitate.


    “Noi astăzi nici măcar nu putem stabili numărul exact al prizonierilor români. În limbajul documentelor timpului se foloseşte noţiunea de dispăruţi. Dacă aceşti oameni, la forţarea unui obstacol, a unui râu, au căzut în apă, nimeni nu mai ştie ce s-a întâmplat cu ei. Unul dintre colegii cu care am lucrat la volum a încercat să reconstituie lista celor morţi în luptele de la Ţiganca şi mi-a spus că nici până astăzi nu se poate stabili cu certitudine câţi au murit, câţi au căzut prizonieri sau câţi au dispărut. Sunt trecuţi la categoria dispăruţi fără să se ştie ce s-a întâmplat cu acei oameni. Şi asta numai pe râul Prut. Dar ce s-o fi întâmplat la Cotul Donului sau la forţarea Niprului sau la Stalingrad?”



    Statutul prizonierilor români, ca şi al celorlalţi, a fost unul dat de interpretarea sovietică a dreptului internaţional în privinţa celor capturaţi în urma conflictelor. Vitalie Văratec: “Prizonierii de război în Uniunea Sovietică au avut un alt statut, în linii mari în conformitate cu cel stabilit de Convenţia de la Geneva din 1929. Dar erau şi deosebiri, ţinând cont de faptul că statul sovietic era un stat care promova la nivel de politic, oficial, principiul luptei de clasă, şi exista un alt tratament aplicat ofiţerilor. În Uniunea Sovietică a fost o altă interpretare a problemei implicării prizonierilor de război în câmpul muncii. Dacă în Convenţie se stabilea că prizonierii nu pot fi folosiţi în industria militară sau în tot ce e legat de interesele armatei, în Uniunea Sovietică nu s-a ţinut cont de acest lucru. De altfel, şi în Germania nazistă a fost la fel.”



    Cel mai dur regim din lagăre a fost cel alimentar. Vitalie Văratec consideră că, în ciuda presiunilor ideologice enorme, medicii sovietici au afirmat că prizonierii aveau parte de un tratament necorespunzător vieţii. “Au murit foarte mulţi prizonieri prin înfometare. Istoricii ruşi au acordat acestui fapt o atenţie extrem de mare. Un cercetător de la Volgograd, dr. Sidorov, a publicat chiar şi un volum extins privitor la evoluţia raţiei alimentare pe parcursul războiului, care s-a aplicat prizonierilor. El a arătat că acele decizii care s-au luat în special în a doua jumătate a anului 1942 au costat multe mii de vieţi omeneşti. Statul sovietic, fiind într-o situaţie economică extrem de dificilă, fiind obligat să achiziţioneze cantităţi mari de cereale din SUA, nu-şi putea permite să asigure raţia minimă pentru prizonieri. După ce numărul prizonierilor a crescut masiv, după bătăliie de Stalingrad şi Cotul Donului, în primele luni ale anului 1943, s-a cerut chiar o expertiză din partea medicilor. În ciuda acelui regim, când fiecare cetăţean tremura în faţa mâniei proletare, s-au găsit medici sovietici care să spună că norma de alimente prevăzută oficial nu poate asigura o viaţă normală. Au calculat că numărul de calorii pe care le primeau prizonierii era suficient doar pentru a supravieţui în stare de nemişcare, numai culcaţi. Ce să mai spunem.atunci când erau puşi la muncă.”



    Viaţa prizonierilor din lagărele sovietice era una oribilă. În ciuda perspectivei sumbre, oamenii au continuat să spere şi, unii dintre ei, să facă ceva. Din nou, Vitalie Văratec. “Am întâlnit statistici privind numărul prizonierilor morţi şi bolnavi. Dar există şi o statistică interesantă, cea a evadaţilor. Alături de numele evadaţilor există şi date despre cei care au fost prinşi şi cei care nu au fost prinşi N-au fost prinşi 3,2% din numărul celor care au evadat, cei mai mulţi care n–au fost prinşi au fost români. Mi-am pus întrebarea de ce. O cercetătoare italiancă încearcă să dea un răspuns şi vorbeşte despre o aşa-numită mafie românească în rândul prizonierilor de război din URSS. Este adevărat că primul mare lot, de peste 30.000 de prizonieri, a fost format din români, cei de la Stalingrad. Am găsit şi unele mărturii ale persoanelor civile. O femeie în vârstă spunea că dimineaţa, când trecea pe lângă lagăr, în drum spre şcoală, se oprea la sârma ghimpată şi urmărea cum stăteau aliniaţi prizonierii de război. Românii se închinau, iar nemţii îi arătau cu degetul şi chicoteau. Şi-atunci mi-am dat seama că românii s-au adaptat mai uşor la acele condiţii dure, era vorba despre acel caracter ortodox. Pe acest principiu s-a găsit mai multă înţelegere.”



    Generaţia prizonierilor români a fost una a transformării violente propusă societăţii româneşti de regimul comunist, pe fondul crizei umanitare a războiului. Iar pierderile pe care România le-a suferit în URSS prin prizonierii săi nu au mai fost recuperate niciodată.

  • Prizonieri români în URSS după cel de-al doilea război mondial

    Prizonieri români în URSS după cel de-al doilea război mondial

    Numărul prizonierilor români din Uniunea Sovietică de după cel de-al doilea război mondial este unul variabil. Până la 23 august 1944, dată la care România s-a alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite, aproximativ 165.000 de militari români au dispărut, cei mai mulţi fiind luaţi prizonieri. După 23 august, sovieticii au dezarmat şi făcut prizonieri aproximativ 100.000 de militari români. Conform surselor oficiale sovietice, care trebuie privite cu multe rezerve, în 1946 se mai găseau 50.000 de prizonieri români în lagărele din URSS.



    Istoria acestor oameni, cei mai mulţi pierduţi în imensitatea sovietică, este una care, probabil, nu se va scrie niciodată complet. Cu toate că arhivele sovietice pot fi consultate, cantitatea uriaşă de documente, din care unele aşteaptă încă să fie declasificate, face ca munca să fie anevoioasă. Istoricii români încearcă să recupereze atât cât se poate, unul dintre ei fiind Vitalie Văratec, autor al volumului Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente 1941–1956. El ne-a vorbit despre dificultăţile cu care s-a confruntat în arhivele de la Moscova privitoare la stabilirea numărului celor care au căzut în captivitate.


    “Noi astăzi nici măcar nu putem stabili numărul exact al prizonierilor români. În limbajul documentelor timpului se foloseşte noţiunea de dispăruţi. Dacă aceşti oameni, la forţarea unui obstacol, a unui râu, au căzut în apă, nimeni nu mai ştie ce s-a întâmplat cu ei. Unul dintre colegii cu care am lucrat la volum a încercat să reconstituie lista celor morţi în luptele de la Ţiganca şi mi-a spus că nici până astăzi nu se poate stabili cu certitudine câţi au murit, câţi au căzut prizonieri sau câţi au dispărut. Sunt trecuţi la categoria dispăruţi fără să se ştie ce s-a întâmplat cu acei oameni. Şi asta numai pe râul Prut. Dar ce s-o fi întâmplat la Cotul Donului sau la forţarea Niprului sau la Stalingrad?”



    Statutul prizonierilor români, ca şi al celorlalţi, a fost unul dat de interpretarea sovietică a dreptului internaţional în privinţa celor capturaţi în urma conflictelor. Vitalie Văratec: “Prizonierii de război în Uniunea Sovietică au avut un alt statut, în linii mari în conformitate cu cel stabilit de Convenţia de la Geneva din 1929. Dar erau şi deosebiri, ţinând cont de faptul că statul sovietic era un stat care promova la nivel de politic, oficial, principiul luptei de clasă, şi exista un alt tratament aplicat ofiţerilor. În Uniunea Sovietică a fost o altă interpretare a problemei implicării prizonierilor de război în câmpul muncii. Dacă în Convenţie se stabilea că prizonierii nu pot fi folosiţi în industria militară sau în tot ce e legat de interesele armatei, în Uniunea Sovietică nu s-a ţinut cont de acest lucru. De altfel, şi în Germania nazistă a fost la fel.”



    Cel mai dur regim din lagăre a fost cel alimentar. Vitalie Văratec consideră că, în ciuda presiunilor ideologice enorme, medicii sovietici au afirmat că prizonierii aveau parte de un tratament necorespunzător vieţii. “Au murit foarte mulţi prizonieri prin înfometare. Istoricii ruşi au acordat acestui fapt o atenţie extrem de mare. Un cercetător de la Volgograd, dr. Sidorov, a publicat chiar şi un volum extins privitor la evoluţia raţiei alimentare pe parcursul războiului, care s-a aplicat prizonierilor. El a arătat că acele decizii care s-au luat în special în a doua jumătate a anului 1942 au costat multe mii de vieţi omeneşti. Statul sovietic, fiind într-o situaţie economică extrem de dificilă, fiind obligat să achiziţioneze cantităţi mari de cereale din SUA, nu-şi putea permite să asigure raţia minimă pentru prizonieri. După ce numărul prizonierilor a crescut masiv, după bătăliie de Stalingrad şi Cotul Donului, în primele luni ale anului 1943, s-a cerut chiar o expertiză din partea medicilor. În ciuda acelui regim, când fiecare cetăţean tremura în faţa mâniei proletare, s-au găsit medici sovietici care să spună că norma de alimente prevăzută oficial nu poate asigura o viaţă normală. Au calculat că numărul de calorii pe care le primeau prizonierii era suficient doar pentru a supravieţui în stare de nemişcare, numai culcaţi. Ce să mai spunem.atunci când erau puşi la muncă.”



    Viaţa prizonierilor din lagărele sovietice era una oribilă. În ciuda perspectivei sumbre, oamenii au continuat să spere şi, unii dintre ei, să facă ceva. Din nou, Vitalie Văratec. “Am întâlnit statistici privind numărul prizonierilor morţi şi bolnavi. Dar există şi o statistică interesantă, cea a evadaţilor. Alături de numele evadaţilor există şi date despre cei care au fost prinşi şi cei care nu au fost prinşi N-au fost prinşi 3,2% din numărul celor care au evadat, cei mai mulţi care n–au fost prinşi au fost români. Mi-am pus întrebarea de ce. O cercetătoare italiancă încearcă să dea un răspuns şi vorbeşte despre o aşa-numită mafie românească în rândul prizonierilor de război din URSS. Este adevărat că primul mare lot, de peste 30.000 de prizonieri, a fost format din români, cei de la Stalingrad. Am găsit şi unele mărturii ale persoanelor civile. O femeie în vârstă spunea că dimineaţa, când trecea pe lângă lagăr, în drum spre şcoală, se oprea la sârma ghimpată şi urmărea cum stăteau aliniaţi prizonierii de război. Românii se închinau, iar nemţii îi arătau cu degetul şi chicoteau. Şi-atunci mi-am dat seama că românii s-au adaptat mai uşor la acele condiţii dure, era vorba despre acel caracter ortodox. Pe acest principiu s-a găsit mai multă înţelegere.”



    Generaţia prizonierilor români a fost una a transformării violente propusă societăţii româneşti de regimul comunist, pe fondul crizei umanitare a războiului. Iar pierderile pe care România le-a suferit în URSS prin prizonierii săi nu au mai fost recuperate niciodată.

  • Comunism versus comunism – conflictul româno-iugoslav (reluare din 03.06.2013)

    În martie 1948, rezoluţia Cominformului condamna Iugoslavia şi pe Tito ca trădători ai cauzei comuniste şi agenţi ai regimului capitalist. În urma ivirii conflictului dintre URSS şi Iugoslavia, întregul bloc comunist era obligat să se alinieze politicii Moscovei şi să condamne atitudinea lui Tito drept capitalistă. În conflictul sovieto-iugoslav a fost atrasă şi România, iar frontiera dintre cele două ţări a devenit o adevărată linie Maginot, cu fortificaţii şi provocări de război. În mod real, conflictul româno-iugoslav a fost unul fals, inventat pe baze ideologice între două partide, două regimuri şi doi lideri comunişti care nu se deosebeau în mod fundamental unul de celălalt: ambele părţi erau la fel de dogmatice în ideologie şi de fidele sistemului represiv.



    În 1998, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română l-a intervievat pe Ion Şuta, şeful secţiei operaţii din armata română, unul dintre responsabilii cu construcţia sistemului de fortificaţii de pe frontiera româno-iugoslavă. El a spus că toate deciziile în acest sens au fost luate la Moscova şi aplicate de comuniştii români, sub stricta supraveghere a consilierilor sovietici: ”La Moscova s-a hotărât că în ceea ce priveşte problemele militare cu Iugoslavia, un război cu această ţară este iminent. Ca urmare, România se găsea geografic în graniţă directă cu Iugoslavia, în mod direct ea devenea ţara care-şi avea rolul cel mai important, fiind în eşalonul întâi. Am înţeles totodată că concepţia generală, militară a fost de apărare, nu de trecere la ofensivă împotriva lui Tito. Nu s-a pus atunci problema ca să se treacă la o acţiune ofensivă pentru înlăturarea lui Tito prin forţele armate ale României sau în cooperare cu alte forţe sovietice sau din alte ţări. Şi aceasta ca urmare a concepţiei generale. La data sosirii mele în comandament, la scurt timp, a trebuit să încep elaborarea unor planuri de apărare pe frontiera de vest cu Tito.”



    Creşterea tensiunilor în zonă era de natură să alarmeze ambele părţi. Cel de-al doilea război mondial abia se încheiase şi lumea credea că războiul este soluţia cea mai la îndemână pentru rezolvarea diferendelor. Apărarea frontierei era primul pas. Ion Şuta: ”Cu generalul Vasiliu şi cu o grupă de ofiţeri din secţia mea de operaţii din Comandamentele de Arme ale Regiunii Militare şi de la Corpul 38 Armată de la Timişoara am făcut recunoaşteri pe frontieră pentru elaborarea planului de apărare a ţării. Vreau să vă spun că la aceste recunoaşteri a participat şi consilierul militar sovietic, generalul Zakarenko, consilier pe lângă comandantul regiunii. Uneori mai veneau şi alţi ofiţeri sovietici de care nu-mi amintesc ce funcţii au avut. La statul major al regiunii am avut un alt consilier, era un general, Prohov, la regiunea a III-a militară Cluj. Cu ocazia acestor recunoaşteri în teren am constatat regimul sever care s-a introdus pe frontiera cu Iugoslavia în 1950. Se instalase pe o bună parte din frontieră garduri de sârmă ca să împiedice trecerea frauduloasă a persoanelor pe frontieră şi dintr-o parte, şi din alta. Dar în acelaşi timp regimul acesta sever de control grăniceresc a fost completat cu un regim foarte sever al securităţii. Au fost constituite unităţi de securitate şi de miliţie călare, care împreună făceau patrularea în toată această zonă pe o adâncime de cam vreo 30-40 de kilometri la linia de graniţă.”



    De-a lungul unei linii de demarcaţii, care odată era o formalitate şi marca trecerea dintre două ţări prietene şi democratice, acum se ridicau umbrele unor aţîţări războinice. Nu numai România trebuia să-şi fortifice graniţa cu Iugoslavia, ci şi celelalte ţări comuniste care aveu frontieră comună cu ea. Ion Şuta: ”Pe baza planului de operaţie de apărare a ţării pe frontiera de vest cu Iugoslavia am întocmit după aceea planul de fortificaţii. În planul acesta, în care intrau trupele de apărare, au fost amplasate pe teren fortificaţii care erau de mai multe feluri: fortificaţii grele, fortificaţii uşoare şi erau fortificaţii simple sau mai bine zis lucrări de apărare simple, betonate sau nebetonate. Şi erau şanţuri care erau căi de comunicaţii între lucrările acestea de apărare, adică între lucrările de fortificaţii sau care se foloseau şi ca tranşee propriu-zis de luptă din ele. În aceste fortificaţii trebuia să intre mitraliere, tunuri antitanc şi aruncătoare de mine. Mai erau şi poziţii în adâncime ale artileriei, care nu erau componente ale sistemului de fortificaţii, dar făceau parte din dispozitivul de luptă propriu-zis pentru apărare a trupelor care intrau în sistem. Fortificaţiile erau în linie continuă de la Curtici, cam de la nord de Mureş, până la Orşova. Fortificaţiile se continuau şi pe partea aceasta cu Iugoslavia la Gura Timocului şi făceau legătura cu fortificaţiile pe care trebuia să le facă bulgarii pe malul Timocului în jos, în sud, spre Grecia.”



    S-au construit cazemate din beton armat, se lucra noaptea pentru ca potenţialul inamic să nu le observe. Au existat şi incidente de frontieră în care s-au înregistrat schimburi de focuri între militarii de pe ambele maluri ale Dunării. Însă nu s-a trecut niciodată un anumit prag al tensiunilor deoarece totul nu era decât o reciprocă demonstraţie de forţă şi nimeni nu avea interesul ca situaţia să escaladeze. Relaţiile româno-iugoslave s-au îmbunătăţit aproape instantaneu după moartea lui Stalin din 1953, iar fortificaţiile au devenit inutile.

  • L’armée roumaine sur le front de l’Est

    L’armée roumaine sur le front de l’Est

    En 1941, après l’échec de toute tentative de faire la paix en Europe, la Roumanie rejoint les troupes allemandes en guerre contre l’Union soviétique. Le 22 juin 1941, l’armée roumaine traverse le Prut aux côtés des Allemands pour libérer la Bessarabie annexée par les Soviétiques une année auparavant. Entre temps, les pays vainqueurs de la Première Guerre Mondiale se trouvaient dans une situation désespérée. Une bonne partie de la France était sous occupation allemande, tandis que l’Angleterre s’efforçait de tenir tête aux attaques de la Wehrmacht, l’armée allemande du IIIe Reich.



    Entre temps, la Roumanie, sanctionnée par Hitler pour sa politique francophile et anglophile et soumise au nouvel ordre allemand instauré en Europe, se voit forcer à contribuer massivement aux efforts de guerre.



    L’offensive de l’armée roumaine contre celle soviétique a commencé sur un front allant de la Mer Noire jusqu’aux Carpates de la Bucovine. Au bout d’une faible résistance russe de trois semaines seulement, les troupes roumaines arrivent à libérer la Bessarabie et le Nord de la Bucovine. Dans un télégramme adressé le 27 juillet au maréchal Antonescu, Hitler le félicite pour la libération des territoires roumains et lui demande de franchir le Dniestr et de s’emparer de la Transnistrie. Les contingents roumains et allemands poursuivent ensemble leur offensive antisoviétique et avancent par le sud de l’Ukraine pour atteindre finalement Stalingrad.



    Dans une interview accordée en 1993 au Centre d’histoire orale de la Radiodiffusion roumaine, le sous-lieutenant Ahile Sari se rappelait des épisodes atroces dont il avait été témoin lors de son passage par le sud de l’Union soviétique: « Ce fut pour la première fois de ma vie que j’ai eu l’occasion de voir un train bondé de déportés soviétiques. Ce n’étaient pas des prisonniers, mais des familles déportées, probablement en route vers l’Allemagne. Ce ne fut qu’à ce moment là que j’ai réalisé la situation dramatique que traversaient toutes ces figures déshumanisées, affamées qui couraient après nous, la gamelle vide, en espérant recevoir quelque chose à manger. Ce fut tellement triste de voir tout le contingent d’officiers et de soldats se précipiter sur les barbelés pour donner à manger à ces malheureux, tandis que les chiens aboyaient près des wagons».


    Lors de la bataille de Stalingrad, l’armée roumaine subit des pertes importantes. La contre-offensive russe, connue sous le nom d’opération Uranus, visait justement le flanc nord allemand particulièrement vulnérable, puisqu’il était défendu par les unités hongroises et roumaines faiblement équipés et au moral bas. Appuyés par des blindés, les Soviétiques déclenchent l’offensive le 19 novembre. Mais les troupes roumaines s’y attendaient et elles ont commencé à demander des renforts. Sans résultat.



    Le sous-lieutenant Ahile Sari remémore un des épisodes intervenus à la veille de l’attaque de l’armée soviétique: « A un moment donné, un prisonnier russe emmené dans notre caserne nous a communiqué de rester en alerte et de prendre des mesures de sécurité car l’armée russe s’apprêtait à déclencher une grande offensive. Attention, on est très bien armé, nous disait le Russe, nous avons beaucoup de blindés. Nous en avons informé nos supérieurs, mais ils ont fait la sourde oreille. Ils avaient du mal à croire qu’au bout d’un ou de deux mois de combats en plein hiver, les Russes auraient toujours la force de passer à l’attaque. Tout cela se passait le 17 novembre. Le 19 novembre 1942, à quatre heures du matin, la grande contre-offensive russe s’est déclenchée sur le Don et à Stalingrad ».


    Plus de 300.000 soldats roumains ont perdu la vie lors de la bataille livrée à la boucle du Don. Dans une interview accordée en 1998, le notaire Mircea Munteanu remémore sa participation à la guerre. Il fut blessé et il s’est vu obliger de se retirer pour recevoir des soins médicaux dans des conditions extrêmes.



    Pourtant, son témoignage ne fait que renforcer l’idée qu’à la guerre, même blessé et théoriquement mis hors danger, le soldat continue à subir des souffrances parfois atroces: « L’attaque a commencé le 29 novembre, sur la rive du fleuve Don. Une balle m’a transpercé la clavicule et l’omoplate gauches. Blessé, je me suis retiré sur un char allemand. En route, j’ai croisé deux majors qui m’ont demandé de descendre du char et de les rejoindre. Je leur ai dit que le commandant de notre peloton avait été tué à la baïonnette par les Russes. Ils ont pansé mes blessures. Et puis nous sommes arrivés à une ferme, en fait un kolkhoze, appelé Frunza, la Feuille. J’y a rencontré un sergent qui m’a offert du pain et une boîte de conserve. Il m’a conseillé de me rendre au village voisin, où il y avait des chariots du Régiment 16 d’infanterie. J’y suis allé, mais j’avais très mal à l’épaule, car j’avais fait le chemin à cheval en traversant un champ enneigé. La neige n’était pas trop épaisse, mais il faisait affreusement froid et je saignais, car le bandage avait décollé. Je ne pouvais plus monter à cheval, parce que j’avais les bottes gelées. Faute de boussole, je m’orientais d’après la lune. Je ne voyais rien. Et tout d’un coup, j’ai aperçu un village. J’ai entendu la sommation, en roumain, d’une sentinelle. Je lui ai demandé où trouver un aide-soignant pour me faire panser. On m’a dit qu’il y avait un vétérinaire. Je me suis remis à marcher aux côtés d’autres blessés. Nous avons parcouru une trentaine de km derrière la ligne de front. Là, il y avait un bain pour les soldats et un hôpital. Les Allemands ont jeté à l’étuve nos uniformes tachés de sang. Finalement, nous avons embarqué dans les wagons d’un train de bétail qui nous a emmenés en Pologne.»



    Considérée par les historiens militaires comme la plus sanglante de l’histoire, la bataille de Stalingrad a marqué un tournant dans la guerre menée sur le front de l’Est. Ce jugement, c’est nous qui le faisons maintenant, car, à l’époque, les gens espéraient toujours dans un autre dénouement de l’histoire. (trad : Ioana Stăncescu, Mariana Tudose)

  • Les bombardements américains d’avril 1944

    Les bombardements américains d’avril 1944

    Le 4 avril 1944, plusieurs centaines de bombardiers américains décollaient de Foggia, en Italie, pour survoler l’espace aérien roumain et bombarder des cibles économiques. Le but était que les Etats-Unis aident leur allié soviétique dans la lutte contre la coalition dirigée par l’Allemagne nazie. Les bombardements américains ont également pris pour cible la ville de Bucarest, où ils souhaitaient détruire le triage de la Gare du Nord. Ceci a fait quelques milliers de morts parmi les civils innocents, la plupart étant des réfugiés de la Moldavie du Nord, région où le front était arrivé.



    L’écrivain Mihail Sebastian notait dans son Journal, le 8 avril 1944 : « Hier après-midi, je suis allé faire un tour dans le quartier de Griviţa. Depuis la gare jusqu’au Boulevard Basarab, aucune maison n’est sortie indemne. Le paysage est déchirant. On déterre encore des morts, on entend encore des gémissements sous les décombres. A un coin de rue, trois femmes pleuraient avec des cris aigus, en s’arrachant les vêtements, un cadavre calciné, qui venait d’être sorti de sous les éboulis. Il avait plu un peu le matin et une odeur de boue, de suie et de bois brûlé flottait sur tout le faubourg. Vision atroce, de cauchemar. Je n’ai plus été en état de continuer après Basarab, et je suis rentré, avec un sentiment d’écœurement, d’horreur et d’impuissance ».



    Le bilan officiel a été de 2942 morts et 2126 blessés ; La mémoire sociale a été, elle aussi, fortement marquée par les événements. Le chef d’orchestre Emanuel Elenescu, interrogé par le Centre d’histoire orale de la Radiodiffusion roumaine en 1994, se souvenait de comment tout avait commencé le 4 avril 1944 : « Une semaine auparavant, un exercice de défense passive avait été prévu pour 10h. Comme ils ne sont pas disciplinés par ici, les gens n’ont même pas fait attention. Les sirènes ont sonné comme quoi le danger était passé, et chacun a vaqué à ses occupations. Vers une heure et demie ou deux heures moins le quart, les sirènes se mettent à sonner : alarme. Les gens n’ont pas fait attention, parce qu’ils savaient que c’était un exercice de défense passive. Moi, j’étais dans la rue Popa Tatu, près de la Radiodiffusion, et j’ai rencontré ma mère et mon frère, qui déjeunaient dans un restaurant à proximité. Quand la sirène eut fini de sonner, j’ai entendu un bruit d’avions. Avec mon oreille musicale exercée, je me suis rendu compte que ce n’était pas un bruit habituel, c’était un bruit d’avions très lourds, qui donnait froid dans le dos. C’était comme si le ciel avait tremblé. Et j’ai dit : « Maman, entrons là, dans un abri, c’est une alarme véritable, ça ! ». Et nous sommes entrés dans un magasin alimentaire situé Calea Griviţei et le bombardement a commencé. Il y a eu 3 vagues d’avions successives. L’abri s’ébranlait, et nous avec ; c’était comme s’il avait sauté, comme si c’était un tremblement de terre. C’étaient des avions “Liberator”, on les appelait des “forteresses volantes”, ils avaient des mitrailleuses dans les ailes, dans la queue et aussi devant. Et quand nous sommes sortis, le marché Matache était plein de morts. Un tramway, non cloué au sol, s’appuyait sur une maison, tandis que sa ligne était pliée. Et aucun des morts n’avaient été touché par les bombes. C’est le souffle qui les a tués. Tous avaient peu de sang sur le visage, et ils étaient tuméfiés. Au moment de l’explosion, le vide se produit et les gens ont fait implosion ».



    La Radiodiffusion Roumaine a changé de siège et Emanuel Elenescu se souvient de la manière dont elle a continué d’émettre. Les raids américains se sont eux-aussi poursuivis : « Dans la soirée, j’avais une émission avec l’Orchestre de la Radio, dont je faisais partie. Je suis allé à la Radio où tout était en ruines, on n’a rien pu y faire. Des alertes il y en avait chaque jour, même en l’absence des bombardements. Comme on ne pouvait plus réaliser d’émissions, on s’est vu donner un ordre de dispersion par le maréchal Antonescu. Nous avons été dispersés dans le village de Bod, dans le sud de la province de Transylvanie. C’était un village de Saxons, les Roumains y étant peu nombreux. Le village se trouvait à 2 kilomètres de l’émetteur de Bod. C’est là, plus précisément dans une guinguette d’un Saxon, Schuster de son nom, que nous avons aménagé un studio. Nous réalisions 2 émissions en direct par jour. Ce qui veut dire que l’on continuait à faire notre boulot. Quand des alertes du type « Achtung ! Achtung ! » se faisaient entendre on savait que l’on devrait s’attendre aux premières vagues d’avions, interrompre l’émission et s’enfuir dans une plaine, près de Bod. Un jour, je dirigeais la « Pathétique » de Tchaïkovski. A un moment donné j’entends un bruit de tympanon. Le tympanoniste me regarde et moi je regarde le tympanoniste. Finalement on se rendit compte que ce que l’on entendait en réalité c’était des avions américains qui survolaient le village de Bod, à une hauteur très petite et s’apprêtaient à bombarder la ville de Brasov. Ce fut là une erreur, une sorte de blague stupide d’un ingénieur du son qui a omis de nous aviser que l’alarme avait été donnée. Nous nous sommes aussitôt enfuis dans la plaine ».



    Le professeur Olimpiu Borzea figure également parmi les quelques témoins des bombardements de 1944 que le Centre d’Histoire Orale a retrouvé en vie en 2001 et désireux de faire part de ses souvenirs : « Dans la période avril-mai, j’ai fait le tour des hôpitaux de Roumanie. D’abord à Socola, ensuite à Vaslui, puis à l’hôpital Elizabeta de Bucarest. Ensuite, on m’a envoyé à l’Internat de l’Ecole franciscaine de la rue du même nom. A chaque fois que les bombardements se faisaient entendre, on nous conduisait au sous-sol. Et je me rappelle les lamentations d’un jeune soldat auquel j’ai fini par dire : t’as pas honte, toi ? Regarde un peu ces jeunes infirmières à quel point elles arrivent à se tenir calmes et toi, tu n’arrêtes pas de pleurnicher, quel genre de soldat es-tu ? Il ne savait même pas tenir son thermomètre, il l’avait placé vice versa et la pauvre infirmière n’arrivait pas à s’expliquer pourquoi il n’avait pas de fièvre, même s’il brûlait très fort. Et elle essayait de lui reprendre la fièvre. Finalement, je lui ai dit : « fais-moi voir un peu ton thermomètre ». Et j’ai constaté qu’il était abîmé et donc, je lui ai passé le mien. Et surprise, il n’avait pas de fièvre ».



    Les bombardements américains ont bien servi à la logique de guerre qui dit que l’adversaire doit être anéanti à tout prix. Malheureusement, ce sont toujours les civils innocents qui doivent payer le prix sans être responsables du conflit proprement dit. (trad. : Ligia Mihaiescu, Alexandra Pop, Ioana Stancescu)

  • Richard Nixon şi Gerald Ford Bucureşti

    Richard Nixon şi Gerald Ford Bucureşti

    Dupu aproapea 20 di an’i di ligâturi multu arăţ, întrâ 1945-1947 şi giumitatea a an’ilor 1960, aţeali dauâ suţati militari şi aţeali dauâ sistemi di turlii politico-icunumiţi ama cari nu earau soaţâ, cumândisiti di SUA şi URSS câtâpâţea s-bâneadzâ deadun. Cathi parti câtâpâţea s-aibâ gesturi diplomatiţi icâ chiola s-adarâ îndoi paşi ta s-aproapchi şi s-treacâ di “gardul di sârmâ ghimpatâ”. România al Ceauşescu câftă s-dizgl’ieaţâ ligâturli cu SUA, vizitili a prezidenţilor american’i Richard Nixon dit 2-3 Augustu 1969 şi aţea al Gerald Ford dit ahurhita a meslui Augustu 1975 hiindalor seamni di mari simasii.


    Mircea Carp eara caplu a secţiei roâmneşţâ a postului di Radio Boaţea ali Americâ şi el vini deadun Bucureşti cu aţei doi prezidenţâ american’i. Carp lipsi s-fugâ zorlea dit Românii, dupu intrarea a reghimului comunistu, cu agiutorlu a sovieticilor. El nu fu maşi un martor ocular al vizitâl’ei al Nixon tu Românii, el cânâscu percepţia dit rândul a român’ilor mutrinda aţea vizitâ, aşi cum dzâsi tu un interviu ti Ţentrul di Isturii Oralâ dit Radiodifuziunea Românâ tu 1997: “Vizita al Nixon dit ahurhita al Augustu 1969 însemnă prota vizitâ a unui prezidentu american tu Românii. Fu, tutnâoarâ, un chiro di dişcl’ideari ti ligâturli româno-americani. Fu, tu idyul chiro, şi un momentu di dişcl’ideari a nâscântor nâdii tu rândul a român’ilor că aestâ vizitâ a prezidentului Nixon va s-agiutâ catandisea dit vâsâlii. Poati că furâ nâscânţâ cari s-minduirâ la unâ libirari ali Românii di sum ocupaţia comunistâ. Voi s-dzâc ţiva, maxus că ştiu câ tu dauâ croniţi, ţi furâ adrati mutrinda cartea mea fu aspusâ minduita că SUA alâsâ pi român’i s-pistipseascâ că vizita al Nixon poati s-însemneadzâ ţiva, chiola ţi unâ libirari icâ tu iţi catandisi, unâ bunâ îndridzeari a catadisâl’ei dit vâsâlii. Pot s-dzâc cu tut suflitlu, ama şi cu caimo, că niţi vârâoarâ, niţi Nixon, niţi Departamentul di Stat, niţi Ambasada americanâ di Bucureşti nu alâsarâ sâ s-veadâ ici că vizita al Nixon eara semnu di unâ bunâ alâxeari ali catandisi dit vâsâlii — maşi unâ alâxeari a ligâturilor dintrâ guvernili di Bucureşti şi di Washington.”


    Richard Nixon fu apruchiat cu vreari tu capitala ali Românii. Fu dealihea un lucru di mari simasii, pi cari Nicolae Ceauşescu l-u pistusi ca hiinda un semnu di vreari andicra di popul. Mircea Carp ari şi unâ exiyiseari mutrinda purtata ţi u avu Nixon cu Ceauşescu: Maxus tu lin’ina aluştor nâdii fârâ di timel’iu, Nixon a fu multu aştiptat tu vâsâlii. In’I si deadi îndripati – dapoaia – la Ministerlu di Exteni dt Bucureşti: oamin’ii furâ dealihea hârsiţ di yinearea al Nixon şi inşirâ pi sucăchi vârâ un million. Tu moaubeţli dintrâ el şi Ceauşescu, moaubeţ ţi s-întimil’iarâ pi unâ simpatii al Nixon andicra di Ceauşescu. Nixon câtâpâţi tu unâ turlii politicâ s-ufiliseascâ România ca unâ trambulinâ cari s-lu agiutâ tu ligâturlii cu Moscova. Mini pistipsescu că prezidentul al SUA di atunţea, cu tutâ tin’ia, fu multu naiv maca putu s-pistipseascâ că Ceauşescu putea s-aibâ un rol ahât mari tu Moscova! Iţicum, ştiu sigur că aestu lucru fu un din furn’iili a vizitâl’ei a lui. Câ ţe lu apruchia ahât multu Nixon pi Ceauşescu? Dupu ţi nu amintă s-agiungâ prezidentul al SUA tu alumta electoralâ contra al John F. Kennedy, el avea agiumtâ “canâ” tu ţi mutreaşti politica. Cându câtâpâţi s-intrâ disnău pi puteari adră trei viziti tu Europa di Est : Varşovia, Moscova şi Bucureşti. Varşovia nu fu ghini apruchiat, Moscova ici nu-l mutri, ama Bucureşti Ceauşescu, simţindlui ţiva, îi teasi covorlu aroşu. Aestu lucru Nixon nu l-u agârşi canâoarâ. Iara apruchiarea lui Bucureşti fu ti el poati unlu dit momentili di nai ma mari simasii, nu politiţi, ama di publicitati, tu ligâturli a lui cu vâsâlili ditru xeani.


    src=/files/Foto


    Dupu 6 an’i, succesorlu al Nixon, Gerald Ford, yinea tu Românii. Şi aestu lucru eara di mari simasii, ama nu ahât mari cât fu vizita dit 1969. Mircea Carp: Gerald Ford vini di Varşovia, ama ninti s-avea dusâ Helsinki, iu avea luatâ parti la marea conferinţâ ti Securitati şi Cooperari tu Europa. S-dânâsi Varşovia, iu fu paruchiat multu ghini, şi dapoaia Bucureşti, iu apruchiarea fu idyea, ama cama niham inferioarâ aţil’ei pi cari bucureşten’ii l’iu adrarâ al Nixon cu 6 an’i di dzâli ma nâinti. Avum atunţea informaţii că Ceauşescu şi oamin’ii di ninga el, cându şi-adusirâ aminti câtâ lumi avea inşitâ pi sucăchi, ţânurâ cama ascumtâ vizita. S-pari că nu furâ ma multi di 350-400 di n’ii di persoani, lucru cari eara importantu tu reghimlu comunistu, ama nu caşti ţi extraordinar. Cu aţea furn’ii român’ii nu furâ ahât hârsiţ, câ ţe aţei dit soni 6 an’i cât aveau tricutâ di la vizita al Nixon şi pânâ vizita al Ford aratarâ ca SUA nu vrea sâ şi-l’ia ma mari borgi dicât lâ lipsea a interesilor a lor di turlii politicâ mutrinda catandisea dit vâsâlii.


    Întrâ dauli viziti al Nixon şi al Ford dit 1969 şi 1974, tu Românii s-vidzurâ îndauâ seamni di apruchiari întrâ dauli vâsâlii aflati tu sistemi politico-militari ahoryea. Aesti dit soni nu dusirâ la rezultati susto, câ ţe esenţa di turlii politicâ a reghimurilor eara şi ea ahoryea.


  • Comunism versus comunism – conflictul româno-iugoslav

    În martie 1948, rezoluţia Cominformului condamna Iugoslavia şi pe Tito ca trădători ai cauzei comuniste şi agenţi ai regimului capitalist. În urma ivirii conflictului dintre URSS şi Iugoslavia, întregul bloc comunist era obligat să se alinieze politicii Moscovei şi să condamne atitudinea lui Tito drept capitalistă. În conflictul sovieto-iugoslav a fost atrasă şi România, iar frontiera dintre cele două ţări a devenit o adevărată linie Maginot, cu fortificaţii şi provocări de război. În mod real, conflictul româno-iugoslav a fost unul fals, inventat pe baze ideologice între două partide, două regimuri şi doi lideri comunişti care nu se deosebeau în mod fundamental unul de celălalt: ambele părţi erau la fel de dogmatice în ideologie şi de fidele sistemului represiv.



    În 1998, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română l-a intervievat pe Ion Şuta, şeful secţiei operaţii din armata română, unul dintre responsabilii cu construcţia sistemului de fortificaţii de pe frontiera româno-iugoslavă. El a spus că toate deciziile în acest sens au fost luate la Moscova şi aplicate de comuniştii români, sub stricta supraveghere a consilierilor sovietici: ”La Moscova s-a hotărât că în ceea ce priveşte problemele militare cu Iugoslavia, un război cu această ţară este iminent. Ca urmare, România se găsea geografic în graniţă directă cu Iugoslavia, în mod direct ea devenea ţara care-şi avea rolul cel mai important, fiind în eşalonul întâi. Am înţeles totodată că concepţia generală, militară a fost de apărare, nu de trecere la ofensivă împotriva lui Tito. Nu s-a pus atunci problema ca să se treacă la o acţiune ofensivă pentru înlăturarea lui Tito prin forţele armate ale României sau în cooperare cu alte forţe sovietice sau din alte ţări. Şi aceasta ca urmare a concepţiei generale. La data sosirii mele în comandament, la scurt timp, a trebuit să încep elaborarea unor planuri de apărare pe frontiera de vest cu Tito.”



    Creşterea tensiunilor în zonă era de natură să alarmeze ambele părţi. Cel de-al doilea război mondial abia se încheiase şi lumea credea că războiul este soluţia cea mai la îndemână pentru rezolvarea diferendelor. Apărarea frontierei era primul pas. Ion Şuta: ”Cu generalul Vasiliu şi cu o grupă de ofiţeri din secţia mea de operaţii din Comandamentele de Arme ale Regiunii Militare şi de la Corpul 38 Armată de la Timişoara am făcut recunoaşteri pe frontieră pentru elaborarea planului de apărare a ţării. Vreau să vă spun că la aceste recunoaşteri a participat şi consilierul militar sovietic, generalul Zakarenko, consilier pe lângă comandantul regiunii. Uneori mai veneau şi alţi ofiţeri sovietici de care nu-mi amintesc ce funcţii au avut. La statul major al regiunii am avut un alt consilier, era un general, Prohov, la regiunea a III-a militară Cluj. Cu ocazia acestor recunoaşteri în teren am constatat regimul sever care s-a introdus pe frontiera cu Iugoslavia în 1950. Se instalase pe o bună parte din frontieră garduri de sârmă ca să împiedice trecerea frauduloasă a persoanelor pe frontieră şi dintr-o parte, şi din alta. Dar în acelaşi timp regimul acesta sever de control grăniceresc a fost completat cu un regim foarte sever al securităţii. Au fost constituite unităţi de securitate şi de miliţie călare, care împreună făceau patrularea în toată această zonă pe o adâncime de cam vreo 30-40 de kilometri la linia de graniţă.”



    De-a lungul unei linii de demarcaţii, care odată era o formalitate şi marca trecerea dintre două ţări prietene şi democratice, acum se ridicau umbrele unor aţîţări războinice. Nu numai România trebuia să-şi fortifice graniţa cu Iugoslavia, ci şi celelalte ţări comuniste care aveu frontieră comună cu ea. Ion Şuta: ”Pe baza planului de operaţie de apărare a ţării pe frontiera de vest cu Iugoslavia am întocmit după aceea planul de fortificaţii. În planul acesta, în care intrau trupele de apărare, au fost amplasate pe teren fortificaţii care erau de mai multe feluri: fortificaţii grele, fortificaţii uşoare şi erau fortificaţii simple sau mai bine zis lucrări de apărare simple, betonate sau nebetonate. Şi erau şanţuri care erau căi de comunicaţii între lucrările acestea de apărare, adică între lucrările de fortificaţii sau care se foloseau şi ca tranşee propriu-zis de luptă din ele. În aceste fortificaţii trebuia să intre mitraliere, tunuri antitanc şi aruncătoare de mine. Mai erau şi poziţii în adâncime ale artileriei, care nu erau componente ale sistemului de fortificaţii, dar făceau parte din dispozitivul de luptă propriu-zis pentru apărare a trupelor care intrau în sistem. Fortificaţiile erau în linie continuă de la Curtici, cam de la nord de Mureş, până la Orşova. Fortificaţiile se continuau şi pe partea aceasta cu Iugoslavia la Gura Timocului şi făceau legătura cu fortificaţiile pe care trebuia să le facă bulgarii pe malul Timocului în jos, în sud, spre Grecia.”



    S-au construit cazemate din beton armat, se lucra noaptea pentru ca potenţialul inamic să nu le observe. Au existat şi incidente de frontieră în care s-au înregistrat schimburi de focuri între militarii de pe ambele maluri ale Dunării. Însă nu s-a trecut niciodată un anumit prag al tensiunilor deoarece totul nu era decât o reciprocă demonstraţie de forţă şi nimeni nu avea interesul ca situaţia să escaladeze. Relaţiile româno-iugoslave s-au îmbunătăţit aproape instantaneu după moartea lui Stalin din 1953, iar fortificaţiile au devenit inutile.

  • Ascherea românâ pi frontul di Est

    România intră tu doilu polim mondial tu 1941, deadun cu Ghermănia, atunţea anda tuti gaireţli ti ţânearea a isâhilâ’ei s-avea aspartâ. Pi 22 di Cireşar 1941, atunţea anda ascherea română, anamisa di aţea ghemarnâ, tricu Prutul ti slâghearea ali Basarabii arâchitâ di URSS cu un an ma nâinti, puterili ţi aminta tu protlu polim mondial eara eali işişi tu nâscânti hali dipirati. Franţa fu acâţatâ tu Cireşar 1940, iara Anglia ţânea cheptu cu zori a arhipelaglui ti aţea ţi vrea sâ spunâ di prişcâvl’iea a Wehrmachtului.


    …………………………………..


    Continuare audio–>


  • Staline et le stalinisme

    Staline et le stalinisme


    Joseph Vissarionovitch Staline est mort le 5 mars 1953. Ce ne sont pas ses détracteurs qui lui ont collé l’étiquette de plus grand criminel dans l’histoirede l’humanité, mais les preuves accablantes des crimes commis par son régime. Le régime stalinien est non seulement une page de l’histoire de l’Union Soviétique, mais aussi de bien des nations, en raison de son impact sur la période 1945-1991.


    Le stalinisme, la plus horrible des gouvernances politiques, est synonyme de tyrannie. Une tyrannie poussée à l’extrême, mais qui a bénéficié de l’accord des individus et de la société, de la soumission aveugle à l’idéologie qu’elle promouvait. Selon Liviu Rotman, professeur à l’Ecole nationale d’études politiques et administratives de Bucarest, c’est justement l’attachement à cette idéologie et au dirigeant qui l’incarne qui explique l’apparition et la survie du stalinisme : « Je voudrais souligner le fait qu’il existe plusieurs approches quand il s’agit de définir le régime communiste. Il y a, tout d’abord, celle que l’on véhiculait du temps de Staline, lorsqu’on considérait que l’on avait affaire à la forme supérieure de l’idéologie communiste et de sa pureté. A cette époque précise, on parlait d’écrivains, d’historiens, d’acteurs, de peintres ou encore d’activistes staliniens dans le sens positif voire mélioratif du terme. Rattachée aux activistes, cette épithète désignait les communistes les plus déterminés et zélés entre tous, mais aussi les plus durs. A propos de cette dernière caractéristique, il faut rappeler que Staline est en fait un pseudonyme et que «stal» est le mot russe qui désigne l’acier. Autrement dit, on pensait que c’était une politique dure comme l’acier, mais très appropriée pour l’accomplissement des idéaux communistes. »


    La perception populaire du stalinisme peut s’avérer trompeuse. Et ce parce que, tout en imposant sa propre volonté aux autres, le tyran se doit de rester crédible aux yeux de ses tenants et son discours politique doit avoir du sens pour ses auditeurs. L’historien Cristian Vasile de l’Institut d’histoire Nicolae Iorga de Bucarest nous livre la synthèse de la pensée politique de Staline : « Erik Van Ree, un spécialiste du système politique soviétique, a publié un livre très important, intitulé «La pensée politique de Staline». Pourquoi est-il si important? Parce qu’Erik Van Ree a eu le privilège d’étudier dans les archives russes un certain type de source historique et de documents. Il s’agit des nombreuses annotations de Staline sur les livres de sa bibliothèque. Cette excellente source d’information, qu’Erik Van Ree a très bien su mettre à profit, a quelque peu modifié la perception sur Staline et le stalinisme, notamment sur les sources d’inspiration de celui-ci. A la question de savoir d’où Staline a pu s’inspirer pour forger sa doctrine, Van Ree affirme tout d’abord que l’on a affaire à une pensée politique cohérente. Ensuite, il rappelle que l’historiographie occidentale est partagée sur la question de la source d’inspiration prédominante de Staline. D’aucuns trouvent qu’il s’est inspiré de la tradition russe autocratique, depuis Ivan le Terrible jusqu’à Pierre le Grand, deux despotes modernisateurs que Staline prend pour modèle.D’autres pensent au marxisme occidental, au mouvement révolutionnaire d’Occident. Van Ree a découvert que la source d’inspiration de prédilection a été pour Staline la tradition révolutionnaire occidentale, jacobine. Il est même tombé sur des annotations de Staline prouvant que ces idées-là, bien évidemment filtrées par la pensée léniniste, lui avaient servi de source d’inspiration».


    Après la chute du communisme, de nombreuses voix ont mis ce désastre sur le compte de l’échec des leaders soviétiques à mettre en oeuvre les idées de Marx. Liviu Rotman souligne le caractère essentiellement stalinien du régime communiste, un régime que seule la tyrannie peut faire fonctionner, à son avis : «Je pense que, par la terreur et par sa politique, Staline a instauré le communisme dans sa forme la plus pure. Une fois sorti des clichés staliniens, le communisme commence, dès Khrouchtchev, à battre de l’aile et à manquer son but. C’est pourquoi même les Soviétiques retournent au stalinisme. Sans rien affirmer officiellement, Brejnev tâche — sans succès, d’ailleurs — de revenir aux pratiques staliniennes. Dans les pays-satellites de l’URSS — dont la Roumanie — l’image de Staline est affectée, il est critiqué, ses statues sont enlevées de leurs socles. Pourtant ce fut là uniquement l’apparence des choses, car pour que le communisme puisse continuer d’exister, le stalinisme devait être conservé, d’une façon ou d’une autre, même si personne ne l’affirmait ouvertement. Si je le dis, c’est parce que l’on considère d’habitude que les critiques visant le communisme de Staline visent en fait Staline lui-même. Comme si le communisme d’avant ou d’après Staline avait été plus humain, plus proche de la nature humaine, de la marche normale de l’histoire. »


    Staline et le stalinisme n’ont pas été des modèles uniquement pour les sociétés non-démocratiques. Ils ont eu des sympathisants dans le monde de la démocratie aussi — ce qui prouve que la démocratie n’est pas infaillible. Elle a eu ses Staline, plus grands ou plus petits, qui ne cédaient en rien à l’original. Pourtant, la vérité, qui est une notion non seulement philosophique, mais aussi historique, refait toujours surface. (aut.Steliu Lambru; trad. Mariana Tudose, Dominique)