Cette semaine nous continuons notre discussion avec Grégory Dufaud autour de son livre « Une histoire de la psychiatrie soviétique ». Après nous être penché sur la période qui précède la révolution bolchévique, cette semaine nous allons voir comment la psychiatrie va pouvoir s’inscrire dans ce nouveau pouvoir à une époque très spécifique.
A la
fin du mois d’août, la République de Moldova fêtait 3 décennies depuis sa
proclamation d’indépendance et sa séparation d’avec l’URSS, au moment même où,
grâce à l’arrivée au pouvoir de la présidente Maia Sandu, les relations entre
la petite république, située à l’Est de la Roumanie, et ses partenaires
occidentaux semblent s’améliorer grandement.
Englobée par la menace et la force
des armes dans l’Union soviétique en 1940, la petite république roumanophone,
bordée par les rivières Prut et Dniestr, arrive à reprendre sa destinée en main
51 ans plus tard, lors du délitement du colosse soviétique.
Invité
sur les ondes de Radio Roumanie, l’historien Adrian Cioroianu, ancien ministre
roumain des Affaires étrangères, fait une radiographie du moment historique de
1991.
Adrian
Cioroianu : « Le contexte historique de cette période était marqué
par les réformes initiées par Michaïl Gorbatchev en
URSS. À partir de là, l’on voit certaines anciennes républiques soviétiques, dontl’Ukraine,
le Bélarus et la Russie de Boris Eltsine, commencer à caresser des visées
d’indépendance. Ces mouvements de renaissance nationale font de Michael
Gorbatchev une sorte d’apprenti sorcier : sa propre création, ses reformes
se retournent contre lui, pour qu’à la fin il se retrouve à la tête d’un Etat
qui n’existait plus, l’URSS. Eh bien, c’est dans le contexte de la dissolution
du pouvoir soviétique que le mouvement d’indépendance moldave fait entendre sa
voix. Il avait pourtant débuté bien avant, comme un mouvement culturel, visant
à récupérer l’identité nationale. N’oublions pas que les premières
revendications avaient plutôt une nature culturelle et identitaire : retour
à l’emploi de la langue roumaine et de l’alphabet latin, affirmation des
racines européennes de la culture moldave. C’est bien sur un tel socle culturel
que s’est bâti le mouvement national qui débouchasur la proclamation de l’indépendance
de la République de Moldova, au mois d’août 1991. Un moment pourtant assombri
par le déclenchement des hostilités avec la petite république séparatiste
autoproclamée de Transnistrie. »
Trente
années plus tard, les choses n’ont pas beaucoup évolué de ce côté. La région de
Transnistrie, majoritairement russophone et appuyée par Moscou, revendique
toujours son indépendance à l’égard de Chisinau. Et durant ces trois décennies
d’indépendance, la république de Moldova n’a pas été épargnée. Les crises
économiques successives, notamment celle de 1998, les remous politiques et les
manifestations ont jalonné son histoire récente. En assumant, en 2009, le
rapprochement de l’UE comme principal objectif de sa politique étrangère, Chişinău
avait obtenu, entre autres, un accord de libre-échange et la suppression du
régime des visas obligatoires dans la relation avec le bloc communautaire. Mais
les relations avec Bruxelles se sont refroidies quelques années plus tard,
après la disparition d’un milliard de dollars du système financier moldave, en
2014, puis à cause de la mise à l’arrêt des réformes, dont notamment en matière
de justice, et de l’élection, en 2016, du président russophile Igor Dodon.
Aujourd’hui, avec l’élection de Maia Sandu au mois de novembre dernier, et
suite à la défaite électorale du gouvernement socialiste et antieuropéen lors
des élections du mois de juillet dernier, les relations entre la république de
Moldova et ses partenaires occidentaux semblent se réchauffer.
Selon
l’analyste politique Vlad Turcanu, Chişinău a de
fortes chances de reprendre de plus belle son parcours européen : « C’est
une belle occasion pour la république de Moldova de réaffirmer ses aspirations
européennes, après une longue traversée du désert, marquée par une politique
philo-russe. Cet anniversaire tombe tout de même à un moment bien plus faste.
Il y a un an, je n’aurais pas été aussi optimiste. Maintenant, après deux
victoires consécutives des pro-européens, il semblerait que cette république
pourrait continuer sans entrave dans la voie ouverte en 1991, lors de sa
déclaration d’indépendance. »
Dans le discours consacréaux trente années écoulées depuis l’indépendance
de son pays, la présidente Maia Sandu souligne que les objectifs de sa
présidence sont le renforcement de l’état de droit et la capacité de garantir un
niveau de vie décent aux Moldaves.
Mais
quelles sont les réformes à entreprendre dans l’immédiat ? Depuis Chişinău,
le politologue Anatol Țăranu explique : « Je pense que le
principal projet politique dont la République de Moldova a besoin devrait
aboutir à la consolidation des institutions, les seules capables d’offrir une
vision stratégique au développement de l’Etat. Et ce que Maia Sandu et son
gouvernement font, c’est-à-dire combattre la anticorruption, renforcer les institutions
pour accroître la cohérence des politiques publiques promues, tout cela va dans
ce sens. D’un autre côté, la république de Moldova sera incapable d’atteindre
toute seule le niveau désiré, celui d’une société démocratique, consolidée et
prospère, à moins de réussir le processus de son intégration européenne, à
moins de devenir un Etat européen à part entière. Or, pour y parvenir, la
République de Moldova devrait resserrer ses relations avec la Roumanie, parce
que cette dernière est l’Etat membre le plus proche et le plus enclin à l’épauler
dans son parcours européen. »
La Roumanie a d’ailleurs été le premier Etat à
reconnaître l’indépendance de la république voisine, voici déjà 30 ans. Et,
aujourd’hui, le chef de l’Etat roumain, Klaus Iohannis, n’a de cesse de
réaffirmer le soutien de Bucarest au processus de réformes et au parcours
européen de Chişinău. (Trad. Ionut Jugureanu)
L’Europe est un continent formé des nations et des
cultures issues du monde antique grec et latin et du christianisme. C’est ainsi
que la définissent la plupart de ceux qui lui ont consacré leurs écrits et qui
ont tenté de déchiffrer ses mystères. Peu à peu, les valeurs culturelles communes
ont rapproché les peuples, si bien que les distances géographiques ont rétréci.
Des nations se trouvant à grande distance, voire à l’autre bout du continent,
se sont découvertes l’une l’autre et se sont rapprochées, dans la mesure où les
conditions historiques l’ont permis. Prenons aujourd’hui l’exemple de la Roumanie
et de l’Estonie.
Bien qu’ayant fait partie, 45 années durant, du même camp
socialiste de l’Europe de l’Est, la Roumanie et l’Estonie appartiennent à deux
espaces géographiques et culturels différents, à savoir l’Europe du Sud-Est et,
respectivement, l’Europe du Nord. Entre 1500 et 1878, la Roumanie a été sous l’influence
de l’Empire ottoman, alors que l’Estonie a fait partie de la Pologne et de la
Suède du 16e au 18e siècle, pour appartenir ensuite à la
Russie des tsars de 1710 à 1918.
Au fil du temps, Roumains et Estoniens ont eu des contacts
sporadiques, et il est facile de comprendre pourquoi : les gens voyageaient
très peu avant l’apparition des voies ferrées au 19e siècle. Seules
quelques catégories sociales avaient ce privilège : les marchands, les diplomates
et les militaires. Du coup, la connaissance réciproque des nations était
superficielle, voire inexistante.
A l’occasion de l’anniversaire du centenaire des relations
diplomatiques officielles entre la Roumanie et l’Estonie, un événement marqué à
Bucarest au Musée national d’histoire de la Roumanie, nous avons invité au
micro de RRI le chef des Archives diplomatiques du ministère roumain des Affaires
étrangères, Doru Liciu.
Pour commencer, Doru Liciu passe en revue les principaux
repères des relations bilatérales roumano-estoniennes : « Déjà à la
moitié du 19e siècle, des voyageurs roumains arrivent en Estonie et
des voyageurs estoniens se rendent dans les Principautés roumaines, grâce aux
différentes organisations de l’ancien Empire russe. Après la chute de l’Empire
russe, l’Estonie a proclamé son indépendance en 1918, qui a tout de suite été reconnue
par la Roumanie. C’est en 1921 que les deux pays décident de nouer des
relations diplomatiques officielles. Ils avaient été en contact auparavant, même
durant la première conflagration mondiale, lorsque les troupes russes qui ont lutté
en Roumanie étaient formées en partie de soldats et officiers originaires des
Pays Baltes. »
C’est durant l’entre-deux-guerres que les nations
roumaine et estonienne ont commencé à se rapprocher davantage, notamment sur toile
de fond d’une présence agressive de l’Union Soviétique. Et pour cause. Le
nouveau pouvoir communiste de Moscou ne cessait de revendiquer des territoires ayant
appartenu à la Russie des tsars, mais auxquels elle avait renoncé par la
décision de Lénine de permettre à chaque nation au sein de la Russie de choisir
son propre sort. A l’instar des deux autres Pays Baltes (la Lituanie et la Lettonie),
l’Estonie souhaitait construire ses propres ponts à travers le monde. L’un d’eux
menait à Bucarest.
Doru Liciu explique : « On a fini par
ouvrir les deux ambassades qui ont fonctionné à l’entre-deux-guerres dans les
capitales respectives. Mais pour une période assez longue de temps, un ministre
résident à Varsovie fut en charge de l’ambassade de Roumanie en Estonie. C’est de
là qu’étaient transmises les principales informations sur l’Estonie. Plus tard,
des ambassades ont été ouvertes à Tallinn et à Bucarest. »
Par le célèbre Pacte Ribbentrop – Molotov ou le pacte
entre Hitler et Staline du 23 août 1939, l’Allemagne nazie et l’Union Soviétique
se partageaient l’Europe. Le 16 juin 1940, l’URSS adressait un ultimatum à l’Estonie,
lui demandant d’accepter l’entrée de l’armée soviétique sur son territoire et la
création d’un gouvernement pro-soviétique. Une proposition rejetée par le gouvernement
estonien. Suite à cela, le lendemain, soit le 17 juin, le pays était occupé par
les communistes. Le 6 août 1940, l’Estonie était annexée. Même cas de figure
pour la Roumanie. Les 26 et 27 juin 1940, par deux ultimatums, l’URSS demandait
à la Roumanie de lui rendre la Bessarabie et le Nord de la Bucovine. Suivirent
45 années de dictature. A ce moment-là, en 1940, les relations diplomatiques
roumano-estoniennes s’arrêtaient.
Doru Liciu conclut : « Malheureusement, la fin (des
relations diplomatiques roumano-estoniennes), nous la connaissons bien : l’occupation
brutale des Pays Baltes par l’Union Soviétique en 1940, la même année où la Roumanie
a été contrainte de céder une partie de son territoire historique, qui avant
1812 n’avait eu aucun rapport et n’avait jamais fait partie de l’Empire russe.
Durant le régime communiste, il n’y a pas eu de contacts au niveau d’Etat entre
les deux pays, vu que l’Estonie était une composante de l’Union Soviétique.
Sans doute, des artistes estoniens en tout genre sont venus en Roumanie, des
ensembles folkloriques ou encore des artistes plasticiens y ont exposé leurs
créations. De même, des Roumains des domaines les plus variés sont allés en
Estonie, rarement, mais régulièrement. »
Après la chute du régime communiste roumain en 1989 et après
que l’Estonie ait recouvré son indépendance en 1991, les relations
diplomatiques roumano-estoniennes ont repris. Elles se sont renforcées depuis,
notamment suite à l’accès des deux Etats à l’OTAN et à l’UE. (Trad. Valentina
Beleavski)
România intră tru doilu polimu mondialu tru veara-a anlui 1941 după ţi tru 1940 avea traptă ună triplo arăkeari teritorială. Tru cirişaru 1940,Uniunea Sovietică arăkea Moldova anamisa di Prut și Nistru număsită Basarabia și Bucovina di Nordu. Tru august 1940, eara arada ali Ungarie s’arăkească ună parte a teritoriului românescu, giumitatea di nordu ali Transilvanie și Maramureșlu. Diapoa tru yismăciuni 1940 yinea treia dalgă a goadăllei cu arăkerli, Vărgăria aputrusea Dobrogea di sud i Cadrilaterlu. Criza ahăndusită cari vini diapoa dusi la avinarea di pi tronu a văsillelui Carol al II-lea și la instaurarea a dictaturăllii legionaro-antonescieană. Năulu regim u aşţă România cătă alianța cumăndusită di Germania nazisă și cătră polimlu contra ali SUA, Marii Britanii și Uniunillei Sovietiţi.
Surparea-a sistemului di tratati di irini di la bitisita-a primlui polimu mondial avu căbili si s’facă maş după ţi Franța, prota artizană a sistemlui di Versailles, avea cădzută tru cirişaru 1940. Surparea ali Franță nsimna arcarea ali Europă tru nai cama zñiipsitu polimu di până atumţea ţi avu dzăţ di miliuñi di mort și mări zñii materiale. Europa intra sumu control ali Germaniei naziste și va s’hiba ananghi di aproape 5 ani di eforturi militare susțănuti aţea turlie că regimul hitleristu s’hibă azvimtu.
Tru aţelli ani grei, născănţă oamini nu s-alăsara azvimţă. Cu tuti că tuti canda eara kiruti și alumta fără hăiri dinintea a unui adversar multu ma vărtosu, elli scoasiră tu migdani că ñiţli acțiuni pot s’agiungă s’hibă importante. Pirmitusearea a trei cetățeañi francezi mpliñi di curayiu, rezidență tru România, cari nu s-alăsară aputrusiţ di vitregia timpurilor nă easti spusă di istoriclu Oana Demetriadi di la Consiliul Național ti Studierea Arhivilor a aţillei di ma ninti Securitati. “Easti zborlu ti ună parei di cetățeni francezi cari tru România ţi s’ndridzea ti polimu apufusiră cu multu curayiu s’facă spionaj. Făţea spionaj tră Franța liberă, făţea spionaj tră englezi. Tru ţentrul a pirmitusearillei easti ună doamnă, Henriette Sümpt, ună franțuzoaică agiumtă cetățean român dupu ţi s’mărtă cu doi cetățeañi români, succesivu, stabilită tru România tru 1928. Ea vru s’facă ţiva tră văsilia allei cari avea simnată armistițiul cu Germania. Ea află un izvuru di legătură cu Special Opearations Executive di Istanbul și ahurheaşti s’lă pitreacă hăbări a englezilor di aclo. Nu ștea că aţelu izvuru eara viglleatu di Serviciul Special di Informații român.”
Henriette Sümpt eara secretară la biroulu ditu București a cunuscutăllei agenții di hăbări franceze Havas. Aproapea di ahurhita a polimlui, ahurhinda cu anlu 1940, ea ahurhi s’ufilisească bazili di date ali agenție tră s’da informații ti Franța și Marea Britanii. Ahurhi pritu aţea tra s’da informații ti minărli ali askeri germane ditu România: seamni militari, numiri di anmatriculare a vehiculiloru militare, tiplu di armament ţi ălu videa, traseele pi cari urdina trupele germane, numirlu a lor. Henriette Sümpt s’priimna pritu măhălălu Floreasca ditu București di iu putea s’veadă minărli a avioanilor germane di pe aeroportul Băneasa. Tutunăoară, ea urdină și tru altţă căsăbadz cum Galați, Râmnicu Sărat, Focșani, Bacău, Iași, Botoșani, tuti către sinurlu ditu apirita ali României.
Oana Demetriadi. “Ea, deadunu cu un ziaristu francez, Maurice Négre, aprăftăseaşti s’adară unu ñicu şingiru di spioni și s’pitreaca niscanti diseamni. Canda eara ti hazi. Eara niscănti frăndză, niscănti zărcădz, unu căţălacu, ună prici cari eara pănu tru soni seamnili ascumti a unitățloru militare germane dănăsiti tru România cari s’duţea pi frontul ditu Balcani și s’ndridzea s’ducă și cătă URSS.”
Ghini ma acțiunile a llei și a pareiillei nu arămân nividzuti. Va s’hiba ncllisa ti şcurtu kiro am ava s-aibă clemență. Oana Dimetriadi. “Tutăpareia fu aflată, membrilli a llei fura ncllişi, la insistențele a germanilor. Henriette fu prima arestată. La percheziție lli-aflară un material informativ. Agentul SSI cari u aresteadză u zuyrăpseaşti cu unu zboru: eara una mlleari mşeata , mintimena, cu un spirit di observație extraordinar, cu harea ti desenu, cari să spusi multu isihă tu oara tru cari fu ncllisa. S-feati ntrăoară un procesu, tru unu mesu tută afacerea fu bitisită. Maurice Négre fu eliberat tru ndoi meşi pritu intervenția a statlui francez, Henriette armas tru hăpsani. Tricu pritu ma multi hăpsăñi, maxusu prituhapsanea di mulleri di Mislea. Nicukirlli a llei, cari ma largu u tiñisea cu vrearea-lă u agiutarăs’adara memorii către conducătorul statlui și, pritu aestu, cătră văsillelu Mihai tră s’hiba grațiată. Ditu 10 ani di lucru cu zorea ălli si alăxi pideapsa ti unu anu di hăpsani și fu elibearată tu 22 di august 1944, fără niti ună ligătură cu ţi vrea s’faca a daua dzuua , tru 23 august 1944.”
Pirmitusearea a Henriettăllei Sümpt va s’ducă ma largu și după polimu. Agiumsi soră di caritate și maseuză la ţentrele di recuperari a sportivilor. Fu alăgată di Securitatea comunistă și caracterizărli fapti tie a di informatori suntu tru general pozitive. Tru 1959, la intervenția a treilui nicukiru român cari avea aprăftăsită s’fugă tru Franța și a soiillei a llei di aclo, ălli si deadi pașaportul și s-turna tu patridă. Pi ningă Henriette Sümpt și Maurice Négre lipseaşti s’hibă adusă aminti şi numa al Jean Paul Lenseigne, treilu jurnalistu francez ditu pareia mplina di curayiu cari ș-apără văsilia și căndăserli pănu di mardzină.
Autoru: Steliu Lambru
Armânipsearea: Taşcu Lala
România a intrat în cel de-al doilea război mondial în
vara anului 1941 după ce în 1940 suferise o triplă amputare teritorială. În
iunie 1940, Uniunea Sovietică anexa Moldova dintre Prut și Nistru denumită
Basarabia și Bucovina de Nord. În august 1940, era rândul Ungariei să anexeze o
parte a teritoriului românesc, jumătatea de nord a Transilvaniei și
Maramureșul. Iar în septembrie 1940 venea al treilea val al șocului amputărilor,
Bulgaria ocupa Dobrogea de sud sau Cadrilaterul. Criza profundă care a urmat a
dus la înlăturarea de pe tron a regelui Carol al II-lea și la instaurarea
dictaturii legionaro-antonesciene. Noul regim a reorientat România către
alianța condusă de Germania nazisă și către războiul împotriva SUA, Marii
Britanii și Uniunii Sovietice.
Ruinarea sistemului de tratate de
pace de la sfârșitul primului război mondial fusese posibilă numai după ce
Franța, principala artizană a sistemului de la Versailles, căzuse în iunie
1940. Prăbușirea Franței a însemnat aruncarea Europei în cel mai distructiv
război de până atunci soldat cu zeci de milioane de morți și cu uriașe pagube
materiale. Europa intra sub controlul Germaniei naziste și va fi nevoie de
aproape 5 ani de eforturi militare susținute pentru ca regimul hitlerist să fie
învins.
În acei ani grei, unii oameni nu s-au
dat bătuți. Cu toate că totul părea pierdut și lupta inutilă în fața unui
adversar mult prea puternic, ei au dovedit că micile acțiuni se pot dovedi
importante. Povestea a trei cetățeni francezi curajoși, rezidenți în România,
care nu s-au lăsat copleșiți de vitregia timpurilor ne este spusă de istoricul
Oana Demetriade de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor fostei
Securități. Este vorba
despre un grup de cetățeni francezi care în România care se pregătea de război
au decis cu mult curaj să facă spionaj. Făceau spionaj pentru Franța liberă,
făceau spionaj pentru englezi. În centrul poveștii este o doamnă, Henriette Sümpt, o
franțuzoaică devenită cetățean român în urma căsătoriei cu doi cetățeni români,
succesiv, stabilită în România în 1928. Ea a vrut să facă ceva pentru țara ei
care deja semnase armistițiul cu Germania. Ea găsește un canal de legătură cu
Special Operations Executive de la Istanbul și începe să le transmită
informații englezilor de acolo. Nu știa că acel canal era supravegheat de
Serviciul Special de Informații român.
Henriette Sümpt era secretară la
biroul din București al celebrei agenții de știri franceze Havas. În preajma
începerii războiului, începând cu anul 1940, ea a început să folosească bazele
de date ale agenței pentru a furniza informații Franței și Marii Britanii. A
început prin a da informații despre mișcările armatei germane din România:
însemne militare, numere de înmatriculare ale vehiculelor militare, tipul de
armament pe care îl vedea, traseele pe care se deplasau trupele germane,
numărul lor. Henriette Sümpt se plimba prin cartierul Floreasca din București de unde putea
vedea mișcările avioanelor germane de pe aeroportul Băneasa. De asemenea, ea a
călătorit și în alte orașe precum Galați, Râmnicu Sărat, Focșani, Bacău, Iași,
Botoșani, toate către granița de est a României.
Oana Demetriade. Ea, împreună cu un ziarist
francez, Maurice Négre, reușește să facă o mică rețea de spioni și să trimită niște
desene. Pare banal sau haios. Erau niște frunze, niște căprioare, un cățel, un
șarpe care erau de fapt însemnele camuflate ale unităților militare germane
staționate în România care mergeau pe frontul din Balcani și se pregăteau să
meargă și spre URSS.
Însă acțiunile ei și ale grupului nu
rămân neobservate. Va fi în curând arestată dar va beneficia de clemență. Oana
Demetriade. Întreaga rețea a
fost descoperită, membri ei au fost arestați, la insistențele germanilor.
Henriette a fost prima arestată. La percheziție i s-a descoperit un material
informativ. Agentul SSI care o arestează o descrie într-o frază: era o femeie
frumoasă, foarte inteligentă, cu un spirit de observație extraordinar, cu
talent la desen, care a fost foarte calmă în momentul în care a fost arestată
păstrându-și stăpânirea de sine. S-a făcut un proces foarte rapid, într-o lună
toată afacerea a fost încheiată. Maurice Négre a fost eliberat în
câteva luni prin intervenția statului francez, Henriette a rămas în închisoare.
A trecut prin mai multe închisori, în special prin penitenciarul de femei de la
Mislea. Soții ei, care în continuare îi purtau o afecțiune deosebită, au
ajutat-o să facă memorii către conducătorul statului și, prin acesta, către
regele Mihai pentru a fi grațiată. Din 10 ani de muncă silnică i s-a comutat
pedeapsa la un an de închisoare și a fost eliberată pe 22 august 1944, fără
nicio legătură cu ce avea să se întâmple a doua zi, pe 23 august 1944.
Povestea Henriettei Sümpt va
continua și după război. A devenit soră de caritate și maseuză la centrele de
recuperare a sportivilor. A fost urmărită de Securitatea comunistă și caracterizările
făcute ei de informatori sunt în general pozitive. În 1959, la intervenția
celui de-al treilea soț român care reușise să plece în Franța și a rudelor ei de
acolo, i s-a acordat pașaportul și s-a repatriat. Alături de Henriette Sümpt și Maurice
Négre
merită amintit și numele lui Jean Paul Lenseigne, cel de-al treilea jurnalist
francez din curajosul grup care și-a apărat țara și convingerile cu
determinare.
A l’été 1989, les régimes communistes
d’Europe centrale et orientale se délitaient à grande vitesse, mettant un terme
à un demi-siècle de terreur politique et de désastre social et économique. La
chute du communisme en Union soviétique a été bien plus que cela : l’Etat
soviétique partait en vrille, suivant de près le modèle marxiste qui l’avait
constitué, et les anciennes républiques soviétiques ont sauté sur l’occasion,
pour prendre leurs destinées en main. Ce fut d’abord le cas des pays baltes, la
Lituanie au mois de mars 1990, suivie par la Lettonie et l’Estonie. Avant la
fin de 1991, la Géorgie, l’Ukraine, le Belarus, la Moldova, les anciennes républiques
soviétiques d’Asie centrale, l’Arménie et, enfin, la Russie même leur
emboîtèrent le pas, mettant un terme à l’existence de l’une des superpuissances
de la seconde moitié du 20e siècle, l’URSS.
La république de Moldova proclame son indépendance le 27 août 1991, étant la 7e
ancienne république soviétique à prendre cette voie. Mais la proclamation
formelle de l’indépendance n’a été que le point d’orgue du long chemin que les
Moldaves avaient consenti à emprunter pour recouvrer leur identité et leurs
traditions ancestrales. L’apparition de la république de Moldova sur la carte
politique du monde n’aurait pas été possible en l’absence de la politique
d’ouverture lancée par Michael Gorbatchev à partir de 1985. C’est grâce à sa
politique de la pérestroïka que voyait le jour, en 1986, le Mouvement
démocratique de Moldova, celui qui allait organiser, le 27 août de l’année 1989,
ce grand rassemblement public qui demandait l’adoption de l’alphabet latin et
de la langue roumaine comme langue officielle de la république. Mais ce n’est
que le 23 juin 1990 que le parlement de Chișinău vote la déclaration
d’indépendance de la république de Moldova, et qu’il élit le premier président
du nouvel Etat, en la personne de Mircea Snegur. Le 23 juin 1991 la nouvelle
république allait finalement adopter sa titulature officielle, celle de
République de Moldova, devant l’assemblée populaire de Chișinău, et le 27 août
de la même année la déclaration d’indépendance sera lue au parlement. Enfin, en
réaction à toute cette évolution, le 16 août 1991, on voit la région de
Transnistrie faire sécession.
Alexandru
Moșanu, le président du parlement moldave, passait en revue, depuis la tribune
de l’assemblée législative, le long chemin parcouru par son pays. C’étaient des
moments avant le vote pour l’indépendance de la république : « Cher
peuple, notre désir inébranlable de liberté, ce cadeau divin destiné à chaque
être humain, est à portée de main. Dans moins de deux heures, notre parlement
se réunira en session extraordinaire pour adopter la déclaration d’indépendance
de la république de Moldova. Le chemin parcouru jusqu’à ce jour, à la fois
héroïque et tragique, fut semé d’embuches. Chacun de nous l’avait parcouru en
son âme et conscience. »
La nouvelle république allait par la suite désigner ses élus,
adoptant la voie désirée de son développement futur, et recherchant les
partenaires internationaux les plus à même d’appuyer ses efforts. L’un de ces
derniers fut tout naturellement la Roumanie, l’Etat dont la partie orientale de
sa province de Moldavie, devenue république de Moldova, avait été arrachée en
1812 pour la première fois, puis en 1940 et en 1945. C’est en effet en 1812 que
l’Empire ottoman, en plein déclin, s’était résolu à céder la Bessarabie, cette
partie de la Moldavie historique sise entre les rivières Prut et Dniestr, à l’Empire
russe, dont elle fera partie jusqu’en 1918. Réintégrée à la Roumanie suivant la
volonté de ses élus, à la faveur de la chute du tsarisme en Russie, la
Bessarabie lui sera à nouveau arrachée par Staline en 1940, avant de revenir au
bercail un an plus tard, libérée par l’armée roumaine. Les troupes soviétiques
s’emparent à nouveau de la Bessarabie, en 1944, suivant l’évolution du front de
la deuxième guerre mondiale, et la province demeure une partie de l’URSS
jusqu’à la chute du communisme. Le régime soviétique y avait introduit la
répression généralisée et a fait liquider les élites tout comme les simples gens,
voulant de la sorte effacer tout sentiment national et la mémoire de
l’appartenance de cette province à l’espace roumanophone.
Avec la renaissance de la Moldova post-communiste, la
Roumanie devenait tout naturellement le partenaire privilégié de la nouvelle
république, ainsi que le soulignait Valeriu Muravski, ancien
premier-ministre : « Notre indépendance n’est pas synonyme
d’isolationnisme. Nous l’avons dit et répété, et nous avons accompli des pas
concrets en ce sens. Nous avons développé de bonnes relations avec les
anciennes républiques soviétiques, évidemment, car nos économies étaient
interdépendantes. Mais, ensuite, nous voulons développer des relations avec les
autres Etats, la Roumanie en premier lieu. »
Le poète Grigore Vieru, aux côtés d’autres patriotes
roumanophones et roumanophiles, tels Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija et Ion
Hadârcă, a été l’une des grandes figures de la génération d’intellectuels
moldaves, chevilles ouvrières de l’indépendance. Dans les années 1960, l’époque
du dégel idéologique en l’URSS, Vieru plaidait dans ses poèmes pour récupérer
la tradition littéraire roumaine, l’alphabet latin, valoriser les ancêtres
romains et l’histoire médiévale glorieuse de la province historique de
Moldavie, dont le symbole avait été la figure légendaire d’Etienne le Grand,
voïvode qui avait régné pendant 47 ans au 15e siècle, tenant tête à l’avancée
ottomane.
A l’occasion de l’assemblée populaire du 27 août 1991 de Chișinău,
Vieru rendait un hommage émouvant au sacrifice consenti par les Moldaves pour
recouvrer leur indépendance : « Chers compatriotes ! Le temps
qu’on a tant attendu est enfin arrivé. Le rayon de soleil dont on languissait.
C’est le fruit de nos sacrifices, le fruit issu de la souffrance des ouvriers
de la terre et des ouvriers des usines, du travail de l’écrivain et du
journaliste, de l’étudiant et du savant, de l’ouvrage de notre parlement et de
notre gouvernement. Un de nos proverbes dit ceci : si tu te lèves trop
haut, tu risques la pendaison ; si tu te baisses de trop, tu risques de te
faire piétiner. Nous nous sommes trop longuement abaissés, nous avons trop
longtemps ployé sous le poids du fardeau, pensant pouvoir conjurer le sort. Et
nous avons été foulés aux pieds. Or, voilà, aujourd’hui, nous nous sommes
relevés et ils n’y pourront rien, car il n’est pas possible de mener tout un
peuple, et tant de peuples, à la potence. »
30 ans plus tard, la République de Moldova voit enfin, après
moult épreuves, sa soif d’Europe se muer, progressivement, en réalité. (Trad
Ionut Jugureanu)
În ziua de 14 mai 1981, o știre laconică și
grăbită anunța că un român se află la bordul unei nave cosmice sovietice care
se grăbește să se plaseze pe orbită, în jurul Pământului. Până atunci, sistemul
media extrem de controlat al regimului comunist nu scăpase nicio informație cum
că s-ar pregăti un zbor cosmic cu participarea României. Dar cei informați ar
fi putut spune că se așteptau la o astfel de veste.
În 1978, URSS lansase programul
Intercosmos care atrăgea, în aventura spațială, unde sovieticii erau pionieri
și la concurență cu SUA, și alte state care nu ar fi avut nicio șansă să zboare
în spațiu. Prima țară participantă la acest program a fost Cehoslovacia,
cosmonautul său devenind, la 2 martie 1978, primul pilot spațial care nu era
din SUA sau URSS. Au urmat Polonia, Germania de Est, Bulgaria și Ungaria. Până
să vină rândul României, țară europeană precum cele enumerate deja aici, au
ajuns în spațiu un vietnamez, un cubanez și un mongol. După toate aceste
zboruri, a venit și rândul României, lăsată la urmă din cauza politicii sale de
independență, pe cât posibil, față de Moscova. După România, ultima țară
comunistă luată de sovietici în zborurile lor cosmice, au participat la
Intercosmos, Franța, India, Siria, Bulgaria a doua oară, Afganistan, Franța și
ea a doua oară, Japonia, chiar Marea Britanie și Austria. Acest ultim zbor
comun a avut loc în octombrie 1991, puțin înainte de 25 decembrie, când Uniunea
Sovietică dispărea oficial, prin demisia lui Mihail Gorbaciov, ultimul secretar
general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
Primul cosmonaut român
este Dumitru Prunariu, atunci în vârstă de 29 de ani. Între timp, povestea sa,
păstrată în secret acum 40 de ani, a devenit foarte cunoscută. Născut la
Brașov, în 1952, Dumitru Prunariu a absolvit Facultatea de Inginerie Aerospațială
din cadrul Universității Politehnice din București, în 1976. După numai un an,
a răspuns unei solicitări de voluntari pentru programul Intercosmos și a
parcurs toate etapele selectării și pregătirii pentru zbor, trecând prin
numeroase probe eliminatorii. Înainte de zbor, la pregătirile desfășurate în
Uniunea Sovietică participau doar doi candidați români, Dumitru Prunariu și
Dumitru Dediu, urmând ca în ultimul moment să fie ales unul dintre ei. Chiar de
ziua lui, la 12 mai, când împlinea 39 de ani, Dumitru Dediu afla că pentru zbor
fusese ales colegul lui cu 10 ani mai tânăr, Dumitru Prunariu.
În seara zilei
de 14 mai 1981, câteva secunde după ora 20, ora României, racheta ce transporta nava
cosmică Soiuz-40 decola de la celebra bază Baikonur. La bord se aflau colonelul
Leonid Popov, comandatul misiunii, care avea multă experiență în astfel de
zboruri, și Dumitru Prunariu, care devenea primul român în spațiul cosmic. După
aproape 9 minute, racheta s-a desprins, lăsând Soiuz-40 pe orbita Pământului. A
doua zi, la 15 mai, nava a făcut joncțiunea cu stația orbitală Saliut-6. Primul
care a urcat pe stație a fost cosmonautul român. Acolo se aflau deja de două
luni doi cosmonauți sovietici. Timp de o săptămână, cei patru cosmonauți de pe
stația spațială au realizat mai multe experimente și măsurători, conform
programului. În acest timp, Dumitru Prunariu a făcut 125 de rotații în jurul
pământului. Își amintește că, zilnic, în jurul orei 20, stația Saliut-6 trecea
deasupra României. Revenirea pe Pământ a avut loc, fără probleme, la 22 mai,
după aproape opt zile în spațiu.
Dumitru Prunariu a devenit cel de al 103-lea
om care zboară în spațiu și primul român care reușește această performanță.
Cu câteva zile înainte de sărbătoarea Paștelui din 1986, pe 2 mai, românii primeau vestea unui accident produs la o centrală nucleară din Uniunea Sovietică. Accidentul avusese loc cu aproape o săptămână înainte, pe 26 aprilie 1986, accident recunoscut laconic de URSS pe 28 aprilie fără a oferi informații suplimentare. Era vorba despre ce urma să intre în istorie drept cea mai mare catastrofă nucleară civilă: explozia de la Cernobâl.
Șocul
unei asemenea vești în societatea românească a fost mult atenuat de secretomania
autorităților, de comunicarea rece cu populația, de confuzia existentă și de
pregătirile zilelor libere care urmau. Pe lângă sărbătoarea Paștelui, pe 7 mai
era așteptată marea finală a Cupei Campionilor Europeni la fotbal în care
campioana României Steaua București juca împotriva campioanei Spaniei FC
Barcelona. Detaliile tehnice legate de accident și urmările tragice ale
dezastrului sunt astăzi cunoscute.
Împreună cu Ioan Stanomir, profesor la
Facultatea de Științei Politice a Universității București, am analizat aspecte
care țin de secretomania regimului comunist:
Această secretomanie era mai puțin intensă decât în anii
care precedaseră venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Uniunea Sovietică se
afla în acel moment într-o situație foarte delicată. Cum observă foarte mulți,
de-a lungul istoriei reformarea unui sistem vulnerabil nu face decât să
accentueze vulnerabilitățile sistemului. Iar pentru Uniunea Sovietică,
înfășurată în această hlamidă a științei atotbiruitoare, recunoașterea unei
catastrofe însemna de fapt recunoașterea unui faliment economic, științific și
politic în egală măsură.
Comportamentul
secretoman al regimului Ceaușescu a urmat tipicul celui din Uniunea Sovietică,
al fratelui ideologic mai mare. Autoritățile de la București au urmărit
deciziile de la Moscova și nu au anunțat populația decât târziu, la aproape o
săptămână de la producerea accidentului de la Cernobâl.
L-am întrebat pe Ioan
Stanomir cum se explică decizia lui Ceaușescu de a anunța populația României
atât de târziu întrucât el era cunoscut ca un antisovietic:
Să spunem că Ceaușescu era
antisovietic. Dar Ceaușescu era în primul rând stalinist și ca stalinist
înțelegea că dezvăluirea de informații poate transforma dictatura într-un regim
vulnerabil. Și Nicolae Ceaușescu însuși avea, în calitate de șef al acestui
regim comunist, o înclinație deosebită către secretomanie. Astfel că distinșii
colegi sovietici nu făceau decât să îi confirme suspiciunile față de
transparență. De ce era nevoie de transparență? Era nevoie de secret pentru ca
în secret să poată mușamaliza catastrofa. Ceaușescu prins uneori într-o aură
mitică ca și cum el ar fi fost un fel de Robin Hood al sistemului comunist. Da,
era un fel de Robin Hood însă cu voie de la poliție. Dar în momentele-cheie el
era un Robin Hood foarte cuminte și care nu punea în niciun caz în chestiune
autoritatea șerifului.
România
avea propriul program nuclear la Cernavodă, început la finele anilor 1970,
program care prevedea importul de tehnologie franco-canadiană la standardele de
siguranță cele mai înalte.
Ioan Stanomir:
Programul nuclear românesc, spre norocul nostru aș spune, a fost conceput
din pricina megalomaniei ceaușiste nu cu sovieticii. Existau probabil
suspiciuni cu privire la fiabilitatea sistemului nuclear sovietic. Norocul
românilor a fost că Nicolae Ceaușescu, din această dorință de afirmare în
lagărul socialist, a preferat o filieră occidentală. Să nu uităm că peste drum,
la vecinii bulgari, centrala de la Kozlodui era bucățică ruptă din sistemul
nuclear sovietic.
Care a
fost schimbarea politică produsă de accidentul de la Cernobâl? Ioan Stanomir: În ceea ce privește percepția
românească era foarte greu în Republica Socialistă România a anilor 80 să se
întâmple ceva care să mai poată accentua starea de depresie colectivă. Statul
comunist a luat niște măsuri să le spunem minimale. Dincolo de aceste măsuri
minimale s-a aflat puterea de rezistență a unei națiuni deja supuse unui asalt
teribil de înfometare și de pauperizare. La nivelul Europei Centrale și de Est
din imperiul sovietic exterior e limpede că acea catastrofă de la Cernobâl nu a
făcut decât să întărească senzația că Imperiul sovietic era construit pe
retardare economică și pe forță brută. Niciuna dintre aceste calități nu-l
recomanda ca pe o forță care să-și mențină autoritatea în absența coerciției.
În
orice fapt istoric există o lecție care trebuie învățată. Ioan Stanomir a rezumat
această lecție.
Este limpede
că în această tragedie de la Cernobâl a fost, cum știm acum, și o doză
însemnată de curaj teribil. Cei care au luptat pentru a pune capăt răspândirii
acelui incendiu terifiant și-au sacrificat viețile. Curajului lor și nu
autorităților sovietice datorăm salvarea a ceea ce s-a mai putut salva. În
același timp vedeam în aceste zile imagini absolut uluitoare cu viața din
rezervația de la Cernobâl. După explozia de la Cernobâl oamenii au fost excluși
de acolo. Dar, culmea, animalele au început să repopuleze zona. Este o senzație
de film tarkovskian, mă refer la Călăuza. Este un peisaj populat de lupi, de
vulpi și de cai sălbatici, totul lipsit de oameni. Practic, este capătul de
drum al utopiei. Omul dispare și rămâne o natură care a uitat de existența
lui.
Exemplul
Cernobâlului de acum 35 de ani este atât unul al acțiunii nesăbuite a omului,
cât și unul al refacerii. Care poate fi o perspectivă a speranței moderate.
Replica jurnalistului Alecu Reniţă, redactor-şef al publicaţiei de ecologie, turism şi cultură “Natura”, de la Chişinău, la acuzaţiile Ambasadei Federaţiei Ruse la Chișinău și ale Partidului Socialiștilor la adresa Ambasadei României după elogiul făcut la Cimitirul de Onoare al Eroilor Armatei Române din satul Mana, raionul Orhei, de ambasadorul Daniel Ioniță ostaşilor români care au luptat pentru reînregirea ţării. Interviu cu Alecu Reniţă.
La fin de la Deuxième guerre mondiale s’est achevée avec l’occupation soviétique de la moitié est de l’Europe, et donc avec l’occupation de la Roumanie. Le conflit qui avait opposé la Roumanie à l’Union soviétique s’est soldé par des centaines de milliers de victimes du côté roumain, tandis que d’autres dizaines de milliers de militaires roumains allaient trouver leur fin dans les camps de prisonniers soviétiques. Pour recouvrer la mémoire des disparus du front de l’Est, l’Ambassade de Roumanie à Moscou vient de publier la liste des prisonniers roumains morts dans les camps soviétiques. Parmi ceux-ci, de nombreux civils, identifiés comme tels dans les archives russes.
Vasile Soare, l’ambassadeur de Roumanie à Moscou, avait personnellement mené l’investigation qui s’est achevée par l’identification nominale des victimes : « C’est dans la semaine précédant les fêtes de Pâques que nous, l’ambassade roumaine de Moscou, avons réussi à acter cette première dans l’historiographie roumaine, en publiant la liste intégrale, tous les noms des prisonniers roumains de guerre, mais aussi des détenus civils, qui avaient trouvé leur fin dans l’ancienne URSS, et que nous avons réussi à identifier dans les archives russes. Leurs dépouilles se trouvent à proximités des camps. Ils sont morts entre 1941 et 1956. Il s’agit de 20.718 victimes roumaines, dont des militaires pour la plupart. »
Cela a représenté le résultat d’un effort de recherche soutenu, étendu sur plus d’une décennie. Vasile Soare détaille sur les ondes de Radio Roumanie le statut des prisonniers et l’origine des chiffres : « Nos recherches ont duré dix ans. Une première liste avait déjà été publiée l’année passée, elle comprenait plus de dix mille noms. A cette liste vient de s’ajouter une deuxième, comprenant plus de 11.000 noms. Nous ne parlons ici que des prisonniers de guerre, nous ne parlons pas de ceux qui sont tombés sur le front, à Stalingrad ou ailleurs. Il s’agit donc des survivants, de ceux qui ont été capturés par l’armée soviétique et qui sont ainsi devenus des prisonniers de guerre. Pourtant, parmi ces prisonniers morts en captivité l’on retrouve des civils. Il s’agit en l’occurrence des membres de la minorité allemande de Roumanie, déportés en janvier/février 1945. C’est à ce moment-là, peu avant la fin de la Deuxième guerre mondiale, que l’Armée rouge avait fait déporter un nombre important de membres de l’ethnie allemande de toute l’Europe centrale et de l’Est, des gens qui vivaient depuis des générations dans ces pays. Pour ce qui est de la Roumanie, il s’agit de près de 70.000 personnes, dont près de 8.000 sont morts en captivité. »
Beaucoup d’éléments inconnus ont été laissés en héritage à la postérité suite aux actions menées par les Soviétiques pendant les années troubles de la guerre. Vasile Soare raconte l’odyssée terrible vécue par les prisonniers roumains de l’URSS dans les années 40 : « Les premiers prisonniers sont arrivés dès 1941, alors que la plupart d’entre eux seront fait prisonniers l’année suivante, en 1942. Il s’agit de plus de cent mille militaires, un chiffre énorme. Mais d’autres prisonniers arrivent même après la date du 23 août 1944, lorsque la Roumanie a demandé l’armistice, voire même après le mois d’octobre 1944, bien après la signature de l’armistice. Selon nos estimations, il s’agirait d’un total de 236.000 prisonniers de guerre roumains. Des ceux-là, il semblerait que 65.000 sont morts dans les camps. Aujourd’hui, en prenant appui sur les archives soviétiques, nous avons identifié 21.000 victimes. Les prisonniers faits suite aux grandes batailles déroulées entre novembre 1942 et mars/avril 1943, lors de la bataille de Stalingrad et de la bataille du Don, n’avaient pas été enregistrés à leur arrivée dans les camps soviétiques. Il s’agit donc de dizaines de milliers de gens qui n’ont jamais été enregistrés. D’où cette différence entre nos estimations et le nombre des victimes identifiées nommément. Mais, quoi qu’il en soit, par rapport aux statistiques soviétiques officielles, qui ne font état que de 15.435 militaires roumains morts dans les camps dans l’URSS, nous avons pu dénicher d’autres dans les archives russes, pour arriver ainsi à ce total de 20.718 prisonniers identifiés, morts dans les camps soviétiques. »
Les noms des 40.000 autres victimes roumaines mortes dans les camps soviétiques sont demeurés inconnus, reconnaît Vasile Soare. Il parle du travail harassant que demande la recherche dans les archives : « La plus grande difficulté c’est de déchiffrer l’écriture. Car tout avait été consigné à la main, les militaires soviétiques travaillant dans les camps orthographiaient les noms des prisonniers ainsi qu’ils le comprenaient, donc d’une manière très approximative. D’où, beaucoup d’erreurs de transcription, et déchiffrer les noms des prisonniers, c’est cela qui a été le plus dur. Nous avons envisagé de publier cette liste des noms à Noël 2019. En 2019, l’on avait marqué 75 ans depuis la fin de la guerre. On n’y est pourtant pas parvenu, les recherches n’étaient pas encore achevées. »
Les listes publiées reprennent les noms, les prénoms, les initiales des noms des pères des victimes, les dates de naissance, mais également le nom du camp de prisonniers où les victimes avaient été internées et, enfin, la date du décès. Dans une annexe, on retrouve les noms de tous les camps d’internement, les noms des hôpitaux qui appartenaient à l’NKVD et des bataillons disciplinaires de travail où avaient été enfermés les civils déportés. Depuis la parution des listes, beaucoup ont pu retrouver, émus, les noms de leurs aïeuls ou de leurs grands-pères. Mais l’Ambassade de Roumanie à Moscou mène aujourd’hui une campagne de récupération de la mémoire des lieux où les prisonniers roumains ont trouvé la mort il y a près de 80 ans. Jusqu’à présent, 34 monuments ont ainsi été érigés par les soins de l’ambassade roumaine sur le territoire de la Fédération de Russie. Et si la mémoire de certains endroits, où les prisonniers roumains de guerre ont trouvé la fin, a été perdue, d’autres ont pu être identifiés, formant ainsi la carte du panthéon roumain de cette terrible guerre. (Trad. : Ionuţ Jugureanu)
Les 26 et le 27 juin 1940, la Roumanie recevait, avec l’accord de l’Allemagne nazie, deux ultimatums successifs de la part de l’Union soviétique, qui la sommait de lui céder incessamment les provinces de Bessarabie, et le Nord de la Bucovine. Ces ultimatums s’érigeaient en de véritables actes d’agression, reconfirmant, si besoin, la nature proche et violente des deux régimes totalitaires, le nazisme et le communisme. Cette violence se traduira sous peu dans les déportations, les brimades, les assassinats et les exactions, dont bon nombre des Roumains qui vivaient entre les rivières Prut et Dniester allaient tomber victimes.Les relations russo-roumaines ont depuis toujours suivi un chemin tortueux.
L’espace roumain avait d’abord connu une certaine russophilie au niveau politique, cette dernière incarnée notamment par le prince Dimitrie Cantemir, voïvode de Moldavie, et grand admirateur et allié du tsar Pierre le Grand, pendant la première décennie du 18e siècle. Cette amitié politique se poursuivra tout au long de la première moitié du 19e siècle, à une époque où les pays roumains tentaient de bâtir un Etat moderne, et étaient à la recherche d’alliances pouvant les aider à échapper à l’étouffante influence ottomane. Et dans ce contexte, la Russie représentait à la fois un allié militaire et un exemple de bonnes pratiques modernisatrices. Le vent de la bonne entente a commencé à tourner seulement après la Révolution de 1848, après la guerre de Crimée, déroulée entre 1853 et 1856 et, surtout, après la guerre d’indépendance roumaine, soit la guerre russo-roumano-turque, de 1877/78. Ces évènements successifs font changer la perception de la puissance russe dans l’esprit collectif roumain.
La Russie sera dorénavant perçue comme un ennemi, voire comme le pire ennemi des intérêts, sinon de la souveraineté de la Roumanie. Cependant, dès le début du 20e siècle, les relations commencent à s’améliorer entre les deux voisins. L’on notera la visite rendue en 1914 par le tsar Nicolas II, accompagné de sa famille, au roi Carol Ier de Roumanie, et la montée d’un projet de mariage, finalement avorté, entre les deux maisons royales. L’entrée en guerre de la Roumanie en 1916, aux côtés de l’Entente, transforme les relations cordiales entre les deux Etats en une alliance militaire. Plus encore, la mise à l’abri du Trésor roumain en 1917, à Saint-Pétersbourg, sous la responsabilité des autorités russes, confirme le sentiment de confiance qui semblait s’instaurer entre les deux nations.
Pourtant, la Révolution russe de février 1917, puis surtout la Révolution d’octobre de la même année, finiront par mettre un terme aux bonnes relations établies. La révolution soviétique se propage, en effet, telle une traînée de poudre au sein des troupes russes établies en 1917, en tant qu’armées alliées, sur le territoire roumain. Cela appelle à une réaction résolue de la part des autorités roumaines, obligées de les faire évacuer de force, pour éviter le chaos que ces révoltes engendraient pendant l’état de guerre. Ce sera le moment de rupture dans les relations russo-roumaines. La Russie va assimiler la décision roumaine à un acte hostile et, le 13 janvier 1918, l’on voit le gouvernement soviétique rompre les relations diplomatiques avec le royaume de Roumanie. Ajoutons à cela la décision prise par la Bessarabie de quitter l’Union des soviets, qui était en train de se constituer, pour rejoindre la Roumanie, dont elle avait été séparée en 1812, pour que le tableau des griefs russes à l’égard de la Roumanie soit complet. Pourtant, la Bessarabie n’avait rien fait d’autre que suivre les principes de Lénine, qui prônait l’autodétermination des peuples. Enfin, l’intervention de l’armée roumaine à l’été 1919 pour mater la révolte bolchévique dans la Hongrie voisine, et le soutien qu’elle apporta aux Polonais, aux prises avec l’Armée rouge, achèvera de transformer l’URSS en un ennemi juré de la Roumanie.
Selon l’historien Ioan Scurtu, la Première Guerre mondiale marque un véritable tournant dans les relations bilatérales entre la Russie et la Roumanie : « A la fin de la Grande guerre, lors du Congrès de Paix de Paris, notons la signature, le 28 octobre 1920, du traité reliant la Roumanie, d’une part, et les Etats-Unis, la Grande-Bretagne, l’Italie et le Japon, de l’autre, traité par lequel les puissances signataires reconnaissaient l’union de la Bessarabie à la Roumanie. Le gouvernement soviétique rédigea pourtant, dès le lendemain, une déclaration qui contestait, selon ses termes, le « rapt » du 27 mars 1918 de la Bessarabie. Il contesta dans la foulée le traité conclu la veille, le 28 octobre 1920, qu’il qualifia d’« impérialiste ». Les relations communes se trouvaient dès lors au plus mal, c’était une évidence. Des pourparlers ont néanmoins débuté à Vienne en 1924 entre des délégations roumaines et soviétiques, soldées malgré tout par un aveu d’échec. De nouvelles tentatives de pourparlers débuteront, dans les années 1928/29, lorsque les cieux commencent à s’éclaircir, pour aboutir à la reprise des relations diplomatiques entre les deux Etats, le 4 juin 1934. »
Dans l’entre-deux-guerres, la Roumanie avait, en effet, fait des efforts pour essayer de normaliser ses relations avec l’URSS, sans trouver cependant de contrepartie dans le chef russe. L’échec des négociations de Vienne de 1924 en est la preuve. Plus encore, l’URSS a poursuivi ses actions hostiles contre la Roumanie. C’est ainsi que voit le jour en 1924 la République soviétique socialiste autonome moldave, située sur la rive gauche du Dniestr, république soviétique qui constitue l’ancêtre de la Transnistrie d’aujourd’hui. Dans la même veine, rappelons encore l’incursion hostile de 1924, lorsque des agents soviétiques pénétreront dans la région de Tatar-Bunar, située au sud de la Bessarabie, où ils réussiront à provoquer une rébellion paysanne, et à proclamer l’instauration du pouvoir des soviets en Bessarabie. Ces actions montrent à profusion l’hostilité du pouvoir soviétique à tout règlement amiable des différends qui l’opposait au royaume de Roumanie de l’époque, du moins pas avant d’avoir réussi à récupérer les territoires initialement annexés par la Russie du Tsar.
En dépit de cette évidence, la diplomatie roumaine ne baisse pas définitivement les bras, et au début des années 30, Nicolae Titulescu, ministre roumain des Affaires étrangères, reprend les négociations. Ioan Scurtu :« Certes, l’Union soviétique n’avait pas oublié ses objectifs ni ses griefs à l’égard de la Roumanie, et ne voulait pas abandonner sa déclaration de 1920. D’un autre côté, Titulescu estimait que la Roumanie pouvait très bien se passer de l’aval des Soviétiques en ce qui concerne l’acte d’union de la Bessarabie avec la Roumanie. D’autant qu’il s’agissait de l’expression de la volonté populaire des habitants de cette province historique et que finalement, Moscou devait se résoudre à s’adapter à ces nouvelles réalités. Certes, Titulescu a essayé d’obtenir des Soviétiques la reconnaissance des frontières communes. A cette fin, il a négocié avec le commissaire soviétique aux Affaires étrangères, Maxime Litvinov. Résultat : le projet d’un traité d’assistance mutuelle, où la frontière entre les deux Etats, située sur le Dniestr, était mentionnée à 4 reprises ».
Les illusions roumaines voleront néanmoins en éclats à l’été 1940, suite à l’effondrement du front français devant les coups de boutoir de la Wehrmacht. Le nouvel ordre européen semblait dorénavant dicté par le seul couple soviéto-allemand, qui pouvait régner sans partage sur l’ensemble du continent, suite au pacte germano-soviétique, conclu le 23 août 1939. Les peuples d’Europe centrale et de l’Est feront, les premiers, les frais de ces arrangements. Une bonne partie des Roumains, des Polonais, et encore les Lituaniens, les Lettons et les Estoniens tomberont sous la coupe de Moscou, du moins jusqu’au début de la guerre qui opposera, dès 1941, l’Allemagne à l’Union soviétique. (Trad. Ionut Jugureanu)
Într-o atmosferă de gheaţă, lui Gheorghe Davidescu îi este înmânat un ultimatum prin care Uniunea Sovietică cerea imperativ României să îi predea pur şi simplu Basarabia şi nordul Bucovinei. Termenii ultimatumului sunt extrem de duri iar în document sunt vehiculate tot felul de aberaţii istorice. Molotov începuse de ceva timp atacul retoric împotriva României, în paralel cu avansul militar înregistrat de aliatul de atunci al sovieticilor, Germania hitleristă, pe frontul de Vest. Era, aşadar, un moment de care Uniunea Sovietică îşi propunea să profite, totul conform Pactului Molotov-Ribbentrop care consfinţea prietenia Moscova-Berlin.
Numit Pact de neagresiune, tratatul ruso-german a fost semnat la 23 august 1939. În baza acestei înţelegeri, Germania nazistă şi Rusia comunistă au pornit la împărţirea lumii. După numai o săptămână, Germania a atacat Polonia, declanşând Al Doilea Război Mondial. În acelaşi timp, şi Uniunea Sovietică a invadat Polonia şi a încercuit republicile baltice, Estonia, Letonia şi Lituania. Luna iunie de acum 80 de ani a fost un moment teribil în istoria Europei. La 15 şi 16 iunie 1940, armata sovietică a invadat pur şi simplu cele trei mici republici baltice iar în Vest, Franţa capitula în războiul cu Germania.
Armistiţiul intră în vigoare la 25 iunie iar, a doua zi, Uniunea Sovietică cere României, ultimativ, două regiuni ale sale. Mai târziu se va descoperi că totul era conform unei înţelegeri secrete stabilite de cele două puteri dictatoriale odată cu Pactul de neagresiune. În noaptea zilei de 26 iunie, România s-a trezit singură în faţa unei ameninţări mortale, pe care nu o înţelegea deplin. Germania nazistă nu şi-a propus nicio clipă să ia apărarea României. La începutul lunii iunie, Berlinul chiar comunicase Bucureştiului că, dacă vrea să beneficieze de garanţii din partea Reichului, trebuie să înceapă negocieri cu Uniunea Sovietică.
Numai că Moscova nu accepta nicio negociere şi credea doar în forţa invaziei militare. Cât valorau şi garanţiile Reichului, avea să vadă România peste numai două luni de la Ultimatumul sovietic şi un an de la Pactul de neagresiune încheiat cu sovieticii. În august 1940, Germania a arbitrat” Diktatul de la Viena prin care, un alt vecin, Ungaria, avea să cotropească o altă regiune a României, partea de nord a Transilvaniei.
Aşadar, în iunie 1940, România se afla singură în faţa revendicărilor revizioniste ale unor vecini, susţinute de înţelegeri întunecate între marile puteri. Răspunsul românilor, care erau de acord să înceapă negocieri, a fost urmat de un al doilea ultimatum, în termeni fără echivoc: predarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, după o hartă transmisă de Moscova, şi evacuarea armatei şi a administraţiei în numai patru zile. De fapt, plecarea românilor s-a transformat într-un haos dramatic, o adevărată tragedie umanitară.
Armata sovietică, sprijinită de bande locale, s-a dedat la provocări, jafuri şi crime. Administraţia, oficialii statului român şi armata regală au fost hărţuiţi în permanenţă şi mulţi români au fost ucişi. Şiruri lungi de refugiaţi s-au îndreptat cu disperare spre Prut, noua frontieră stabilită de Stalin. La fel s-au petrecut lucrurile şi în Bucovina, tăiată în două de graniţa impusă de Ultimatumul lui Molotov. Armata română a avut ordin să nu tragă, să nu fie atrasă în provocări care ar fi permis agravarea situaţiei. Dar suferinţele nu se încheiaseră.
În acelaşi teribil an 1940, România mai avea să cedeze Ungariei nordul Ardealului şi Bulgariei, sudul Dobrogei. Din nou, armata şi administraţia sunt retrase şi oamenii se refugiază în grabă, cu nenumărate suferinţe şi drame. La orizont, însă, sumbru şi sinistru, se arăta războiul.
Cel de-al doilea război mondial s-a
terminat pentru jumătatea de est a Europei, deci și a României, cu ocupația
sovietică. În decursul conflictului, în Uniunea Sovietică au murit sute de mii
de militari români în luptă, alte zeci de mii de prizonieri găsindu-și
sfârșitul în lagăre sau rămânând victime necunoscute. Pentru recuperarea
memoriei românilor dispăruți în cel de-al doilea război mondial pe frontul de
est, ambasada României în Federația Rusă a publicat o listă cu prizonieri
militari români morți în detenție în URSS. Pe listă sunt însă și civili
identificați în arhivele ruse.
Vasile Soare, ambasadorul României la
Moscova, a condus investigațiile de recuperare: În săptămâna dinaintea Paștilor din acest an, noi cei de la
ambasada României la Moscova am reușit o premieră pentru istoriografia română.
Și anume publicarea unei liste integrale, maximum ce s-a putut găsi în arhivele
ruse, a prizonierilor români de război și internați civili din România care au
decedat în lagărele de pe teritoriul actual al Federației Ruse. Ei au fost
înhumați în zona lagărelor respective între 1941 și 1956. Este vorba de un
număr de 20.718 români, majoritatea prizonieri de război, deci militari.
Efortul a fost susținut și căutarea
prizonierilor români morți a durat mai mult de un deceniu. Vasile Soare a explicat într-un interviu
acordat corespondentului Radio România la Moscova, Alexandr Beleavski, proveniența numărului și statutul deținuților care se
află pe listă.
Este un număr
pe care de zece ani ne străduim să-l întregim. Anul trecut am publicat o
jumătate într-o primă parte, peste 10.000 de nume, iar acum am reușit să
închidem această listă adăugând încă aproximativ 11.000 de nume. Vorbim
exclusiv despre captivi, nu cei care au căzut pe front la Stalingrad sau la
Cotul Donului, vorbim despre cei care au supraviețuit marilor bătălii, care au
fost capturați și au devenit prizonieri de război. Dar avem și o parte de
persoane civile, în speță vorbim de etnicii germani care au fost deportați în
ianuarie-februarie 1945. Atunci au fost ridicați din România, cu puțin înainte
de finalul celui de-al doilea război mondial, când un număr important de
persoane de etnie germană au fost ridicate forțat din Europa Centrală și de
Est. Cei mai mulți au fost ridicați din România, aproximativ 70.000 de
persoane, din care în jur de 8.000 de persoane au murit în batalioanele de muncă
și în lagărele sovietice.
În tumultul războiului au fost multe
necunoscute și posterității i-a revenit misiunea să le clarifice, atât cât a
fost posibil. Vasile Soare a povestit odiseea prizonierilor români în URSS din
anii ’40.
Ei au început să ajungă în
lagărele sovietice chiar din 1941, primii dintre ei. A urmat majoritatea în
1942 avem peste 100.000 de oameni, o cifră foarte mare, chiar și după 23 august
1944 și ulterior chiar și după octombrie 1944. Este greu de identificat o cifră
exactă, dar noi apreciem din tot ce am găsit în arhive la 236.000 de ostași
români prizonieri. Un număr în jur de 65.000 se pare că au murit în lagăre. Noi
acum știm exact ce am publicat și ce am găsit în arhivele ruse, pe cei
aproximativ 21.000. După bătăliile de la Stalingrad-Cotul Donului din noiembrie
1942 până în spre martie-aprilie 1943 nu s-au făcut înregistrări la sosirea eșaloanelor
de prizonieri de război străini în lagărele sovietice. Deci sunt mii și zeci de
mii de oameni care n-au fost înregistrați niciodată. De aceea apare această
diferență de numere. Față de numerele pe care le indică statistica oficială
rusă referitoare la prizonierii de război români de 15.435 de morți noi am mai
găsit și în alte arhive un număr sporit. Când am pus cap la cap toate aceste
numere am văzut că era vorba de militari diferiți, deci totalul este numărul de
20.718.
Numele a 40.000 de prizonieri de
război români a rămas necunoscut. Vasile Soare a rezumat dificultățile muncii
de arhive: Am pornit la ceea
ce a fost cel mai complicat, la descifrarea scrisului. Totul s-a consemnat
olograf, soldații sovietici din lagăre consemnau și înregistrau prizonierii
străini după ureche. Desigur că am întâlnit foarte multe greșeli, greul a fost
să descifrăm numele prizonierilor. Am intenționat să publicăm lista de Crăciun,
în 2019, dar nu am reușit înainte de împlinirea a 75 de ani de la încheierea celui
de-al doilea război mondial să finalizăm această listă și am reușit.
Lista conține numele, prenumele,
prenumele tatălui militarului, data nașterii militarului, lagărul în care a
fost deținut și data morții. Mai există și o anexă cu indicarea tuturor lagărelor,
a spitalelor speciale NKVD și a batalioanelor de muncă în care au fost
internați civili deportați. De la apariția listei, mulți români și-au regăsit
rudele după listă, și-au regăsit bunicii și străbunicii, ceea ce a suscitat o
mare emoție. În plus față de identificarea în arhive și pe teren a românilor
morți în Rusia, ambasada României duce o campanie pentru memorializarea
locurilor în care au pierit oamenii acum aproape 80 de ani. Până în prezent, pe
teritoriul Federației Ruse au fost ridicate 34 de monumente pentru comemorarea
românilor morți, unele din aceste monumente fiind amenajate și putând fi
vizitate. Multe locuri unde au pierit românii au dispărut, în timp, dar multe
au fost recuperate pentru a fi memorializate.
În vara anului 1940 începea prăbușirea României Mari prin două note ultimative adresate de guvernul sovietic celui român. Uniunea Sovietică cerea României cedarea Basarabiei pe care o considera teritoriu propriu răpit de România în 1918 și cerea drept compensație și partea de nord a Bucovinei. Cererile sovietice erau absurde deoarece Basarabia se unise cu România beneficiind de dreptul de autodeterminare pe care îl dăduse revoluția bolșevică popoarelor din Rusia țaristă și în deplină voință a românilor de acolo.
Timpul relativ scurt de două zile dat de sovietici pentru retragerea autorităților militare și civile române din Basarabia a dus la apariția unei tensiuni și derute generale în rândul românilor. În acea degringoladă s-a produs și un masacru împotriva unui grup de oameni în orașul Galați, dintre care mulți erau evrei, istoricii considerând acel episod încă o manifestare a climatului de ură și violență în care se zbătea Europa sfârșitului anilor 1930. Istoricul Adrian Cioflâncă, directorul Centrului de Studiere a Istoriei Evreilor din România, a legat masacrarea evreilor de la Galați de pe data de 30 iunie 1940 de climatul în care au fost pierdute Basarabia și Bucovina de Nord: ”Cedarea teritoriilor în 1940 a fost o consecință a Pactului Ribbentrop-Molotov și este interesant că din cele două ultimatumuri date de sovietici apare un episod interesant care joacă un rol și în timpul pogromului de la Dorohoi, care are loc o zi mai târziu decât masacrul de la Galați, cât și în timpul masacrului de la Galați.
Ministrul României la Moscova Gheorghe Davidescu nu a vrut să ia harta cu delimitările teritoriilor revendicate de sovietici. Acest refuz a creat confuzie mai ales în partea de nord a României pentru că autoritățile din Dorohoi nu știau dacă sovieticii se vor opri înainte de oraș sau vor intra în oraș. Panica a jucat un rol în tensiunea care a dus la pogromul din 1 iulie. La fel și în Galați, așa cum vedem din notele serviciilor de informații, din zvonistica transmisă din gură în gură de refugiații basarabeni exista cvasi-convingerea că Galațiul va fi ocupat de sovietici. Această panică a apărut pentru că nu s-a transmis din capul locului care vor fi limitele la care se vor opri sovieticii.”
Rapoartele Ministerului de Interne menționează haosul din timpul retragerii căruia i se asociază comiterea de jafuri, aruncarea unor evrei din trenuri și execuții sumare. Dar arhivele menționează și umilințele la care a fost supusă armata română în timpul retragerii, cu ofițeri degradați, militari scuipați și loviți, câțiva dintre militari fiind chiar uciși. În acel cadru, masacrul de la Galați a fost relatat de presa vremii într-un stil sec. Se vorbea despre un atac comunist care ar fi fost organizat în zona gării și se justifica astfel intervenția militarilor. În afara climatului antisemit din epocă, Adrian Cioflâncă a menționat drept cauză a masacrului de la Galați și panica stârnită de mișcările rapide ale armatei sovietice și comportamentul plin de ură al unor localnici: ”A doua cauză care explică panica din teren a fost aceea că sovieticii au înaintat mai repede decât anunțaseră în planul de ofensivă militară în nordul Bucovinei și în Basarabia. Trupele române care erau foarte slab mecanizate foloseau într-o mare măsură căruțe și cai ori mergeau pe jos, au fost ajunse din urmă de unitățile mecanizate sovietice sau de desanturile de parașutiști.
Deja din 29 iunie sovieticii ocupaseră Reniul și Bolgradul prin desant, trupele române fiind încă în zone centrale din Basarabia. Aceasta a contruibuit suplimentar la panica refugiaților pentru că în gara Bolgrad au fost prins întregul convoi cu refugiați, cel puțin 4 trenuri, în portul Reni fiind mai multe vapoare interceptate de sovietici. Localnicii au prins curaj la vederea noii autorități instalate, unii pentru a se angaja in jafuri sau în critica autorităților române. Sovieticii au oprit trenurile ceea ce a stârnit o panică și mai mare. Toate spaimele, zvonurile, informațiile greșite purtate din gură în gură sunt aduse la Galați și ele au contribuit la creșterea tensiunii.”
În acele condiții, în orașul Galați se înregistra o mișcare de intersectare a fluxului oamenilor care voiau să treacă Prutul în sensuri contrare, refugiații din Basarabia treceau în România în timp ce alte persoane voiau să treacă în Basarabia ocupată de sovietici. Fluxurile de refugiați se adunau în zona gării și autoritățile locale au reușit în timp scurt să înființeze un punct de trecere a frontierei.
Odată înființat acel punct de trecere a frontierei, autoritățile decid să-i vămuiască pe cei care părăseau România. Pe un teren viran, s-a construit un fel de lagăr pentru a-i aduna pe cei care voiau să treacă în URSS, păziți de un regiment de marinari. În urma unui conflict spontan între o familie și un marinar acesta trage un foc de avertisment iar paza lagărului consideră că se trage asupra ei din lagăr. Se dă ordinul pentru deschiderea focului împotriva celor din lagăr iar rezultatul este uciderea unui număr curpins între câteva zeci și 400 de oameni, între ei fiind și mulți evrei.
Masacrul de la Galați a fost efectul tragic al combinației între un climat de ură, zvonistică și o întâmplarea spontană. A fost, pentru toți, sfârșitul omeniei.
En 1956, 3 ans après la mort de Joseph Vissarionovich Staline, le nouveau leader soviétique, Nikita Khrouchtchev, condamnait les excès de la politique menée par le premier et prônait une autre politique. Son discours, connu comme le rapport du XXe congrès du Parti communiste de l’URSS du mois de février, document resté secret, allait être considéré comme le début de la déstalinisation. Khrouchtchev y dénonçait les pratiques ayant permis des crimes atroces, parmi les victimes figurant aussi plusieurs membres dévoués du parti et dont la fidélité envers Staline n’avait jamais été mise en doute.
Toutefois, le rapport de Khrouchtchev dénonçait les seuls crimes de Staline contre les activistes du parti et de l’Etat, passant sous silence les crimes de masse commis par le régime stalinien. Les pays du bloc socialiste ont réservé un accueil différent à ce rapport. Alors que certains d’entre eux tentaient timidement de petites réformes, d’autres maintenaient la ligne dure du socialisme qu’ils avaient adoptée après 1945. Les contestataires de la déstalinisation entamée par Khrouchtchev saisirent l’occasion de la révolte anticommuniste qui a éclaté à l’automne 1956 en Hongrie pour montrer les risques que l’on courait en cas de politique socialiste plus détendue.
En Roumanie, les échos du discours de Khrouchtchev ont été contradictoires, en ce se sens que le dirigeant stalinien Gheorghe Gheorghiu-Dej a maintenu sa position, au détriment de ses opposants, Miron Constantinescu et Iosif Chişinevschi. En 2002, dans une interview pour le Centre d’Histoire orale de la Radiodiffusion roumaine, Ştefan Bârlea racontait qu’en 1957, en sa qualité d’activiste du parti, chargé de la Jeunesse, il avait participé à la réunion pendant laquelle on avait débattu des positions exprimées par Miron Constantinescu et Iosif Chişinevschi contre Dej. Aux réunions où l’on devait décider des mesures organisationnelles ne pouvaient participer que les membres du Bureau politique, précisait Ştefan Bârlea. : « A la deuxième réunion à laquelle j’ai participé, Gheorghiu-Dej s’est absenté. C’est Nicolae Ceauşescu qui a présidé les travaux. Y étaient présents aussi Constantin Pârvulescu et quatre autres membres importants, ainsi que Liouba Chişinevschi, la femme de Iosif Chişinevschi, elle aussi impliquée dans ce conflit. Les deux contestataires, Constantinescu et Chişinevschi, n’étaient pas là. Ceauşescu a présenté la situation, secondé par Pârvulescu. J’oubliais de mentionner Alexandru Moghioroş et surtout l’acteur principal, Petre Borilă. Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu, Iosif Chişinevschi et Petre Borilă avaient compté parmi les participants à la réunion tenue à Moscou pendant laquelle Khrouchtchev avait dénoncé le culte de la personnalité construit autour de Staline. De l’avis de Constantinescu et de Chişinevschi, le culte de la personnalité commençait à se manifester en Roumanie aussi. Ils ont même affirmé que même Gheorghiu-Dej n’y était pas étranger, propos mal digérés par Borilă, qui les a rejetés. »
La lutte pour le pouvoir menée au sommet du parti était certes acerbe, mais elle n’allait plus jusqu’à la liquidation physique, comme cela était arrivé du temps de Staline. Ceci étant, l’intellectuel Miron Constantinescu et son camarade Iosif Chişinevschi n’eurent à subir que le blâme et la démission des hautes fonctions qu’ils détenaient. Ştefan Bârlea: « A l’insu de Gheorghiu-Dej, les deux sont allés faire du prosélytisme au sein du Bureau politique. Ils ont cherché à gagner à leur cause Constantin Pârvulescu et Moghioroş, sans pour autant y parvenir. La situation n’a pas tardé à être mise en débat au sein du Bureau politique. Gheorghiu-Dej avait l’air d’être mis devant le fait accompli. Pârvulescu et Moghioroş ayant pris leurs distances, Miron Constantinescu et Iosif Chişinevschi se retrouvèrent isolés. Comme Miron Constantinescu s’était exprimé de manière irrévérencieuse à l’égard de Gheorghiu-Dej même devant Staline, lorsqu’il avait été question de l’évincement d’Ana Pauker, Dej a assez violemment réagi. Il a donc décidé de soumettre ce problème au plénum du Comité central. Nous avons appris du jeune Ceauşescu qu’il avait été décidé que Miron Constantinescu et Iosif Chişinevschi informent la réunion plénière de la manière dont ils avaient conçu le rapport destiné au Bureau politique. Autrement dit, on les poussait à se démasquer eux-mêmes. Il fut décidé de les écarter du Comité central et des fonctions qu’ils occupaient. Miron Constantinescu avait été un proche collaborateur de Gheorghiu-Dej et détenu des fonctions importantes au sein du parti. Miron Constantinescu et Iosif Chişinevschi ont donc échoué dans leur lutte pour le pouvoir, Gheorghiu-Dej s’étant avéré plus habile. »
Pour conclure, disons que la déstalinisation n’a pas eu de très grands échos en Roumanie. Le fait que Gheorghe Gheorghiu-Dej ait maintenu intacte sa position de leader suprême en dit long. L’effet le plus important de la déstalinisation reste le retrait des troupes soviétiques, en 1958, événement qui n’a pas pour autant marqué un tournant dans l’évolution ultérieure de la Roumanie.