Radio România Internațional

Category: Focus

  • Războiul, atunci și acum

    Războiul, atunci și acum

    Bombele cad peste case, omorând civili, tineri și bătrâni, copii și părinții lor. Oamenii aleargă să se ascundă, să scape cu viață. Alții se pregătesc să intervină, să îi salveze pe cei prinși sub dărâmături. În jur, clădirile sunt prăbușite sau atârnă în aer, rupte de explozii. Teribila descriere este valabilă și după 85 de ani. Așa a fost în septembrie 1939, când a început Al Doilea Război Mondial, așa este și acum, în Ucraina, la doi ani după ce Rusia a atacat Ucraina. La 1 septembrie 1939, Germania lui Hitler a atacat Polonia, a invadat-o cu trupe și a bombardat-o, cum a făcut Rusia cu Ucraina, la 24 februarie 2022. Unii istorici consideră că războiul Rusiei împotriva Ucrainei a început în 2014, când Moscova a luat pur și simplu Crimeea de la Ucraina, fără vreo reacție semnificativă a Occidentului democrat.

    La fel, în 1938, Hitler dezmembrase Cehoslovacia, după ce premierii francez și britanic își dăduseră acordul pentru asta, la Munchen. În 2022, Moscova invoca problema etnicilor ruși din Ucraina. În 1938, Hitler se folosise de etnicii germani din Cehoslovacia pentru a distruge această țară. Pasul următor, făcut de tandemul Hitler-Stalin, i-a găsit pe occidentali mai pregătiți. Ideea atacării Poloniei și împărțirea ei pur și simplu între Moscova și Berlin a fost anunțată ca un motiv de război, chiar dacă reacția militară a Franței și a Marii Britanii a întârziat catastrofal de mult. Prinsă ca într-un clește de atacul german și de cel sovietic, Polonia luptă eroic dar nu are nicio șansă. Cu o săptămână înainte de începerea războiului, cele două dictaturi ideologice ce ar fi trebuit să fie opuse, își împărțiseră sferele de interes și promiseseră să nu se agreseze. Franța și Marea Britanie se țin de cuvânt, de această dată, și declară război Germaniei, spre surpriza lui Hitler, care se obișnuise ca democrațiile vestice să nu îl deranjeze în pornirile lui belicoase. Deși a întârziat, implicarea militară a celor doi garanți ai democrației și libertății a dat peste cap planurile agresorilor. Așa a fost acum 85 de ani.

    În prezent, în lumina unor aproximative asemănări, democrațiile care participă la viața internațională a omenirii pe baza legi și păcii, sprijină efortul militar al Ucrainei cu multă reticență și reținere. Deși a început războiul în co-beligeranță cu agresorul german, Uniunea Sovietică s-a trezit și ea atacată, în 1941. Intrând în ecuația celor care luptau cu Hitler, Moscova primește un ajutor material substanțial din America. În banii de astăzi, ar fi cam 180 de miliarde de dolari. Printre altele, este vorba 14 mii de avioane, 13 mii de tancuri, 400 de mii de celebrele jeepuri, milioane de tone de alimente și petrol. Totul cu aprobarea unei legi, adoptată democratic la Washington. Ajutorul a durat până în ultima zi a războiului, care s-a întâmplat să fie 2 septembrie 1945. Astfel, putem spune că Al Doilea Război Mondial a durat 6 ani și o zi. La final, Moscova nu se afla în tabăra învinșilor, alături de Germania împreună cu care începuse războiul. Din 1941, lupta împotriva lor, eroic, cu pierderi uriașe, dar de partea binelui, care a ieșit învingător. 85 de ani mai târziu, un urmaș al lui Stalin, din același bolșevic partid cu el, bombardează un stat independent, pe care l-a invadat cu armata sa. Sunt foarte multe detalii care pot fi evocate și atunci, și acum. Inclusiv faptul că multe dintre ele nu păreau a anunța intențiile hegemoniste și genocidare ale lui Hitler ce au dus la șase ani de război, care a răvășit întreaga planetă.

  • Olimpiada

    Olimpiada

    Acă pari s’hibă ună antribari di cilimeanu, neise, tutu ţi s’faţi cu olimpiada cându s’bitisescu antriţerli sportivi olimpiţi? Multu kirou număseamu olimpiadă pritu aesti antriţeri, deapoa nviţaiu că zborlu ti olimpiadă spuni ti kirolu anamisa di dauă antriteri olimpiţi. Cu alti zboară, cându ahurhescu competițiile s’bitiseaşti olimpiada. Deapoa, cându s’bitisescu antriţerli sportivi, ahurheaşti ună nauă olimpiadă.

    Tru limba română suntu dauli noimi, și aţea di agiocuri olimpiţi, și kirolu anamisa di aestea. Tu kirolu di tora, aestu interval easti di patru añi. Prezentul aduţi tu mengă și spunearea di polimu, opțiuni uminească scăndille la cari suţiitatea uminească s’apleacă cătă ea di căndu s’amintă. Mitologhia gărţească antică, ună turlie di instrucțiuni di ufiliseari a agiocurloru olimpiţi, spuni că antriţerli sportivi di sumu Olimpu dănăsea polimili. Cu alti zboară, tru loc să s’vatămă unu-alantu, atlețllii s’antriţea tru sporturi.

    Agiocurli olimpiţi moderni, nkisiti di Comitetlu internațional thimilliusitu sumu cumăndusearea-a baronlui Pierre de Coubertin, nu putură s’bagă tu practico aestu lucru, nica ş’ma multu trapsiră di itia a polimiloru, maxusu a aţiloru dauă mondiali. S’nu agărşimu că edițiili ditu 1916, 1940 și 1944 fură curmati, neise nu s’ţănură di itia a polimiloru mondiali ţi eara tu mplină dizvărteari. Tru 1916, agiocurli olimpiţi lipsea s’ţănă tru Ghirmănie. Tăş după 20 añi aestu lucru eara di căbuli să s’facă. Ama Hitler, vinitu la puteare tru 1933, dimănda di cabaia kiro a lui planuri ti polimu. Tru 2008, tamamu tu dzuua di 8 di agustu, când la Beijing ahurhea agiocurli olimpiţi, ahurhea ună naua hopă di frontu anamisa di Rusia și Georgia. Tru 2014, alikearea ali Crimeei di cătră Rusia pari s’hibă ună provă ditu Agiocurli Olimpiţi di Iarnă di Soci, cari s’dizvărtea tamamu atumţea. Fu adusă aminti ună ananghi di securitate a agiocurloru olimpiţi ditu localitatea Soci, ţi easti la ñică distanță, tru bazinlu ali Amarea Lae, că askerea arusă s’prillea controlu aliştei reghiuni ditu cratlu Ucraina, independentu, membru al ONU. Comunitatea internațională nu avu dotu vără reacție, niţi barimu nu deadi noti tră aestă operațiune contra-a spiritlui olimpic și a tutulor reglementărloru internaționali.

    Tu aestu kiro, agiocurli olimpiţi s-dizvărtiră Paris ama nu cu vinita a sportivilor ditu Rusia și Ucraina, văsili stipsiti ti aputrusearea şi măkilipsirea ali Ucraină, tu kirolu di ma ninti, neise cama di doi añi și giumitati. Dimi, tamamu di 900 di dzăli, umpluti tu dzuua anda s’ncllidea antriţerli sportivi ţi lipsea s’curmă tamamu polimili. Polimlu nkisitu di Rusia tru Ucraina nu s-dănăsi ici vără minută. Nica ş’ma multu, bitisearea-a antriţerloru olimpiţi di Paris fu nsimnată di Rusia cu năi bombardamente criminale contra-a Kievlui, capitala ali Ucraina. Olimpiada, perioada anamisa di dauă irini olimpiţi, să spuni lăhtăroasă, cu polimi și zñii-aspărdzeri ţi lipsea s’hibă curmati di mltu kiro ditu practicolu ali suţiitati uminească.

    Autoru: Marius Tiţa
    Armănipsearea: Taşcu Lala

  • Olimpiada

    Olimpiada

    Deși ar părea o întrebare copilărească, totuși ce se întâmplă cu olimpiada când se încheie întrecerile sportive olimpice? Mult timp numeam olimpiadă aceste întreceri, apoi am aflat că termenul de olimpiadă se referă la perioada dintre două întreceri olimpice. Altfel spus, când încep competițiile se încheie olimpiada. Apoi, când se încheie întrecerile sportive, începe o nouă olimpiadă.

    In limba română sunt acceptate ambele sensuri, și cel de jocuri olimpice, și cel de interval între acestea. In vremurile contemporane, acest interval este de patru ani. Prezentul aduce în atenție și noțiunea de război, opțiune umană sinucigașă la care societatea umană se dedă cam de când a s-a născut. Mitologia greacă antică, un fel de instrucțiuni de folosire a jocurilor olimpice, spune că întrecerile sportive de sub Olimp opreau războaiele. Altfel spus, înloc sa se omoare între ei, atleții să se întreacă în sporturi.

    Jocurile olimpice moderne, pornite de Comitetul internațional creat sub conducerea baronului Pierre de Coubertin, nu au reușit să aplice acest principiu, dimpotrivă au avut de suferit din cauza războaielor, mai ales a celor două mondiale. Să nu uitam că edițiile din 1916, 1940 și 1944 au fost anulate chiar din cauza războaielor mondiale aflate în plina desfășurare. In 1916, jocurile olimpice urmau să se desfășoare în Germania. De abia după 20 de ani acest lucru era posibil. Dar Hitler, venit la putere în 1933, deja își anunța planurile belicoase. In 2008, chiar in ziua de 8 august, când la Beijing începeau jocurile olimpice, începea o noua rundă de front între Rusia și Georgia. In 2014, anexarea Crimeei de către Rusia pare a fi o probă din Jocurile Olimpice de Iarnă de la Soci, care se desfășurau tocmai atunci. A fost chiar invocată o nevoie de securitate a jocurilor olimpice din localitatea Soci, aflată la mică distanță, in bazinul Mării Negre, ca armata rusă să preia controlul acestei regiuni din cuprinsul statului Ucraina, independent, membru al ONU. Comunitatea internațională a fost lipsită de reacție, nici măcar nu a dat note pentru această operațiune împotriva spiritului olimpic și a tuturor reglementărilor internaționale.

    In prezent, jocurile olimpice s-au desfășurat la Paris în lipsa sportivilor din Rusia și Ucraina, țări vinovate de invadarea și masacrarea Ucrainei, acum mai bine de doi ani și jumătate. De fapt, de exact 900 de zile, împlinite in ziua închiderii întrecerilor sportive ce ar fi trebuit să pună capăt războaielor. Războiul declanșat de Rusia în Ucraina nu s-a oprit o clipă. Mai mult, încheierea întrecerilor olimpice de la Paris a fost marcată de Rusia cu noi bombardamente criminale împotriva Kievului, capitala Ucrainei. Olimpiada, perioada dintre două păci olimpice, se anunță teribilă, cu războaie și distrugeri ce ar fi trebuit să dispară de mult timp din practica societății umane.

  • Nu ari nădie tră irine

    Nu ari nădie tră irine

    Nu mata băneadză oamiñi cari s-aibă vidzută iriñea tu Orientulu di Aproapea.
    Și antribarea desi fu vără oară iriñe tru aestă reghiuni easti cu ndriptati băgată. Neise, tru spunerli istoriţi, vărnăoară oamiñilli nu au bănată tru irini, totna ave un loc pi Terra iu oamiñilli s’alumta şi s’vătăma. Jurnaliștilli nkisescu, tru analiza catastisillei, di la planlu ONU di ampărţari ditu 1947. Pari aplo aestă catandisi andicra di ţi s’feaţi dupu Protlu Polimu Mondial. Fapta că Imperiul Otoman, cari stăpuea aestă reghiuni, fu tru tăburea a aţiloru azvimţă, adusi dininti prublema ti ampărtarea a născăntoru ţerclliuri di influență tru ună reghiune tru cari harta ş-adutea dipu pţănu cu aţea ţi easti tora. Neo-otomanismul pripusu di prezidentulu nturţescu ditu aestu kiro agiundzi s’hibă ună acțiune revizionistă cu ună amănari di un secol. Iarapoi istoria aliştei reghiuni zburaşti tră turţă, tru un kiro cându statili arabi nu eara, canda ti ună puteari anăkisitoari ţi nu easti lişoru ti străxeari.

    Di suti di añi, turţălli anăkisiră şi călcară locărli anvărliga di Amarea Mediterana, pi cari tora li lugursescu ca hiinda cu ndriptati tru sfera-a lor di influență. Easti și ună turlie di purtaticu colonialistu ditu aestu kiro ama fără elementi di năutati ică orighinalitati. Fapta aplo că, aoa şi ndauă secole, pi vără locu ditu Europa, Asia ică Africa stăpuiră turţălli pari tra s’hibă argumentulu nai ma vărtosu tră len turlii di căftări. Neise, prinţipiulu nai ma di simasie easti apartenența la idyea pisti islamică, cata cum majoritatea babageană a araghiloru mintiţ ndreptu ică indirectu, tru evenimentili ditu Orientulu di Aproapea. Acă aputrusearea otomană nu ari ici ţiva ţi s’nă arisească tru aduţerli aminti ti ea, tora andruparea nturţească a cauzăllei palestinieană va ta s’hibă ca un thimelliu.

    Ama niţi ditu Turchie nu s’fuvirseaşti cu irinea, di itia că, nu ari altă cali, că maş aţea cu polimlu. Di itia că, tru Orientul di Aproapea, tută lumea fuvirseaşti nesie lumea tută. Ditu 7 di sumedru, cându ţivillii araghi vătămară cama 1.200 di israelieni, topili şi vătămărli yinu dăldză-dăldză, ditu tuti locărli. Apandisea-a Israelui u alăxi Gaza tru un locu pârjilitu, mplinu di arvuluseri și di murminţă. Rachetili și dronile azboairă di atumţea locărli tuti, tru şi di cătă Israel, ditu Gaza, ditu sudlu a Libanului, di cătă Iran, di cătă aribelli houthi ditu Yemen. Tru spațlu a aguderloru di tamam, Israelu aduţi acțiuni suprinzătoare și cadealihea ti ciudie pritu rezultati.

    Tora ma ninti, liderlu Hamas, inamiclu ditu Gaza, fu vătămatu tru ună explozie faptă tamamu Teheran, tu capitala a marlui sponsor a minărloru anti-israeliene, Iranlu. El eara dus ta s’llia parti ti băgarea pi ipotisi a năului prezidentu a Iranlui, cari yini s’lu alăxească pi atelu ţi muri pritu cădearea a helicopterlui tru cari eara. Victimili ti arăzbunari suntu, tora, cu dzăţli di ñilli, ditu ma multi văsilii iarapoi multi di eali suntu personaje cu anami ti populu şi alumta a loru.

    Irinea nu ari să s’veadă di itia a lăhtăroasăllei ceamaună, cu alumta ţi s’faţi pi tuti fronturli vidzuti şi nividzuti, cu multi victimi. Tru aestă alumtari s’poati că irinea s’nu hibă pricănăscută, cara va s’alăncească vărăoară tru calea a apufusitorloru di bană şi di moarti. S’umplu 10 meşi di la ataca contra a Israelui, deapoa, cama di 300 di dzăli di cându născănţă oamiñi suntu tru captivitati iarapoi alță suntu bombardaț cabaia multu. Iţi rachetă arcată tru alumtă cadi tru ună zonă sensibilă. Israelieañilli agudescu căsăbadzlli ditu Gaza, militanțăllii Hamas amină, căndu ş’căndu, rachete tu căsăbadzlli israelieañi, maxus tu Tel Avivlu.

    Idyealui, ama di cătă tu dată, amină și pareia militantă yemenită. Ditu Apirită, moartea balistică yini ndreptu ditu Iran și caftă tut ţivillii ditu căsăbadz, ti ună hăiri cătu cama mari cu aminarea. Ună rachetă aminată ditu sudlu a Libanlui, s’pari, cadi tru zona a Dzenurloru Golan, loati di la Siria, și vatămă cilimeañi drudzi, dimecu araghi muslimañi. Tru sudlu a Libanlui, văsilie ţi di cabaia kiro nu ari tru capu lideri politiţ, istoria zburaşti maş ti fănicadz anamisa di viţiñilli di ma ninti, tora ascumbusiţ tru tăburi şi askeri. Easti zori s’dai ună yilipseari ali iriñe ţi lipseaşti s’hibă păzărăpsită și construită tru Orientul di Aproapea, di itia că vărnu nu u va și s’fac gaereţ mortali, pănu di mardzină,neise, atea turlie că ea s’nu aibă vără nădie s’alăncească.

    Autoru: Marius Tiţa
    Armănipsearea: Taşcu Lala

  • Imposibila pace

    Imposibila pace

    Nu mai trăiesc oameni care să fi văzut pacea în Orientul Apropiat. Și întrebarea dacă a fost vreodată pace în această regiune este legitimă. De fapt, în termeni istorici, se poate spune că niciodată oamenii nu au trăit în pace, mereu a existat un loc pe Terra în care oamenii se luptau și se omorau. Jurnaliștii pornesc, în analiza situației, de la planul ONU de partiție din 1947. Pare simplă această situație față de ce a urmat Primului război Mondial. Faptul că Imperiul Otoman, care stăpânea această regiune, a fost în tabăra celor înfrânți, a pus problema unor împărțiri a sferelor de influență într-o regiune în care harta semăna extrem de puțin cu ceea ce este acum. Neo-otomanismul propus de actualul președinte turc devine o acțiune revizionistă cu o întârziere de un secol. Iar istoria acestei regiuni vorbește despre turci, într-o vreme când statele arabe nu existau, ca despre o putere cuceritoare deloc ușor de suportat.

    De sute de ani, turcii au cucerit și ocupat teritorii din jurul Mediteranei, pe care acum le consideră ca fiind de drept în sfera lor de influență. Este și un fel de comportament colonialist din aceste vremuri dar fără elemente de noutate sau originalitate. Simplul fapt că, în urmă cu secole, pe vreun pământ din Europa, Asia sau Africa au stăpânit turcii pare să fie argumentul cel mai solid pentru tot felul de revendicări. De fapt, principiul cel mai important este apartenența la aceeași religie islamică, precum majoritatea covârșitoare a arabilor implicați direct sau indirect, în evenimentele din Orientul Apropiat. Deși ocupația otomană nu are nimic plăcut în amintirea sa, acum susținerea turcă a cauzei palestiniene se vrea esențială.

    Dar nici din Turcia nu se amenință cu pacea, ci, inevitabil, cu războiul. Pentru că, în Orientul Apropiat, toată lumea amenință pe toată lumea. De la 7 octombrie, când civilii arabi au ucis peste 1.200 de israelieni, bombele și omorurile vin în valuri, din toate părțile. Reacția Israelului a transformat Gaza într-un pământ pârjolit, plin de ruine și de morminte. Rachetele și dronele zboară de atunci în toate părțile, spre și dinspre Israel, din Gaza, din sudul Libanului, dispre Iran, dispre rebelii houthi din Yemen. În spațiul loviturilor precise, Israelul aduce acțiuni suprinzătoare și de-a dreptul uimitoare prin rezultate.

    Recent, liderul Hamas, inamicul din Gaza, a fost ucis într-o explozie produs chiar în Teheran, capitala marelui sponsor al mișcărilor anti-israeliene, Iranul. El participa la învestirea noului președinte al Iranului, care vine să îl înlocuiască pe cel decedat în prăbușirea helicopterului în care se afla. Victimele de răzbunat sunt, acum, cu zecile de mii, din mai multe țări iar mulți dintre ele sunt personaje importante pentru poporul și lupta lor.

    Pacea devine imposibilă din cauza infernalei acutizări a conflictului, care se poartă pe toate fronturile văzute și nevăzute, cu extrem de multe victime. În această încrâncenare s-ar putea ca pacea să nu fie recunoscută, dacă va apărea vreodată în calea decidenților de viață și de moarte. Se împlinesc 10 luni de la atacul împotriva Israelului, peste 300 de zile de când unii oameni se află în captivitate iar alții sunt bombardați masiv. Orice rachetă aruncată în luptă cade într-o zonă sensibilă. Israelienii lovesc orașele din Gaza, militanții Hamas mai trimit, din când în când, rachete asupra orașelor israeliene, mai ales a Tel Avivului.

    La fel, dar dispre sud, procedează și grupul militant yemenit. Dinspre Răsărit, moartea balistică vine direct din Iran și caută tot civilii din orașe, pentru o eficiență cât mai mare. O rachetă trasă din sudul Libanului, se pare, cade în zona Înălțimilor Golan, luate de la Siria, și ucide copii druzi, adică arabi musulmani. În sudul Libanului, țară ce stă de mai mult timp fără lideri politici, istoria vorbește numai de masacre între foști vecini, acum grupați în tabere și armate. E greu să dai o definiție a păcii ce ar trebui negociată și construită în Orientul Apropiat, pentru că nimeni nu o vrea și se fac eforturi mortale ca ea să nu aibă nicio șansă.

  • NATO 75

    NATO 75

    Alăncitu tru 1949, căndu duñeaua ş-yinea tru ori după un lăhtărosu Polimu Mondial, NATO nu para avu parti di yiurtuseri hărăcoapi. Prota alianță militară la cari SUA loa parti tu kiro di irine, NATO fu thimilliusită căndu ună nauă turlie di polimu părea că ahurheaşti, tru muabetea ti năili ecuații di echilibru a putearillei tru plan internațional. Eara spus cu numa di Polimu Araţi ama scânteallili ţi putea s’nkisească cu ună nauă ceamaună mondiala alăncea iuţido tu lumi. Avea nkisită Criza a Berlinlui, prota ceamaună salami anamisa di aţelli di ma ninti aliaț, ankisită clasică di la un conflictu ideologhic faptu tru spațlu a fostului inamic ghirman, tora aputrusitu di aliaț. Ună apunti aeriană aproviziona Berlinlu, eara thimilliusitu cratlu Israel, dupu ună rezoluții a nauăllei alăncită Organizații a Națiunilor Unite.

    Planlu Marshall nsimna și el ahăndoasa ampărţari anamisa di aţeali dauă poluri mondiale di puteari, acă ş-pripunea s’ndrupască Europa cu gaeretea di reconstrucție postbelică. Comuniștilli chinezi s’aprukea di victoria cari, tamamu tru 1949, îlli făţea stăpâñi pi nai ma populată văsilie ditu lumi. Prinţipiul apufusitu di NATO faţi ditu eventuala atacă contra a unlui di tu statili membri ună atacă contra a tutăloru membrilor. A văsiliiloru cari avea simnată inițiativă priankisită a NATO, Tratatlu di Bruxelles, lă si adăvgară şi altili aşi că, tru apriiuru 1949, di debut, văsiliili membri ali NATO era SUA și Canada, ditu nordulu ali Americă, și statili di tu ascăpitata ali Europă Belgia, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Portugalia. Mutu ayoñea ahurhi tindearea ali Organizație cari kiverniseaşti Tratatlu a Atlanticlui di Nordu, simnatu Washington tru 1949. Tru 1952, pritu aderarea a niscăntoru văsilii cu un conflictu di multi seculi anamisa di eali, Gărţia și Turchia, NATO agiundzi s’aibă idyiulu sinuru cu URSS.

    Aderarea ali Ghirmănie Federală la NATO, tru 1955, îlli faţi pi sovietiţ s’thimilliusească şi elli ună idyea organizație, tut di securitate colectivă militară, număsită idyealui, Tratatlu di Varșovia. Prota yiurtuseari a unei decadi u află duñeaua ampărţătă inclusiv tru ligătură cu aflarea şi călcarea a Cosmoslui. Tru Cuba, reghimlu al Fidel Castro agiundzea la puteari ti un lungu kiro. Tru 1969, Neil Armstrong agiundzi pi Lună iarapoi armatili a văsiliiloru a Tratatlui di Varșovia agiungu Praga, acă numata eara primveara. S’agiundzi pi ună mari criză, inclusiv morală.

    Dupu 30 di añi, tru 1979, Uniunea Sovietică aputruseaşti Afganistanlu, di nkiseaşti un conflictu cari nu s-bitisi niţi adză. Tru 1989, căndu NATO umplea patru dekenii di existență, comunismul cadi ca un dominou, tru estul ali Europă. Tu bitisita-a anlui, regimlu comunistu avea kirută ditu tuti văsiliili a Tratatlui ncuntratu, atelu di Varșovia. Dealihea, cu excepția a URSS, cari vrea si s’ampartă didipu maş dupu doi añi ma amănatu. Calea ţi va u nkisească aesti văsilii, fosti comuniste, duţi cătă NATO și cătă Comunitățli Europeane, Uniunea Europiană di ma amănatu.

    Dupu 50 di ani, tru 1999, protili văsilii fost comuniste suntu aprukeati ufiţialu tru NATO. Easti zborlu di Polonia, Ungaria și Cehia. Dupu un mesu, NATO ankiseaşti cu bombardamente greale contra ali Iugoslavie, tru forma a llei di atumţea. Cu xikea di vulă băgată di ONU, acțiunea NATO eara spusă că asiguripseaşti protecția populației di orighine albaneză ditu Kosovo, provinţie ali Iugoslavie di atumţea. 25 di añi ma amănatu, anda s’umplea trei cirecuri di secol di existență, NATO easti unâ alianțâ tut ma vârtoasâ, aducândalui ningâ ea nu ma pţânu di 32 di membri.

    Neise, polimlu nkisitu di Rusia contra ali Ucraina easti amprotusa tu agenda di securitati a duñeauăllei, tru cari NATO ari un rolu maxus. Semnu di semnu tră actualitatea a scupolui ti cari s’thimilliusi NATO aoa şi 75 di ani easti aderarea toa ayoñea a dauă state scandinave, Suedia și Finlanda, cari promova neutralitatea armată ama akicăsiră că viţinata cu ună Rusie tut ma fuviroasă caftă apofasi limbidz tru aeestă nooimă, dimi aderarea la organizația colectivă di apărare a Tratatlui Atlanticlui di Nordu.

    Autoru: Marius Tiţa
    Armănipsearea: Taşcu Lala

  • NATO 75

    NATO 75

    Apărut în 1949, când omenirea se refăcea după un cumplit Război Mondial, NATO nu a prea avut parte de aniversări fericite. Prima alianță militară la care SUA participau pe timp de pace, NATO a fost înființată când un nou tip de război părea a se produce, în discuția despre noile ecuații de echilibru al puterii pe plan internațional. I se spunea Războiul Rece dar scânteile ce puteau declanșa un nou conflict mondial apăreau peste tot. Deja se declanșase Criza Berlinului, primul conflict serios între foștii aliați, pornit clasic de la un conflict ideologic iscat în spațiul fostului inamic german, acum ocupat de aliați. Un pod aerian aproviziona Berlinul, fusese creat statul Israel, în urma unei rezoluții a nou-apărutei Organizații a Națiunilor Unite.

    Planul Marshall marca și el profunda diviziune între cele două poluri mondiale de putere, deși își propunea să sprijine Europa în efortul de reconstrucție postbelică. Comuniștii chinezi se apropiau de victoria care, chiar în 1949, îi făcea stăpâni pe cea mai populată țară din lume. Principiul statuat de NATO face din eventualul atac împotriva unuia dintre statele membre un atac împotriva tuturor membrilor. Țărilor ca semnaseră inițiativă premergătoare a NATO, Tratatul de la Bruxelles, li s-au alăturat și altele astfel că, în aprilie 1949, de debut, țările membre ale NATO erau SUA și Canada, din nordul Americii, și statele din vestul Europei Belgia, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Portugalia. Destul de repede a început extinderea Organizației care gestionează Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington în 1949. În 1952, prin aderarea unor țări cu un conflict multisecular între ele, Grecia și Turcia, NATO ajunge să aibă frontieră comună cu URSS.

    Aderarea Germaniei Federale la NATO, în 1955, îi face pe sovietice să creeze și ei o organizație asemănătoare, tot de securitate colectivă militară, numită asemănător, Tratatul de la Varșovia. Prima aniversare a unei decade găsește omenirea divizată inclusiv în descoperirea Cosmosului. În Cuba, regimul lui Fidel Castro se instala pentru foarte mult timp. În 1969, Neil Armstrong ajunge pe Lună iar armatele țările Tratatului de la Varșovia ajung la Praga, deși nu mai era primăvară. Se generează o mare criză, inclusiv morală.

    La 30 de ani, în 1979, Uniunea Sovietică invadează Afganistanul, generând un conflict care nu s-a încheiat nici astăzi. În 1989, când NATO împlinea patru decenii de existență, comunismul se prăbușește ca un dominou, în estul Europei. La sfârșitul anului, regimul comunist dispăruse din toate țările Tratatului opus, cel de la Varșovia. Desigur, cu excepția URSS, care avea să se dezmembreze cu totul doar doi ani mai târziu. Calea pe care o vor urma aceste țări, foste comuniste, se îndreaptă spre NATO și spre Comunitățile Europene, Uniunea Europeană de mai târziu.

    La 50 de ani, în 1999, primele țări fost comuniste sunt primite oficial în NATO. Este vorba de Polonia, Ungaria și Cehia. Peste o lună, NATO lansează bombardamente grele împotriva Iugoslaviei, în forma sa de atunci. În lipsa aprobării ONU, acțiunea NATO era justificată ca asigurând protecția populației de origine albaneză din Kosovo, provincie a Iugoslaviei de atunci. 25 de ani mai târziu, la împlinirea a trei sferturi de secol de existență, NATO este o alianță tot mai puternică, aducând alături nu mai puțin de 32 de membri.

    Fără îndoială, războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei domină agenda de securitate a omenirii, în care NATO are un rol special de jucat. Semnificativ pentru actualitatea scopului înființării NATO în urmă cu 75 de ani este aderarea recentă a două state scandinave, Suedia și Finlanda, care promovau neutralitatea armată dar au înțeles că vecinătatea cu o Rusie tot mai agresivă impune decizii clare în acest sens, adică aderarea la organizația colectivă de apărare a Tratatului Atlanticului de Nord.

  • Criza managementului mondial

    Criza managementului mondial

    În ultimul timp, specialiștii în resurse umane vorbesc tot mai detaliat și intens despre tendința de dezangajare, de a funcționa cu frâna trasă, de a depune un efort minim, fiecare la locul său de muncă. ”Quiet Quitting” este denumirea anglo-americană a fenomenului, în timp ce românii i-ar spune mult mai pitoresc. Este o tendință inversă implicării entuziaste cu care ne-au obișnuit ultimele decenii de dezvoltare economică fără precedent a omenirii.

     

     

    Cariera profesională nu mai este zeul rece căruia i se sacrifică totul, viață, energie, entuziasm, familie. Acum se practică minima îndeplinire a sarcinilor de serviciu, în favoarea respectării cu sfințenie a timpului liber și a vieții private. Mai puțin dar mai tihnit se cere acum. Decât o avansare și un salariu mai bun, pe care nu ai când să îl cheltuiești, mai bine o minimală și asumată satisfacere a cerințelor de existență. Decât o șampanie festivă care costă mult timp și energie, mai bine bere cu prietenii, în tipul liber, informal de tot. Evident, țările dezvoltate experimentează mai mult această tendință dar peste tot unde funcționează modelul societății occidentale poate fi constatat fenomenul.

     

    Reglementările sunt tot mai stricte în respectarea drepturilor angajaților și a celor specifice forței de muncă. Nu mai cresc salariile ca în alte vremuri dar limitarea asumată la un necesar de salarizare mai mic face parte din atitudine. Se dezvoltă ceea ce am fi numit industria de divertisment și de petrecere a timpului liber. Sunt tot mai multe și diverse puncte de interes și atrag tot mai multă lume și bani. Trăiește-ți viața, este sloganul, avem posibilități mult mai simple de perfecționare profesională și chiar de muncă, trebuie să le căutăm și pe cele de petrecere a restului timpului, conform aspirațiilor, pasiunilor, intereselor.

     

     

    Este și un efect al globalizării, inclusiv a celei accelerate de pandemia de COVID. Apar, se multiplică și se dezvoltă multe zone de nișă, care vor înlocui marile mode și fenomene sociale. Ar trebui să putem vorbi despre un cerc virtuos, numai că nu există și nu se poate practica o limită minimală până la care să funcționeze implicarea redusă. De aceea, ne confruntăm tot mai mult cu situații cel puțin de dezorganizare, dacă nu de haos, în zone recunoscute, altădată, pentru performanța lor. Ceea ce ar fi funcționat de la sine, acum devine periculos de înclinat spre criză.

     

    Fenomenul dezangajării se propagă de jos în sus și ajunge la niveluri tot mai înalte. După pandemie, mai ales, se constată că vestitele școli de management, acele Hogwarts care dădeau adevărații ”vrăjitori” ai managementului strălucitor, de viitor, încep să fie lipsite de căutare, că performanța nu mai este un țel, că funcțiile de conducere, dar și responsabilitate, rămân neocupate.

     

    Partidele politice de tip clasic redescoperă conducerea empirică, fără școli și sondaje, fără specialiștii care să citească în sufletul societății și să dea rețeta succesului dar și a supraviețuirii politice. Nu mai avem de unde alege conducerea proprie, nu mai găsim candidați să-i trimitem în lupta electorală, spun ele. Funcțiile prestigioase, pentru care se duceau confruntări încă de la firul ierbii, sunt refuzate în favoarea unei existențe mult mai pașnice.

     

    Rămân pe câmpul de luptă caii bătrâni, cei care nu mai știu decât să ducă războaie, pentru care liniștea este asurzitoare. Cei tineri amână responsabilitățile, nu mai par tentați de o existență exclusiv competitivă și nu mai văd concurența, de orice fel, ca pe un inamic iremediabil.

     

    Alegătorii merg și ei spre oameni care să le vorbească despre familie ca despre un mediu plăcut, în care să trăiască, nu ca despre o obligație, care vine la rând cu alte și alte obligații. Vor oameni vii, care au trăit și altfel decât în confruntări politice. Vor limbaj normal, nu discursuri în care se aruncă bombe sau se evită, abil, capcane. Altfel, nu-i mai interesează niciun Olimp, nici măcar Casa Albă. Iar ca președinte în Iran aleg un cardiolog reformist.

  • Alidzeri tru lumi

    Alidzeri tru lumi

    Nă anviţămu ahătu ghini cu aestu proţesu electoral că numata ălli videmu dimensiuñile şi măreaţa. Easti maş elu, aestu sistem parlamentar internaţional, ţi s-bagă tu practico tru nu mapţănu di 27 di stati europeane, nai ma dizvultati ditu lumi, cu ună istorie avută, di mari simasie tră istorie la tută uminitatea.

    Ninti di unirea a văsiliiloru tru proiectul comunitaru, Europa deadi a lumillei dauă polimi mondiale. Parlamentul aliştei organizaţii internaţională easti tutu ma importantu iarapoi proţeslu ti alidzearea-a membrilor a lui easti di nai cama bunlu şi ma ghini thimilliusitu. Votlu, organizat tru cathi văsilie membră, easti libir şi universalu. Di dzăţ di añi. Cum mandatlu a parlamentarlui european easti di ţinţi añi, votlu s’ţăni tru añilli ţi s’bitisescu cu 9 ică cu 4.

    Unăoară cu nidzearea ninti ali integrari europeană neadzi ninti şi rolu ali instituţie parlamentară ţi agiundzi ma importantu. Alidzerli tră Parlamentul European suntu nai ma evoluatlu proiectu electoral, di mari simasie, goală maş elu aestu proiectu electoralu internaţionalu. Rezultatili a alidzerloru di ma ninti, europeane suntu analizate şi s’trag concluzii di simasie. S’fac niscănti alăxeri tru ecuaţia politică a parlamentului şi semnificaţiile a lor suntu tru menga ali opinie publică.

    Dealihea, alidzerli europene nu alăxescu proiectili electorale naţionale. Tru idyiulu kiro, uiduseri tut ma salami s’ndregu anamisa di stena politică europeană şi aţea ditu cathi văsilie membră ali UE. Tu añilli di ma ninti avea dauă imagini ahoryea, ună turlie s’vota tră legislativlu european, altă turlie s’vota tră atelu di năntru. Impactul tut ma importantu ali politică europeană tu ţi mutreaşti politica naţională duţi la aprukearea a aţiloru dauă planuri, un efectu aştiptatu, pănu tru soni.

    Tru lumea democratică, proţeslu electoral, libiru şi universalu, easti un prinţipiu esenţial ama şi un mecanismu cabaia hăirlăticu. Tru structurli ţi arkiuşiră cătă autoritarismu, atea ţi agiundzi ună modă tru aestu kiro, democraţia mimată duţi şi la mimarea a proţesului electoral. Prinţipiul a aţiloru dauă mandate succesive, multu hăirlăticu tru democraţiile anvărtuşiti, agiundzi ună ştachetă ansărită ică anvărligată aclo iu democraţia easti di faţadă. Exemplulu rus agiundzi s’hibă un caz-şcoală, ţi aduţi nica şi sumarăslu. După protili dauă mandati, prezidentulu, andicra  di aoa şi un cirecu di seculu, alăsă scamnul a unei marionete, tră un singuru mandat, atelu cari s’curmă vadelu consecutiv ditu căftărli constituţionali. După alti dauă mandati numata s’ari lucrată la temporari nkiseari  căţe fu alxitu nomlu, ahât cât s’da izini ti ahurhearea di la zero a misurarillei.

    După ţi prezidentulu tru exerciţiu muri tru accidentul di elicopter di aoa şi cama di un mesu, Iranlu greaşti la cama di 61 di miliuñi di oamiñi la vot. Nu poati s’hibă zborlu ti un vot libir tru aestă teocraţie, ama proţeslu di vot aduţi lenu turlii di semnali importanti. Un ditu aestea easti absenteismul, abţănirea di la vot. Easti un protesu tăcut pi cari iranieañili ălu scoati tu videală, tru condiţii ndilicati, nica şi serti. Tru idyiulu kiro, ună prezenţă mari la vot a atiloru cari andrupăscu alternativa niofiţială la şefia a statlui iranian poati s’lu aducă pi năsu la victorie. Vărnu, ama nu ş’faţi, iluzii, mutrinda putearea a votlui tru ună suţiitati controlată excesiv şi nitiñisitu.

    Statili Unite ali Americă, inamiclu di daima a Iranlui, s’ndregu tră prezidinţialili ditu toamnă. Ama, ună protă confruntari anamisa di aţelli doi posibili candidaţ di partea a partidilor dominanti, democrat şi republican, adusi salami niscănti seamni di antribari.

    Şi tru România, alidzerli prezidenţiale zdrunţină salami clasa politică. După ţi candidară deadunu la alidzerli europarlamentari, soţial-democraţlli şi naţional-libearalii canda agărşiră prinţipiili care ălli adunară tru treilli añi ditu soni. Prota furñie a niakicăserloru easti tamam data a alidzerlou prezidenţiale, ţi lipseaşti să s’dizvărtească tu aestă toamnă.

     

    Autoru: Marius Tiţa

    Armănipsearea: Taşcu Lala

     

  • Alegeri în lume

    Alegeri în lume

    Ne-am obişnuit aşa de bine cu acest proces electoral încât nu îi mai vedem dimensiunile şi măreţia. Este singurul sistem parlamentar internaţional, aplicabil la nu mai puţin de 27 de state europene, dintre cele mai dezvoltate din lume, cu o istorie bogată, esenţială pentru istoria întregii umanităţi.

    Înainte de unirea ţărilor în proiectul comunitar, Europa a dat lumii două răboaie mondiale. Parlamentul acestei organizaţii internaţionale este din ce în ce mai important iar procesul alegerii membrilor sale este printre cele mai bune şi mai bine fundamentate. Votul, organizat în fiecare ţară membră, este liber şi universal. De zeci de ani. Cum mandatul parlamentarului european este de cinci ani, votul are loc în anii ce se termină cu 9 sau cu 4.

    Pe măsură ce integrarea europeană avansează şi rolul instituţiei parlamentare devine mai important. Alegerile pentru Parlamentul European sunt cel mai evoluat proiect electoral, de mare anvergură, singurul proiect electoral internaţional. Rezultatele recentelor alegeri europene sunt analizate şi se trag concluzii preţioase. Au loc unele schimbări în ecuaţia politică a întregului parlament şi semnificaţiile lor sunt în atenţia opiniei publice.

    Desigur, alegerile europene nu înlocuiesc proiectele electorale naţionale. În acelaşi timp, corelaţii tot mai serioase se stabilesc între scena politică europeană şi cea din fiecare ţară membră a UE. Cu ani în urmă erau două imagini separate, într-un fel se vota pentru legislativul european, altfel pentru cel intern. Impactul tot mai important al politicii europene asupra politicilor naţionale duce la apropierea celor două planuri, un efect aşteptat, de altfel.

    În lumea democratică, procesul electoral, liber şi universal, este un principiu esenţial dar şi un mecanism foarte eficient. În structurile ce alunecă spre autoritarism, ceea ce devine o modă în prezent, democraţia mimată duce şi la mimarea procesului electoral. Principiul celor două mandate succesive, foarte eficient în democraţiile consolidate, devine o ştachetă sărită sau ocolită acolo unde democraţia este de faţadă. Exemplul rus devine un caz-şcoală, ce produce chiar şi zâmbete. După primele două mandate, preşedintele, în funcţie, acum, de un sfert de secol, a lăsat scaunul unei marionete, pentru un singur mandat, cel care să anihileze termenul consecutiv din cerinţele constituţionale. După alte două mandate nu s-a mai procedat la temporara plecare ci a fost schimbată legea, atât cât să permită reluarea de la zero a numărătorii.

    După ce preşedintele în exerciţiu a murit în accidentul de elicopter de acum ceva mai bine de o lună, Iranul cheamă peste 61 de milioane de oameni la vot. Nu se poate vorbi de un vot liber în această teocraţie, dar procesul de vot oferă tot felul de semnale importante. Unul dintre acestea este absenteismul, abţinerea de la vot. Este un protest tăcut pe care iranienii îl lansează, în condiţii complicate, chiar dure. În acelaşi timp, o prezenţă mare la vot a celor care susţin alternativa neoficială la şefia statului iranian l-ar putea duce pe acesta la victorie. Nimeni nu îşi face, însă, iluzii, privind puterea votului într-o societate controlată excesiv şi brutal.

    Statele Unite ale Americii, inamicul etern-obsesiv al Iranului, se pregătesc pentru prezidenţialele din toamnă. Însă, o primă confruntare între cei doi posibili candidaţi din partea partidelor dominante, democrat şi republican, a ridicat serioase semne de întrebare.

    Şi în România, alegerile prezidenţiale scutură zdravăn clasa politică. După ce au candidat împreună la alegerile europarlamentare, social-democraţii şi naţional-liberalii par a fi uitat brusc principiile care i-au unit în ultimii trei ani. Motivul principal al neînţelegerilor este chiar data alegerilor prezidenţiale, ce trebuie să se desfăşoare în această toamnă.

  • Anglliţarea a polimiloru di mari hearbiri

    Anglliţarea a polimiloru di mari hearbiri

    Acă agiumsiră pi arada, dzuuă di dzuuă, aţeali dauă polimi ţi suntu tu amprotusa cu hăbărli di cathi dzuuă, aţelu ditu Ucraina și alantu ditu Gaza nu s’bitisiră. Acă nu iesu tu migdani tru protili locări la hăbări, eali negu ninti, cu moarti și fănico. Cându ş-căndu anviţămu ţi s’faţi aclo. Easti zborlu, maxusu, di bombardamenti sândziroasi, nu ari spuneari, cu mulță morță, nai ma mulţă ditu arădărikea a oamiñiloru di arada. Aţea ţi nu s’minduea să s’facă tu eta XXI, agiumsi ună arană dişcllisă ama cari nu mata nă cărteaşti. Easti zborlu tră tută comunitatea internațională, cari thimilliusi un sistemu cât cama simfunizatu di nomuri democratiţi și iriñeatiţi ama tora li acaţă tu isapi cu ună relativă indiferență ti turlia cum moru oamiñilli pi aţeali dauă fronturi.

     

    Cama di doi ani și trei meşi tricură di când Rusia u-călcă Ucraina, fără s-aibă faptă vără căftari ţi s’hibă parti ditu practiţli internaționale. Cama multu, timbihili fapti di lumea occidentală, cari hăbărisea adunarea di askeri și tehni di alumtă tamamu la sinurlu cu Rusia agresoari cu Ucraina, lă si apăndăsi cu spuneara că nu easti dealihea şi s-pistipsi maş di complezență. Reacția ali Moscovă la aesti urminii fu una scoasă ditu cărţăli a dialecticăllei stalinistă. Averlu nsimnă ună atacă pi scară largă, ditu hăryie, ună iruşi ţi ş-pripunea ca askirladzlli aruși s’agiungă cât cama alargu pi teritoriul aputrusitu, aţelu ali Ucraina. Viniț ditu Belarusul cari tora s’lugurseasti neutru și fără damcă, arușlli agiumsiră tru şcurtu kiro tru capitala Kiev ică s-acăţară ti săpari tranșee tamam tru zona ascăldată tru cinușă nucleară di Cernobîl. Sudlu eara di ma ninti aputrusitu di aruşi, maxus ditu 2014, cându s’feaţi, dimi, prota aputruseari, una la cari lumea mutrea fără s’llia meatri. Rușlli loară, atumţea, Crimeea, filisinda oamiñi verdză, tăcuț și nicănăscuț, și un simulacru di referendum la cari s-arâsi acă eara ună dramă ţi dimănda catandisi multu ma uruti.

    Ascăpitata nu akicăsi cata ici ţiva ti aţea ţi s’feaţi atumţea di itia că prucukia şi irinea ălli lă ambudyiuseaşti s’avdă alarmele. Tehnica a referendumlui s-mută deapoa acasă la vestiţ, tru Europa. Propaganda și manipularea, acă cănăscuti cu hiru albu și sumu nivelu di expertiză a societățlor occidentale, hărniră bănători mulţă, atelli ţi au ndriptate și vizibilitate la urne, s’hibă elli europeañi și ufiţialli, ică locale și paranomu. Nu easti ici ndilicatu s’manipuledz pritu pervertirea a tehniţlor democrațiillei ama easti cu hăiri cabaia. Gaileadzlli și problemele s’mută ditu spațlu stăpuitu ică căftatu di Rusia tru spațlu a democrațiilor occidentale.

    Ataca babageană contra ali Ucraină di aoa şi 27 di meşi easti misurată ca hiinda a daua, neise numata nă da di măna să zburămu ti ună surpriză, că di un proces. Aţea ţi easti tu dizvărteari, tu aestu kiro. Ataca nkisită di militanții palestinieni contra a Israelului, aoa şi apropea optu meşi alăxi menga ti polimlu ditu Ucraina. Unăoară agiumtă pi arădărikea a unei dizvărteari zorlea ti aprukeari, di itia a numirlui lăhtărosu di victime civile, atenția ali opiniei publiţi internaționale easti ampărţătă. Yini deapoa faza ti nglliţarea a aluştoru ceamauni, dimi ti conservari a catastisillei di faptu, di momentu, tru detrimentul a catastisillei inițială. Nai ma multi di ahtări catandisi armănu, neise, conflicte pi ună linie favorabilă ti aputrusitoru, cari mindueaşti s’bagă cu zorea ună catandisi ţi ălli easti favorabilă și pi cari u amintă pritu acțiuni condamnate di dreptul internaționalu.

    Tru idyiulu kiro, tută lumea va iriñe, va dănăseari alumtili, nica şi s’nu moară oamiñi. Oamiñilli căpăiră s’alumtă, maxusu aţelli ţi s’apără, și au umuti că va s’dănăsească alumtili. Ama ahtări ceamauni dotu nu nglleaţă, eali pot s’llia silă ti şcurtu kiro. Tru idyiulu kiro, oamiñilli moru, tu ună atacă ică tu atentatu, tru inţidente și bombardamente, iarapoi catandisea, nica şi veaclle di dzăţ di añi, nu easti una di irine și stabilitate. Pripunirli di irini tru Ucraina ică tru Gaza, di până tora, fură tentative di testare a anduranțăllei opozantulu, aţelli atacaţ pi dinăpoi, kivernisiti ma ghini ică ni’inspiratu. Tranșeele nu suntu hălăţ ali irine. Cari ţi s’hibă strateghia va hibă tu amprotusa ică va s’hibă cu hăiri, catandisea di tora easti greauă, di piriclliu și multu duriroasă.

    Conflicti zorlea ti pistipseari ambudyiusescu agenda internațională, aspargu ică curmă bana a miliuñiloru di bănători, nica s’arucă topi pi bana a oamiñiloru, cilimeañilli moru cu ñillili. Nglliţarea a conflictelor tru un loc vrutu, aleptu di Moscova nu easti ună cearei. Cându va nă ascuturămu di sinferurli minutişi a statilori și a oamiñnilor di stat va nă aduţemu aminti că bărnuri di ghenii ali suţiitati lucrară, cilăstăsiră că polimlu s’hibă scosu nafoara anomlui și ceamaunili s’nu ma hibă lugursiti cearei di ași-dzăsili problimi anamisa di stati.

    Autoru: Marius Tiţa
    Armănipsearea: Taşcu Lala

  • Înghețarea războaielor fierbinți

    Înghețarea războaielor fierbinți

    Chiar dacă au intrat într-o rutină cotidiană, cele două războaie ce domină agenda zilei, cel din Ucraina și cel din Gaza nu s-au încheiat. Chiar dacă nu mai apar pe primele locuri la știri, ele merg înainte, cu moarte și distrugere. Din când în când chiar mai aflăm ce se petrece acolo. Este vorba, mai ales, de bombardamente teribil de sângeroase, soldate cu mulți morți, cei mai mulți din rândul civililor. Ceea ce părea de neimaginat în secolul XXI, a devenit o rană deschisă dar care nu ne mai deranjează. Este vorba de întreaga comunitate internațională, care a clădit un sistem cât mai corelat de legi democratice și pașnice dar acum ia act cu o relativă indiferență de evoluția morții pe cele două fronturi.

    Mai bine de doi ani și trei luni au trecut de când Rusia ataca Ucraina, fără să fi făcut vreo revendicare încadrabilă în practicile internaționale. Dimpotrivă, avertismentelor lansate de lumea occidentală, care semnalau acumularea de trupe și tehnică de luptă chiar la frontiera Rusiei agresoare cu Ucraina, li s-a răspuns cu dezmințiri în care s-a crezut doar de complezență. Reacția Moscovei la aceste sesizări a fost una decupată din manualele dialecticii staliniste. Adevărul a însemnat un atac pe scară largă, în zorii zilei, o cursă ce își propunea ca soldații ruși să ajungă cât mai departe pe teritoriul invadat, cel al Ucrainei. Veniți din Belarusul care acum se crede neutru și fără pată, rușii au ajuns în scurt timp în capitala Kiev ori s-au pus pe săpat tranșee chiar în zona scăldată în cenușă nucleară de la Cernobîl. Sudul era deja sub ocupație rusă, mai ales din 2014, când a avut loc, de fapt, prima invazie, una la care lumea a asistat pasiv. Rușii au luat, atunci, Crimeea, folosind oameni verzi, tăcuți și necunoscuți, și un simulacru de referendum la care s-a râs deși era o dramă ce anunța evoluții mult mai triste.

    Vestul nu a înțeles mai nimic din ce s-a întâmplat atunci pentru că bunăstarea și pacea îl împiedică să audă alarmele. Tehnica referendumului s-a mutat apoi acasă la vestici, în Europa. Propaganda și manipularea, deși cusute cu ață albă și sub nivelul de expertiză al societăților occidentale, au prins la mase largi, cele care capătă dreptate și vizibilitate la urne, fie ele europene și oficiale, fie locale și nelegale. Nu este deloc complicat să manipulezi prin pervertirea tehnicilor democrației dar este foarte eficient. Grijile și problemele se mută din spațiul stăpânit sau revendicat de Rusia în spațiul democrațiilor occidentale.

    Atacul masiv asupra Ucrainei de acum 27 de luni este numărat ca fiind al doilea, ceea ce nu ne mai permite să vorbim de o surpriză, ci de un proces. Ceea ce este și se află în derulare, în prezent. Atacul pornit de militanții palestinieni împotriva Israelului, acum aproape opt luni a reușit să deturneze atenția asupra războiului din Ucraina. Odată pus pe linia unei derulări greu de acceptat, din cauza numărului infernal de victime civile, atenția opiniei publice internaționale este deja dispersată. Urmează faza înghețării acestor conflicte, de fapt a conservării stării de fapt, de moment, în detrimentul situației inițiale. Cele mai multe de astfel de situații rămân, de fapt, conflicte rămase pe o linie favorabile agresorului, care încearcă să impună o situație ce îi este favorabilă și pe care a obținută prin acțiuni condamnate de dreptul internațional.

    În același timp, toată lumea vrea pace, vrea încetarea luptelor, să nu mai moară oameni. Oamenii au obosit să lupte, mai ales cei ce se apără, și speră la încetarea focului. Dar astfel de conflicte doar aparent îngheață, ele se pot reaprinde într-un timp extrem de scurt. În același timp, continuă să moară oamenii, într-un atac sau atentat, în incidente și bombardamente, iar situația, chiar veche de zeci de ani, nu este una de pace și stabilitate. Propunerile de pace în Ucraina sau din Gaza, de până acum, au fost tentative de testare a anduranței opozantului, cel atacat mișelește, gestionate mai bine sau mai neinspirat. Tranșeele nu sunt instrumente ale păcii. Indiferent ce strategie va prevala sau se va dovedi eficientă, situația actuală este gravă, periculoasă și foarte dureroasă.

    Conflicte greu de închipuit blochează agenda internațională, distrug sau grevează milioane de destine, încă se mai aruncă bombe în viața civililor, copiii mor cu miile. Înghețarea conflictelor într-un punct preferat de Moscova nu este o soluție. Când ne vom scutura de interesele mărunte ale statelor și oamenilor de stat ne vom aminti că generații de genii ale societății au lucrat ca războiul să fie scos în afara legii și conflictele să nu mai fie considerate o soluție de așa-zisele probleme între state.

  • Războiul de 1000 de zile

    Războiul de 1000 de zile

    Războiul din Ucraina a trecut de doi ani și se apropie de 800 de zile. Toate aceste zile înseamnă și mai multe clipe de moarte și suferință, de distrugere și tortură. Atacul Rusiei, stat independent, membru al ONU, împotriva Ucrainei, și ea stat independent, membru al ONU, părea, la început, un lucru imposibil. Nimeni nu își putea închipui că, în plin secol XXI, se mai poate petrece o agresiune de acest fel și la acest nivel. Chiar Moscova dădea asigurări că nu poate fi vorba de așa ceva.

     

    Și, totuși, la 24 februarie 2022, Ucraina s-a trezit bombardată, atacată și invadată. O perplexitate greu de explicat acum, când ambițiile Rusiei sunt afișate pe post de aspirații justificate. Dacă atacul s-a fi produs cu două zile mai devreme, la 22.02.2022, lumea ar fi crezut că este o glumă sau o atitudine infantilă a unui lider care a scăpat hățurile rațiunii.

     

    Spre deosebire de anul 2014, când Rusia a luat pur și simplu Ucrainei regiunea peninsulei Crimeea, într-o liniște mormântală din partea statelor lumii și a organizațiilor internaționale, atacul armat pe scară largă din februarie 2022 a generat susținerea imediată a SUA, NATO, a Uniunii Europene, a statelor membre ale acestor organizații, a altor structuri internaționale. Ba chiar și la ONU, unde orice măsură eficientă este blocată de poziția de forță a Rusiei, moștenitoarea oficială a Uniunii Sovietice, învingătoarea din Al Doilea Război Mondial. Aceasta este situația care explică lipsa totală, cel puțin în ultimii doi ani, a ONU, din știrile ce privesc Ucraina.

     

    În doi ani și două luni de război, poziția liniei frontului a cunoscut modificări relativ restrânse dar cu un teribil tribut de vieți omenești. De fapt, atacul Rusiei împotriva Ucrainei a lovit sângeros în civilii bombardați în casele lor, în școlile, în teatrele, gările sau spitalele lor, sau împușcați când mergeau pe bicicletă prin localitatea lor. Milioane de ucraineni au luat calea pribegiei, încercând să scape de bombardamentele rusești care vizau mai ales obiectivele civile.

     

    Dacă tribunalele internaționale nu ar fi blocate de o crasă indiferență, acum s-ar lucra din greu la dosare cu crime de război comise de Rusia în Ucraina. Dar doi ani este deja o perioadă care permite uitarea. Asasinarea civililor din Bucha a fost uitată, refugiații ucraineni încep să deranjeze, ajutorul militar extern întârzie sau este anulat, se fac pronosticuri privind soarta războiului, faptul că este vorba de o agresiune internațională, una de genul celor care au aruncat omenirea în masacre de zeci de milioane de oameni, este uitat.

     

    Traumatizată și martirizată, Ucraina începe să fie uitată. De fapt, aceasta este principala armă a Rusiei, măcinarea unei țări deloc mici într-un conflict fără miză sau fără capăt. Soldații nu mai fac față acestei rulete rusești la care participă clipă de clipă, în prima linie, familiile despărțite se resimt cu toate greutățile pe care le întâmpină, Rusia lovește în capacitățile energetice și economice pentru a pustii un pământ pe care îl revendică, dar pe care în transformă în ruine și morminte. Iar ajutorul occidental, nord-atlantic, pentru Ucraina se reduce sau vine greu de tot, spre deosebire de susținerea chineză, nord-coreeană și iraniană, sau chiar austriacă și ungară cu care este răsfățată Rusia agresoare.

     

    Cea mai importantă susținere, cea americană, a devenit subiect de dezbatere politică națională iar în acest an al alegerilor prezidențiale devine de-a dreptul acut. La Washington, un fost președinte american, bun prieten cu liderul de la Moscova, pe care l-a inspirat, probabil, cu atacul surpriză împotriva propriului parlament, luptă să revină în funcția supremă din SUA. A promis deja că, în această perspectivă, va tăia imediat ajutorul pentru Ucraina. Cu o astfel de concepție la Washington, războiul Rusiei împotriva Ucrainei se va încheia cu victoria agresorului. În preajma prezidențialelor din SUA, vor fi trecut o mie de zile din clipa atacului generalizat al Rusiei împotriva Ucrainei.

  • NATO, 75 de ani de istorie

    NATO, 75 de ani de istorie

    La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, ecuația internațională de putere tindea să ia o formă previzibilă. Deși fuseseră aliați, acum învingători, sovieticii se conturau tot mai mult ca un pol de putere, într-o lume bipolară, în opoziție cu Vestul capitalist, americanii, francezii și britanicii. La începutul războiului, sovieticii fuseseră aliați cu Germania lui Hitler, aflată în plină expansiune spre toate colțurile Europei. Când începe războiul, la 1 septembrie 1939, Polonia a fost atacată și de germani, și de sovietici, conform înțelegerilor dintre ei. Numai că, în 1941, Hitler a rupt alianța cu Uniunea Sovietică și a făcut ce știa el mai bine, a invadat-o.

    Sfârșitul războiului găsește URSS în tabăra aliaților, cu pierderi uriașe dar și cu un avans uriaș al Armatei Roșii, care ocupase Berlinul. Churchill îi recunoaște lui Stalin această parte a Europei ocupată de sovietici, în iluzorii procente de echilibru, de care Moscova nu a ținut niciodată cont. În 1949, lucrurile erau deja clare, Polonia, Bulgaria, România, Ungaria, Cehoslovacia și o parte din Germania erau în ”lagărul” comunist, supuse și exploatate de URSS.

    În 1948, se declanșează blocada Berlinului, situație care explică foarte clar ce se întâmpla în acel moment și ce avea să vină. În acest context, țările capitaliste decid să pună un funcțiune un mecanism comun de apărare, care să respecte independența fiecărui membru. Mai întâi, cinci țări din Vestul Europei semnaseră un astfel de tratat, la Bruxelles, în 1948.

    Importantă era, însă, implicarea americanilor în securitatea Vechiului Continent astfel că, la Washington, la 4 aprilie 1949, a fost semnat Tratatul Atlanticului de Nord. Documentul făcea ca atacul împotriva unuia dintre membri să fie un atac împotriva tuturor semnatarilor. Din primele cuvinte ale Tratatului se menționează că părțile se angajează să rezolve orice dispută internațională numai prin mijloace pașnice. De fiecare dată se face referire la Charta ONU, la principiile și mecanismele acesteia, care vorbeau tot de pace și eliminarea războiului din relațiile între state. Semnatarii din 1949 erau țări din Nordul Atlanticului, Statele Unite și Canada, de pe malul american, iar din Europa: Belgia, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda și Portugalia.

    În timpul Războiului Rece, celor 12 state fondatoare ale NATO li s-au alăturat Grecia și Turcia, în același timp, în 1952, Germania Federală, în 1955 și Spania, în 1982, după revenirea democrației în această țară. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, sau, pe scurt, ca în engleză, NATO, a fost un factor puternic de echilibru în vremea Războiului Rece, când bipolaritatea era provocată de ideologie, în vremurile de după căderea comunismului, când pericole de alt gen au apărut pe scena internațională, și astăzi, când vechi pretenții imperiale sunt promovate la Moscova.

    Căderea comunismului în Europa de Est, în 1989, a adus o schimbare extraordinară în istoria NATO: țările din fosta tabără comunistă, sub control sovietic, puteau deveni, la rândul lor, membre NATO. Ele fuseseră, oficial până în 1991, membre ale Tratatului sau Pactului de la Varșovia. Această organizație militară a statelor comuniste a fost o replică la adresa NATO. Mai exact, ea a fost creată în 1955, când Germania, stat democratic occidental, a devenit membră cu drepturi depline a NATO. România a aderat la NATO în urmă cu două decenii, în 2004.

    Depunerea la Washington a instrumentului de aderare și ridicare pe catargul NATO a drapelului României au avut loc în preajma aniversării de 55 de ani a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. În prezent, NATO are 32 de membri. Ultimele valuri de aderare au adus în Alianță țări din peninsula balcanică, respectiv, din peninsula scandinavă. Aderarea Finlandei, anul trecut, și a Suediei, chiar în acest an, au fost decizii de urgență, adoptate în condițiile războiului Rusiei împotriva Ucrainei.

  • Basarabia

    Basarabia

    S-ar putea ca împlinirea, la 1 iulie, a unui sfert de secol de la semnarea Tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi să treacă neobservată. Se încheia astfel un nou război ruso-turc, al V-lea, din perioada 1768-1774, dar semnificativ este locul unde a fost semnat. Localitatea cu nume atât de turcesc nu este un oraş important din Balcani sau Turcia asiatică ci o mică localitate dobrogeană, la doi paşi de graniţa Bulgariei cu România, numit Cainargeaua Mică de români, iar bulgarii îi dau numele oficial de Kainardja. In acest loc ajunseseră armatele ruse în timpul războiului cu turcii. Ca multe dintre războaiele ruso-turce ce încep în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, motivul a fost drumul agresiv spre Vestul Europei al ţarilor. Tratatul a dus la retragerea treptată a Imperiului Otoman de la nordul Mării Negre.

    În 1774, Rusia înconjurase Marea Neagră şi ajunsese în Dobrogea, în drumul hipotic spre Istanbul, anticul Constantinopol. Tratatul din 1774 obligă Rusia să se retragă din aceste teritorii cucerite dar i se recunoaşte frontiera cea mai avansată de până atunci, pe râul Bug, dincolo chiar de Nipru. Printre provinciile evacuate de ruşi se aflau o parte din Muntenia, Moldova şi Basarabia, inclusiv sudul numit Bugeac, locuit de tătari. Rusia ajunge la Marea Neagră şi primeşte cele două porturi care închid Marea Azov. Era prima dată când se vorbea de Basarabia separat de Moldova. Ulterior, în alte războaie ruso-turce, Moscova a ajuns treptat să ocupe tot nordul Mării Negre. Au luat Crimeea de la turci iar, în 1812, au luat oficial şi Basarabia, în acelaşi cadru al unei păci ce încheia un război între cele două imperii. Majoritatea acestor războaie au afectat cele două principate române, Moldova şi Muntenia, pe teritoriul cărora s-au purtat. Ceea ce era obiect de negociere şi acaparare militară, a devenit drept al Rusiei şi este afirmat ca atare până în ziua de astăzi.

    Dreptul istoric al popoarelor asupra pământului pe care trăiesc de sute şi mii de ani este pus la îndoială, indiferent de ideologie, de dreptul cizmei ruseşti, care transformă în teritoriu personal orice loc unde armata rusă, ţaristă sau comunistă a ajuns la un moment dat. Este cazul flagrant al Basarabiei, jumătate din Moldova românilor, pământurile dintre Prut şi Nistru, ce apăreau pe hărţile de acum două-trei secole ca nişte pătrăţele, când albe, când negre, pe macabrul şah geopolitic jucat de Imperiul ţarist şi Imperiul otoman. În 1940, Uniunea Sovietică, urmaşa Imperiului ţarist, acuza România că a profitat de o aşa-zisă slăbiciune a sa pentru a-i lua Basarabia. De fapt, nici nu exista Uniunea Sovietică la 27 martie 1918, când românii din Republica Democratică Moldovenească, independentă, au votat unirea Basarabiei cu “mama sa”, România, după cum scrie în Declaraţia de atunci.

    Până în 1940, în martie, românii sărbătoreau Luna Basarabiei, momentul când și această parte a Moldovei se alăturase statului românilor, înainte ca celelalte regiuni românești să o poată face. Început în condiții foarte grele, anul 1918 se termina, totuși, cu toate provinciile istorice românești reunite în aceeași graniță. Luna noiembrie era, în interbelic, Luna Bucovinei, aceasta fiind luna în care, în 1918, și nordul Moldovei revenise la România, de sub stăpânirea austro-ungară și ocupația sovietică. Interesant este că Bucovina ajunsese la habsburgi în 1775, imediat după Pacea de la Kuciuk-Kainargi, când Viena înțelesese că este momentul să profite și ea de slăbiciunea Imperiului Otoman.

    În 1940, Stalin și Hitler profită și ei de slăbiciunile democrației și își împart Europa. Polonia dispărea, ca de fiecare dată când germanii și rușii se înțelegeau, iar Moscova își mișca granițele spre Vest, peste Polonia, peste republicile baltice, peste Basarabia românească. Detaliile istorice nu au contat niciodată pentru cei care recunosc doar dreptul forţei. În aceste ultime trei secole, dar mai ales în ultimii 100 de ani, omenirea a creat principii de drept bazate pe renunţarea la forţă, la război, şi la respectarea drepturilor popoarelor. Ar fi trebuit să fie respectate și aplicate, mai mult, să se pornească în relațiile internaționale de la elementara lor respectare. Nu a fost așa și de aproximativ 750 de zile avem un război în centrul Europei, pornit de la invocarea acelorași drepturi generate de forța militară și înțelegerile între marile puteri. Ca în 1774, când pacea încheiată într-un sat dobrogean trasa linia unor evenimente viitoare, pentru următorii 250 de ani și mai bine.