Radio România Internațional

Tag: arta

  • DADA de o sută de ani

    DADA de o sută de ani

    În limba română, DA
    este exclamaţia afirmativă. Repetarea ei întăreşte afirmaţia. DADA, pentru
    întreaga omenire, înseamnă o mişcare artistică de avangardă, prima, de fapt,
    din seria mişcărilor cu o coerenţă programatică, deşi DADA şi-a proclamat drept
    regulă tocmai lipsa de reguli. Data de naştere oficială a mişcării DADA este 5
    februarie 1916, acum un secol, aşadar. Atunci a avut loc primul spectacol la
    Cabaret Voltaire din Zurich, nemaîntâlnit, nonconformist, provocator.

    În
    Europa, primul război mondial făcea ravagii de doi ani, în timp ce în Elveţia
    neutră se adunaseră oameni care voiau să scape din această nebunie. Printre ei
    se aflau Tristan Tzara şi Marcel Iancu, tineri studenţi care aveau să se
    implice din prima clipă în manifestările de la Cabaret Voltaire. La început,
    fiecare făcea ce ştia şi cam cu ce venise de acasă. La nici 20 de ani, Tristan
    Tzara avea, deja, o experienţă serioasă a publicaţiilor de avangardă din
    România, printre care şi celebra Contimporanul. Spectacolele DADA cuprindeau
    de toate: Tristan Tzara recita poezii româneşti de avangardă, toţi se îmbrăcau
    cât mai straniu, se cânta, se dansa, se făceau poeme simultane, cu
    participarea celor implicaţi în aceasă primă mişcare de anvagardă artistică din
    Europa secolului XX.Mişcarea DADA a fost, de la început, împotriva gândirii
    învechite care ţinea omenirea încă în concepţii de Ev Mediu, gata de război, de
    suferinţe, de inegalităţi. A fost, de la început, o revoluţie în gândirea
    artistică, în cultură şi în societatea umană.

    Încă din 1916, sub conducerea lui
    Tristan Tzara, DADA-ismul se răspândeşte peste tot în lume şi crează platforma
    pe care apar şi alte propuneri artistice de avangardă. Sunt multe discuţii
    privind originea denumirii mişcării DADA, precum şi a numelui lui Tristan Tzara,
    Samuel Rosenstock, după certificatul de naştere, acum 120 de ani, la Moineşti.
    Când a ajuns la Zurich era deja Tristan Tzara, dar înainte semnase Samyro,
    adăugând la diminutivul său, Samy, un ro de la România. Tristan a apărut ca o
    accentuare a negării şi chiar a nihilismului, iar Tzara vine clar din cuvântul
    ţară, înlocuind acel ro din pseudonimele anterioare. Francofon pentru
    întreaga viaţă, Tzara s-a format în mişcarea de avangardă din Bucureşti, iar
    primele evoluţii pe scena de la Cabaret Voltaire erau în limba română. Astfel,
    dăm credit deplin şi originii româneşti a denumirii DADA a primei mişcări
    culturale de avangardă. De altfel, românii – plasticieni, scriitori, filosofi,
    dansatori – se regăsesc puternic în avangardă, foarte mult în România interbelică,
    dar şi la Paris şi în alte capitale ale curentului. Acum toate acestea
    reprezintă momente aparte ale istoriei culturii, creaţia de avangardă şi tot ce
    ţine de aceasta şi de marii avangardişti sunt căutate şi cumpărate la preţuri
    mari, sunt păstrate în muzee şi prezentate în expoziţii eveniment.

    Recent, la
    Muzeul de artă din Strasbourg s-a desfăşurat o impresionantă expoziţie dedicată
    lui Tristan Tzara şi mişcării DADA-iste. Au fost prezentate documente,
    fotografii, cărţi, picturi şi desene, sculpturi de autor sau din Africa şi
    Oceania. Ele vorbesc de vremurile şi prietenii din România, de momentul Zurich
    de acum un secol, de naşterea şi creşterea spre infinit a DADA, de perioada
    pariziană, de poemul său Omul aproximativ. Aflăm de Ion Vinea şi Saşa Pană,
    de Arthur Segal şi Marcel Iancu, de Jacques G. Costin şi Jacques Herold, de
    Brâncuşi însuşi, de Victor Brauner, Jules Perahim, de Urmuz, Ionesco şi Cioran.

  • Da’ de ce?

    Da’ de ce?

    Între timp, împreună cu copiii şi părinţii pe care îi strâng la fiecare sfârşit de săptămână, cei de la DaDeCe au colindat cam toate muzeele din Bucureşti, ne-a mărturisit preşedinta asociaţiei, Raluca Bem Neamu şi ne-a mai spus de ce au ales acest nume pentru asociaţia pe care au înfiinţat-o:


    Este întrebarea cea mai frecventă pe care o auzim pe buzele copiilor mici. Ne adresăm copiilor de la 2 la 10 ani, şi, mai ales pentru prima grupă de vârstă, este o întrebare care înconjoară tot universul copiilor: da de ce se întâmplă acest lucru, da de ce se întâmplă celălalt, este obsesivul de ce de la 3 ani, care după aceea capătă noi valenţe. Programele propuse de noi se desfăşoară în instituţii culturale, în mod special în muzee, unde am descoperit un univers care copiilor le place foarte tare, este plin de sensuri şi dacă programele pe care le propunem sunt interactive şi ţin cont de vârsta copiilor şi de interesul lor, experienţele sunt absolut extraordinare. Niciun alt spaţiu nu oferă atâta bogăţie de sensuri şi de tipuri de a te juca şi a interacţiona cu obiectele culturale.



    Pornind de la ideea că întotdeauna experienţa copiilor atunci când se află lângă părinte este mult mai profundă şi mai plăcută, DaDeCe propune la fiecare sfârşit de săptămână un alt program copiilor, condiţia fiind ca aceştia să vină însoţiţi de părinţi, programul fiind practic pentru familii cu copii de 2-10 ani.



    Am întrebat-o pe interlocutoarea noastră care consideră că sunt muzeele cele mai atractive pentru copii şi dacă aceştia percep muzeele în mod diferit. Am început cu Muzeul Ţăranului Român, care ni s-a părut cel mai prietenos din punctul de vedere al expunerii, am fost şi în Muzeul Satului, Muzeul Naţional de Istorie, câteva case memoriale, muzeul Vasile Grigore, muzeul George Enescu cu care avem o colaborare constantă de trei ani. Acolo am propus programe de muzică şi mişcare, şi timp de trei ani am avut programe acolo. Sunt practic toate muzeele care permit accesul unui grup de copii mici, pentru că nu toate muzeele sunt pregătite pentru această experienţă. În primul rând, când intră într-un muzeu, copiii au nevoie de puţin timp de adaptare cu spaţiul: fiind destul de mici, spaţiul este foarte mare faţă de ei, este foarte diferit. Şi atunci fiecare din programele noastre începe cu un astfel de joc în care ei să se simtă bine în spaţiul în care au intrat, fiind însoţiţi de părinţi acest lucru se întâmplă mult mai natural. După care le propunem să vadă ce le propune muzeul. Deschidea lor este foarte mare, pentru că au o curiozitate naturală, nu au prejudecăţile adulţilor, nu au temerile lor, pentru ei arta e un lucru absolut firesc. Acceptarea artei este mult mai facilă la vârste mici.



    Pentru cei cărora le e dor să colinde muzeele sau galeriile de artă au fost pregătite programe de educaţie vizuală pentru copii de la 4 la 8 ani în expoziţia fotografului francez Philippe Ramette, Cu susu-n jos, organizată de Institutul Francez la Galeria Centrul Artelor Vizuale-Multimedia Bucureşti. Este un program de descifrare a artei contemporane, în general, şi de explicare a abordării artistului francez, în particular. Revine cu detalii, Raluca Bem Neamu: Mesajul principal al programului nostru ar fi că artistul transformă realitatea după propria bucurie şi dorinţă şi după propriile idei; îi ajutăm astfel să înţeleagă ce înseamnă arta. Arta nu e pur şi simplu o fotografie a unui colţ din natură, este o fotografie în care ideea şi mesajul ar trebui să devină foarte evidente. Pornind de la această expoziţie, de la nişte discuţii, nişte jocuri care testează echilibrul şi alte lucruri cât mai concrete pentru copii, la partea de atelier vor fi ei înşişi deja, şi pornind de la acest univers al lui Philippe Ramette, vor încerca să propună colaje, în care, de asemenea, legile fizicii să nu funcţioneze, lucrurile să fie strâmbe, dar totul să transmită de fapt un mesaj personal, al copilului care face colajul. Dorim foarte mult ca ei să înţeleagă ce este arta şi nu vrem o definiţie, ci interiorizarea conceptului, iar faptul că ei devin artişti în timpul vizitării expoziţiei, îi ajută să interiorizeze acest mesaj.



    Alte programe ale acestei primăveri abordează filosofia, cum ar fi atelierele de filosofie pentru copii de la 4 la 8 ani, numite Cu alte cuvinte. În cadrul acestora, micii filosofi pornesc de la o poveste şi discută apoi despre viaţă. Celor care se pregătesc de ieşiri în natură şi călătorii, le sunt pregătite două tipuri de ateliere: unul despre lumea ierburilor, altul despre cea a copacilor. Flori, fete şi… ierburi este un atelier despre ierburi şi flori dedicat fetelor de toate vârstele şi va fi realizat cu ocazia zilei de 8 martie în prezenţa autoarei şi ilustratoarei cărţii Călătorie printre ierburi şi lumină, Iulia Iordan şi Cristiana Radu. Iar cel de-al doilea atelier, tot desprins din natură, Atelierul din copac, se adresează familiilor cu copii de la 4 la 8 ani şi are ca subiect lumea fascinantă a pădurii. Şi astfel, cu trecerea timpului şi cu fiecare atelier ce se desfăşoară, întrebarea DaDeCe îşi găseşte noi şi noi sensuri.

  • Art Safari 2015, la start

    Art Safari 2015, la start


    Peste 3.000 de picturi, sculpturi şi alte lucrări de artă
    de patrimoniu şi contemporană pot fi admirate la Bucureşti, în cadrul Târgului
    internaţional Art Safari. La târg, aflat la a doua ediţie, participă peste 50
    de muzee şi galerii din România şi din străinătate. Sunt galerii din Italia,
    Danemarca, Austria, Ungaria, Germania, peste 60 de standuri cu totul, a
    precizat Silvia Rogozea, director al târgului, care a precizat că lucrările de
    artă modernă şi contemporană expuse pot fi cumpărate. Din România, printre
    muzeele participante la târg se numără cele de artă din Galaţi, Arad,
    Constanţa, Piteşti, Râmnicu Sărat şi Târgu Mureş, iar între artiştii ale căror
    lucrări sunt expuse la târg se regăsesc Octav Băncilă, Camil Ressu, Nicolae
    Tonitza, Iosif Iser şi Ana Ştefania Andronic.

    În cadrul târgului au loc
    ateliere, dezbateri şi discuţii pe teme referitoare la piaţa de artă, artele
    vizuale înainte de 1989, muzee locale şi naţionale, dar şi alte subiecte.

    Târgul, care va fi deschis pînă duminică, aduce drept noutate faţă de ediţia de
    anul trecut un nou stand, care este dedicat artiştilor cu vârsta de până la 25
    de ani.

    De ce un
    târg de artă contemporană în România? Organizatorii spun că evenimentul este unul
    din paşii necesari pentru a contribui activ la fenomenul artelor vizuale
    contemporane, arta ajungând la consumator prin vizitarea galeriilor de artă,
    muzeelor naţionale şi internaţionale, participarea la vernisaje. Acestea
    reprezintă cea mai bună oportunitate de a cunoaşte curatori, galerişti,
    colecţionari, oameni pasionaţi de artă, dar mai ales artişti. Nici locul ales
    nu este întâmplător – clădirea Ciclop din centrul Bucureştiului, prima parcare
    supraetajată din Bucureşti, ridicată în secolul trecut, în prima jumatate a
    anilor ’30, şi care impresionează şi astăzi prin valoarea ei arhitecturală,
    prin povestea şi prin rezistenţa sa. Expunerea lucrărilor de artă în această
    clădire este descrisă de organizatori drept o intervenţie creativă asupra
    spaţiului neconvenţional.

    Art Safari 2015 susţine artiştii tineri, dar
    promovează şi arta de patrimoniu. Ne-am bucurat să avem atât de multe
    înscrieri la Art Safari, s-a simţit o adevărată coagulare a lumii artistice.
    Trebuie să existe un sprijin susţinut pentru galeriile comerciale de artă
    contemporană cu un program coerent şi consistent, astfel încât să putem fi
    parte dintr-o dezvoltare firească a pieţei de artă, apreciază Ioana Ciocan,
    organizator Art Safari. Evenimentul îşi doreşte să aşeze Bucureştiul pe harta
    marilor târguri europene de artă contemporană, participând activ la eforturile
    comunităţii artistice de promovare a artei contemporane româneşti şi a culturii
    urbane bucureştene.



  • Noua politică culturală din România între 1965 şi 1974

    Noua politică culturală din România între 1965 şi 1974

    În societatea occidentală, anii ’60 dădeau naştere unei contraculturi dominate de curentul hippie, în care creaţiile artistice se detaşau de canoanele vechi, iar spiritul nonconformist se manifesta în toate domeniile culturii. În România comunistă a aceluiaşi deceniu, se renunţa, treptat, la proletcultism. Mai ales după 1965, odată cu preluarea conducerii Partidului Comunist Român de către Nicolae Ceauşescu, regimul politic a favorizat recuperarea unor forme culturale din perioada interbelică, menţinând într-un con de umbră creaţiile artiştilor interesaţi de estetica nouă.



    Realismul socialist din literatură, impus după 1948, era înlocuit de aşa-numitul umanism socialist. Istoricul Cristian Vasile explică etapele acestui proces.


    Realismul socialist sau, cu alte cuvinte, metoda unică de creaţie, pandantul din planul estetico-politic al ideologiei marxist-leniniste, era foarte legată de Uniunea Sovietică şi de prima perioadă a comunismului din România, cu o viziune internaţionalistă şi puternic pro-sovietică. Or, încă din ultima parte a perioadei Gheorghiu-Dej, mai accentuat după 1960-1962, se foloseşte mai rar această sintagmă, realism socialist”. Organele de partid, înalta birocraţie culturală din fruntea Ministerului pentru Cultură şi Artă nu mai insistă atât de mult ca literaţii şi celelalte categorii să respecte realismul socialist. Termenul, cumva, intră în desuetudine. Şi această tendinţă se accentuează în primii ani ai regimului Ceauşescu. Numai că Ceauşescu, având această povară sovietică, a înţeles să se dezbare de realismul socialist propunând un înlocuitor, umanismul socialist. Într-o primă perioadă, între 1965 şi 1968, chiar până în 1971-1972, lasă scriitorilor şi oamenilor de artă o manevră. S-a vorbit, desigur, de o liberalizare limitată, de o relaxare, de o destindere reală.”



    În concepţia ideologilor proletcultişti, era nevoie de o literatură pe înţelesul tuturor, prin elementarizarea limbajului poetic şi schematizarea construcţiei epice. Critica de îndrumare” funcţiona mai degrabă ca cenzură, asumându-şi funcţia de a veghea ca opera literară să respecte exigenţele dogmatismului comunist şi să sancţioneze abaterile de la linia partidului”. Excesele politice ale epocii şi stilul propagandistic se reflectau însă în toate domeniile creaţiei. Anii ’60 aduc în literatura română o abordare mai cuprinzătoare. Cristian Vasile.


    Tematica este mult mai variată şi, un lucru foarte important, înainte de 1953, aproape fiecare temă de roman era impusă şi documentarea era impusă. Sursa de inspiraţie putea fi o uzină sau scriitorul era trimis pe ogoare sau la o gospodărie agricolă de producţie. Or, după 1965, scriitorul e mult mai liber să-şi aleagă tematica. La începutul anilor ’50, traducerile din literatura americană puteau fi numărate pe degete. După 1965 e cu totul altceva, e o explozie de traduceri. În plus, este şi o schimbare de peisaj. Presa literară şi chiar presa politică din Occident poate pătrunde, după 1965, putând fi găsită la tonetele din centrul Bucureştiului. Înainte, dacă erai prins cu presă occidentală, puteai ajunge chiar în instanţă, într-un simulacru de proces.”



    Aşa-numita liberalizare nu a fost un proces uniform în toate domeniile culturii. Filosofia era un domeniu care deservea în totalitate ideologia marxist-leninistă. La fel, sociologia a fost redescoperită cu greu, fiind o disciplină interzisă după 1948, pentru a fi reinventată la jumătatea anilor ’60. În istoriografie, direcţia antisovietică adoptată de Ceauşescu aducea o oarecare tendinţă naţionalistă, relativ pusă în practică în domeniul muzeografiei. Revine cu detalii Cristian Vasile:


    Există o dimensiune naţionalistă care se vădeşte chiar după 1960-1962, chiar în timpul lui Gheorghiu-Dej, ca o linie uşor antisovietică. Trebuie spus că Marx este folosit într-un mod antisovietic, pentru că se redescoperă texte folosite de Marx cu o puternică încărcătură antirusă, împotriva Imperiului rus de secol XIX şi apoi împotriva politicii sale expansioniste. Venind de la Marx, care era fondatorul utopiei comuniste, aceste texte aveau autoritate şi regimul se putea legitima chiar de la fondator, dar îi acorda şi o nuanţă antisovietică pe măsura distanţării de Kremlin în politica externă. Or, Ceauşescu preia această direcţie şi vrea nu doar să o vadă în diverse lucrări de istorie, ci şi expusă în muzee. Numai că a existat o naştere foarte dificilă a acestui Muzeu Naţional de Istorie a României. Chiar denumirea lui a cunoscut fluctuaţii, pentru că, după 1948, nicio instituţie, în afară de Teatrul Naţional, nu mai avea în denumirea sa particula naţional”. Nici campionatul de fotbal nu mai era naţional, ci republican. Banca Naţională devenise Banca de Stat. A denumi un muzeu naţional era deja un pas care sugera o oarecare distanţare de Moscova. Acest muzeu nu a fost înfiinţat sub Gheorghiu-Dej, cum se preconiza, ci chiar sub Ceauşescu au fost parcurşi numeroşi paşi.”



    Începând cu 1970, Muzeul Naţional de Istorie a României a devenit Muzeul de Istorie al Republicii Socialiste România. Acest fapt pare o întoarcere la linia sovietică a anilor ’50, în relaţia cu Moscova existând fluctuaţii de atitudine din partea Partidului Comunist Român. Pe 6 iulie 1971, cele 17 Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţi politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii din discursul lui Nicolae Ceauşescu marcau începerea unei mini-revoluţii” împotriva autonomiei culturale, care prevedea conformarea ideologică în ştiinţele umane şi sociale, domeniul culturii devenind din nou principalul instrument al propagandei.

  • Educaţia artistică în şcoală

    Educaţia artistică în şcoală

    Pe 15 septembrie, se reia, în mod tradiţional, învăţământul preuniversitar după vacanţa de vară. Pentru cei aproximativ 3,2 milioane de elevi şi preşcolari care au început şcoala chiar în prima a zi săptămânii, anul acesta are câteva surprize mai mult sau mai puţin plăcute. Cele neplăcute i-au întâmpinat pe elevii claselor I şi a II-a care, măcar o perioadă, nu vor avea manuale. Motivul ţine de o decizie a Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor care, în urma plângerilor unor edituri, a dispus reluarea licitaţiilor pentru atribuirea realizării de manuale atât digitale, cât şi tipărite. Vestea bună se referă la introducerea unor materii noi. Elevii de la clasele primare vor putea opta pentru un curs opţional despre arhitectură şi mediul construit, iar elevii din liceele de muzică vor putea studia istoria jazzului. O altă surpriză, tot artistică, este adusă de Radio România Muzical care împreună cu Ministerul Educaţiei Naţionale au semnat un protocol de colaborare în cadrul căruia proiectul “Ascultă 5 minute de muzică clasică” devine program naţional în şcoli, începând cu anul şcolar 2014-2015. Ce li se pregăteşte elevilor prin acest proiect aflăm de la Cristina Comandaşu, redactor-şef adjunct la Radio România Muzical: Iniţiativa a apărut din 2010 pentru că Radio România Muzical pregăteşte aceste cinci minute de muzică clasică de atunci. A fost însă un proiect care din 2010, binanual, a fost organizat în spaţii neconvenţionale unde se strânge mult public, dar unde de obicei nu se ascultă muzică clasică: hipermarketuri, mall-uri, sedii de firmă. Însă ţelul nostru principal a fost să oferim tinerilor din România acces la acest tip de muzică.”



    Graţie parteneriatului cu Ministerul Educaţiei, fişierele audio cu cele cinci minute de muzică vor ajunge, prin internet, la toate şcolile din ţară, iar ele vor putea fi folosite şi în cadrul altor cursuri, nu doar la cele de profil. Cristina Comandaşu: Aceste piese muzicale devin suport didactic pentru orele de muzică, dar pot fi folosite şi la alte cursuri ca fundal sonor pentru alte activităţi, cum ar fi cele din zona artelor. Noi trimitem, printr-un sistem centralizat, unor persoane-cheie din fiecare judeţ, adică inspectorilor de specialitate, fişierele acestea audio. Ei, la rândul lor, le trimit către şcoli şi în felul acesta suntem siguri că se implementează proiectul la nivel naţional. Este un pachet unic. Exact aceleaşi piese, în număr de 31, ce vor putea fi auzite în şcoli de la 1 octombrie vor fi ascultate şi în spaţiile publice. Sunt lucrări din toate stilurile muzicale importante de la baroc la muzica modernă şi sunt acele lucrări pe care noi le numim hiturile” muzicii clasice. Am vrut să aducem în prim-plan tocmai aceste valori eterne şi cu ele să se familiarizeze copiii ca apoi să facă un pas mai departe către alte lucruri poate mai puţin accesibile”.



    Nu doar muzica, ci şi alte domenii artistice pot fi folosite, în mod creativ şi non-conformist, la prezentarea cursurilor obişnuite, după cum ne spune Mihai Iacob, cercetător la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei: Artele pot fi folosite şi la istorie şi la educaţie tehnologică, la absolut toate orele, pentru că îi stimulează pe copii. Cursurile devin dinamice, nu se mai limitează la un profesor care vine şi-şi povesteşte lecţia. Iar după aceea, prin expunerea lor la artă le dăm acestor copii acces la o paletă mai largă de lucruri.”



    Nu doar în cadrul cursurilor obişnuite pot fi folosite artele. Prin mijlocirea lor, copiii pot fi ajutaţi să-şi creeze diverse abilităţi sociale şi să-şi depăşească anumite blocaje emoţionale, aşa cum au dovedit-o şi proiectele la care a participat Mihai Iacob în comunităţi defavorizate: Am lucrat cu artişti care s-au dus în comunităţi defavorizate şi care au lucrat cu copiii de acolo. Am avut astfel de proiecte la Azuga, în comuna Conţeşti din Teleorman unde am lucrat cu un coregraf de dans contemporan şi cu unul de dans popular. În vara aceasta, am organizat şi o tabără de pictură de icoane lângă Braşov. Arta este un instrument foarte puternic de motivare, de punere în mişcare a energiilor copiilor, dar ea trebuie integrată într-un anumit proces. Copiii trebuie să digere experienţa artistică.”



    Având în vedere toate aceste avantaje, este arta prezentă în mod suficient în şcoală? A oferit un răspuns empiric Raluca Pop, managerul asociaţiei “MetruCub. Resurse pentru cultură”.


    Este insuficientă. Dar fac o precizare. Eu vin din zona de contact cu organizaţii şi artişti care lucrează cu şcolile şi de aceea aş spune că observ o diferenţă mare între urban-rural. Foarte multe activităţi inovatoare, mai ales în ceea ce priveşte colaborarea cu artiştii şi organizaţii de artişti sunt polarizate în centre urbane, lăsând activităţile culturale din mediul rural să fie mult mai slabe. Asta se întâmplă atât din raţiuni financiare, cât şi din cauză că ong-urile sunt, în general, concentrate la oraş.”



    Indiferent, însă, de locul unde se desfăşoară experienţa artistică, impactul ei este cu atât mai puternic, cu cât implică elevul într-un grad mai mare. Raluca Pop: Ce mi se pare mie că merge în acest moment şi poate că ar trebui plusat în acest sens ar fi parteneriatele dintre organizaţii şi şcoli, dar aceste parteneriate să nu aibă loc în şcoală. De asemenea, sălile de sport pot fi mai bine folosite pentru alte activităţi. E o diferenţă foarte mare între impactul pe care arta îl are asupra copiilor în momentul în care ei consumă pasiv cultură — merg la un spectacol sau vizitează un muzeu — sau sunt implicaţi direct. Impactul cel mai mare apare atunci când copilul chiar practică arta: învaţă să cânte la un instrument, participă la o trupă de dans, joacă într-un spectacol.”



    În prezent, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei din Bucureşti desfăşoară un studiu pentru a afla atât date exacte privind prezenţa artelor în şcoală, cât şi dorinţele elevilor, ale părinţilor şi ale profesorilor legate de acest aspect.


  • “Arta” di Adrian Sitaru, alla Mostra del Cinema di Venezia

    “Arta” di Adrian Sitaru, alla Mostra del Cinema di Venezia

    Il cortometraggio “Arta” (“Art”) del regista romeno Adrian Sitaru è stato selezionato nella sezione “Orizzonti” della Mostra del Cinema di Venezia, in programma dal 27 agosto al 6 settembre.



    L’Istituto Culturale Romeno precisa in un comunicato che Adrian Sitaru torna a Venezia con questo nuovo cortometraggio dopo la prima mondiale del film “Pescuit sportiv/Pesca sportiva”, a Venice Days nel 2008.



    “Arta” è un film nato dallincontro di idee scattate durante lo sviluppo del lungometraggio “Fixeur”, su una minorenne trafficata sessualmente. Il pensiero di dover cercare una ragazza quattordicenne per questo ruolo ci ha fatto analizzare molto più attentamente cosa vuol dire abuso e quanto facilmente possiamo diventare sfruttatori nel nome delle giuste cause, nel nome del giornalismo di qualità o dellarte”, spiega Adrian Sitaru, citato dall’Istituto Culturale Romeno.

  • Salonul de carte Bookfest 2014

    Salonul de carte Bookfest 2014

    Aproape un milion de volume, între care câteva mii de titluri noi, a constituit oferta celei de a 9-a ediţii a Salonului Internaţional de Carte Bookfest”, organizat la sfârşitul lunii mai, la Bucureşti. Pe lângă oferta literară variată, pe tot parcursul Salonului Bookfest” au avut loc aproximativ trei sute de evenimente culturale. În afară de lansări de carte, bibliofilii au putut lua parte la dezbateri şi colocvii, proiecţii cinematografice şi evenimente interactive pentru adulţi şi copii, cele mai aşteptate fiind sesiunile de întrebări şi răspunsuri cu autori celebri.



    Unul din punctele de interes pentru publicul iubitor de artă a fost reîntâlnirea cu autori deosebit de importanţi pentru literatura română, totuşi prea adesea — şi pe nedrept — excluşi din peisajul cultural contemporan. Poeta, romanciera şi traducătoarea Nora Iuga: Am rămas — cred — singura din această societate a scriitorilor care le-a cunoscut personal pe unele poete care nu mai sunt printre noi. Acum are loc centenarul Mariei Banuş, fiindcă acesta a fost motivul pentru care am tot fost invitată la tot soiul de evenimente să vorbesc despre ea. Nina Cassian urma imediat ca vârstă după Maria Banuş. La Târgul de Carte, a venit la mine Sanda Golopenţia, care mi-a dăruit cartea Viaţa noastră”, în care vorbeşte despre mama ei, Ştefania Golopenţia, profesoara mea de la Iulia Haşdeu”, pe care am iubit-o foarte mult şi datorită căreia, în parte, am devenit poetă.”



    Maria Banuş a debutat în 1937, cu volumul de versuri Ţara fetelor”. Cartea a atras imediat atenţia criticilor, inclusiv pe cea a lui George Călinescu, care a şi înregistrat-o în Istoria literaturii române de la origini până în prezent” din 1941. Nora Iuga: Pe Maria Banuş am cunoscut-o într-o perioadă în care era înlăturată — şi nu este prea greu cuvântul pe care îl rostesc, chiar prezintă adevărul. Nimeni nu mai voia să vorbească cu ea, cu toţii îi întorceau spatele. Era perioada anilor 1971-1972, imediat după revoluţia culturală”. Fiii ei plecaseră în Occident, în nişte ani în care nici nu puteai visa la aşa ceva, iar Maria Banuş a suferit mult din această pricină. Totul se întâmpla în comunism, în aceeaşi perioadă în care, cu aproape un deceniu în urmă, Maria Banuş fusese, fără exagerare, Everestul literaturii române. Întotdeauna m-am gândit că trebuie să fie îngrozitor să cazi de la o asemenea adâncime în cea mai adâncă prăpastie. Cred că a trecut printr-o suferinţă cumplită, suferinţă care a devenit pe zi ce trece mai atroce. Atunci când a împlinit 75 de ani, se afla în ţară, iar eu am scris un articol în România Literară, în care spuneam că singura poetă care ar merita sintagma marea doamnă a poeziei române” să fie Maria Banuş. Mie mi s-a reproşat că am ridicat-o pe acest piedestal.”



    Invitatul de onoare al celei de-a noua ediţii a Salonului Internaţional de Carte Bookfest” a fost Polonia. Sub sloganul Quo vadis Polonia? Spre următorul Nobel”, Institutul Polonez a pregătit pentru Bookfest” 2014 o serie de evenimente menite să promoveze literatura polonă şi să sporească interesul publicului român pentru autorii contemporani, dar şi pentru clasicii polonezi. Ciprian Măceşaru, poet şi prozator: La Bookfest, am participat la două lansări de carte. Prima a fost lansarea unei antologii Wisława Szymborska, la Institutul Polonez. Cea de-a doua a fost lansarea romanului unui autor polonez, pe care ne-am bucurat să-l întâlnim la târg. Este vorba de Janusz Wiśniewski, cu romanul Singurătate pe net”. Despre această poetă foarte cunoscută, Wisława Szymborska, nu sunt foarte multe de spus, fiind câştigătoarea Premiului Nobel în 1996. Elementul de noutate al acestei antologii este că sunt şi poeme din ultimele volume ale autoarei, volume care arată puterea de înnoire a limbajului pe care a avut-o poeta poloneză. Dacă liniile de forţă rămân aceleaşi, ea reuşeşte să vorbească despre aceleaşi teme universale, aplecându-se mult mai concret către probleme uşor de identificat în contemporaneitate. Există o poezie extraordinară despre momentul 11 septembrie 2001. Există o poezie în care se tratează problema rasismului. Există poezii despre ceea ce avem, despre ceea ce ni s-a dat, despre lucrurile cu care trebuie să ne împăcăm. La Szymborska există întotdeauna paralela dintre fragilitatea omului şi Universul infinit, impenetrabil, mereu tăcut. Un cu totul alt fel de carte a făcut obiectul celei de-a doua lansări. Autorul vine din zona ştiinţei. Wiśniewski realizează programe de computer, urmărind progrese în domeniul chimiei. A început să scrie destul de târziu, Singurătate pe net” fiind primul lui roman. Cu toate acestea, această carte a înregistrat un succes incredibil. Dacă am încerca să găsim în România ceva similar, nu am reuşit. Doar în Rusia, cartea aceasta a apărut într-un milion de exemplare, fiind deja la a 11-a ediţie, fiind de asemenea pusă în scenă. În Polonia, romanul a fost ecranizat.”



    Pe toată perioada Salonului, vizitatorii au beneficiat de acces gratuit la cinematograful de artă Bookfest”, în cadrul căruia au rulat filme premiate la festivaluri internaţionale, oferite de Institutul Maghiar din Bucureşti, de Ambasada Norvegiei, de Institutul Francez din Bucureşti şi de Institutul Polonez.

  • Opere brâncuşiene în marile muzee ale lumii

    Opere brâncuşiene în marile muzee ale lumii

    La sfârşitul lui 1913, primele lucrări brâncuşiene ajungeau pe pământ american, trimise de însuşi autorul lor pentru a fi parte din Expoziţia Internaţională de Artă Modernă de la New York, cunoscută sub numele Armory Show”. Capul”, Domnişoara Pogany II”, Cap de copil”, Muza adormită II” şi Peştele” au atras imediat atenţia publicului, a colecţionarilor şi criticilor de artă.



    Aşa se face că, în prezent, cele mai multe creaţii ale lui Constantin Brâncuşi, celebrul sculptor apreciat ca fiind cel mai cunoscut artist român dincolo de graniţe, se află în muzee şi colecţii din Statele Unite. Criticul de artă Cătălin Davidescu atrage atenţia asupra faptului că lucrările lui Brâncuşi sunt răspândite în toată lumea, în cele mai mari muzee şi colecţii.



    Ele sunt, începând de la Muzeul de Artă Modernă din New York, la Guggenheim, tot în New York… acolo sunt deţinute majoritatea lucrărilor. Apoi, tot pe teritoriul Statelor Unite, în Pennsylvania, Atlanta, Philadelphia — muzee de artă recunoscute pe plan internaţional, care deţin multe lucrări de Constantin Brâncuşi. De asemenea, sunt muzee universitare, cum este Muzeul de la Berkeley, care deţine lucrări de Constantin Brâncuşi. Sigur, lucrări de Brâncuşi există şi în Europa. Este Muzeul de Artă Modernă Centre Georges Pompidou, unde este atelierul lui Brâncuşi, care are, în afara lucrărilor rămase în atelier, şi altele. Există mai multe muzee în Anglia, începând cu Tate Gallery şi terminând cu Galeria de Artă Modernă de la Oxford Museum. Există în Canberra, la Muzeul Kunsthalle Zurich… Nu ar trebui să uităm nici muzeele din România. Din păcate, sunt numai două deţinătoare ale creaţiei sale: Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti şi Muzeul de Artă din Craiova. În Bucureşti sunt aproximativ 11 piese de Constantin Brâncuşi. La Craiova este cea mai cunoscută lucrare, Sărutul”. Muzeul din Craiova deţine cam cinci piese de artă. Mai are şi din perioada sa artizanală câteva piese. Mă refer la Ecorşeu”, la o cutie de bijuterii sculptată de Constantin Brâncuşi, de asemenea, este şi un scaun din perioada în care era elev la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, două dintre rame…”.




    Destinul creaţiilor brâncuşiene a fost diferit, în funcţie şi de “destinul” notorietăţii acestora, subliniază Cătălin Davidescu: “Trebuie recunoscut faptul că americanii l-au descoperit, sigur, în urma celebrului proces pe care Brâncuşi l-a avut cu vama americană, care l-a acuzat că expediază în Statele Unite metal, care era, de fapt, o lucrare de artă, dar ulterior ei au reuşit să investească în piesele sale, notorietatea sa în Europa şi în restul lumii fiind ulterioară notorietăţii sale americane. Aceasta a venit cu mult mai târziu, de fapt. Preţurile mari, foarte mari, de zeci de milioane de euro pentru piesele sale au început să vină în a doua jumătate a secolului al 20-lea, chiar spre finalul lui şi începutul secolului nostru. Din păcate, deşi Franţa şi România au fost ţările dragi sufletului său, ele nu au fost cele care au promovat foarte puternic creaţia brâncuşiană, asta a fost realitatea. Începând cu Armory Show, cu începutul secolului al 20-lea, creaţia sa este promovată în Statele Unite şi abia după aceea izbucneşte pe plan internaţional”.



    Unele dintre sculpturile lui Constantin Brâncuşi aui fost recuperate în împrejurări cu totul speciale, povesteşte criticul Cătălin Davidescu: Îmi este foarte apropiată povestea găsirii lui Vitellius”, una dintre lucrările realizate de Brâncuşi în perioada în care era student la Belle Arte, la Bucureşti. Sculptura a fost găsită în podul prefecturii din Dolj după 1944 de un important brâncuşolog român, V.G.(Vasile Georgescu) Paleolog, cel care a scris şi prima monografie despre Constantin Brâncuşi — şi este menţionat ca primul său monograf, prieten bun cu Brâncuşi, de altfel. De asemenea, istoria pieselor de la Craiova — este o mărturisire a aceluiaşi biograf. Este vorba de Sărutul”, două Capete de copii şi Coapsa, toate fiind acum la Muzeul de Artă din Craiova, care au fost găsite în comuna Ostroveni, unde moşierul Victor Popp, colecţionar, prieten cu Brâncuşi, le deţinea şi de unde au fost luate după naţionalizare, după 1949, Sărutul” fiind folosit drept piatră pentru butoiul cu varză de către cei care intraseră în casă, unde era cooperativa satului în acel moment. Recuperarea lor a fost destul de uşoară, pentru că preşedintele cooperativei îşi amintea că a văzut nişte lucruri speciale, dar nici măcar nu bănuia că e vorba de nişte piese de artă. Aşa cum povesteşte V.G.Paleolog în amintirile sale, Orgoliu şi Cap de băiat, două bronzuri, au fost găsite undeva pe terasa conacului, pe lângă nişte struguri puşi la stafidit, Sărutul era pe butoiul cu varză, pentru că era o piatră bună, pătrăţoasă şi destul de grea ca să îi ţină varza şi Coapsa era şi ea aruncată ca o bucată de marmură, tot prin conac”.



    Este binecunoscut faptul că, pentru sculptorul Constantin Brâncuşi, acasă însemna în întreaga lume, aşa cum, de altfel, şi lucrările sale sunt împrăştiate în întreaga lume. Oriunde mă uit văd puterea şi influenţa lui Brâncuşi. El este în continuare cel mai modern dintre sculptorii moderni”, aprecia Paul Kasmin, a cărui galerie a găzduit anul trecut expoziţia Brâncuşi în New York 1913 – 2013”.

  • Salonul internaţional de carte Bookfest

    Salonul internaţional de carte Bookfest

    Aproape un milion de volume, între care câteva mii de titluri noi, a constituit oferta celei de a 9-a ediţii a Salonului Internaţional de Carte Bookfest”, organizat la sfârşitul lunii mai, la Bucureşti. Pe lângă oferta literară variată, pe tot parcursul Salonului Bookfest” au avut loc aproximativ trei sute de evenimente culturale. În afară de lansări de carte, bibliofilii au putut lua parte la dezbateri şi colocvii, proiecţii cinematografice şi evenimente interactive pentru adulţi şi copii, cele mai aşteptate fiind sesiunile de întrebări şi răspunsuri cu autori celebri.



    Unul din punctele de interes pentru publicul iubitor de artă a fost reîntâlnirea cu autori deosebit de importanţi pentru literatura română, totuşi prea adesea — şi pe nedrept — excluşi din peisajul cultural contemporan. Poeta, romanciera şi traducătoarea Nora Iuga: Am rămas — cred — singura din această societate a scriitorilor care le-a cunoscut personal pe unele poete care nu mai sunt printre noi. Acum are loc centenarul Mariei Banuş, fiindcă acesta a fost motivul pentru care am tot fost invitată la tot soiul de evenimente să vorbesc despre ea. Nina Cassian urma imediat ca vârstă după Maria Banuş. La Târgul de Carte, a venit la mine Sanda Golopenţia, care mi-a dăruit cartea Viaţa noastră”, în care vorbeşte despre mama ei, Ştefania Golopenţia, profesoara mea de la Iulia Haşdeu”, pe care am iubit-o foarte mult şi datorită căreia, în parte, am devenit poetă.”



    Maria Banuş a debutat în 1937, cu volumul de versuri Ţara fetelor”. Cartea a atras imediat atenţia criticilor, inclusiv pe cea a lui George Călinescu, care a şi înregistrat-o în Istoria literaturii române de la origini până în prezent” din 1941. Nora Iuga: Pe Maria Banuş am cunoscut-o într-o perioadă în care era înlăturată — şi nu este prea greu cuvântul pe care îl rostesc, chiar prezintă adevărul. Nimeni nu mai voia să vorbească cu ea, cu toţii îi întorceau spatele. Era perioada anilor 1971-1972, imediat după revoluţia culturală”. Fiii ei plecaseră în Occident, în nişte ani în care nici nu puteai visa la aşa ceva, iar Maria Banuş a suferit mult din această pricină. Totul se întâmpla în comunism, în aceeaşi perioadă în care, cu aproape un deceniu în urmă, Maria Banuş fusese, fără exagerare, Everestul literaturii române. Întotdeauna m-am gândit că trebuie să fie îngrozitor să cazi de la o asemenea adâncime în cea mai adâncă prăpastie. Cred că a trecut printr-o suferinţă cumplită, suferinţă care a devenit pe zi ce trece mai atroce. Atunci când a împlinit 75 de ani, se afla în ţară, iar eu am scris un articol în România Literară, în care spuneam că singura poetă care ar merita sintagma marea doamnă a poeziei române” să fie Maria Banuş. Mie mi s-a reproşat că am ridicat-o pe acest piedestal.”



    Invitatul de onoare al celei de-a noua ediţii a Salonului Internaţional de Carte Bookfest” a fost Polonia. Sub sloganul Quo vadis Polonia? Spre următorul Nobel”, Institutul Polonez a pregătit pentru Bookfest” 2014 o serie de evenimente menite să promoveze literatura polonă şi să sporească interesul publicului român pentru autorii contemporani, dar şi pentru clasicii polonezi. Ciprian Măceşaru, poet şi prozator: La Bookfest, am participat la două lansări de carte. Prima a fost lansarea unei antologii Wisława Szymborska, la Institutul Polonez. Cea de-a doua a fost lansarea romanului unui autor polonez, pe care ne-am bucurat să-l întâlnim la târg. Este vorba de Janusz Wiśniewski, cu romanul Singurătate pe net”. Despre această poetă foarte cunoscută, Wisława Szymborska, nu sunt foarte multe de spus, fiind câştigătoarea Premiului Nobel în 1996. Elementul de noutate al acestei antologii este că sunt şi poeme din ultimele volume ale autoarei, volume care arată puterea de înnoire a limbajului pe care a avut-o poeta poloneză. Dacă liniile de forţă rămân aceleaşi, ea reuşeşte să vorbească despre aceleaşi teme universale, aplecându-se mult mai concret către probleme uşor de identificat în contemporaneitate. Există o poezie extraordinară despre momentul 11 septembrie 2001. Există o poezie în care se tratează problema rasismului. Există poezii despre ceea ce avem, despre ceea ce ni s-a dat, despre lucrurile cu care trebuie să ne împăcăm. La Szymborska există întotdeauna paralela dintre fragilitatea omului şi Universul infinit, impenetrabil, mereu tăcut. Un cu totul alt fel de carte a făcut obiectul celei de-a doua lansări. Autorul vine din zona ştiinţei. Wiśniewski realizează programe de computer, urmărind progrese în domeniul chimiei. A început să scrie destul de târziu, Singurătate pe net” fiind primul lui roman. Cu toate acestea, această carte a înregistrat un succes incredibil. Dacă am încerca să găsim în România ceva similar, nu am reuşit. Doar în Rusia, cartea aceasta a apărut într-un milion de exemplare, fiind deja la a 11-a ediţie, fiind de asemenea pusă în scenă. În Polonia, romanul a fost ecranizat.”



    Pe toată perioada Salonului, vizitatorii au beneficiat de acces gratuit la cinematograful de artă Bookfest”, în cadrul căruia au rulat filme premiate la festivaluri internaţionale, oferite de Institutul Maghiar din Bucureşti, de Ambasada Norvegiei, de Institutul Francez din Bucureşti şi de Institutul Polonez.

  • Pictoriţa Ana Rusu

    Pictoriţa Ana Rusu

    Cercul Militar Naţional a găzduit recent expoziţia artiştilor Ana Rusu şi Constantin Rădulescu. Membră a Uniunii Artiştilor Plastici din Bucureşti, după terminarea studiilor de specialitate, Ana Rusu participă la numeroase expoziţii colective şi de grup. În ultimii ani s-a prezentat în faţa iubitorilor de artă şi cu expoziţii personale care au avut loc la Fundaţia Ioan Dalles”, Galeriile de Artă ale Municipiului Bucureşti”, Complexul Expoziţional Hanul cu Tei”, ARTAS”, Herăstrău”, dar şi în galeriile de artă din alte oraşe. Ana Rusu a ajuns cu lucrările ei şi în Danemarca, Germania, Elveţia, de asemenea, a participat la expoziţii de grup în Ungaria, Budapesta, Franţa. A fost distinsă cu titlul de Laureat” al concursului de pictură marină Dimitrie Stiubei”, ediţia 2000. Şi această cea mai recentă expoziţie semnată Ana Rusu s-a bucurat de succes ”Cei care au rămas la vernisaj s-au uitat cu admiraţie şi respect, pentru că în continuare, la fel ca alte dăţi, vin cu lucrări noi la fiecare expoziţie. Iar lucrările sunt inspirate din locurile în care merg. Anul trecut am fost în Franţa, în Canada, şi de acolo am adus multe imagini noi, unele dintre ele surprinse pe Coasta de Azur, tablouri noi care au plăcut mult celor care au venit la expoziţie, de la care am primit multe aprecieri şi felicitări. Culoarea mea inspiră şi place, este o culoare optimistă care mă defineşte şi mă reprezintă ca fire, ca optimism. Şi evident că place ochiului ceea ce pictez eu, îţi transmite un mesaj de căldură şi linişte. Pe scurt, expoziţia a plăcut şi nu este prima oară când mă bucur de succes. De fiecare dată surprind publicul cu lucrări noi şi de calitate.”



    Spre deosebire de cei mai mulţi artişti contemporani, Ana Rusu se revendică de la pictura figurativă. ”Am început cu pictura figurativă pentru că ea este mai pretenţioasă ca alte genuri. Ca să o poţi realiza trebuie să cunoşti şi să redai naturalul, adevărul. Pornind de aici, putem trece şi la alte moduri de exprimare, dar foarte important este să ştii să redai ceea ce vezi, eu mă inspir din natură, dar intervin cu sensibilitatea mea, cu modul meu de exprimare, cu modernismul tuşei. Îmi place foarte mult natura şi simt nevoia s-o redau cât mai fidel, de aceasta n-am ales alt mod de abordare. Lucrez aproape în fiecare zi, iar dacă este vreo zi în care nu lucrez o consider pierdută.”



    Un liric îndrăgostit de natură”. Aşa se autocaracterizează Ana Rusu: ”Continuu tradiţia colorismului românesc. Paleta mea înmănunchează culori solare, luminoase, folosind cromatici şi acorduri complementare. Aş putea spune că sursa de inspiraţie o constituie mediul înconjurtor, ineditul, şi tot ce mă sensibilizează. Acestea ar fi caracteristicile lucrărilor mele. Aş vrea ca toată lumea să simtă arta ca fiind un element esenţial în viaţa lor. Arta este frumuseţea noastră interioară, ne ajută să ne simţim mai frumoşi, mai buni. Când lucrez, eu mă desprind de istorie, mă desprind de tot ceea ce mă înconjoară. Sunt doar eu cu ceea ce vreau să fac. De multe ori arta schimbă destinul, schimbă viaţa. Şi eşti mult mai frumos iubind frumosul.”



    Lucrările artistei Ana Rusu se află în colecţiile particulare din ţară şi de peste hotare.


  • Bienala internaţională de artă contemporană

    Bienala internaţională de artă contemporană

    Cel mai mare eveniment artistic ce marchează sfârşitul de primăvară şi începutul de vară în Bucureşti este Bienala Internaţională de Artă Contemporană. Pentru mulţi manifestarea preferată în materie de artă, Bucharest Biennale este organizată de Centrul pentru artă şi cultură contemporană Pavilion şi a ajuns la a şasea ediţie.



    Dacă primele ediţii au fost organizate pe durata a patru săptămâni, din 2010, aceasta s-a dublat. Aşadar, a şasea ediţie se desfăşoară între 23 mai şi 24 iulie şi este curatoriată de foarte tânărul Gergő Horváth, care a propus şi conceptul Bienalei 2014.



    Anul acesta va fi tema Aprehensiune. Înţelegând prin frica de a înţelege”. În engleză, apprehension” are un dublu sens — înseamnă atât frica de un eveniment posibil, cât şi înţelegere. Şi atunci voi cerceta relaţia între frică şi înţelegere: cum este frica administrată şi cum putem să ne folosim de asta ca să învăţăm şi să evoluăm. Frica este un lucru foarte prezent în viaţa noastră, ne călăuzeşte cumva prin toată viaţa, de aceea merită o investigaţie puţin mai profundă”.



    Artiştii participanţi anul acesta au fost aleşi în funcţie de reprezentativitatea unor lucrări pentru tema propusă, nu în funcţie de activitatea lor în ansamblu. Printre cei aproximativ 20 de artişti români şi străini invitaţi se vor afla Erwin Wurm (Austria), Chiara Fumai (Italia), János Sugár (Ungaria) şi Adrian Dan, Matei Arnăutu, Dan Beudean, şi Zoltán Béla, din România. Lista finală va fi făcută publică la începutul lunii aprilie.



    Lucrările acestora vor fi expuse în patru spaţii. Este vorba despre Pavilion, care va servi şi ca Infopoint al Bucharest Biennale, Institutul pentru Cercetări Politice, colaborator al Bienalei la ultimele două ediţii, Muzeul Ţăranului Român şi Combinatul Fondului Plastic. Pentru evenimentele conexe şi paralele, gazdă va fi Fabrica Faur. Intrarea şi clădirile principale ale acesteia sunt considerate patrimoniu industrial. Potrivit curatorului Gergő Horváth, miza celei de-a şasea ediţii o reprezintă vizibilitatea, creată şi de evenimentele care completează Bienala: Ediţia de anul acesta va fi foarte vizibilă în România. Vor fi foarte multe evenimente conexe şi paralele. Vom avea parteneriate şi în zona de artă, şi în design. Împreună cu Bienala se vor deschide încă patru evenimente mari. Deci, cele cinci evenimente vor fi Bienala Bucureşti, Noaptea Muzeelor, Romanian Design Week, Noaptea Albă a Galeriilor şi Art Safari. Art Safari va fi primul târg internaţional de artă din România şi Romanian Design Week este un eveniment în care designerii români îşi expun creaţiile. Atât Bienala, cât şi celelalte evenimente oferă oportunităţi, oferă vizibilitate unor artişti, creatori tineri sau deja consacraţi. De fapt, creează noi posibilităţi pentru scena de artă sau de design românesc”.



    Bienala Bucureşti reprezintă o platformă generoasă de manifestare pentru artişti, dar şi contextul pentru a dezvolta dialogul cu publicul. Curatorul Gergő Horváth track: Sunt evenimente care vorbesc pentru toată lumea, atât pentru profesionişti, cât şi pentru oameni care pur şi simplu sunt interesaţi de zonă sau care vor să vadă ceva nou. Arta contemporană pune întrebări legate de probleme socio-politice importante, deci este o unealtă educaţională foarte bună. Oamenii pot veni şi pot vedea într-un alt context nişte lucruri care sunt importante şi care ne afectează pe toţi”.


    Ediţia a şasea a Bienalei Internaţionale de Artă Contemporană Bucureşti îşi propune să contribuie la solidarizarea mediului artistic. Cel puţin aşa mărturiseşte curatorul Gergő Horváth: Cred că această bienală va reuşi încet, încet să ajute la coagularea scenei româneşti, care este foarte disparată şi nu există colaborare. Există foarte multe animozităţi care trebuie rezolvate. Cred că un eveniment atât de mare este o oportunitate foarte bună în acest sens. Este nevoie de solidaritate în spaţiul artistic, pentru că statul susţine foarte puţin arta şi, într-un fel, nu este conştient că există şi artă contemporană. Cu cât există mai multe proiecte şi cu cât există mai multe spaţii, cu atât mai mare va fi interesul şi poate, până la urmă, şi statul va realiza că arta contemporană este un element important în cultură”.



    Gergő Horváth este artist şi manager cultural. A studiat muzica şi în prezent studiază fotografie şi video la Universitatea de Artă şi Design, Cluj. Este coordonatorul la Cluj şi Timişoara al proiectelor Pavilion şi Reforma. A participat recent la expoziţia Afluenţa clasei muncitoare de la diferenţiere la colectivism (Despre modă şi politica esteticii)”, curatoriată de Răzvan Ion, co-director al Bucharest Biennale şi unul dintre fondatorii centrului de artă şi cultură contemporană Pavilion.

  • Atelierul de creaţie Laurenţiu Dimişcă

    Atelierul de creaţie Laurenţiu Dimişcă

    Pictorul Laurenţiu Dimişcă este un promotor recunoscut internaţional al genurilor plastice în afara normelor. El a participat, cu lucrări proprii, la prestigioase manifestări internaţionale, dar a şi organizat, în România, manifestări Outsider Art de amploare. De această dată, Laurenţiu Dimişcă ne propune un spaţiu permanent de întâlnire, propriu său atelier, la etajul 1 al clădirii Teatrului de animaţie ŢĂNDĂRICĂ, situată în Piaţa Lahovari. Este prima galerie din România şi din această parte a Europei de Est specializată în Artă Singulară, Artă Brută, Noua Figuraţie, Artă Naivă, Artă Populară, Artă Alternativă, Artă Vizionară, Artă Schizofrenică, Raw Vision şi Artă Contemporană din întreaga lume.



    Criticul Marius Tiţa: “Atelierul pe care Laurenţiu Dimişcă l-a deschis la Bucureşti este, de fapt, capitala artei brute, a artei singulare în această parte a Europei. Laurenţiu Dimişcă este cunoscut de mai mult timp în calitate de promotor şi creator, fără îndoială, de artă brută, foarte talentat. Să nu uităm că este un pictor adevărat — a făcut liceul de artă, facultatea de artă, este doctor al Universităţii de Artă din Cluj. Acest atelier deschis este a treia ediţie a marilor expoziţii pe care Laurenţiu Dimişcă le deschidea la Bucureşti, la Palatul Parlamentului sau la Muzeul Satului şi la Muzeul Ţăranului Român, dar este şi un centru permanent în care vom afla ce înseamnă această artă, vom vedea mari creatori de artă brută din colecţii importante din Franţa şi vom asista la evenimente dedicate acestui gen de artă, de fapt, acestor genuri de artă — arta fără norme, arta singulară, outsider art. Arta brută este o artă care nu ţine cont de convenţii. Este o deschidere totală a artistului, care alege să se exprime în această formă”.



    Atelierul Laurenţiu Dimişcă reprezintă concretizarea unui vis mai vechi al artistului, acela de a crea un centru internaţional de artă — muzeu. Laurenţiu Dimişcă: “Mi-am cumpărat o şcoală veche, pentru a înfiinţa acel centru lângă Piatra Neamţ. Dar m-am gândit că mai degrabă strâng colecţia în timp, organizând saloane şi evenimente. Şi acum mă aflu cu atelierul meu personal în centrul Bucureştiului, în incinta unei locaţii superbe, Teatrul Ţăndărică. E un atelier deschis. Dar cine vrea să viziteze expoziţiile temporare şi permanente şi atelierul meu personal, trebuie să sune înainte, ca să pot fi aici. Permanente, vorbesc despre colecţia proprie a fundaţiei şi temporare, cele care sunt rulate, cum e acum Salonul Internaţional de Artă Singulară ediţia a III-a, prezent în galerie. Următoarea expoziţie va fi a artistului Aurel Cogealac, un artist autodidact. După artistul Cogealac, o voi avea pe doamna Mimi Revencu, la fel, un pictor autodidact. Acum intenţionez, înainte de 8 Martie, de Ziua Femeii, să lansez nişte bijuterii împreună cu artista Andra Margine. Apoi, lucrările vor colinda Muzeul Satului, Muzeul Ţăranului şi Biblioteca Naţională. La fiecare expoziţie vor fi şi artişti noi. Va fi şi un colocviu de artă singulară, ajuns la a doua ediţie. Până la sfârşitul anului, asta mi-am propus: să rulez atât expoziţii personale, cu artişti în acest spirit, dar şi artă contemporană”.



    Pictorii Laurenţiu Dimişcă, Aurel Cogealac şi Mimi Revencu, împreună cu fotografii Andrei Baciu şi Sorin Onişor şi cu Muzeul Naţional al Satului au fost, în toamna anului trecut, invitaţii Consulatului României la Lyon, în cadrul expoziţiei “România între tradiţie şi modernitate”.



    Galeria — atelier personal Laurenţiu Dimişcă este un spaţiu în care artistul şi-a propus să familiarizeze publicul cu genul de artă pe care îl promovează şi nu doar prin intermediul expoziţiilor: “Pe lângă ocazia pe care nu mulţi oameni o au de a descoperi un atelier al unui artist, de a vizita un atelier al unui artist — sunt artişti în al căror atelier nu ai nicio şansă să ajungi, pentru a-i vedea cum pictează -, mai are şi un scop iniţiatic. O să iniţiez copii, dar şi adulţi în domeniul picturii, creativităţii, imaginaţiei. Am experienţă din Franţa, unde am deschis festivaluri de artă singulară şi am lucrat cu 300 de copii de la 9 grădiniţe din Pays d’Auvergne. Apoi am deschis festivalul “Itineraires singulaires”, în Dijon, un festival dedicat celor cu handicap, deci am lucrat cu oameni cu probleme, gen alcoolici, schizoizi. Vorbesc de interacţiunea artist — public, oameni care nu au mai lucrat niciodată cu un artist. Stilul meu este mai optimist şi am nişte proiecte frumoase de creativitate şi imaginaţie”.



    În prezent, în atelierul Dimişcă sunt expuse aproximativ 300 de lucrări. Artiştii care le semnează, peste 50 la număr, sunt, în mare parte, francezi, datorită colaborării cu Asociaţia pentru Promovarea Artei Contemporane Populare, din Franţa. Alături de aceştia se află expuşi şi câţiva români, dar sunt şi artişti africani, cubanezi, argentinieni, norvegieni.



    În această primăvară, veţi putea vedea lucrări noi create de pictorul Laurenţiu Dimişcă la Haga, la celebra galerie Carre d’Artistes care face parte din lanţul de galerii cu acelaşi nume deschise în toată lumea. Particularitatea lor constă în faptul că li se cere artiştilor care vor să expună aici să realizeze lucrări în formate mici, astfel încât să fie accesibile oricărui cumpărător. Preţul este acelaşi, indiferent de nivelul artistului.

  • Festivalul Temps d’Images

    Festivalul Temps d’Images

    Temps d’Images — Timpul imaginilor, dar şi imaginea timpului nostru. Teatru. Dans.Video într-un festival concentrat pe menirea socială a artei.


    Festivalul a început uşor diferit în 2008 şi simt că direcţia aceasta s-a creat în timp. Am avut nevoie de trei ediţii ca să ne dăm seama unde ne poziţionăm exact. În 2011, am avut eu un declic. Am fost foarte impresionată de mişcările sociale care începeau în lumea arabă, de exemplu. Mi-am dat seama că trăim nişte timpuri foarte importante şi că schimbările care se produceau atunci vor marca foarte mult istoria de acum încolo. Şi ceea ce facem noi, prin artiştii pe care îi invităm în festival, ar trebui să reflecte acest moment de importanţă maximă pentru viitorul nostru. De aceea, temele pe care am început să le abordăm erau mai mult legate de social, de schimbările economico-politice, care ne afectează pe toţi. Cred că arta poate să aducă o perspectivă nouă asupra a ceea ce în mod curent ni se pare o muncă de Sisif”.



    Ne-a mărturisit Miki Branişte, preşedinta Asociaţiei ColectivA şi directoarea Festivalului Temps d’Images. Desfăşurat în prima jumătate a lui noiembrie la Cluj, evenimentul a ajuns la a şasea ediţie în România, dar istoria lui e mai veche şi europeană. Creat în anul 2002 de către canalul de televiziune ARTE şi de La Ferme du Buisson — Scena Naţională Marne la Valée din Franţa, proiectul TEMPS D’IMAGES, festival de teatru, dans şi imagine foto/video, s-a dezvoltat la nivel european, desfăşurându-se acum în zece ţări: Belgia, Estonia, Franţa, Germania, Italia, Portugalia, Polonia, România, Ungaria şi Turcia.



    Fiecare ediţie a festivalului organizat în România a însemnat o altă temă, inspirată din social. Iar aceste teme sunt legate de un fir roşu. Miki Branişte: Dacă anul trecut am vorbit despre viitor, anul acesta despre solidaritate, pentru că ne-am dat seama din discuţiile cu publicul şi artiştii la ediţia anterioară că nu putem face nimic singuri în această lume, că avem nevoie să fim împreună cu ceilalţi, îmi dau seama că trebuie să căutăm mai departe de conceptul solidarităţii şi să vedem cauzele pentru care am putea fi solidari. Aş fi foarte interesată să invit, de exemplu, artişti din Japonia, care se confruntă acum cu probleme legate de ecologie. Cred că această tematică a ecologiei, care apare foarte puţin în artă, va fi un subiect foarte important de acum încolo pentru noi toţi”.



    Aşadar, la ediţia de anul acesta Festivalului Temps d’Images, tema solidarităţii s-a regăsit, sub o formă sau alta, în toate evenimentele organizate. Directoarea Miki Branişte exemplifică: Am avut şi foarte multe dezbateri, la care au participat artişti români, artişti străini, producători de festivaluri din străinătate, directori de festivaluri… Cu toate că fiecare prezenta situaţia lui de acasă, ne-am dat seama că este o problemă globală şi că avem cu toţii nevoie de solidaritate. E o temă care preocupă şi publicul, din partea căruia am avut multe feedbackuri. Există o mare nevoie de a comunica între noi, parcă niciodată nu ne ajungea timpul la dezbateri. Putem continua aceste dezbateri şi după festival, aici în Cluj, să încercăm să vedem ce soluţii putem găsi şi cum să facem oamenii să fie implicaţi în rolul lor de cetăţeni”.



    Despre solidaritate vorbeşte şi spectacolul de dans Parallel”, creat de Ferenc Sinkó şi Leta Popescu şi performat de Lucia Mărneanu şi Kata Bodoki-Halmen, unul dintre spectacolele care au impresionat-o cel mai mult pe criticul de teatru Oana Stoica: Este un performance care începe ca dans contemporan şi se termină ca teatru. Este un spectacol care vizează problemele identităţii de gen, respectiv lesbianismul şi pune faţă în faţă modul în care bărbaţii şi femeile se privesc reciproc şi modul în care societatea evoluează în clişee de prejudecată. De fapt, vorbeşte despre clişeele prin care îl privim pe celălalt, de la senzualitate la sexualitate, la diferenţe de orice gen. Este un spectacol extrem de puternic, cu două artiste care performează într-un mod foarte diferit de cum se întâmplă pe scena spectacolului din România. Ele integrează dansul, textul, care este poetic şi social în acelaşi timp, în fizic. Adică, în timp ce performează fizic, au şi o puternică acţiune pe text. Cele două fete care performează în paralel în spaţii diferite trec pe parcursul spectacolului de la identitatea feminină la identitatea masculină. Şi acest lucru se întâmplă la un moment dat într-un mod traumatizant. De exemplu, legatul sânilor cu scotch pentru a-ţi anula feminitatea este o imagine foarte dură şi foarte penetrantă pentru spectator”.



    Selecţia programului Festivalului Temps d’Images a fost extrem de aplicată pe specificul din prezent al teatrului românesc: este vorba despre textele cu mare implicare socială, extrase din realitatea cotidiană”, a comentat criticul Oana Stoica, ale cărei impresii de final de festival sintetizează foarte bine ce are special proiectul Temps d’Images şi de ce este nevoie, de ce comunitatea are nevoie de acest festival. Oana Stoica: Modul în care problemele sociale apar reflectate în artă este un mod interogativ, în sensul că artistul ridică nişte probleme şi arată nişte vicii ale societăţii. Ridică probleme, nu oferă neapărat soluţii. Pentru că nu e treaba artistului să le ofere, treaba lui este să arate care e rana. Cred că publicul are nevoie de asta, pentru că se regăseşte într-o formă verbalizată, pe care el însuşi nu se gândeşte să o exprime. Cred că arta, teatrul în România ar trebui să vorbească mult mai mult despre problemele oamenilor de astăzi şi să o facă mai puţin prin metafore, şi mai mult direct”.

  • Premiere în licitaţiile organizate în 2012 în România

    Premiere în licitaţiile organizate în 2012 în România


    Anul 2012 a înregistrat o serie de premiere în licitaţiile de artă organizate în România, între acestea numărându-se punerea în vânzare a unor lucrări semnate de Constantin Brâncuşi, a unui monopost de Formula 1, prima casă solară românească şi obiecte aparţinând unor actori români. Prima premieră din acest an pe piaţa românească de artă a fost cumpărarea a două lucrări realizate de Constantin Brâncuşi – unul dintre cei mai cunoscuţi artişti români din întreaga lume. Pupăza cu moţ şi Peile roşi au fost adjudecate, în ianuarie, la 10.000 de euro, respectiv la 2.000 de euro.


    Desenul Pupăza cu moţ (peniţă pe hârtie) a fost scos la vânzare de un colecţionar privat din Bucureşti, care l-a achiziţionat în trecut de la o licitaţie a casei Christies. Lucrarea, cumpărată la 10.000 de euro, reprezintă un proiect de ilustraţie pentru volumul de poeme Plante şi animale, publicat la Paris, în 1929, de Ilarie Voronca, un scriitor care făcea parte din cercul de prieteni ai artistului. Cea de a doua lucrare de Brâncuşi – Peile roşi -, care a fost cumpărată la 2.000 de euro, este o fotografie-obiect artistic, datată 1906. Imaginea de pe faţa cărţii poştale Peile roşi este una dintre sculpturile distruse de artist în 1907, într-un acces de răzvrătire faţă de ceea ce crease în perioada impresionismului la care Brâncuşi aderase ca elev al lui Auguste Rodin. Cartea poştală trimisă unui prieten este unicul document rămas care prezintă una dintre operele dispărute. Fotografia a fost reprodusă cu ocazia Centenarului Brâncuşi din 1976, în România Literară, şi provine dintr-o colecţie privată bucureşteană. Prezenţa lui Constantin Brâncuşi pe piaţa românească de licitaţii publice reprezintă un eveniment unic.


    Constantin Dumitru, jurnalist, organizator de expoziţii, dar şi un fin observator al pieţei de artă spune că 2012 a fost un an mai bun decât era de aşteptat: A evoluat previzibil, un pic mai bine decât în 2011, care a fost cel mai bun an după 1990. Am fost impresionat că în piaţa de artă au pătruns şi pătrund tot mai mult obiecte care nu sunt opere de artă, ci care au fost doar în apropierea oamenilor de artă, de cultură, ceea ce se întâmplă de mult timp în toată lumea. În sfârşit se întâmplă şi la noi. Există însă şi o zonă care nu ţine de artă, care doar mimează arta, să sperăm că nu se va duce spre kitsch.”


    L-am întrebat pe Constantin Dumitru dacă în acest an criza economică a influenţat piaţa de artă din România şi răspunsul a fost Categoric, da”: “Când spun a influenţat-o, nu spun neapărat că a deterioriat-o. Lipsa de încredere în piaţa imobiliară, căderea preţurilor terenurilor a dus inevitabil la creşterea preţurilor obiectelor de artă. În piaţa de artă nu se reflectă neapărat rezultatele economice. 2013 va fi un an greu. Pentru cumpărătorul mediu, pentru lucrările care se vând la 100, 200, 300 de euro va fi foarte greu. În piaţa de artă s-au plimbat foarte mulţi bani, zeci de milioane de euro. Aceşti bani s-au plimbat însă pe lucrările artiştilor care nu mai sunt în viaţă. Artistul român, creatorul de artă actual n-a prea văzut banii ăştia. Eu mă bucur că se vinde cu 300.000 de euro un celebru mort, dar studentul de azi, dascălul de la Universitatea de Artă, artistul de azi e bucuros dacă vinde cu 500-1000 de euro. Aş vrea să exportăm mai mult , să vindem mai mult pe pieţele externe.”


    Marius Tiţa, redactor şef la RRI dar şi jurnalist specializat în artă, spune că şi piaţa românească trece printr-un proces de maturizare: ”În România asistăm însă şi la o diversificare a ofertei, asta însemnând nu numai obiectele puse în vânzare, ci şi acţiunile pe care în principal casele de licitaţie le oferă. Mă gândesc la câteva evenimente, cum ar fi cele organizate de ArtMark, care pe lângă licitaţiile tradiţionale a venit cu câteva idei: licitaţii tematice, de obiecte regale, licitaţia de obiecte care ţin de zona militară, foarte bine prizate în Occident şi care iată, se vând şi la noi într-o licitaţie specială şi multe alte obiecte, nu neapărat arta plastică tradiţională. Deci, iată, asistăm la o deschidere dar şi la o reaşezare a unor preţuri, chiar valori şi opinii referitoare la piaţa de artă. Această maturizare a pieţei reduce mult preţurile şi valoarea vânzărilor. Nu putem vorbi de un entuziasm al pieţei de artă, e clar că învăţăm multe lucruri noi, dar nu putem vorbi de afaceri exuberante şi câştig incredibil.”


    O licitaţie inedită a fost şi cea în care au fost aduse în atenţia colecţionarilor obiecte personale ale unor actori români cunoscuţi şi o serie de piese de recuzită din filme şi piese de teatru de succes. Cel mai bine vândut lot la această licitaţie a fost o brăţară din aur şi argint cu diamante, rubine şi smaralde ce a aparţinut actriţei Maia Morgenstern, care a fost adjudecată la suma de 500 de euro. În august, monopostul de Formula 1 Ferrari F399, condus de Michael Schumacher în sezonul competiţional 1999, a fost adjudecat la preţul de 177.000 de euro. La licitaţia dedicată maşinilor de colecţie sport s-au mai vândut trei automobile Mercedes – din 1953, 1959 si 1966, un Ferrari 599 GTB Fiorano ediţie specială Carbon Kit din 2009, un Lincoln Continental din 1947 un Jeep Willys din 1948 dotat cu remorcă şi mitralieră. Şi fosta maşină oficială a regelui Mihai I – un BMW 760Li – a fost vândută, la preţul de 20.000 de euro.


    Permisul de conducere al principesei Maria, datând din 1904, a fost cumpărat la preţul de 5.000 de euro. Într-o altă sesiune, a fost pusă în vânzare Prispa – prima casă solară 100% românească. Estimată la 50.000 de euro, Prispa nu a stârnit, însă, interesul posibililor cumpărători. Între premiere s-au numărat şi licitaţiile realizate în duplex, cel mai important eveniment fiind organizat la Bucureşti şi Monaco. Cel mai bine vândut tablou în 2012 a fost Ciobănaş cu turma de oi de Nicolae Grigorescu, adjudecat la 195.000 de euro. La preţuri ridicate au fost cumpărate şi trei tablouri pictate de Nicolae Tonitza, pentru aproximativ 400 de mii de euro.


    Din estimările specialiştilor, pe piaţa de artă au fost făcute anul trecut tranzacţii în valoare de aprocimativ 40 de milioane de euro.