Radio România Internațional

Tag: bucatarie romaneasca

  • Sarmale şi piftie

    Sarmale şi piftie

    Fiecare regiune sau zonă a României are preparate şi mâncăruri specifice sau care poartă influenţa tradiţiilor gastronomice din regiuniel apropiate. În zona Gorjului întâlnim o combinaţie unică, cel puţin pe teritoriul României: sarmale cu piftie. Pentru a se mândri cu această combinaţie unică, gorjenii organizează la sfârşitul acestei săptămâni, în comuna Peştişani, Festivalul sarmalelor şi piftiilor. Bucătari pricepuți își vor expune creațiile ce vor fi jurizate de specialiști în cadrul unui concurs culinar, cele mai gustoase sarmale și piftii fiind premiate de organizatori și de sponsori. Publicul va avea, de asemenea, la dispoziție standuri unde se va servi tradiționala combinație sarmale cu piftii, preparate tradiționale ce fac deliciul tuturor meselor gorjene.



    Tradiția unui festival al răciturilor a fost întemeiată în Gorj de Radu Ciobanu, un profesionist al industriei ospitalității. În calitate de preşedinte al filialei Gorj a Asociaţiei Naţionale pentru Turism Rural, Ecologic şi Cultural, Radu Ciobanu a iniţiat Festivalul răciturilor, cele mai multe ediţii fiind organizate în localitatea Tismana. Cea mai recentă, a fost organizată în 2019 la Peştişani, în memoria lui Radu Ciobanu. Începând cu anul acesta, Primăria comunei Peștișani a completat răciturile cu sarmale, această combinație culinară fiind specifică zonei Gorjului.



    Întâlnite în tot spaţiul balcanic, dar revendicate de fiecare ţară, sarmalele îşi au originea în bucătăria turcească de unde au înprumutat şi numele, pentru că în turcă li se spune sarmak. În timp ce turcii au făcut sarmale din foi de viţă şi le-au umplut cu carne de vită sau cu orez şi stafide, celelalte popoare au diversificat reţetele, folosind ca înveliş foile de varză, dulce sau murată, iar ca umplutură carnea tocată de porc, de pasăre sau chiar de peşte.



    Piftia este una dintre mâncărurile specifice Sărbătorilor de iarnă, fiind nelipsită de pe masa de Crăciun sau de Anul Nou. Piftia se face cu carne de găină, de gâscă, de porc, de viţel sau chiar cu peşte, condiţia fiind ca zeama în care a fost fiartă carnea să se transforme în gelatină. Pe vremea când industria alimentară nu producea gelatină la plic, aceasta se obţinea prin fierberea unor oase de vită, de porc sau de pui.



    Deoarece în zona Gorjului sunt şi păstrăvării, vă propun o reţetă de piftie de păstrăv. Pentru a obţine gelatină, se pun la fiert unul sau două capete de crap şi după ce au fiert circa jumptate de oră se strecoară zeama şi se pune din nou la fiert împreună cu două cepe, cu doi morcovi, cu câţiva căţei de usturoi pisat şi cu câteva boabe de piper. Dacă păstrăvii au fost daţi cu sare şi ţinuţi câteva ore la rece, nu mai este nevoie să adaugăm şi sare în zeamă.



    Spălăm păstrăvii de sare şi îi punem la fiert, la foc mic, în zeama în care am pus şi legumele. După circa 15 minute, pot fi adăugate şi felii de ciuperci champignon. Se mai lasă 10 min la fiert, tot la foc mic pentru ca să nu desfacă păstrăvii. Îi luăm cu grijă şi îi punem într-un vas, fie întregi, fie în bucăţi mai mari, după care turnăm zeama peste ei. După ce compoziţia s-a răcit, punem vasul în frigider pentru câteva ore bune. Se porţionează şi se serveşte rece, iar în cazul Gorjului împreună cu câteva sarmale fierbinţi.

  • Preparate din şalău

    Preparate din şalău

    Răpitor de apă dulce, şalăul (Sander lucioperca – lat.) este unul dintre peştii cu carne albă,
    din care se obţin preparate care îşi
    găsesc locul în cele mai rafinate restaurante. În zilele noastre, preparatelor
    din şalău li se acordă o atenţie deosebită, la fel ca la altădată, la curţile
    domneşti sau boiereşti.


    Şalăul cu smântână este un preparat pe care l-am
    întâlnit într-o carte de bucate în care au fost adunate vechi reţete de la o
    curte boierească din Moldova (estul României). Pentru a obţine 4 porţii, avem
    nevoie de un şalău de peste un kg, de o ceapă, de 400 de ml de smântână, de o
    linguriţă de cimbru uscat, de piper şi sare. Peştele trebuie curăţat, spălat şi
    filetat, după care se condimentează şi se pune pe plită. Într-un vas mai
    întins, călim ceapa mărunţită în puţin ulei, după care se adaugă smântâna şi
    cimbrul măcinat. După ce smântâna s-a fluidizat, punem peştele cu grijă şi
    lăsăm compoziţia la foc mic timp de câteva minute. Se serveşte cald, eventual
    cu o garnitură de legume fierte.


    Un preparat cam cu aceleaşi ingrediente şi un
    nume, probabil, din vremuri apuse este şalăul bonne femme. Faţă de reţeta de
    şalău cu smântână, anterior prezentată, şalăul bonne femme este pregătit în
    cuptor. După filetarea şalăului, acesta se taie în 4 părţi egale, care se
    condimentează cu piper şi se dă la cuptor într-o tavă unsă cu unt, împreună cu
    ceapa tocată, timp de circa 10 minute, la foc moderat. Se fac un sos din făină,
    lapte şi unt sau din făină şi smântână, în care turnăm puţin vin şi un gălbenuş
    de ou. Se omogenizează şi se lasă la fiert timp de 10 minute, la foc potrivit.
    Acest sos se toarnă peste bucăţile de şalău, împreună cu ciuperci tocate şi
    călite uşor în unt. Se presară caşcaval ras şi se lasă la cuptor 20 de minute
    la foc mic. Se serveşte cald, eventual cu o garnitură de piure de cartofi.


    Un alt preparat rafinat este şalăul cu maioneză.
    Avem nevoie de un şalău de peste un kg, de un morcov, de o rădăcină de
    păstârnac, de 300 de grame de maioneză, de o lămâie, de o legătură de
    pătrunjel, de oţet, o foaie de dafin, piper şi sare. Curăţăm zarzavatul, îl
    tăiem în cubuleţe şi îl punem la fiert. În apa în care a fiert zarzavatul punem
    foaia de dafin, câteva boabe de piper, foarte puţin oţet şi, desigur, şalăul
    întreg şi îl lăsăm la foc mic circa 15 minute. Îl lăsăm apoi să se răcească în
    zeama în care a fiert, după care îl punem pe un platou, cu legumele fierte în
    jurul lui, întindem maioneză peste el, presărăm frunze tocate de pătrunjel şi
    ornăm cu câteva felii subţiri de lămâie.

  • Preparate din şalău

    Preparate din şalău

    Răpitor de apă dulce, şalăul (Sander lucioperca – lat.) este unul dintre peştii cu carne albă,
    din care se obţin preparate care îşi
    găsesc locul în cele mai rafinate restaurante. În zilele noastre, preparatelor
    din şalău li se acordă o atenţie deosebită, la fel ca la altădată, la curţile
    domneşti sau boiereşti.


    Şalăul cu smântână este un preparat pe care l-am
    întâlnit într-o carte de bucate în care au fost adunate vechi reţete de la o
    curte boierească din Moldova (estul României). Pentru a obţine 4 porţii, avem
    nevoie de un şalău de peste un kg, de o ceapă, de 400 de ml de smântână, de o
    linguriţă de cimbru uscat, de piper şi sare. Peştele trebuie curăţat, spălat şi
    filetat, după care se condimentează şi se pune pe plită. Într-un vas mai
    întins, călim ceapa mărunţită în puţin ulei, după care se adaugă smântâna şi
    cimbrul măcinat. După ce smântâna s-a fluidizat, punem peştele cu grijă şi
    lăsăm compoziţia la foc mic timp de câteva minute. Se serveşte cald, eventual
    cu o garnitură de legume fierte.


    Un preparat cam cu aceleaşi ingrediente şi un
    nume, probabil, din vremuri apuse este şalăul bonne femme. Faţă de reţeta de
    şalău cu smântână, anterior prezentată, şalăul bonne femme este pregătit în
    cuptor. După filetarea şalăului, acesta se taie în 4 părţi egale, care se
    condimentează cu piper şi se dă la cuptor într-o tavă unsă cu unt, împreună cu
    ceapa tocată, timp de circa 10 minute, la foc moderat. Se fac un sos din făină,
    lapte şi unt sau din făină şi smântână, în care turnăm puţin vin şi un gălbenuş
    de ou. Se omogenizează şi se lasă la fiert timp de 10 minute, la foc potrivit.
    Acest sos se toarnă peste bucăţile de şalău, împreună cu ciuperci tocate şi
    călite uşor în unt. Se presară caşcaval ras şi se lasă la cuptor 20 de minute
    la foc mic. Se serveşte cald, eventual cu o garnitură de piure de cartofi.


    Un alt preparat rafinat este şalăul cu maioneză.
    Avem nevoie de un şalău de peste un kg, de un morcov, de o rădăcină de
    păstârnac, de 300 de grame de maioneză, de o lămâie, de o legătură de
    pătrunjel, de oţet, o foaie de dafin, piper şi sare. Curăţăm zarzavatul, îl
    tăiem în cubuleţe şi îl punem la fiert. În apa în care a fiert zarzavatul punem
    foaia de dafin, câteva boabe de piper, foarte puţin oţet şi, desigur, şalăul
    întreg şi îl lăsăm la foc mic circa 15 minute. Îl lăsăm apoi să se răcească în
    zeama în care a fiert, după care îl punem pe un platou, cu legumele fierte în
    jurul lui, întindem maioneză peste el, presărăm frunze tocate de pătrunjel şi
    ornăm cu câteva felii subţiri de lămâie.

  • Grâul în mâncăruri

    Grâul în mâncăruri

    Secerişului grâului
    era un eveniment deosebit în lumea satului românesc de altădată. Tradiţiile au
    dispărut pe măsura înlocuirii secerelor cu mijloace mecanizate de
    recoltare. Ceremonialul secerişului îl regăsim astăzi doar în paginile
    etnologilor sau sub formă de spectacol în cadrul unor festivaluri.


    Pe vremea când, în spaţiul românesc,
    orezul încă nu ajunsese pe mesele tuturor, ardeii sau sarmalele erau umplute cu
    grâu şi nu cu carne tocată şi cu orez. Grâul era şi aliment ritualic, fiind
    împărţit ca pomană de sărbătoarea (ortodoxă a) Sfântului Ilie. Era vorba despre
    grâul fiert în apă, cu puţină sare şi amestecat cu miere de albine sau, mai
    târziu, cu zahăr, un preparat specific ritualurilor ortodoxe numit colivă.
    Având nume apropiate în limbile greacă, bulgară şi sârbă, coliva a fost
    introdusă în ritualul în stil ortodox de înmormântare sau de pomenire a
    morţilor în secolul al 4-lea.


    În vremea când porumbul, cartoful şi
    orezul nu ajunseseră în spaţiul românesc, grâul era folosit nu numai pentru a
    obţine pâinea, ci şi ca garnitură. Unele reţete s-au pierdut, probabil, în
    timp, altele s-au păstrat. O reţetă
    atipică pentru zilele noastre, dar folosită în porturile dunărene până în
    perioada interbelică este peşte cu garnitură de grâu. În porturile dunărene pe
    vase erau încărcate cereale, iar pentru docheri era foarte comod să-şi
    pregătească peşte cu grâu deoarece peştele se afla în Dunăre, iar grâu era, de
    asemenea, din belşug. Modul de preparare era destul de simplu. Boabele de grâu
    erau fierte, peste ele se turna ceapă călită şi roşii tocate, apoi puţin vin
    şi, în final, în vas se punea peştele. Totul fierbea înăbuşit şi se servea
    imediat. Compoziţia putea fi pusă şi la cuptor şi lăsată la foc mic, până la 30
    de minute, având grijă să nu lăsăm peştele foarte mult la fiert.


    O altă reţetă în care grâul a fost
    înlocuit de orez este pilaful. Avem nevoie de jumătate de kg de grâu, de 3 cepe
    de mărime mijlocie, de câteva ciuperci, fie proaspete, fie din conservă, de doi
    ardei graşi şi de o legătură de pătrunjel. Fierbem grâul într-un vas cu apă şi
    cu puţină sare. Separat, într-o tigaie cu ulei, călim ceapa, tocată mărunt şi
    tot acolo punem ardeii curăţaţi şi tăiaţi felii, precum şi ciupercile pe care,
    de asemenea, le tocăm. Amestecăm mereu timp de câteva minute, iar apoi adăugăm
    şi grâul fiert, cu puţină apă. Lăsăm la fiert timp de un sfert de oră, iar spre
    sfârşit adăugăm şi pătrunjelul, tocat mărunt.

  • Grâul în mâncăruri

    Grâul în mâncăruri

    Secerişului grâului
    era un eveniment deosebit în lumea satului românesc de altădată. Tradiţiile au
    dispărut pe măsura înlocuirii secerelor cu mijloace mecanizate de
    recoltare. Ceremonialul secerişului îl regăsim astăzi doar în paginile
    etnologilor sau sub formă de spectacol în cadrul unor festivaluri.


    Pe vremea când, în spaţiul românesc,
    orezul încă nu ajunsese pe mesele tuturor, ardeii sau sarmalele erau umplute cu
    grâu şi nu cu carne tocată şi cu orez. Grâul era şi aliment ritualic, fiind
    împărţit ca pomană de sărbătoarea (ortodoxă a) Sfântului Ilie. Era vorba despre
    grâul fiert în apă, cu puţină sare şi amestecat cu miere de albine sau, mai
    târziu, cu zahăr, un preparat specific ritualurilor ortodoxe numit colivă.
    Având nume apropiate în limbile greacă, bulgară şi sârbă, coliva a fost
    introdusă în ritualul în stil ortodox de înmormântare sau de pomenire a
    morţilor în secolul al 4-lea.


    În vremea când porumbul, cartoful şi
    orezul nu ajunseseră în spaţiul românesc, grâul era folosit nu numai pentru a
    obţine pâinea, ci şi ca garnitură. Unele reţete s-au pierdut, probabil, în
    timp, altele s-au păstrat. O reţetă
    atipică pentru zilele noastre, dar folosită în porturile dunărene până în
    perioada interbelică este peşte cu garnitură de grâu. În porturile dunărene pe
    vase erau încărcate cereale, iar pentru docheri era foarte comod să-şi
    pregătească peşte cu grâu deoarece peştele se afla în Dunăre, iar grâu era, de
    asemenea, din belşug. Modul de preparare era destul de simplu. Boabele de grâu
    erau fierte, peste ele se turna ceapă călită şi roşii tocate, apoi puţin vin
    şi, în final, în vas se punea peştele. Totul fierbea înăbuşit şi se servea
    imediat. Compoziţia putea fi pusă şi la cuptor şi lăsată la foc mic, până la 30
    de minute, având grijă să nu lăsăm peştele foarte mult la fiert.


    O altă reţetă în care grâul a fost
    înlocuit de orez este pilaful. Avem nevoie de jumătate de kg de grâu, de 3 cepe
    de mărime mijlocie, de câteva ciuperci, fie proaspete, fie din conservă, de doi
    ardei graşi şi de o legătură de pătrunjel. Fierbem grâul într-un vas cu apă şi
    cu puţină sare. Separat, într-o tigaie cu ulei, călim ceapa, tocată mărunt şi
    tot acolo punem ardeii curăţaţi şi tăiaţi felii, precum şi ciupercile pe care,
    de asemenea, le tocăm. Amestecăm mereu timp de câteva minute, iar apoi adăugăm
    şi grâul fiert, cu puţină apă. Lăsăm la fiert timp de un sfert de oră, iar spre
    sfârşit adăugăm şi pătrunjelul, tocat mărunt.

  • Deserturi cu vişine

    Deserturi cu vişine

    Rudele mai acrişoare ale cireşelor, vişinele se bucură de multe modalităţi de valorificare în bucătăria românească. În partea de sud a Transilvaniei se mai face supă de vişine, care provine din moştenirea gastronomică a saşilor, la fel ca şi supa de mere. De asemenea, din vişine se pot obţine siropuri, gem şi dulceaţă ce pot fi utilizate ulterior la prăjituri.



    În această perioadă, când sunt în stare proaspătă, se pot face multe prăjituri doar cu vişine sau cu vişine în combinaţii cu creme sau cu ciocolată. Prăjitura simplă cu vişine se face extrem de uşor şi de rapid. Avem nevoie de 3 ouă, de un pahar cu lapte, de 200 de grame de zahăr, de 250 de grame de făină, de praf de copt, de coaja rasă de la o lămâie şi, bineînţeles de jumătate de kg de vişine. Vişinele trebuie spălate, li se îndepărtează sâmburii şi sunt lăsate într-un castron cu puţin zahăr peste ele. Într-un mixer se pun ouăle şi zahărul, se amestecă la o turaţie mai mare, apoi se adaugă laptele şi făina şi se amestecă la o turaţie mai mică, adăugând coaja de lămâie şi praful de copt.



    Se tapetează cu hârtie de copt o tavă de aragaz peste care se toarnă această cocă, se nivelează după care deasupra se pun vişinele, scurse de zeama pe care au lăsat-o. Se introduce tava în cuptorul deja încălzit şi se coace la foc mediu timp de circa jumătate de oră. Prăjitura poate fi servită caldă sau rece, după ce a fost pudrată cu zahăr şi porţionată.



    Din vişine se obţine o băutură alcoolică nelipsită din casele românilor, vişinata, care se pregăteşte foarte uşor. Avem nevoie de două kg de vişine, de un kg de zahăr, de un litru de alcool de 90 de grade, de apă şi de un recipient din sticlă de 5 litri. Îndepărtăm codiţele vişinelor, le spălăm şi le putem în recipinet, după care turnăm zahărul printr-o pâlnie. Lăsăm vişinele la macerat în recipient, dar nu îi putem dopul pentru ca să nu facă presiune, iar după câteva zile amestecăm zeama care a rezultat cu zahărul, până când acesta se dizolvă. Adăugăm alcool şi apă astfel încât să se obţină băutura cu tăria dorită.



    După ce băutura a fost consumată, vişinele alcoolizate pot fi trase în ciocolată şi servite ca bomboane. Dacă le îndepărtăm sâmburii şi le mărunţim, vişinele pot fi foloite şi la brioşe.

  • Deserturi cu vişine

    Deserturi cu vişine

    Rudele mai acrişoare ale cireşelor, vişinele se bucură de multe modalităţi de valorificare în bucătăria românească. În partea de sud a Transilvaniei se mai face supă de vişine, care provine din moştenirea gastronomică a saşilor, la fel ca şi supa de mere. De asemenea, din vişine se pot obţine siropuri, gem şi dulceaţă ce pot fi utilizate ulterior la prăjituri.



    În această perioadă, când sunt în stare proaspătă, se pot face multe prăjituri doar cu vişine sau cu vişine în combinaţii cu creme sau cu ciocolată. Prăjitura simplă cu vişine se face extrem de uşor şi de rapid. Avem nevoie de 3 ouă, de un pahar cu lapte, de 200 de grame de zahăr, de 250 de grame de făină, de praf de copt, de coaja rasă de la o lămâie şi, bineînţeles de jumătate de kg de vişine. Vişinele trebuie spălate, li se îndepărtează sâmburii şi sunt lăsate într-un castron cu puţin zahăr peste ele. Într-un mixer se pun ouăle şi zahărul, se amestecă la o turaţie mai mare, apoi se adaugă laptele şi făina şi se amestecă la o turaţie mai mică, adăugând coaja de lămâie şi praful de copt.



    Se tapetează cu hârtie de copt o tavă de aragaz peste care se toarnă această cocă, se nivelează după care deasupra se pun vişinele, scurse de zeama pe care au lăsat-o. Se introduce tava în cuptorul deja încălzit şi se coace la foc mediu timp de circa jumătate de oră. Prăjitura poate fi servită caldă sau rece, după ce a fost pudrată cu zahăr şi porţionată.



    Din vişine se obţine o băutură alcoolică nelipsită din casele românilor, vişinata, care se pregăteşte foarte uşor. Avem nevoie de două kg de vişine, de un kg de zahăr, de un litru de alcool de 90 de grade, de apă şi de un recipient din sticlă de 5 litri. Îndepărtăm codiţele vişinelor, le spălăm şi le putem în recipinet, după care turnăm zahărul printr-o pâlnie. Lăsăm vişinele la macerat în recipient, dar nu îi putem dopul pentru ca să nu facă presiune, iar după câteva zile amestecăm zeama care a rezultat cu zahărul, până când acesta se dizolvă. Adăugăm alcool şi apă astfel încât să se obţină băutura cu tăria dorită.



    După ce băutura a fost consumată, vişinele alcoolizate pot fi trase în ciocolată şi servite ca bomboane. Dacă le îndepărtăm sâmburii şi le mărunţim, vişinele pot fi foloite şi la brioşe.

  • Ghiveci

    Ghiveci

    În România există multe reţete pentru ghiveci, o mâncare în care sunt puse
    laolaltă multe legume. Poate tocmai din acest motiv, cuvântul ghiveci este
    folosit în vorbirea curentă nu doar în sens gastronomic, ci şi pentru a exprima
    o situaţie nedefinită, cu multe elemente disparate sau pentru a spune cuiva că
    a făcut un lucru prost, expresia folosită fiind ai făcut un ghiveci!


    Pentru că în reţetă se regăsesc, între altele,
    cartofi, ceapă, varză, morcovi, mazăre, fasole pastăi, usturoi, dovlecei, rădăcină de ţelină,
    de pătrunjel sau de păstârnac, putem spune că ghiveciul adună savoarea tuturor
    acestor legume. Ghiveciul făcut numai cu legume şi cu
    ulei mai este numit şi
    ghiveci călugăresc. Există însă şi reţete de ghiveci cu carne de peşte, cu carne de pui sau cu carne amestecată, de porc, de vită şi de oaie. Celei din urmă variante i se spune ghiveci măcelăresc, probabil pentru că a fost inventat fie în camera din spate a
    unei măcelării, fie într-o cârciumă aflată în
    apropierea unei măcelării de unde au fost aduse bucăţi de carne provenite din
    tranşarea animalelor.


    În Oltenia am descoperit câteva
    reţete specifice de ghiveci, una dintre ele pregătită la ţest, un vas de lut în
    formă concavă, pus deasupra jarului şi a cratiţei în care este pregătită
    mâncarea. Tocăm două cepe pe care le călim în ulei sau în untură, adăugăm o
    cană cu orez pe care l-am spălat, două … trei roşii mărunţite şi un ardei gras
    tăiat suviţe, după care punem şi carnea, de pui sau de porc, tăiată în
    cubuleţe. Stingem cu trei căni de apă, adăugăm piper măcinat şi sare şi lăsăm
    mâncarea pe jar, acoperită cu ţestul. După ce zeama a scăzut, iar carnea s-a
    fiert, ghiveciul poate fi servit, punând în farfurii deasupra lui, frunze
    tocate de pătrunjel.


    Tot în Oltenia se mai face
    pe jar, dar în ceaun, ghiveciul de … mămăligă. Nu se pun cartofi, însă în reţetă
    apar vinetele, dovleceii, roşiile, ciupercile şi fasolea verde, precum şi
    smântâna şi două ouă. Trebuie pregătită o mămăligă, din care luăm ca să
    întindem un strat pe fundul unui ceaun uns cu puţin ulei. Peste acest strat
    punem roşiile, făcute cubuleţe, ciupercile mărunţite şi ardeiul gras, tăiat
    suviţe. Batem cele două ouă, le amestecăm cu smântâna, cu puţin cimbru, cu
    piper negru măcinat şi cu puţină sare şi turnăm o parte peste legumele aflate
    în ceaun. Întindem un nou strat de mămăligă peste care punem vinetele,
    conopida, dovleceii şi varza, toate mărunţite, după care turnăm din nou
    smântână amestecată cu ou. Întindem un nou strat de mămăligă peste care punem
    fasole păstăi, roşii, tăiate cubuleţe şi puţin usturoi, tocat mărunt. Întindem
    un alt strat de mămăligă, ultimul, peste care punem telemea de oaie, dată pe
    răzătoare sau caşcaval peste care se toarnă restul de smântână cu ou. Dacă în
    loc de ceaun am folosit o cratiţă, atunci o putem lăsa în cuptor, la foc mic,
    pentru circa jumătate de oră. La atâtea ingrediente ale acestei reţete chiar că
    am făcut un ghiveci!

  • Ghiveci

    Ghiveci

    În România există multe reţete pentru ghiveci, o mâncare în care sunt puse
    laolaltă multe legume. Poate tocmai din acest motiv, cuvântul ghiveci este
    folosit în vorbirea curentă nu doar în sens gastronomic, ci şi pentru a exprima
    o situaţie nedefinită, cu multe elemente disparate sau pentru a spune cuiva că
    a făcut un lucru prost, expresia folosită fiind ai făcut un ghiveci!


    Pentru că în reţetă se regăsesc, între altele,
    cartofi, ceapă, varză, morcovi, mazăre, fasole pastăi, usturoi, dovlecei, rădăcină de ţelină,
    de pătrunjel sau de păstârnac, putem spune că ghiveciul adună savoarea tuturor
    acestor legume. Ghiveciul făcut numai cu legume şi cu
    ulei mai este numit şi
    ghiveci călugăresc. Există însă şi reţete de ghiveci cu carne de peşte, cu carne de pui sau cu carne amestecată, de porc, de vită şi de oaie. Celei din urmă variante i se spune ghiveci măcelăresc, probabil pentru că a fost inventat fie în camera din spate a
    unei măcelării, fie într-o cârciumă aflată în
    apropierea unei măcelării de unde au fost aduse bucăţi de carne provenite din
    tranşarea animalelor.


    În Oltenia am descoperit câteva
    reţete specifice de ghiveci, una dintre ele pregătită la ţest, un vas de lut în
    formă concavă, pus deasupra jarului şi a cratiţei în care este pregătită
    mâncarea. Tocăm două cepe pe care le călim în ulei sau în untură, adăugăm o
    cană cu orez pe care l-am spălat, două … trei roşii mărunţite şi un ardei gras
    tăiat suviţe, după care punem şi carnea, de pui sau de porc, tăiată în
    cubuleţe. Stingem cu trei căni de apă, adăugăm piper măcinat şi sare şi lăsăm
    mâncarea pe jar, acoperită cu ţestul. După ce zeama a scăzut, iar carnea s-a
    fiert, ghiveciul poate fi servit, punând în farfurii deasupra lui, frunze
    tocate de pătrunjel.


    Tot în Oltenia se mai face
    pe jar, dar în ceaun, ghiveciul de … mămăligă. Nu se pun cartofi, însă în reţetă
    apar vinetele, dovleceii, roşiile, ciupercile şi fasolea verde, precum şi
    smântâna şi două ouă. Trebuie pregătită o mămăligă, din care luăm ca să
    întindem un strat pe fundul unui ceaun uns cu puţin ulei. Peste acest strat
    punem roşiile, făcute cubuleţe, ciupercile mărunţite şi ardeiul gras, tăiat
    suviţe. Batem cele două ouă, le amestecăm cu smântâna, cu puţin cimbru, cu
    piper negru măcinat şi cu puţină sare şi turnăm o parte peste legumele aflate
    în ceaun. Întindem un nou strat de mămăligă peste care punem vinetele,
    conopida, dovleceii şi varza, toate mărunţite, după care turnăm din nou
    smântână amestecată cu ou. Întindem un nou strat de mămăligă peste care punem
    fasole păstăi, roşii, tăiate cubuleţe şi puţin usturoi, tocat mărunt. Întindem
    un alt strat de mămăligă, ultimul, peste care punem telemea de oaie, dată pe
    răzătoare sau caşcaval peste care se toarnă restul de smântână cu ou. Dacă în
    loc de ceaun am folosit o cratiţă, atunci o putem lăsa în cuptor, la foc mic,
    pentru circa jumătate de oră. La atâtea ingrediente ale acestei reţete chiar că
    am făcut un ghiveci!

  • Mititeii, în topul preferinţelor vizitatorilor străini

    Mititeii, în topul preferinţelor vizitatorilor străini

    Conform unui sondaj realizat
    de website-ul Taste Atlas pentru anul 2021, capitala României (Bucureşti)
    ocupă locul 7 în clasamentul mondial al celor mai bune bucătării din lume,
    fiind devansat de Mexico Cuty, Bangkok, Napoli, Hong Kong, Buenos Aires şi
    Paris. Participanţii la sondaj au indicat şi preparate preferate, cel mai multe
    voturi primind mititeii, cozonacul, ciorba de burtă, ciorba de fasole cu
    afumătură, mămăligă cu brânză, fasole cu ciolan afumat de porc.


    Revendicaţi de bucătăria
    românească, mititeii au, să spunem aşa, rude şi în alte bucătării, în special
    în cele din Balcani. Mititeii se află nu numai pe lista preferinţelor
    străinilor, ci şi pe cea a românilor care îi pregătesc pe grătar, în aer liber.
    În preajma zilei de 1 Mai când românii ies la iarbă verde, mulţi cu grătarul
    după ei, se consumă circa 30 de milioane de mititei, iar raportat la populaţia
    Românei aceasta înseamnă un mic şi jumătate/persoană. Mititeii seamănă cu kebap-ul
    turcesc şi cu un preparat sârbesc numit cevapcici. Iniţial, mititeii erau
    pregătiţi din carne de oaie şi ceva mai puţină carne de vită deoarece în
    spaţiul românesc vita era folosită în special pentru tracţiune sau ca animal de
    lapte. În timp, carnea de porc a început să fie folosită în proporţie mai mare
    în compozitia micilor. Există şi o poveste legată apariţia mititeilor în
    spaţiul românesc, menţionată de un celebru jurnalist de la sfârşitul secolului
    al 19-lea, prima jumătate a secolului al 20-lea, Constantin Bacalbaşa. Acesta
    susţinea că mititeii ar fi fost inventaţi la o cârciumă din centrul istoric al
    Bucureştiului, după ce proprietarul a constatat că nu mai are maţe pentru
    cârnaţi şi atunci a pus carnea tocată direct pe grătar, păstrând forma cilindrică
    a cârnatului.


    Pentru a pregăti mititei,
    avem nevoie de carne de vită, de porc şi de oaie în proporţii egale. Ca
    mirodenii, avem nevoie de piper măcinat, de cimbru uscat, enibahar, o căpăţână
    de usturoi pentru fiecare kilogram de carne, usturoi transformat în mujdei şi
    puţină sare. Tocăm carnea şi adăugăm fie grăsime de vacă sau de oaie, fie zeamă
    obţinută din fierberea unor oase de vacă. Carnea tocată trebuie amestecată într-un
    vas împreună cu zeama de oase şi cu toate condimentele. Se adaugă bicarbonat de
    sodiu stins în zeamă de lămâie şi se lasă la rece timp de câteva ore. După
    aceea, se scoate vasul de la rece, se formează mititeii, cu o lungime de circa
    10 cm şi groşi de două degete şi se lasă puţin la zvântat, după care sunt numai
    buni de pus pe grătar, unde trebuie întorşi de pe o parte pe alta. Nu trebuie
    lăsaţi prea mult timp pe grătar deoarece se pot usca, dar nici la un jar prea
    mare pentru a nu se prăji prea tare la exterior. Se servesc calzi, cu muştar
    sau cu cartofi prăjiţi, în spirit de concurenţă cu hamburgerul american.

  • Mititeii, în topul preferinţelor vizitatorilor străini

    Mititeii, în topul preferinţelor vizitatorilor străini

    Conform unui sondaj realizat
    de website-ul Taste Atlas pentru anul 2021, capitala României (Bucureşti)
    ocupă locul 7 în clasamentul mondial al celor mai bune bucătării din lume,
    fiind devansat de Mexico Cuty, Bangkok, Napoli, Hong Kong, Buenos Aires şi
    Paris. Participanţii la sondaj au indicat şi preparate preferate, cel mai multe
    voturi primind mititeii, cozonacul, ciorba de burtă, ciorba de fasole cu
    afumătură, mămăligă cu brânză, fasole cu ciolan afumat de porc.


    Revendicaţi de bucătăria
    românească, mititeii au, să spunem aşa, rude şi în alte bucătării, în special
    în cele din Balcani. Mititeii se află nu numai pe lista preferinţelor
    străinilor, ci şi pe cea a românilor care îi pregătesc pe grătar, în aer liber.
    În preajma zilei de 1 Mai când românii ies la iarbă verde, mulţi cu grătarul
    după ei, se consumă circa 30 de milioane de mititei, iar raportat la populaţia
    Românei aceasta înseamnă un mic şi jumătate/persoană. Mititeii seamănă cu kebap-ul
    turcesc şi cu un preparat sârbesc numit cevapcici. Iniţial, mititeii erau
    pregătiţi din carne de oaie şi ceva mai puţină carne de vită deoarece în
    spaţiul românesc vita era folosită în special pentru tracţiune sau ca animal de
    lapte. În timp, carnea de porc a început să fie folosită în proporţie mai mare
    în compozitia micilor. Există şi o poveste legată apariţia mititeilor în
    spaţiul românesc, menţionată de un celebru jurnalist de la sfârşitul secolului
    al 19-lea, prima jumătate a secolului al 20-lea, Constantin Bacalbaşa. Acesta
    susţinea că mititeii ar fi fost inventaţi la o cârciumă din centrul istoric al
    Bucureştiului, după ce proprietarul a constatat că nu mai are maţe pentru
    cârnaţi şi atunci a pus carnea tocată direct pe grătar, păstrând forma cilindrică
    a cârnatului.


    Pentru a pregăti mititei,
    avem nevoie de carne de vită, de porc şi de oaie în proporţii egale. Ca
    mirodenii, avem nevoie de piper măcinat, de cimbru uscat, enibahar, o căpăţână
    de usturoi pentru fiecare kilogram de carne, usturoi transformat în mujdei şi
    puţină sare. Tocăm carnea şi adăugăm fie grăsime de vacă sau de oaie, fie zeamă
    obţinută din fierberea unor oase de vacă. Carnea tocată trebuie amestecată într-un
    vas împreună cu zeama de oase şi cu toate condimentele. Se adaugă bicarbonat de
    sodiu stins în zeamă de lămâie şi se lasă la rece timp de câteva ore. După
    aceea, se scoate vasul de la rece, se formează mititeii, cu o lungime de circa
    10 cm şi groşi de două degete şi se lasă puţin la zvântat, după care sunt numai
    buni de pus pe grătar, unde trebuie întorşi de pe o parte pe alta. Nu trebuie
    lăsaţi prea mult timp pe grătar deoarece se pot usca, dar nici la un jar prea
    mare pentru a nu se prăji prea tare la exterior. Se servesc calzi, cu muştar
    sau cu cartofi prăjiţi, în spirit de concurenţă cu hamburgerul american.

  • Mâncăruri din Oltenia

    Mâncăruri din Oltenia

    Oltenia are o gastronomie specifică, caracterizându-se prin mâncăruri ceva mai condimentate. Sunt preparate la care este folosit prazul (leek – engleză; poireau – franceză, Lauch sau Porree – germană, porro – italiană) cultivat în special în Oltenia. O altă caracteristică este legată de o modalitate specifică de preparare a pâinii şi a unor mâncăruri. Este folosit ţestul, un vas din lut ars şi amestecat cu resturi vegetale, prevăzut fie cu o toartă pentru a fi prins cu un lanţ atunci când se află deasupra vetrei, fie cu orificii prin care este trecută o vergea metalică având acelaşi rol, de a ridica sau coborî ţestul pe vatra încinsă.



    Foarte apreciată în această provincie istorică este carnea de oaie, iar un preparat specific este aşa-numita oaie la groapă, pregătită în jar. Un alt preparat este jigoul de berbec. Avem nevoie de o pulpă de berbec, pe care o împănăm cu câţiva căţei de usturoi şi cu rondele de ardei iute. Punem pulpa într-un vas mai mare şi o rumenim uşor, împreună cu jumătate de kg de arpagic sau de ceapă, tăiată rondele şi cu trei ardei graşi, tăiaţi şuviţe. Se stinge cu o cană de vin, după care băgăm vasul la cuptor pentru circa jumătate de oră. Pulpa de berbec se porţionează şi se serveşte caldă, împreună cu legumele din tavă şi cu un pahar de vin alb sau roşu, sec sau demisec, de preferat din zona Drăgăşani pentru a păstra specificul oltenesc.



    Dacă ne deplasăm spre nord-vestul Olteniei, avem ocazia să încercăm aşa-numitul tocan gorjenesc. Oamenii din zona Gorjului spun că este specific acestor locuri, fiind asociat cu o îndeletnicire tradiţională, oieritul. Se pregăteşte în ceaun de fontă, la cârlig. Conform obiceiului ciobanilor din zona Gorjului, ceaunul de fontă trebuie atârnat într-un cârlig, deasupra focului făcut, în mod tradiţional, cu lemne din pădure. Tocanul poate fi pregătit însă şi în bucătărie, pe plită, preferabil tot într-un vas de fontă. Avem nevoie de carne de oaie, pulpă sau coaste, de câteva cepe şi de câţiva ardei uscaţi. De menţionat că în Oltenia, există obiceiul de a pune la uscat ardei roşii, asemănători cu kapia, dar mai puţin cărnoşi din care se fac diverse mâncăruri şi care, datorită aromei lor, sunt folosiţi şi la prepararea tocanului. Li se mai spune şi raci. Mai avem nevoie de câteva boabe de piper negru, de una, două foi de dafin şi de câteva boabe de ienibahar. La început se pune grăsimea sau seul de oaie în tuci şi se lasă să se topească, urmează bucăţile de carne de oaie, se adaugă apă şi se lasă să fiarbă la foc mic până când carnea se desprinde de pe oase. Se îndepărtează oasele, adăugăm cepele, tăiate solzişori şi ardeii, tocaţi mărunt, precum şi celelealte condimente, iar carnea se va prăji uşor, în seu, la foc mic. Spre sfârşit, punem şi sare, după gust. Tocanul gorjenesc se serveşte cu mămăligă, preferabil cu murături şi cu un pahar de vin roşu, sec sau demisec.


  • Mâncăruri din Oltenia

    Mâncăruri din Oltenia

    Oltenia are o gastronomie specifică, caracterizându-se prin mâncăruri ceva mai condimentate. Sunt preparate la care este folosit prazul (leek – engleză; poireau – franceză, Lauch sau Porree – germană, porro – italiană) cultivat în special în Oltenia. O altă caracteristică este legată de o modalitate specifică de preparare a pâinii şi a unor mâncăruri. Este folosit ţestul, un vas din lut ars şi amestecat cu resturi vegetale, prevăzut fie cu o toartă pentru a fi prins cu un lanţ atunci când se află deasupra vetrei, fie cu orificii prin care este trecută o vergea metalică având acelaşi rol, de a ridica sau coborî ţestul pe vatra încinsă.



    Foarte apreciată în această provincie istorică este carnea de oaie, iar un preparat specific este aşa-numita oaie la groapă, pregătită în jar. Un alt preparat este jigoul de berbec. Avem nevoie de o pulpă de berbec, pe care o împănăm cu câţiva căţei de usturoi şi cu rondele de ardei iute. Punem pulpa într-un vas mai mare şi o rumenim uşor, împreună cu jumătate de kg de arpagic sau de ceapă, tăiată rondele şi cu trei ardei graşi, tăiaţi şuviţe. Se stinge cu o cană de vin, după care băgăm vasul la cuptor pentru circa jumătate de oră. Pulpa de berbec se porţionează şi se serveşte caldă, împreună cu legumele din tavă şi cu un pahar de vin alb sau roşu, sec sau demisec, de preferat din zona Drăgăşani pentru a păstra specificul oltenesc.



    Dacă ne deplasăm spre nord-vestul Olteniei, avem ocazia să încercăm aşa-numitul tocan gorjenesc. Oamenii din zona Gorjului spun că este specific acestor locuri, fiind asociat cu o îndeletnicire tradiţională, oieritul. Se pregăteşte în ceaun de fontă, la cârlig. Conform obiceiului ciobanilor din zona Gorjului, ceaunul de fontă trebuie atârnat într-un cârlig, deasupra focului făcut, în mod tradiţional, cu lemne din pădure. Tocanul poate fi pregătit însă şi în bucătărie, pe plită, preferabil tot într-un vas de fontă. Avem nevoie de carne de oaie, pulpă sau coaste, de câteva cepe şi de câţiva ardei uscaţi. De menţionat că în Oltenia, există obiceiul de a pune la uscat ardei roşii, asemănători cu kapia, dar mai puţin cărnoşi din care se fac diverse mâncăruri şi care, datorită aromei lor, sunt folosiţi şi la prepararea tocanului. Li se mai spune şi raci. Mai avem nevoie de câteva boabe de piper negru, de una, două foi de dafin şi de câteva boabe de ienibahar. La început se pune grăsimea sau seul de oaie în tuci şi se lasă să se topească, urmează bucăţile de carne de oaie, se adaugă apă şi se lasă să fiarbă la foc mic până când carnea se desprinde de pe oase. Se îndepărtează oasele, adăugăm cepele, tăiate solzişori şi ardeii, tocaţi mărunt, precum şi celelealte condimente, iar carnea se va prăji uşor, în seu, la foc mic. Spre sfârşit, punem şi sare, după gust. Tocanul gorjenesc se serveşte cu mămăligă, preferabil cu murături şi cu un pahar de vin roşu, sec sau demisec.


  • … de Florii

    … de Florii

    La sfârșitul acestei săptămâni, creștinii ortodocși
    sărbătoresc Floriile, zi în care este dezlegare la pește și în care poate fi
    pregătit un meniu bazat exclusiv pe pește. La aperitive poate fi făcut un
    platou de gustări reci, cu pastă de pește, chifteluțe de pește și salată de
    icre. Pot fi pregătite tartine cu unt și cu macrou marinat. Avem nevoie de două
    … trei trunchiuri de macrou congelat pe care le putem tăia rondele cu o
    grosime de două degete chiar atunci când sunt congelate. Le putem eviscera ușor
    în stare congelată, le spălăm și apoi le așezăm pe un singur rând într-un vas.
    Facem un amestec de oțet și apă, o măsură de oțet la două măsuri de apă.
    Adăugăm și o măsură de ulei și turnăm acest amestec în vas astfel încât să
    acopere rondelele de macrou. Punem boabe de piper negru și două boabe de
    ienibahar, o frunză de dafin și puțină sare, după care lăsăm vasul în cuptor la
    foc mediu spre mic pentru 45 de minute. Scoatem vasul din cuptor și îl lăsăm să
    se răcească. După aceea, macroul trebuie dezosat, mărunțit și poate fi servit
    pe tartine unse cu unt.


    Tot
    la aperitive poate fi pregătită o plăcintă cu carne de pește, pbținută numai
    din carne de peşte alb, adică şalău sau ştiucă. După dezosare,
    trecem prin maşina de tocat bucăţile
    de peşte. Mai avem nevoie de ceapă şi de morcovi pe care îi curăţăm şi îi tocăm
    mărunt. Călim legumele în unt sau ulei. Punem în tigaie morcovii, apoi ceapa şi
    le rumenim. Le lăsăm să se răcească, apoi amestecăm legumele cu carnea tocată
    de peşte, adăugăm piper şi sare. Spargem două ouă şi le adăugăm în acest
    amestec pe care îl omogenizăm. Pe o foaie de plăcintă, întindem umplutura,
    rulăm şi punem apoi plăcinta într-o tavă unsă cu puţin ulei sau cu unt.
    Rulourile de plăcintă trebuie unse, de asemenea, şi pe partea superioară. Lăsăm
    tava în cuptor la foc mic, circa 45 de minute. Plăcinta poate fi servită caldă
    sau rece.


    După aperitive, poate urma ciorba de peşte
    sau, direct, felul principal. În România poate fi cumpărată scrumbia de Dunăre
    (Alosa Pontica), o specie care, în perioada primăverii, vine din Marea Neagră
    şi urcă pe fluviu pentru a se reproduce. Specii asemănătoare scrumbiei de
    Dunăre pot fi întâlnite în Marea Mediterană, în Marea Nordului şi în
    apele de coastă din America de Nord. Există multe reţete, însă cea mai populară este saramura de scrumbie. După ce au fost
    curăţate de solzi, eviscerate şi spălate, scrumbiile trebuie sărate bine şi
    lăsate să stea aşa vreo jumătate de oră. Le clătim de sare, le crestăm uşor
    pentru a fi mai bine pătrunse şi le punem pe grătar sau pe o tablă încinsă de
    jar sau de focul de la aragaz, iar după un timp trebuie întoarse şi pe cealaltă
    parte. După ce s-au rumenit, luăm scrumbiile de pe grătar şi le punem într-un
    vas în care turnăm apoi o saramură făcută din apă fiartă, usturoi pisat, piper,
    cimbru şi rondele de ardei iute. Acoperim cu un capac astfel încât să se
    întrepătrundă circa 20 de minute, timp în care putem pregăti o mămăligă. Punem
    peştele în farfurie alături de mămăligă şi presărăm deasupra pătrunjel tocat.
    Saramura trebuie consumată alături de un pahar de vin alb, demisec sau sec,
    foarte bine răcit.


    Scrumbia poate fi pregătită şi la
    cuptor, în combinaţie cu ciuperci, cu roşii sau chiar umplute cu verdeţuri. De
    asemenea, scrumbia poate fi şi marinată pentru a fi consumată şi după ce trece
    perioada de pescuit.

  • … de Florii

    … de Florii

    La sfârșitul acestei săptămâni, creștinii ortodocși
    sărbătoresc Floriile, zi în care este dezlegare la pește și în care poate fi
    pregătit un meniu bazat exclusiv pe pește. La aperitive poate fi făcut un
    platou de gustări reci, cu pastă de pește, chifteluțe de pește și salată de
    icre. Pot fi pregătite tartine cu unt și cu macrou marinat. Avem nevoie de două
    … trei trunchiuri de macrou congelat pe care le putem tăia rondele cu o
    grosime de două degete chiar atunci când sunt congelate. Le putem eviscera ușor
    în stare congelată, le spălăm și apoi le așezăm pe un singur rând într-un vas.
    Facem un amestec de oțet și apă, o măsură de oțet la două măsuri de apă.
    Adăugăm și o măsură de ulei și turnăm acest amestec în vas astfel încât să
    acopere rondelele de macrou. Punem boabe de piper negru și două boabe de
    ienibahar, o frunză de dafin și puțină sare, după care lăsăm vasul în cuptor la
    foc mediu spre mic pentru 45 de minute. Scoatem vasul din cuptor și îl lăsăm să
    se răcească. După aceea, macroul trebuie dezosat, mărunțit și poate fi servit
    pe tartine unse cu unt.


    Tot
    la aperitive poate fi pregătită o plăcintă cu carne de pește, pbținută numai
    din carne de peşte alb, adică şalău sau ştiucă. După dezosare,
    trecem prin maşina de tocat bucăţile
    de peşte. Mai avem nevoie de ceapă şi de morcovi pe care îi curăţăm şi îi tocăm
    mărunt. Călim legumele în unt sau ulei. Punem în tigaie morcovii, apoi ceapa şi
    le rumenim. Le lăsăm să se răcească, apoi amestecăm legumele cu carnea tocată
    de peşte, adăugăm piper şi sare. Spargem două ouă şi le adăugăm în acest
    amestec pe care îl omogenizăm. Pe o foaie de plăcintă, întindem umplutura,
    rulăm şi punem apoi plăcinta într-o tavă unsă cu puţin ulei sau cu unt.
    Rulourile de plăcintă trebuie unse, de asemenea, şi pe partea superioară. Lăsăm
    tava în cuptor la foc mic, circa 45 de minute. Plăcinta poate fi servită caldă
    sau rece.


    După aperitive, poate urma ciorba de peşte
    sau, direct, felul principal. În România poate fi cumpărată scrumbia de Dunăre
    (Alosa Pontica), o specie care, în perioada primăverii, vine din Marea Neagră
    şi urcă pe fluviu pentru a se reproduce. Specii asemănătoare scrumbiei de
    Dunăre pot fi întâlnite în Marea Mediterană, în Marea Nordului şi în
    apele de coastă din America de Nord. Există multe reţete, însă cea mai populară este saramura de scrumbie. După ce au fost
    curăţate de solzi, eviscerate şi spălate, scrumbiile trebuie sărate bine şi
    lăsate să stea aşa vreo jumătate de oră. Le clătim de sare, le crestăm uşor
    pentru a fi mai bine pătrunse şi le punem pe grătar sau pe o tablă încinsă de
    jar sau de focul de la aragaz, iar după un timp trebuie întoarse şi pe cealaltă
    parte. După ce s-au rumenit, luăm scrumbiile de pe grătar şi le punem într-un
    vas în care turnăm apoi o saramură făcută din apă fiartă, usturoi pisat, piper,
    cimbru şi rondele de ardei iute. Acoperim cu un capac astfel încât să se
    întrepătrundă circa 20 de minute, timp în care putem pregăti o mămăligă. Punem
    peştele în farfurie alături de mămăligă şi presărăm deasupra pătrunjel tocat.
    Saramura trebuie consumată alături de un pahar de vin alb, demisec sau sec,
    foarte bine răcit.


    Scrumbia poate fi pregătită şi la
    cuptor, în combinaţie cu ciuperci, cu roşii sau chiar umplute cu verdeţuri. De
    asemenea, scrumbia poate fi şi marinată pentru a fi consumată şi după ce trece
    perioada de pescuit.