Radio România Internațional

Tag: bucatarie romaneasca

  • Gogonele, castraveţi şi alte legume în saramură

    Gogonele, castraveţi şi alte legume în saramură

    În multe gospodării din România, în pregătirile de iarnă intră şi conservarea unor legume, precum gogonelele, castraveţii, conopida, pepenii roşii de dimensiuni mici, ardei capia, mere, morcovi şi ţelină. Toate aceste legume conservate în saramură pot fi consumate în general ca salate. În saramură pot fi conservate legume precum gogonele, castraveţii, conopida, ardei capia, morcovi şi ţelină, ba chiar şi mere sau pepenii roşii de dimensiuni mici.



    Castraveţii în saramură sunt folosiţi, în combinaţie cu alte legume fierte şi mărunţite, la diferite salate servite ca aperitive. Pentru conservarea castraveţilor în saramură, avem nevoie de sare, boabe de muştar, hrean, usturoi şi ramuri uscate de mărar. Alegem castraveţii, preferabil pe cei de dimensiune mai mică, şi îi spălăm cu apă rece. Curăţăm hreanul şi îl tăiem în şuviţe mici, iar căpăţânile de usturoi le desfacem în căţei pe care îi zdrobim uşor, fără a-i mai curăţa.



    Punem castraveţii într-un borcan, bidon de plastic sau butoi, având grijă să punem din când în când bucăţi de hrean şi căţei de usturoi. Adăugăm boabe de muştar, iar deasupra punem ramurile de mărar uscat. Saramura se obţine punând o lingură şi jumătate de sare la un litru de apă. După ce a adat în fiert, apa trebuie turnată peste castraveţi, Închidem bidonul sau barcanul cu un capac şi îl lăsăm într-un loc mai călduros timp de 2-3 zile, după care îl mutăm într-un loc mai rece.



    La fel procedăm şi cu gogonelele. Trebuie alese gogonele cu o culoare albă şi nu verde închis, deoarece ar putea avea un gust uşor amărui. După cumpărare sau după recoltare, pentru a fi mai aspectuoase, putem lăsa gogonelele timp de o zi sau două deoarece unele dintre ele vor căpăta o culoare gălbuie-roşiatică. Pe lângă gogonele, în acelaşi recipient, fie el borcan de sticlă, recipient din plastic sau butoi din lemn, putem pune la murat morcovi, tăiaţi rondele, ţelină, tăiată de asemenea în felii, câţiva ardei capia şi ardei iuţi, mere şi pepeni verzi de dimensiuni mici, cei care rămân de obicei toamna pe câmp.



    Adăugăm hrean, tăiat în şuviţe şi căţei de usturoi, pe care îi zdrobim uşor. După ce am umplut recipientul cu legumele dorite, turnăm saramură fierbinte. Zeama din butoaie trebuie vânturată deoarece la suprafaţă se poate forma o peliculă de culoare albă numită şi floare.



    Pentru că nu sunt mari diferenţe în ceea ce priveşte pregătirea, gogonelele şi castraveţii pot fi puse laolaltă cu alte legume în acelaşi recipient. O combinaţie excelentă este este cea de ardeii graşi sau gogoşari cu varză albă sau roşie. Tocăm varza şi o punem în ardeii sau gogoşarii cărora le-am îndepărtat cotorul. După ce i-am umplut, îi aşezăm în borcan şi turnăm saramură peste ei. Ardeii umpluţi cu varză pot fi serviţi ca salată.

  • Gogonele, castraveţi şi alte legume în saramură

    Gogonele, castraveţi şi alte legume în saramură

    În multe gospodării din România, în pregătirile de iarnă intră şi conservarea unor legume, precum gogonelele, castraveţii, conopida, pepenii roşii de dimensiuni mici, ardei capia, mere, morcovi şi ţelină. Toate aceste legume conservate în saramură pot fi consumate în general ca salate. În saramură pot fi conservate legume precum gogonele, castraveţii, conopida, ardei capia, morcovi şi ţelină, ba chiar şi mere sau pepenii roşii de dimensiuni mici.



    Castraveţii în saramură sunt folosiţi, în combinaţie cu alte legume fierte şi mărunţite, la diferite salate servite ca aperitive. Pentru conservarea castraveţilor în saramură, avem nevoie de sare, boabe de muştar, hrean, usturoi şi ramuri uscate de mărar. Alegem castraveţii, preferabil pe cei de dimensiune mai mică, şi îi spălăm cu apă rece. Curăţăm hreanul şi îl tăiem în şuviţe mici, iar căpăţânile de usturoi le desfacem în căţei pe care îi zdrobim uşor, fără a-i mai curăţa.



    Punem castraveţii într-un borcan, bidon de plastic sau butoi, având grijă să punem din când în când bucăţi de hrean şi căţei de usturoi. Adăugăm boabe de muştar, iar deasupra punem ramurile de mărar uscat. Saramura se obţine punând o lingură şi jumătate de sare la un litru de apă. După ce a adat în fiert, apa trebuie turnată peste castraveţi, Închidem bidonul sau barcanul cu un capac şi îl lăsăm într-un loc mai călduros timp de 2-3 zile, după care îl mutăm într-un loc mai rece.



    La fel procedăm şi cu gogonelele. Trebuie alese gogonele cu o culoare albă şi nu verde închis, deoarece ar putea avea un gust uşor amărui. După cumpărare sau după recoltare, pentru a fi mai aspectuoase, putem lăsa gogonelele timp de o zi sau două deoarece unele dintre ele vor căpăta o culoare gălbuie-roşiatică. Pe lângă gogonele, în acelaşi recipient, fie el borcan de sticlă, recipient din plastic sau butoi din lemn, putem pune la murat morcovi, tăiaţi rondele, ţelină, tăiată de asemenea în felii, câţiva ardei capia şi ardei iuţi, mere şi pepeni verzi de dimensiuni mici, cei care rămân de obicei toamna pe câmp.



    Adăugăm hrean, tăiat în şuviţe şi căţei de usturoi, pe care îi zdrobim uşor. După ce am umplut recipientul cu legumele dorite, turnăm saramură fierbinte. Zeama din butoaie trebuie vânturată deoarece la suprafaţă se poate forma o peliculă de culoare albă numită şi floare.



    Pentru că nu sunt mari diferenţe în ceea ce priveşte pregătirea, gogonelele şi castraveţii pot fi puse laolaltă cu alte legume în acelaşi recipient. O combinaţie excelentă este este cea de ardeii graşi sau gogoşari cu varză albă sau roşie. Tocăm varza şi o punem în ardeii sau gogoşarii cărora le-am îndepărtat cotorul. După ce i-am umplut, îi aşezăm în borcan şi turnăm saramură peste ei. Ardeii umpluţi cu varză pot fi serviţi ca salată.

  • Zacusca şi variantele ei din Balcani

    Zacusca şi variantele ei din Balcani

    Zacusca este similară
    altor gustări pe bază de vinete pe care le întâlnim în zona Balcanilor. În
    Macedonia de Nord şi în Serbia există un preparat numit ajvar obţinut din vinete
    şi ardei roşii şi alungiţi, legumele fiind coapte şi tocate. În Bulgaria
    întâlnim un preparat din vinete, ardei kapia, roşii şi usturoi numit kiopolou,
    legumele fiind coapte şi mărunţite.


    În România, zacusca se
    obţine din diferite legume precum vinete, gogoşari, ardei capia, ardei gras, ceapă,
    ba chiar şi din fasole verde sau fasole boabe, fiind condimentă cu piper şi
    frunze de dafin. Zacusca este pregătită în mod tradiţional acasă, la început de
    toamnă, atunci când se găsesc toate legumele. Există mai multe variante de zacuscă, din a căror
    reţete pot lipsi vinetele sau în care figurează ciupercile sau chiar peştele.
    Preparate asemănătoare, fără vinete, dar pe bază de ardei gras copt, roşii şi
    usturoi le întâlnim în ţările din Blacani sub denumirea de pindjur şi
    lyutenitsa.


    Avem nevoie de 10 kg de
    vinete, de 5 kg de gogoşari şi de ardei capia, de 2 kg de roşii sau de o sticlă
    cu suc de roşii, de două kg de ceapă, de un litru de ulei, de piper negru boabe,
    de câteva foi de dafin şi de sare. Vinetele, gogoşarii şi ardeii capia trebuie
    puşi la copt pe plită sau pe tavă, în cuptor. După coacere, le sunt îndepărtate
    cotoarele şi pieliţele, iar în continuare pulpa rezultată trebuie lasată la
    scurs. Tăiată mărunt, ceapa este călită uşor în ulei într-un vas după care turnăm
    sucul de roşii. Adăugăm pulpa de gogoşari şi de ardei capia, pasată sau tocată
    mărunt, boabele de piper, cele câteva foi de dafin, puţină sare, turnăm restul
    de ulei şi omogenizăm.

    Conform unor reţete, se poate pune şi cimbru uscat şi
    mărunţit, precum şi măghiran. Vasul se lasă la foc mic pe aragaz sau, dacă
    zacusca este suficient de scăzută, se poate pune în cuptor, de asemenea la foc
    mic. Se consideră că zacusca a fiert suficient atunci când uleiul începe să
    iasă la suprafaţă. În continuare, zacusca este turnată în borcane cu capac, pe
    care le lăsăm să se răcească lent. Cu aceste cantităţi de legume se pot umple
    între 20 şi 25 de borcane de standard de 370 de mililitri. Pentru o mai bună
    conservare, aceste borcane trebuie puse într-un vas cu apă care va fi pus la
    fiert pentru un sfert de oră sau în tavă, în cuptorul rece, pe care îl încălzim
    uşor până când zacusca se încinge şi începe să se ridice în borcane. Borcanele
    cu zacuscă sunt lăsate la răcit în cuptor, după care sunt depozitate într-un
    spatiu răcoros şi fără lumină. Zacusca se consumă întinsă pe felii de pâine, dar
    poate fi folosită şi la gătit, la mâncărurile cu sos.


    O altă variantă de zacuscă
    este cea cu ciuperci. Modul de preparare este asemănător. Ciupercile trebuie
    mărunţite şi călite uşor împreună cu ceapa, după care se amestecă cu celelalte
    legume coapte şi tocate. Pot fi folosite ciuperci de tip champignon, ghebe,
    hribi sau alte specii de ciuperci, desigur, comestibile, care cresc spontan în
    pădure sau pe fâneţe.

  • Zacusca şi variantele ei din Balcani

    Zacusca şi variantele ei din Balcani

    Zacusca este similară
    altor gustări pe bază de vinete pe care le întâlnim în zona Balcanilor. În
    Macedonia de Nord şi în Serbia există un preparat numit ajvar obţinut din vinete
    şi ardei roşii şi alungiţi, legumele fiind coapte şi tocate. În Bulgaria
    întâlnim un preparat din vinete, ardei kapia, roşii şi usturoi numit kiopolou,
    legumele fiind coapte şi mărunţite.


    În România, zacusca se
    obţine din diferite legume precum vinete, gogoşari, ardei capia, ardei gras, ceapă,
    ba chiar şi din fasole verde sau fasole boabe, fiind condimentă cu piper şi
    frunze de dafin. Zacusca este pregătită în mod tradiţional acasă, la început de
    toamnă, atunci când se găsesc toate legumele. Există mai multe variante de zacuscă, din a căror
    reţete pot lipsi vinetele sau în care figurează ciupercile sau chiar peştele.
    Preparate asemănătoare, fără vinete, dar pe bază de ardei gras copt, roşii şi
    usturoi le întâlnim în ţările din Blacani sub denumirea de pindjur şi
    lyutenitsa.


    Avem nevoie de 10 kg de
    vinete, de 5 kg de gogoşari şi de ardei capia, de 2 kg de roşii sau de o sticlă
    cu suc de roşii, de două kg de ceapă, de un litru de ulei, de piper negru boabe,
    de câteva foi de dafin şi de sare. Vinetele, gogoşarii şi ardeii capia trebuie
    puşi la copt pe plită sau pe tavă, în cuptor. După coacere, le sunt îndepărtate
    cotoarele şi pieliţele, iar în continuare pulpa rezultată trebuie lasată la
    scurs. Tăiată mărunt, ceapa este călită uşor în ulei într-un vas după care turnăm
    sucul de roşii. Adăugăm pulpa de gogoşari şi de ardei capia, pasată sau tocată
    mărunt, boabele de piper, cele câteva foi de dafin, puţină sare, turnăm restul
    de ulei şi omogenizăm.

    Conform unor reţete, se poate pune şi cimbru uscat şi
    mărunţit, precum şi măghiran. Vasul se lasă la foc mic pe aragaz sau, dacă
    zacusca este suficient de scăzută, se poate pune în cuptor, de asemenea la foc
    mic. Se consideră că zacusca a fiert suficient atunci când uleiul începe să
    iasă la suprafaţă. În continuare, zacusca este turnată în borcane cu capac, pe
    care le lăsăm să se răcească lent. Cu aceste cantităţi de legume se pot umple
    între 20 şi 25 de borcane de standard de 370 de mililitri. Pentru o mai bună
    conservare, aceste borcane trebuie puse într-un vas cu apă care va fi pus la
    fiert pentru un sfert de oră sau în tavă, în cuptorul rece, pe care îl încălzim
    uşor până când zacusca se încinge şi începe să se ridice în borcane. Borcanele
    cu zacuscă sunt lăsate la răcit în cuptor, după care sunt depozitate într-un
    spatiu răcoros şi fără lumină. Zacusca se consumă întinsă pe felii de pâine, dar
    poate fi folosită şi la gătit, la mâncărurile cu sos.


    O altă variantă de zacuscă
    este cea cu ciuperci. Modul de preparare este asemănător. Ciupercile trebuie
    mărunţite şi călite uşor împreună cu ceapa, după care se amestecă cu celelalte
    legume coapte şi tocate. Pot fi folosite ciuperci de tip champignon, ghebe,
    hribi sau alte specii de ciuperci, desigur, comestibile, care cresc spontan în
    pădure sau pe fâneţe.

  • Ciorbe cu tarhon

    Ciorbe cu tarhon

    Provincie
    istorică românească din interiorul arcului carpatic, Transilvania este
    caracterizată, din punct de vedere gastronomic, de mâncăruri bogate în grăsimi,
    fiind influenţată de bucătăria austriacă şi maghiară. Este utilizată destul de
    mult carnea de porc, untura de porc, dar şi rântaşul obţinut din ceapă
    înăbuşită şi făină uşor rumenită. La unele ciorbe este folosit tarhonul, o
    plantă aromatică întâlnită în special în această provincie. Tarhonul are o
    aromă puternică, amplificând savoarea mâncărurilor calde. Tarhonul este
    utilizat în stare proaspătă, uscat sau conservat în oţet, aşa cum este păstrat
    în mod tradiţional în Transilvania. Metoda de conservare este simplă. Se spală frunzele de tarhon şi se pun în
    straturi, cu sare, pentru o zi. Frunzele de tarhon sunt puse apoi în borcane,
    iar peste ele se toarnă oţet. Tarhonul murat se toacă mărunt, fiind folosit
    atât la ciorbe, cât şi alte mâncăruri. De asemenea, oţetul folosit la
    conservarea tarhonului devine aromat şi este folosit la acrirea ciorbelor.


    Oţetul aromatizat cu tarhon este folosit pentru acrirea aşa-numitei ciorbe
    ardeleneşti cu afumătură. Se pregăteşte uşor, însă, înainte de a o pune în oala
    de ciorbă, trebuie să opărim puţin carnea afumată, fie jambon, fie costiţă,
    deoarece astfel se mai elimină din sarea folosită la conservare. Avem nevoie de
    jumătate de kg de carne afumată, de 8 … 10 cartofi de mărime mijlocie, două
    cepe, doi morcovi, un pahar de smântână, două gălbenuşuri de ou şi oţet.
    Costiţa sau şunca trebuie pusă într-un vas cu apă clocotită unde o lăsăm la
    fiert câteva minute. O scurgem si apoi tăiem carnea în cubuleţe pe care le
    trecem într-un vas cu 3 … 4 litri de apă şi lăsăm să fiarbă. Adăugăm, pe
    rând, cartofii tăiaţi cubuleţe, morcovii şi cepele tăiate mărunt. Separat,
    într-un castron, amestecăm gălbenuşurile cu smântâna. Adăugăm câte un polonic
    cu zeamă şi amestecăm. La final, turnăm amestecul din castron peste ciorba
    rămasă în oală şi omogenizam. Ciorba se acreşte cu două, trei linguri de oţet
    în care a fost conservat tarhon.



    O altă ciorbă la care se foloseşte tarhon este
    cea de fasole boabe cu ciolan afumat. Lăsăm boabele de fasole la înmuiat timp
    de câteva ore, după care schimbăm apa din vas şi punem la fiert. Scurgem din
    nou apa din oală. Mai avem nevoie de o ceapă, de doi morcovi şi de o rădăcină
    de pătrunjel, pe care le mărunţim, le călim uşor în puţin ulei, adăugând puţină
    boia dulce de ardei. Separat opărim şi ciolanul. După ce l-am dezosat şi l-am
    tăiat în bucăţi mici, punem ciolanul la fiert împreună cu boabele de fasole. Adăugăm
    legumele călite, tarhon conservat în oţet şi tocat mărunt, precum şi două
    linguri de oţet din borcanul în care am conservat tarhonul. La final punem sare
    după gust. Ciorba de fasole boabe cu ciolan afumat se serveşte cu o ceapă roşie

  • Ciorbe cu tarhon

    Ciorbe cu tarhon

    Provincie
    istorică românească din interiorul arcului carpatic, Transilvania este
    caracterizată, din punct de vedere gastronomic, de mâncăruri bogate în grăsimi,
    fiind influenţată de bucătăria austriacă şi maghiară. Este utilizată destul de
    mult carnea de porc, untura de porc, dar şi rântaşul obţinut din ceapă
    înăbuşită şi făină uşor rumenită. La unele ciorbe este folosit tarhonul, o
    plantă aromatică întâlnită în special în această provincie. Tarhonul are o
    aromă puternică, amplificând savoarea mâncărurilor calde. Tarhonul este
    utilizat în stare proaspătă, uscat sau conservat în oţet, aşa cum este păstrat
    în mod tradiţional în Transilvania. Metoda de conservare este simplă. Se spală frunzele de tarhon şi se pun în
    straturi, cu sare, pentru o zi. Frunzele de tarhon sunt puse apoi în borcane,
    iar peste ele se toarnă oţet. Tarhonul murat se toacă mărunt, fiind folosit
    atât la ciorbe, cât şi alte mâncăruri. De asemenea, oţetul folosit la
    conservarea tarhonului devine aromat şi este folosit la acrirea ciorbelor.


    Oţetul aromatizat cu tarhon este folosit pentru acrirea aşa-numitei ciorbe
    ardeleneşti cu afumătură. Se pregăteşte uşor, însă, înainte de a o pune în oala
    de ciorbă, trebuie să opărim puţin carnea afumată, fie jambon, fie costiţă,
    deoarece astfel se mai elimină din sarea folosită la conservare. Avem nevoie de
    jumătate de kg de carne afumată, de 8 … 10 cartofi de mărime mijlocie, două
    cepe, doi morcovi, un pahar de smântână, două gălbenuşuri de ou şi oţet.
    Costiţa sau şunca trebuie pusă într-un vas cu apă clocotită unde o lăsăm la
    fiert câteva minute. O scurgem si apoi tăiem carnea în cubuleţe pe care le
    trecem într-un vas cu 3 … 4 litri de apă şi lăsăm să fiarbă. Adăugăm, pe
    rând, cartofii tăiaţi cubuleţe, morcovii şi cepele tăiate mărunt. Separat,
    într-un castron, amestecăm gălbenuşurile cu smântâna. Adăugăm câte un polonic
    cu zeamă şi amestecăm. La final, turnăm amestecul din castron peste ciorba
    rămasă în oală şi omogenizam. Ciorba se acreşte cu două, trei linguri de oţet
    în care a fost conservat tarhon.



    O altă ciorbă la care se foloseşte tarhon este
    cea de fasole boabe cu ciolan afumat. Lăsăm boabele de fasole la înmuiat timp
    de câteva ore, după care schimbăm apa din vas şi punem la fiert. Scurgem din
    nou apa din oală. Mai avem nevoie de o ceapă, de doi morcovi şi de o rădăcină
    de pătrunjel, pe care le mărunţim, le călim uşor în puţin ulei, adăugând puţină
    boia dulce de ardei. Separat opărim şi ciolanul. După ce l-am dezosat şi l-am
    tăiat în bucăţi mici, punem ciolanul la fiert împreună cu boabele de fasole. Adăugăm
    legumele călite, tarhon conservat în oţet şi tocat mărunt, precum şi două
    linguri de oţet din borcanul în care am conservat tarhonul. La final punem sare
    după gust. Ciorba de fasole boabe cu ciolan afumat se serveşte cu o ceapă roşie

  • Aperitive din vinete

    Aperitive din vinete

    Trebuie alese
    câteva vinete de mărime potrivită şi cu o formă regulată pentru a fi mai uşor
    de copt pe plită. Trebuie să fie şi proaspete, adică să aibă o culoare închisă,
    şi lucioase pentru că, dacă sunt îmbătrânite, pot deveni amare. Bine spălate şi
    şterse de apă, vinetele se pun pe plită şi rotite periodic pentru a se coace
    uniform. Când coaja s-a înnegrit, iar interiorul s-a înmuiat, vinetele trebuie
    luate de pe plită şi lăsate să se răcească, atât cât să poată fi curăţate de
    coajă. După aceea, vinetele sunt lăsate la scurs pe un fund de lemn înclinat
    sau într-o strecurătoare. Urmează mărunţirea acestora cu un tocător de lemn sau
    chiar în mixer până când se transformă într-o pastă. Sunt puse apoi în vasul în
    care vor fi servite, sunt frecate cu puţin ulei, se adaugă o ceapă tocată
    mărunt şi sare după gust, iar la final salata este decorată cu felii de roşii
    şi ţinută la frigider. Este recomandată consumarea salatei de vinete împreună
    cu ardei copţi. Vinetele coapte pot fi amestecate cu pastă din dovlecei fierţi
    sau cu maioneză şi cu puţin mujdei de usturoi şi servite tot ca salată. De
    asemenea, această pastă de vinete poate fi folosită pentru alte aperitive,
    precum roşii umplute cu vinete sau ardei umpluţi cu vinete.


    Vinetele pane reprezintă un alt
    aperitiv care necesită un timp redus de pregătire. Trebuie alese vinete tinere,
    cu coajă lucioasă. După ce au fost spălate şi curăţate de coajă, vinetele sunt
    tăiate rondele peste care se pune puţină sare, după care sunt lăsate puţin la
    scurs. Rondele de vinete sunt trecute apoi prin făină şi apoi prăjite în ulei.
    Peste feliile prăjite de vinete se toarnă puţin mujdei de usturoi şi, pentru un
    plus de aromă, se presară busuioc, proaspăt sau conservat. Acest aperitiv poate
    fi consumat cald sau rece.


    O variantă mai simplă
    este cea de vinete prăjite,
    cu mujdei. Vinetele sunt curăţate de coajă, tăiate rondele în felii subţiri, cu
    o grosime de jumătate de cm, însă de această dată nu mai sunt trecute prin
    făină, ci sunt puse direct în tigaia cu ulei încins. Prăjim feliile pe ambele
    părţi, după care le scoatem din tigaie cu o spumieră, le scurgem de ulei şi le
    aranjăm pe un platou. Separat, curăţăm câţiva căţei de usturoi, îi pisăm şi îi
    amestecăm cu mărar tocat şi cu puţin ulei. Turnăm acest amestec peste rondelele
    de vinete. Într-o variantă mai elaborată, acest preparat poartă denumirea de
    vinete a la grec. Usturoiul pisat se pune împreună cu câteva roşii, tăiate
    cubuleţe într-un vas cu puţină apă şi se lasă la fiert circa un sfert de oră.
    Spre final, adăugăm o legătură de frunze de pătrunjel, tocate mărunt şi puţin
    ulei. Acest sos este turnat apoi peste feliile de vinete de pe platou.

  • Aperitive din vinete

    Aperitive din vinete

    Trebuie alese
    câteva vinete de mărime potrivită şi cu o formă regulată pentru a fi mai uşor
    de copt pe plită. Trebuie să fie şi proaspete, adică să aibă o culoare închisă,
    şi lucioase pentru că, dacă sunt îmbătrânite, pot deveni amare. Bine spălate şi
    şterse de apă, vinetele se pun pe plită şi rotite periodic pentru a se coace
    uniform. Când coaja s-a înnegrit, iar interiorul s-a înmuiat, vinetele trebuie
    luate de pe plită şi lăsate să se răcească, atât cât să poată fi curăţate de
    coajă. După aceea, vinetele sunt lăsate la scurs pe un fund de lemn înclinat
    sau într-o strecurătoare. Urmează mărunţirea acestora cu un tocător de lemn sau
    chiar în mixer până când se transformă într-o pastă. Sunt puse apoi în vasul în
    care vor fi servite, sunt frecate cu puţin ulei, se adaugă o ceapă tocată
    mărunt şi sare după gust, iar la final salata este decorată cu felii de roşii
    şi ţinută la frigider. Este recomandată consumarea salatei de vinete împreună
    cu ardei copţi. Vinetele coapte pot fi amestecate cu pastă din dovlecei fierţi
    sau cu maioneză şi cu puţin mujdei de usturoi şi servite tot ca salată. De
    asemenea, această pastă de vinete poate fi folosită pentru alte aperitive,
    precum roşii umplute cu vinete sau ardei umpluţi cu vinete.


    Vinetele pane reprezintă un alt
    aperitiv care necesită un timp redus de pregătire. Trebuie alese vinete tinere,
    cu coajă lucioasă. După ce au fost spălate şi curăţate de coajă, vinetele sunt
    tăiate rondele peste care se pune puţină sare, după care sunt lăsate puţin la
    scurs. Rondele de vinete sunt trecute apoi prin făină şi apoi prăjite în ulei.
    Peste feliile prăjite de vinete se toarnă puţin mujdei de usturoi şi, pentru un
    plus de aromă, se presară busuioc, proaspăt sau conservat. Acest aperitiv poate
    fi consumat cald sau rece.


    O variantă mai simplă
    este cea de vinete prăjite,
    cu mujdei. Vinetele sunt curăţate de coajă, tăiate rondele în felii subţiri, cu
    o grosime de jumătate de cm, însă de această dată nu mai sunt trecute prin
    făină, ci sunt puse direct în tigaia cu ulei încins. Prăjim feliile pe ambele
    părţi, după care le scoatem din tigaie cu o spumieră, le scurgem de ulei şi le
    aranjăm pe un platou. Separat, curăţăm câţiva căţei de usturoi, îi pisăm şi îi
    amestecăm cu mărar tocat şi cu puţin ulei. Turnăm acest amestec peste rondelele
    de vinete. Într-o variantă mai elaborată, acest preparat poartă denumirea de
    vinete a la grec. Usturoiul pisat se pune împreună cu câteva roşii, tăiate
    cubuleţe într-un vas cu puţină apă şi se lasă la fiert circa un sfert de oră.
    Spre final, adăugăm o legătură de frunze de pătrunjel, tocate mărunt şi puţin
    ulei. Acest sos este turnat apoi peste feliile de vinete de pe platou.

  • Mâncăruri cu fasole păstăi

    Mâncăruri cu fasole păstăi

    Fasolea păstăi se găsește în această perioadă în stare proaspătă în pieţele și magazinele din România. Fie că are culoarea verde sau galbenă, cu secţiune rotundă sau aplatizată, fasolea păstăi este utilizată de cele mai multe ori în combinaţie cu alte legume. Fasolea păstăi poate deveni însă şi ingredient de bază în anumite reţete gastronomice, una dintre ele fiind un aperitiv, o salată cu sau fără maioneză. Avem nevoie de un kg de fasole păstăi, de o căpățână de usturoi, de o legătură de frunze de pătrunjel, de puțin ulei, de piper negru măcinat și de sare.

    Fasolea curăţată şi spălată se fierbe în apă cu puţină sare. Dacă tecile de fasole sunt lungi, le putem tăia în bucăţi mai mici. După ce a fiert, adunăm fasolea cu o spumieră, şi o lăsăm să se răcească. După ce am scurs-o de apă, amestecăm fasolea cu usturoiul mărunțit și zdrobit, cu frunzele de pătrunjel tocate mărunt, cu piper negru măcinat, cu puțină sare și cu puțin ulei. Omogenizăm și lăsăm la rece înainte de a servi această salată. În acest amestec putem adăuga o roșie curățată de pieliță și tăiată mărunt. Într-o altă variantă, cu maioneză, folosim usturoi pisat, frunze de pătrunjel, piper negru măcinat și sare, modul de preparare fiind asemănător. O altă variantă de aperitiv este fasolea păstăi cu smântână. Fasolea se fierbe în apă cu sare, se lasă la scurs și la răcit, după care se amestecă cu smântănă, cu piper negru măcinat și cu mărar tocat. Se păstrează la rece înainte de a fi servită.


    De la aperitive să trecem la ciorbe, mai precis la ciorba de fasole verde cu costiță. Avem nevoie de jumătate de kg de fasole verde, de un sfert de kg de costiță afumată de porc, de o ceapă, doi morcovi, o rădăcină de păstârnac și una de pătrunjel. Ne mai trebuie o legătură de frunze de pătrunjel, o ceașcă de orez, borș sau lămâie pentru a acri ciorba, ulei și sare. Costița, tăiată felii, se rumenește în ulei, peste ea se pune ceapă tocată mărunt și celelalte legume rădăcinoase, date pe răzătoare. Acest amestec călit se stinge cu apă și se mută într-o oală de 3 litri în care adăugăm și fasolea verde, tăiată în bucăți mai mici. După ce a dat în fiert, punem și orezul, lăsăm încă un sfert de oră la foc mediu, acrim cu borș sau cu zeamă de lămâie și punem sare după gust. Ciorba se drege cu două ouă și se servește după ce presărăm frunze tocate de pătrunjel.



    Fasolea păstăi cu carne este una dintre cele mai populare mâncăruri ale bucătăriei românești. Poate fi folosită şi carnea de vită, şi cea de porc, însă de cele mai multe ori este folosită carnea de pui, fie piept, fie pulpe. Avem nevoie de un kg … un kg şi jumătate de fasole păstăi şi de 3 pulpe de pui. Mai întâi, se pune la fiert carnea de pui, având grijă să adunăm spuma formată la suprafaţă. Adăugăm fasolea păstăi după ce în prealabil am spălat-o şi am curăţat-o şi o lăsăm să fiarbă la foc mic. Pentru un plus de aromă, adăugăm câţiva căţei de usturoi, tăiaţi mărunt. Când considerăm că a fiert de ajuns, adăugăm puţin bulion sau suc de roşii, mărar proaspăt tăiat mărunt şi sare după gust. O mai lăsăm puţin pe foc şi apoi o putem servi imediat

  • Mâncăruri cu fasole păstăi

    Mâncăruri cu fasole păstăi

    Fasolea păstăi se găsește în această perioadă în stare proaspătă în pieţele și magazinele din România. Fie că are culoarea verde sau galbenă, cu secţiune rotundă sau aplatizată, fasolea păstăi este utilizată de cele mai multe ori în combinaţie cu alte legume. Fasolea păstăi poate deveni însă şi ingredient de bază în anumite reţete gastronomice, una dintre ele fiind un aperitiv, o salată cu sau fără maioneză. Avem nevoie de un kg de fasole păstăi, de o căpățână de usturoi, de o legătură de frunze de pătrunjel, de puțin ulei, de piper negru măcinat și de sare.

    Fasolea curăţată şi spălată se fierbe în apă cu puţină sare. Dacă tecile de fasole sunt lungi, le putem tăia în bucăţi mai mici. După ce a fiert, adunăm fasolea cu o spumieră, şi o lăsăm să se răcească. După ce am scurs-o de apă, amestecăm fasolea cu usturoiul mărunțit și zdrobit, cu frunzele de pătrunjel tocate mărunt, cu piper negru măcinat, cu puțină sare și cu puțin ulei. Omogenizăm și lăsăm la rece înainte de a servi această salată. În acest amestec putem adăuga o roșie curățată de pieliță și tăiată mărunt. Într-o altă variantă, cu maioneză, folosim usturoi pisat, frunze de pătrunjel, piper negru măcinat și sare, modul de preparare fiind asemănător. O altă variantă de aperitiv este fasolea păstăi cu smântână. Fasolea se fierbe în apă cu sare, se lasă la scurs și la răcit, după care se amestecă cu smântănă, cu piper negru măcinat și cu mărar tocat. Se păstrează la rece înainte de a fi servită.


    De la aperitive să trecem la ciorbe, mai precis la ciorba de fasole verde cu costiță. Avem nevoie de jumătate de kg de fasole verde, de un sfert de kg de costiță afumată de porc, de o ceapă, doi morcovi, o rădăcină de păstârnac și una de pătrunjel. Ne mai trebuie o legătură de frunze de pătrunjel, o ceașcă de orez, borș sau lămâie pentru a acri ciorba, ulei și sare. Costița, tăiată felii, se rumenește în ulei, peste ea se pune ceapă tocată mărunt și celelalte legume rădăcinoase, date pe răzătoare. Acest amestec călit se stinge cu apă și se mută într-o oală de 3 litri în care adăugăm și fasolea verde, tăiată în bucăți mai mici. După ce a dat în fiert, punem și orezul, lăsăm încă un sfert de oră la foc mediu, acrim cu borș sau cu zeamă de lămâie și punem sare după gust. Ciorba se drege cu două ouă și se servește după ce presărăm frunze tocate de pătrunjel.



    Fasolea păstăi cu carne este una dintre cele mai populare mâncăruri ale bucătăriei românești. Poate fi folosită şi carnea de vită, şi cea de porc, însă de cele mai multe ori este folosită carnea de pui, fie piept, fie pulpe. Avem nevoie de un kg … un kg şi jumătate de fasole păstăi şi de 3 pulpe de pui. Mai întâi, se pune la fiert carnea de pui, având grijă să adunăm spuma formată la suprafaţă. Adăugăm fasolea păstăi după ce în prealabil am spălat-o şi am curăţat-o şi o lăsăm să fiarbă la foc mic. Pentru un plus de aromă, adăugăm câţiva căţei de usturoi, tăiaţi mărunt. Când considerăm că a fiert de ajuns, adăugăm puţin bulion sau suc de roşii, mărar proaspăt tăiat mărunt şi sare după gust. O mai lăsăm puţin pe foc şi apoi o putem servi imediat

  • Secretele bucătăriei româneşti: … din cireşe

    Secretele bucătăriei româneşti: … din cireşe

    În România este perioada cireşelor şi a vişinelor. După o primăvară cu
    temperaturi scăzute şi după o lună iunie mai răcoroasă, cireşele autohtone au
    apărut ceva mai târziu în pieţele româneşti.


    Din cireşe de culoare roşu
    închis sau de culoare albă se pot face dulceţuri. Avem nevoie de cantităţi
    proporţionale de cireşe, fără codiţe şi fără sâmburi, şi de zahăr. Punem
    cireşele în vasul în care va fierbe dulceaţa, le acoperim cu zahăr şi le lăsăm
    la rece pentru două … trei ore, timp în care fructele vor lăsa zeamă. Adăugăm
    puţină zeamă de lămâie şi punem vasul la foc mic. Amestecând din când în când,
    mărim treptat intensitatea focului şi, pe măsură ce ajunge la temperatura de
    fierbere, la suprafaţă apare o spumă pe care o îndepărtăm.

    Compoziţia trebuie
    menţinută pe foc, eventual băgată în cuptor, până când dulceaţa devine
    vâscoasă, iar acest lucru poate fi verificat punând o linguriţă de dulceaţă pe
    o farfurie. Dacă, după răcire, lichidul se îngroaşă, atunci dulceaţa a fiert
    suficient şi poate fi luată de pe foc. Dulceaţa trebuie turnată apoi în borcane
    lăsându-se un spaţiu de circa două degete, se pun capacele, iar borcanele sunt
    supuse procesului de sterilizare. Se poate obţine astfel dulceaţă de cireşe
    obişnuite, de cireşe albe sau de cireşe amare, ultima variantă fiind
    considerată o delicatesă. Spre deosebire de cireşele dulci, cele amare sunt mai
    mici şi cu un gust acrişor-amărui.


    .

    Şi lichiorul de cireşe, în
    special cel din cireşe amare, se prepară foarte uşor. Avem nevoie de circa 3 kg
    de cireşe şi de un kg de zahăr. Cireşele şi zahărul se aşază în straturi,
    într-o damigeană, fructele fiind lăsate la macerat timp de câteva zile. Nu se
    pune dopul pentru ca să nu se facă presiune în interior. După ce fructele au
    lăsat zeamă, iar zahărul s-a topit, în damigeană se toarnă alcool alimentar,
    iar după două săptămâni cireşata poate fi consumată.



    La fel ca şi caisele, piersicile şi vişinele, cireşele pot fi folosite
    pentru a face o prăjitură simplă, cu blat pufos. Avem nevoie de circa un sfert de kg de făină, de
    100 de grame de zahăr, de un pahar cu lapte, de 50 de grame de unt, de două
    ouă, de praf de copt şi, desigur, de un castron cu cireşe fără sâmburi. Într-un
    vas punem făina, zahărul, untul şi praful de copt, spargem ouăle şi amestecăm,
    adăugând puţin lapte sau smântână, până când obţinem un aluat cremos. Aluatul
    trebuie turnat apoi într-o tavă în care am întins deja o hârtie de copt. Peste
    aluat se pun cireşele, iar tava se lasă în cuptor, la foc mediu pentru circa
    jumătate de oră. Peste prăjitură se poate presăra zahăr pudră. Prăjitura se
    porţionează după ce se răceşte

  • Secretele bucătăriei româneşti: … din cireşe

    Secretele bucătăriei româneşti: … din cireşe

    În România este perioada cireşelor şi a vişinelor. După o primăvară cu
    temperaturi scăzute şi după o lună iunie mai răcoroasă, cireşele autohtone au
    apărut ceva mai târziu în pieţele româneşti.


    Din cireşe de culoare roşu
    închis sau de culoare albă se pot face dulceţuri. Avem nevoie de cantităţi
    proporţionale de cireşe, fără codiţe şi fără sâmburi, şi de zahăr. Punem
    cireşele în vasul în care va fierbe dulceaţa, le acoperim cu zahăr şi le lăsăm
    la rece pentru două … trei ore, timp în care fructele vor lăsa zeamă. Adăugăm
    puţină zeamă de lămâie şi punem vasul la foc mic. Amestecând din când în când,
    mărim treptat intensitatea focului şi, pe măsură ce ajunge la temperatura de
    fierbere, la suprafaţă apare o spumă pe care o îndepărtăm.

    Compoziţia trebuie
    menţinută pe foc, eventual băgată în cuptor, până când dulceaţa devine
    vâscoasă, iar acest lucru poate fi verificat punând o linguriţă de dulceaţă pe
    o farfurie. Dacă, după răcire, lichidul se îngroaşă, atunci dulceaţa a fiert
    suficient şi poate fi luată de pe foc. Dulceaţa trebuie turnată apoi în borcane
    lăsându-se un spaţiu de circa două degete, se pun capacele, iar borcanele sunt
    supuse procesului de sterilizare. Se poate obţine astfel dulceaţă de cireşe
    obişnuite, de cireşe albe sau de cireşe amare, ultima variantă fiind
    considerată o delicatesă. Spre deosebire de cireşele dulci, cele amare sunt mai
    mici şi cu un gust acrişor-amărui.


    .

    Şi lichiorul de cireşe, în
    special cel din cireşe amare, se prepară foarte uşor. Avem nevoie de circa 3 kg
    de cireşe şi de un kg de zahăr. Cireşele şi zahărul se aşază în straturi,
    într-o damigeană, fructele fiind lăsate la macerat timp de câteva zile. Nu se
    pune dopul pentru ca să nu se facă presiune în interior. După ce fructele au
    lăsat zeamă, iar zahărul s-a topit, în damigeană se toarnă alcool alimentar,
    iar după două săptămâni cireşata poate fi consumată.



    La fel ca şi caisele, piersicile şi vişinele, cireşele pot fi folosite
    pentru a face o prăjitură simplă, cu blat pufos. Avem nevoie de circa un sfert de kg de făină, de
    100 de grame de zahăr, de un pahar cu lapte, de 50 de grame de unt, de două
    ouă, de praf de copt şi, desigur, de un castron cu cireşe fără sâmburi. Într-un
    vas punem făina, zahărul, untul şi praful de copt, spargem ouăle şi amestecăm,
    adăugând puţin lapte sau smântână, până când obţinem un aluat cremos. Aluatul
    trebuie turnat apoi într-o tavă în care am întins deja o hârtie de copt. Peste
    aluat se pun cireşele, iar tava se lasă în cuptor, la foc mediu pentru circa
    jumătate de oră. Peste prăjitură se poate presăra zahăr pudră. Prăjitura se
    porţionează după ce se răceşte

  • Mazărea în mâncăruri

    Mazărea în mâncăruri

    Mazărea
    reprezintă una dintre tentaţiile gastronomice de la sfârşitul primăverii şi de
    la începutul verii, atunci când poate fi întâlnită în stare proaspătă.
    Originară din Asia, mazărea a fost cultivată de greci şi romani în sudul
    Europei, răspândindu-se apoi pe tot continentul. În spaţiul românesc, mazărea a
    pătruns, se pare, în secolul al 17-lea. Pentru că acum poate fi păstrată uşor fie în conserve, fie congelată,
    mazărea este folosită pe tot parcursul anului pentru pregătirea multor
    mâncăruri, precum ciorbele de legume şi ghiveciurile, cu sau fără carne.


    Atunci când nu reprezintă
    baza unei mâncări, mazărea provenită din conservă sau din congelator poate fi
    folosită, în amestec cu alte legume fierte și mărunțite, în așa-numita salată
    boeuf. Deși dă senzația că provine din rafinata bucătărie franceză, ea a fost
    inventată în bucătăriile boierilor din Valahia, după o salată care pare, mai
    degrabă, de origine germană. Ingredientele acestei salate sunt carne de vită -
    de unde și numele francez al acesteia – cartofi, castraveţi murați şi gogoşari
    muraţi, morcovi, maioneză şi, bineînţeles, boabe de mazăre. Toate legumele
    mărunțite, cu excepția boabelor de mazăre sunt amestecate cu maioneză și puse
    apoi pe un platou sau într-un vas. După ce se nivelează, deasupra lor se
    întinde un strat subțire de maioneză. În mod asemănător, mazărea poate fi
    folosită într-o combinație care adună toate aromele verii și toamnei – ghiveciul
    – împreună cu dovlecei, cartofi, ceapă, varză, morcovi, fasole pastăi, usturoi,
    rădăcină de ţelină, de pătrunjel sau de păstârnac, toate tăiate și fierte în
    apă amestecată cu bulion sau cu suc de roșii.


    Atunci când mazărea este solistă, obţinem una dintre
    cele mai populare mâncăruri ale bucătăriei româneşti. Avem nevoie de două kg de
    mazăre păstăi, de două … trei cepe, de suc de roşii şi de o legătură de mărar.
    Tocăm ceapa şi o călim uşor în ulei. Scoatem boabele de mazăre din teci,
    le spălăm şi le punem într-o cratiţă, împreună cu ceapă călită. Dacă mazărea
    este proaspăt culeasă, atunci şi tecile par mai cărnoase şi, de aceea, se obişnuieşte
    să se adauge în cratiţă şi câteva dintre ele. Turnăm puţină apă, lăsăm la fiert
    circa jumătate de oră, iar spre
    final adăugăm suc de roşii, bulion sau două roşii tocate mărunt, sărăm după
    gust, însă, înainte de a lua vasul de pe foc, punem şi mărarul tocat mărunt,
    care va da un gust deosebit. În această mâncare se poate adăuga şi carne de
    pui, de curcan, de viţel sau de porc.


    Fiarte
    și pasate împreună cu un cartof și cu o ceapă, boabele de mazăre se transformă
    într-o cremă care poate fi servită imediat după ce a fost amestecată cu mujdei
    de usturoi și cu puțină sare. Dacă excludem usturoiul și adăugăm legume rădăcinoase,
    precum un morcov, o țelină și un păstârnac, pe care le tăiem, le fierbem și le
    pasăm, putem obține o supă cremă de mazăre, care poate fi servită cu crutoane.

  • Mazărea în mâncăruri

    Mazărea în mâncăruri

    Mazărea
    reprezintă una dintre tentaţiile gastronomice de la sfârşitul primăverii şi de
    la începutul verii, atunci când poate fi întâlnită în stare proaspătă.
    Originară din Asia, mazărea a fost cultivată de greci şi romani în sudul
    Europei, răspândindu-se apoi pe tot continentul. În spaţiul românesc, mazărea a
    pătruns, se pare, în secolul al 17-lea. Pentru că acum poate fi păstrată uşor fie în conserve, fie congelată,
    mazărea este folosită pe tot parcursul anului pentru pregătirea multor
    mâncăruri, precum ciorbele de legume şi ghiveciurile, cu sau fără carne.


    Atunci când nu reprezintă
    baza unei mâncări, mazărea provenită din conservă sau din congelator poate fi
    folosită, în amestec cu alte legume fierte și mărunțite, în așa-numita salată
    boeuf. Deși dă senzația că provine din rafinata bucătărie franceză, ea a fost
    inventată în bucătăriile boierilor din Valahia, după o salată care pare, mai
    degrabă, de origine germană. Ingredientele acestei salate sunt carne de vită -
    de unde și numele francez al acesteia – cartofi, castraveţi murați şi gogoşari
    muraţi, morcovi, maioneză şi, bineînţeles, boabe de mazăre. Toate legumele
    mărunțite, cu excepția boabelor de mazăre sunt amestecate cu maioneză și puse
    apoi pe un platou sau într-un vas. După ce se nivelează, deasupra lor se
    întinde un strat subțire de maioneză. În mod asemănător, mazărea poate fi
    folosită într-o combinație care adună toate aromele verii și toamnei – ghiveciul
    – împreună cu dovlecei, cartofi, ceapă, varză, morcovi, fasole pastăi, usturoi,
    rădăcină de ţelină, de pătrunjel sau de păstârnac, toate tăiate și fierte în
    apă amestecată cu bulion sau cu suc de roșii.


    Atunci când mazărea este solistă, obţinem una dintre
    cele mai populare mâncăruri ale bucătăriei româneşti. Avem nevoie de două kg de
    mazăre păstăi, de două … trei cepe, de suc de roşii şi de o legătură de mărar.
    Tocăm ceapa şi o călim uşor în ulei. Scoatem boabele de mazăre din teci,
    le spălăm şi le punem într-o cratiţă, împreună cu ceapă călită. Dacă mazărea
    este proaspăt culeasă, atunci şi tecile par mai cărnoase şi, de aceea, se obişnuieşte
    să se adauge în cratiţă şi câteva dintre ele. Turnăm puţină apă, lăsăm la fiert
    circa jumătate de oră, iar spre
    final adăugăm suc de roşii, bulion sau două roşii tocate mărunt, sărăm după
    gust, însă, înainte de a lua vasul de pe foc, punem şi mărarul tocat mărunt,
    care va da un gust deosebit. În această mâncare se poate adăuga şi carne de
    pui, de curcan, de viţel sau de porc.


    Fiarte
    și pasate împreună cu un cartof și cu o ceapă, boabele de mazăre se transformă
    într-o cremă care poate fi servită imediat după ce a fost amestecată cu mujdei
    de usturoi și cu puțină sare. Dacă excludem usturoiul și adăugăm legume rădăcinoase,
    precum un morcov, o țelină și un păstârnac, pe care le tăiem, le fierbem și le
    pasăm, putem obține o supă cremă de mazăre, care poate fi servită cu crutoane.

  • Mămăligă „cu de toate”

    Mămăligă „cu de toate”

    Mămăliga a intrat în cultura gastronomică a românilor, se pare, prin secolul al 17-lea, după aducerea porumbului din America și cultivarea acestuia în Europa. Atracția românilor pentru mămăligă a avut, cel mai probabil, un substrat psihologic. Aflați sub dominație otomană și obligați să plătească biruri în cereale și vite, românii au început să cultive porumb pe care turcii nu îl vroiau. Tot la fel, în loc de vite, populația autohtonă a preferat să crească porci.


    Cuvântul mămăligă” și forme apropiate acestuia le întâlnim în tot spațiul balcanic, în limba română fiind utilizat și în expresii. A pune de mămăligă” înseamnă în sens propriu a pune apa la fiert, însă, folosită în alt context înseamnă a încurca lucrurile”, a greși”, a nu putea ieși dintr-o situație grea sau dintr-o încurcătură”.



    În România există un mare număr de restaurante de tip street food” unde se servesc preparate orientale precum kebap sau șaorma, împreună cu legume mărunțite și cu sosuri, comanda fiind șaorma cu de toate”. La fel, și mămăliga poate fi servită cu de toate”, dar într-un sens mult mai larg, respectiv cu legume, cu lapte, cu brânză, cu ouă, cu cârnați sau cu carne afumată.




    În mod tradițional, mămăliga este pregătită într-un vas de fontă de formă rotundă, denumit ceaun, din făină de porumb pe care o fierbem în apă cu puțină sare. Preparată ca la țară unde a fost, de-a lungul secolelor, un înlocuitor al pâinii, mămăliga este mai densă decât echivalentul italian al acesteia, polenta, putând fi tăiată în bucăți asemenea unei pâini. Când este servită cu alte preparate, mămăliga poate fi mai moale, având consistența unui terci.



    Unul dintre cele mai populare preparate, servit cu aperitiv, este mămăliga cu brânză și smântână. Se folosește jumătate de kilogram de mălai, jumătatea de kilogram de brânză telemea și un sfert de kilogram de smântână. Brânza se porționează și se taie în feliuțe subțiri, se așază în farfurii, iar peste ea se toarnă smântâna. Se face o mămăligă ceva mai moale, care se servește alături, fierbinte.



    O altă rețetă din bucătăria tradițională este mămăliga cu jumări, ouă și verdețuri. Facem o omletă în care punem câteva jumări de porc, adăugând, de asemenea, puțină ceapă sau ceapă verde, tocată mărunt, câteva fire de mărar și câteva frunze de pătrunjel, de asemenea, tocate mărunt. Omleta se taie în felii și se servește pe o felie de mămăligă mai tare.



    Mămăliga poate fi combinată cu ouă, brânză și cu cârnați, rezultând așa-numitul bulz, pregătit în cuptor. Facem o mămăligă de consistență medie, după care luăm o parte din ea şi întindem un strat subţire, într-o cratiţă. Peste acesta aşternem un strat de brânză de burduf, după care întindem un alt strat de mămăligă.


    Brânza de burduf poate fi amestecată cu mărar sau cu frunze tocate de pătrunjel. Între straturile de brânză şi mămăligă putem adăuga rondele de cârnaţi semiafumați sau afumați sau mici bucăţi de şuncă. Înainte de a introduce cratiţa la cuptor, putem sparge câteva ouă pe care le punem deasupra ultimului strat de mămăligă. După jumătate de oră la foc potrivit, scoatem cratiţa din cuptor, iar bulzul, porţionat, poate fi servit imediat.