Radio România Internațional

Tag: comunism

  • Muzeul consumatorului comunist

    Muzeul consumatorului comunist

    Este vorba de o vizită la Muzeul consumatorului comunist din Timişoara, un muzeu interactiv, în care puteţi cotrobăi cu privirea, auzul şi pipăitul prin dulapuri, rafturi şi sertare pentru a vedea în premieră, pentru cei tineri sau pentru străini, sau a-şi reaminti, pentru cei trecuţi de treizeci de ani, cum arătau casele pe vremea comunismului.



    Muzeul este înfiinţat din 2015 şi atrage deja mulţi timişoreni şi turişti. Şi chiar dacă intrarea în muzeu este gratuită, se acceptă donaţii în bani sau în obiecte. Cum a apărut muzeul ne-a povestit Ovidiu Mihăiţă, unul dintre fondatori: “E vorba despre o necesitate pe care o resimţeam împreună cu nişte prieteni, colecţionari din copilărie, cu care scotoceam pieţele de vechituri şi podurile şi beciurile cunoscuţilor şi apropiaţilor şi ne dădeam seama că încet, încet, dispare o lume, oamenii aruncă la gunoi relicvele trecutului şi a fost clar că de aici trebuie să plece o oarecare salvare a lor. Şi am hotărât împreună că vom face lucrul acesta. Pur şi simplu am deschis uşile. Ne-am mutat din apartamentul în care locuiam şi l-am transformat în ceea ce se poate vizita astăzi sub numele de Mzeul Consumatorului Comunist.”



    Cinci ani de colectare organizată a condus la aglomerarea spaţiului destinat muzeului, după cum ne-a depănat în continuare Ovidiu Mihăiţă: Este vorba despre un apartament care se află la subsolul unui imobil, o casă germană din anii 30, care găzduieşte şi activitatea trupei de teatru Aoleu, precum şi localul Scârţ – loc lejer”, o clădire în care se întâmplă mai multe lucruri. Este un loc foarte vizitat de turişti, este uşor de găsit, central, un apartament aproape tipic românesc de perioadă comunistă, cu camera copilului, cu sufragerie, cu bucătărie, cu holuri, în care în fiecare cameră vizitatorii pot vedea lucrurile specifice acelui loc. În camera de copil pot vedea jocuri, jucării, caiete, manuale, rechizite şcolare, ghiozdane, birou, păpuşi.



    Exponatele sunt mult mai multe decât aveau românii de obicei în casele lor, este foarte plin locul, este supralocuit, pentru că am strâns cinci ani pentru el şi de la deschidere au mai trecut alţi trei ani şi jumătate şi foarte mulţi vizitatori ne aduc la rândul lor obiecte, primim donaţii şi prin poştă. Vin în curtea casei cu dulapuri cu televizoare, cu radiouri şi spaţiul devine un pic sufocant, dar asta mie îmi place, pentru că contravine ideii generale de muzeu în care avem un perete alb şi într-o vitrină un obiect şi pancarta din dreptul obiectului e mai mare decât obiectul în sine. La noi este puţin invers, nu avem nicio explicaţie, nicio descriere a exponatului, de cele mai multe ori oamenii pot pune mâna pe exponate, pot umbla prin sertare, prin dulapuri, prin rafturi, ceea ce multor oameni le place.”



    Este o interacţiune destul de liberă a exponatului cu vizitatorul, după cum ne-a mai spus interlocutorul nostru, care ne-a spus că vizitatorii au reacţii care mai de care mai diferite: Generaţia tânără nu prea ştie despre ce e vorba, ei deja sunt obişnuiţi să trăiască între pereţi vopsiţi cu Tefal şi termopane şi plasme. Mulţi, de exemplu, nu ştiu că exista telefonul cu disc, care pentru noi este o banaliate. Dar generaţia care a trăit în plin comunism, toţi au replică comună la primul pas pe care îl fac în muzeu: Am avut şi eu asta!” sau Miroase ca la bunica”. Asta auzim cel mai des când ghidăm turiştii. În muzeu sunt reacţii diferite. Reacţiile sunt foarte diferite de la români la străini. Cei care empatizează cel mai tare cu noi sunt cei din blocul estic, cehii, polonezii, ruşii, iar la cealaltă extremă, foarte mulţi turişti din China care şi plâng, nu am reuşit să înţelegem de ce.Dar sunt şi foarte mulţi turişti străini, francezi sau nemţi care se uită distanţi, nu înţeleg. E foarte interesat de urmărit cum se raportează oamenii la o istorie, în funcţie de apropierea pe care au avut-o de ea.”



    De la celebra sticlă de lapte, la peştele de sticlă de pe televizorul alb-negru, cărţi, bibelouri, rechizite, jucării şi mobile care poartă amprenta inconfundabilă a acelei epoci, penarele de vinilin sau de lemn, stilourile chinezeşti, ierbarele, cărţile de poveşti nemuritoare, puşculiţele de tablă cu cheiţă, păpuşile hornar sau doctor, jocurile Nu te supăra, frate”, păpuşile Arădeanca, bicicletele Pegas şi covoarele cu răpirea din serai sunt numai câteva dintre obiectele pe care le puteţi întâlni în Muzeul Consumatorului Comunist.



    În urma statisticilor de pe internet, este cel mai vizitat muzeu din Timişoara, deşi este un muzeu mic, ne-a mai spus. Ovidiu Mihăiţă şi a adăugat: Sunt oameni care stau opt ore, sunt oameni care stau cinci minute. Sunt oameni care stau, ascultă muzică, citesc, răsfoiesc cataloage şamd.joacă jocuri, se joacă cu jucării. Sunt alţii care scanează tot, au bifat vizita, dau un check-in şi pleacă.”



    O explorare deloc încărcată de nostalgie. Doar un periplu într-un timp şi într-o conştientizare, la care ne invită Muzeul Consumatorului Comunist.

  • Festivalul Internaţional al Tineretului de la Bucureşti

    Festivalul Internaţional al Tineretului de la Bucureşti

    Organizarea unor evenimente gigantice care să legitimeze
    politica partidului comunist a devenit o practică şi în România de după 6
    martie 1945. Modelul sovietic era acela al marilor adunări publice, cu oameni
    mobilizaţi, pentru a aproba fără crâcnire tot ce hotăra partidul. De fapt,
    totul era un circ menit să-i facă pe oameni să mai uite de gravele lipsuri ale
    vieţii cotidiene, în afara încălcărilor drepturilor şi libertăţilor şi de
    brutalitatea autorităţilor în relaţie cu cetăţenii.


    Una
    dintre acele ample manifestări a fost Festivalul Internațional al Tineretului
    și Studenților, a 4-a ediţie, desfășurat la București în zilele de 2-16 august
    1953. Printre temele abordate, lupta
    pentru pace şi democratizarea mediului academic şi
    universitar erau favorite. Prima
    ediţie a festivalului a avut loc la Praga în 1947 cu
    participare a 17.000 de tineri din 71 de țări. Cel de la Bucureşti s-a bucurat
    de participarea a 30.000 de tineri din 111 țări şi a fost, împreună cu cel din
    Polonia din 1955, cel de-al doilea ca mărime din punctul de vedere al numărului
    de participanţi. Lozinca a fost Nu! Generaţia noastră nu va mai permite moarte şi distrugere. A apărut atunci şi
    sintagma Postul
    festivalului, cu trimitere religioasă, care însemna strângerea puţinului de
    alimente de la populaţie pentru oaspeţi şi forţarea acesteia să mănânce şi mai
    prost decât oricum mânca. În peisajul urban au apărut marile cozi, care vor reapărea
    în anii 1980, din cauza lipsei severe a alimentelor de bază. Aceleaşi lipsuri
    în aprovizionarea cu alimente de pe piaţa românească vor fi constatate la
    organizarea Universiadei din 1981.


    Ştefan
    Bârlea a fost membru în comitetul de organizare a festivalului ca student al
    Politehnicii Bucureşti. Într-un interviu acordat Centrului de Istorie Orală din
    Radiodifuziunea Română în 2002 îşi amintea de pregătirile festivalului. Venind
    puţin nepregătit acel festival, a trebuit să se strângă alimente şi alte
    lucruri, să se facă economii pe scurt, şi a apărut perioada Postului
    festivalului. La cantină masa era foarte slabă. Seara mâncam crepes, aşa îi
    ziceam noi în derâdere, adică era un fel de griş. Fiind în conducerea UTC-ului,
    intrasem şi în comitetul de la Institutul Politehnic. Am fost chemaţi în număr
    destul de mare de studenţi la Comitetul orăşenesc şi s-a format un fel de
    comitet de sprijin al festivalului. Noi, Politehnica, am primit misiunea să ne
    pregătim cu un număr de 100 şi ceva de oameni care să facă aprovizionarea cu
    legume şi fructe din comunele din jurul Bucureştiului în timpul festivalului ca
    să fie proaspete. Am fost instruiţi în acest sens vreo lună de zile, ne-a dus
    cu nişte maşini în recunoaştere ca să fim pregătiţi. Nu puteam refuza, era
    sarcină de partid. Alţii au mai primit, care erau în formaţii artistice,
    sarcina să înfiinţeze ansambluri ca să putem intra pe scenele care urma să se
    monteze în Bucureşti, deci un plan destul de amplu.



    Autorităţile comuniste române au
    făcut mari eforturi ca oaspeţii să aibă condiţiile decente de găzduire, însă
    precaritatea infrastructurii la toate nivelurile a făcut ca apară mari
    disfuncţionalităţi. Cele mai vizibile au fost cozile mari la cantinele unde
    tinerii mâncau, numărul insuficient şi starea proastă a grupurilor sanitare din
    cantine şi cămine, asistenţa medicală deficitară. Ştefan Bârlea spunea despre
    modul în care s-au găsit soluţii la criza locurilor de cazare dar şi despre o
    aşa-numită satisfacţie a participanţilor de a fi împreună, ca şi despre
    apariţia unor viitori artişti.: Se cazau la căminele
    studenţeşti care erau libere vara. Se rechiziţionaseră şi hotelurile multe,
    puţine, câte erau în Bucureşti, toate erau pentru ei, că au fost foarte mulţi!
    S-a umplut de tineret Bucureştiul. Sigur că veneau în special aduşi de
    organizaţii de stânga. Era Festivalul Tineretului şi Studenţilor organizat de
    UMTD, Uniunea Mondială a Tineretului Democrat, şi UIS, Uniunea Internaţională a
    Studenţilor. Dar mai erau şi din ţările celelalte, capitaliste, erau
    organizaţii sub conducerea Partidului Comunist Francez şi cel Italian, adică
    tot de ai noştri. A fost magnific. Foarte frumos, au apărut o mulţime de tinere
    talente şi la noi, că trebuia să se cânte şi mulţi artişti s-au lansat atunci
    care au ajuns după aceea cântăreţi mari. Nicolae Niţescu, câţiva care au fost
    în foarte mare vogă, inclusiv Constantin Drăghici, care a plecat în Germania.


    Stadionul 23 august a fost marea
    gazdă care i-a reunit pe participanţii la spectacolele sportive şi de
    divertisment. Dar participanţii au frecventat colocvii şi seminarii pe tematica
    festivalului. Ştefan Bârlea. Se
    organizau dansuri, cu jocuri de artificii, cu tot ce trebuie, şi pe urmă
    seminarii internaţionale unde participau cei care veneau din diverse delegaţii.
    Se discuta foarte mult despre reforma şi democraţia universitară, asta era tema
    numărul 1, era perioada de după război şi toată lumea o punea în discuţie
    chestia asta cu prioritate. A fost deschidere în sala mare de aici, de
    expoziţii, în parcul Herăstrău. Destul de mare deschiderea făcută de tineretul,
    ei organizau asta.

    Festivalul
    Internaţional al Tineretului din România din 1953 a fost însă primit cu
    indiferenţă de majoritatea populaţiei. Au existat şi cazuri în care români
    simpli i-au abordat pe tinerii occidentali, în special, pentru a discuta
    informal cu ei şi a le înmâna texte pentru a fi difuzate în lumea liberă în
    care se spunea care era adevărata faţă a regimului comunist. Ca orice
    manifestare ruptă de realitate, Festivalul Internaţional al Tineretului din
    România a fost ceva doar de faţadă.

  • Greco-catolicismul în lupta cu regimul comunist

    Greco-catolicismul în lupta cu regimul comunist


    Biserica Greco-Catolică sau Biserica Română Unită cu Roma a fost înfiinţată în jurul anului 1700 în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, teritorii locuite majoritar de români din Imperiul Habsburgic. Apariţia ei a însemnat începutul emancipării naţionale româneşti şi mari figuri publice româneşti au provenit din rândul populaţiei greco-catolice. Printre ei, episcopul Iuliu Hossu, cel care a citit la Alba Iulia rezoluţia de unire a Transilvaniei cu România, şi politicianul Iuliu Maniu.



    Centrul greco-catolicismului românesc a fost Blajul, oraş în centrul României, locul unde funcţiona mitropolia greco-catolică şi o academie teologică. Într-un interviu din 2001 cu preotul greco-catolic Nicolae Lupea, realizat de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, acesta descria atmosfera cu totul specială din “Mica Romă a românilor”, aşa cum a fost denumit Blajul. “Era o atmosferă într-adevăr teologică, studenţii erau pregătiţi pentru misiunea pe care urma să o aibă, de preoţi ai Bisericii. Academia avea 4 ani de teologie, şi după 4 ani de teologie, cine voia, nu era obligat, putea să se supună examenului de licenţă în teologie. Era o atmosferă într-adevăr preoţească, spirituală, când viitorilor preoţi li se predau şi diferite discipline teologice pentru a avea cunoştinţele în vederea misiunii lor preoţeşti. Li se cerea şi o trăire spirituală, prin trăirea lor personală, în stare de har şi în unire cu Dumnezeu.”



    Istoria Bisericii Române Unite cu Roma a fost una de relaţii fireşti cu toate celelalte Biserici şi culte din spaţiul laic românesc. Primele persecuţii încep însă din vara anului 1940 în Transilvania de Nord, teritoriu intrat în componenţa Ungariei. Preoţi şi credincioşi greco-catolici sunt deportaţi şi unii ucişi. Însă marele val al persecuţiilor urma să vină în anul 1948. Statul comunist interzicea Biserica, preoţii fiind forţaţi să accepte unirea cu Biserica Ortodoxă, iar cei care au refuzat aveau să fie întemniţaţi, aşa cum a fost şi Nicolae Lupea. “M-au luat împreună cu rectorul de atunci, se numea Gheorghe Dănilă, şi ne-au depus la Aiud. Acolo, el a stat 7 luni, pe mine m-au ţinut 9 luni, după care ne-au eliberat fără nici un proces. Se crede că ne-au ridicat din cauză că în 1946 fusese aici, la Blaj, Petru Groza, cu o parte din miniştrii din guvern, şi cu acel prilej a avut loc o ciocnire între muncitori şi studenţii Academiei. Adică ei au vrut să atace Academia de Teologie, să intre să se încaiere cu studenţii noştri, şi studenţii s-au baricadat înăuntru şi n-au putut avea acces. Între timp, a intervenit poliţia. Pe 15 mai a fost Petru Groza aici, şi cu acest prilej a avut loc această manifestaţie, că unii strigau pentru rege, alţii pentru partidul comunist sau cam aşa ceva.”



    Despre momentul care a permers desfiinţarea, Nicolae Lupea avea amintiri foarte clare legate de vizita pe care primul ministru comunist Petru Groza a făcut-o la Blaj în 1946 pentru a participa la un serviciu divin. “Şi afară ploua, ploua întruna, şi Petru Groza a ieşit mai repede din Catedrală. Când a ieşit episcopul nostru, Petru Groza a bătut cu degetul în geam şi i-a făcut semn să urce la el în maşină. Şi nu după mult timp a apărut ca din senin mitropolitul ortodox Nicolae Bălan al Sibiului şi Petru Groza l-a chemat şi pe el în maşină. Când să urce, episcopul ortodox a alunecat de pe treptele maşinii şi episcopul nostru i-a întins mâna ca să îl ajute să se ridice. Şi atunci el a zis: “Priviţi, domnule prim-ministru! I-am prins mâna şi nu i-o mai las! Să se rupă de peceţile cu Roma, şi fraţii să se afle din nou împreună” Dar episcopul nostru a zis: “Înalt Prea Sfinţite! Am întins mâna ca să vă ajut, ca să vă ridicaţi”. Şi apoi s-au deplasat cu toţii pe Câmpia Libertăţii, şi acolo Bălan a făcut un apel că greco-catolicii să rupă relaţiile cu Roma şi să revină în vatra bisericii strămoşeşti, adică să revină la ortodoxie. După aceea a vrut să ia cuvântul episcopul Suciu, să protesteze, dar nu a fost lăsat.”



    Au urmat prigoane împotriva clericilor şi credincioşilor greco-catolici greu de imaginat. Nicolae Lupea consideră că şi Biserica Ortodoxă a contribuit la marea nedreptate făcută Bisericii Greco-Catolice de către regimul comunist. “Apoi a început să fie arestaţi tot câte un preot de prin sate şi duşi pe la Securitate, anchetaţi acolo, li s-a cerut să treacă la ortodocşi şi unii au cedat. Dar alţii au rezistat. Pe ăştia care au refuzat i-au ameninţat că-i ridică şi că le dau copiii afară din şcoli, şi de la şcolile secundare, şi de la şcolile universitare. Aş vrea să insist aici asupra faptului că se spune că guvernul a interzis biserica noastră. A interzis-o în colaborare cu ierarhia Bisericii Ortodoxe. Vizita lui Bălan, aici la Blaj, tocmai când a venit Petru Groza, nu era fără un scop. Biserica Ortodoxă nu-i străină de actul de interdicţie al bisericii noastre. Pentru că acest mitropolit, Bălan, când s-a instalat ca mitropolit la Sibiu, a ţinut o cuvântare şi a spus că nu-şi va da odihnă oaselor lui până când nu va vedea Biserica Greco-Catolică interzisă. Adică desfiinţată sau cum spuneau ei, “revenită”, la Biserica strămoşească.”



    Una dintre marile nedreptăţi ale istoriei României avea să fie reparată pe 31 decembrie 1989 când Biserica Greco-Catolică revenea la viaţă. O viaţă plină de privaţiuni şi de mărturii de credinţă.


  • Ecouri ale destalinizării în România

    Ecouri ale destalinizării în România

    În 1956, la 3 ani de la moartea lui Iosif Vissarionovici
    Stalin, noul lider sovietic Nikita Hruşciov condamna excesele politicii duse de
    acesta şi cerea o politică nouă. Discursul său, cunoscut ca raportul la cel
    de-al XX-lea congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice desfăşurat în
    luna februarie, raport rămas secret, a fost considerat începutul
    destalinizării. Hruşciov denunţa practicile prin care fuseseră comise crime
    îngrozitoare, printre cei ucişi numărându-se membri devotaţi ai partidului, a
    căror fidelitate faţă de Stalin fusese dincolo de orice dubiu. Însă Raportul
    lui Hruşciov demasca doar crimele lui Stalin comise împotriva activiştilor de
    partid şi de stat, nu şi a crimelor în masă ale stalinismului.


    Însă Raportul lui Hruşciov a fost
    primit diferit în ţările lagărului socialist. În timp ce unele au început timid
    o politică de mici reforme, altele s-au menţinut pe linia dură a socialismului
    fără să liberalizeze cursul pe care se angajaseră după 1945. Revolta
    anticomunistă a Ungariei din toamna anului 1956 a fost un exemplu folosit de
    contestatarii destalinizării începute de Hruşciov pentru a arăta la ce putea
    duce o relaxare a politicilor socialismului. În România, ecourile discursului
    lui Hruşciov au fost contradictorii, liderul stalinist Dej păstrându-şi poziţia
    în detrimentul contestatarilor săi, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi.


    Centrul
    de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a înregistrat în 2002 mărturia lui Ştefan Bârlea,
    tânăr activist în 1957, responsabil cu problemele tineretului, care a
    participat la şedinţa de discutare a poziţiilor de contestare a lui Dej
    exprimate de Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi. Conform lui Bârlea, şedinţele
    Biroului Politic cu măsuri organizatorice erau unele strict interne la care nu
    participau decât membrii Biroului. La a doua şedinţă am participat eu, nu a venit Gheorghiu-Dej, dar a fost
    Nicolae Ceauşescu, care a prezidat lucrările. Au mai fost, din câte îmi
    amintesc, Constantin Pârvulescu şi încă trei-patru dintre oamenii de bază. Şi
    s-a redat toată situaţia şi de ce s-au adoptat aceste măsuri, era prezentă
    inclusiv Liuba Chişinevschi, soţia lui Iosif Chişinevschi, care era implicată
    în acest conflict. Cei doi contestatari, Constantinescu şi Chişinevschi, nu au
    fost prezenţi. A prezentat Ceauşescu şi a completat Pârvulescu, a fost şi
    Alexandru Moghioroş şi l-am uitat pe actorul principal Petre Borilă. Fusese o
    discuţie la Moscova, după cultul personalităţii lui Stalin pe care l-a demascat
    Hrusciov, şi la acea şedinţă participaseră Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu,
    Iosif Chişinevschi şi Petre Borilă. Sigur că acolo s-au prezentat lucrurile pe
    larg, aşa cum au apărut şi la Congresul XX al Partidului Comunist al Uniunii
    Sovietice, şi problema cultului personalităţii. Ei doi, Constantinescu şi cu
    Chişinevski, erau de părere că probleme legate de cultul personalităţii existau
    şi în România. Potrivit regulii de atunci, după orice vizită în străinătate
    trebuia să se facă o informare în Biroul Politic şi, după caz, şi Comitetului
    Central. Se pare că Constantinescu şi Chişinevschi nu i l-au spus direct în
    faţă lui Gheorghiu-Dej. Cei doi au început să susţină că şi Gheorghiu Dej a
    procedat la cultul personalităţii, că şi la noi în ţară se manifestau aceste
    tendinţe. Lucruri pe care Borilă nu le-a acceptat, chiar le-a respins.


    Lupta
    pentru putere la vârful partidului era acerbă, însă nu se mai purta în termenii
    lichidării fizice, aşa cum fusese în timpul vieţii lui Stalin. Intelectualul
    Miron Constantinescu şi companionul său Iosif Chişinevschi aveau să plătească
    numai cu înfierarea şi cu excluderea. Ştefan Bârlea. Atunci, cei doi, fără ştirea lui Gheorghiu-Dej, s-au dus să-şi facă adepţi
    în Biroul Politic, unul l-a vizitat pe Constantin Pârvulescu, altul l-a vizitat
    pe Moghioroş încercând să le strecoare această idee. Evident, nu s-au înţeles
    şi s-a ajuns la un moment dat la discuţie în Biroul Politic. Gheorghiu-Dej
    apărea că a fost pus într-un fel sau altul în faţa unui fapt oarecum împlinit
    sau se intenţiona să fie pus în faţa unui fapt împlinit. Atât Pârvulescu cât şi
    Moghioroş au respins aceste lucruri şi în Biroul Politic au acţionat ca atare.
    Şi atunci, cei doi au rămas izolaţi. Miron Constantinescu mai avea nişte poliţe
    de plătit lui Gheorghiu-Dej, el se exprimase cândva ireverenţios la adresa lui
    chiar în faţa lui Stalin când s-au dus pentru problema înlăturării Anei Pauker.
    Gheorghiu-Dej a reacţionat destul de violent şi foarte serios şi s-a hotărât să
    se pună această problemă în discuţia plenarei Comitetului Central. Tânărul
    Ceauşescu ne-a comunicat că s-a hotărât ca Miron Constantinescu şi Iosif
    Chişinevschi să prezinte în plenara Comitetului Central cum au gândit acest
    raport pentru Biroul Politic, cu toate concluziile şi cu toate lucrurile
    respective. Cu alte cuvinte, a fost un fel de autodemascare în plenara
    Comitetului Central. Şi plenara Comitetului Central a luat hotărârea ca să-i
    scoată din Comitetul Central, din toate funcţiile respective. Miron
    Constantinescu a fost un colaborator apropiat al lui Gheorghiu Dej şi a avut
    funcţii importante în partid, în grupul sovietic care venise în ţară. A fost de
    fapt o luptă de putere pe care Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi s-au
    străduit în decursul timpului ca să apară în postura de lideri reali. Şi
    abilitatea lui Gheorghiu-Dej a fost ceva mai mare.


    Ecourile
    destalinizării în România au fost slabe, poziţia liderului maxim Gheorghe
    Gheorghiu-Dej menţinându-se intactă. Cel mai important efect al destalinizării
    a fost plecarea trupelor sovietice în 1958, fără însă o importanţă capitală
    pentru evoluţia ulterioară a României.

  • Aproapea ici tiva ti Ceauşescu

    Aproapea ici tiva ti Ceauşescu

    Cara imposibilu vrea sa s-faca di dauă ori, România vrea s-videa, tu aesta oara di iarnă, ateali nai cama groteşti spectacoli publiti.


    Ateali dauă condiţii imposibile suntu ca Nicolae Ceauşescu s-gindzea s-baneadza una sută di ani şi comunismul s-armanea tu lucru până tu dzalili a noastre. Aesti performanţe imposibile avea anaghi cama di 28 di ani ca ază s-nu putem sa zburamu libiru di comunism şi Ceauşescu. Ateali două noţiuni s-alathusescu şi kirura dauli tu andreu 1989, când comunismul s-asteasi ca ideologie conducătoare unică tu stat şi Ceauşescu, liderlu autocrat a regimului comunist, fu executat. Nicolae Ceauşescu, avinatu tu andreu 1989, fu conducătorul absolut şi absurdu ali Românie kiro di aproapea un cirecu di secol. S-aminta aoa si una sută di ani, la 26 di yinaru 1918, tu una familie modestă, di agricultori. Feati zanatea di cizmar, ama aleapsi subversiunea comunistă. Avu şi tihi di un moment favorabil, tu bitisita a doilui polim mondial, când armata sovietică feati dit comunism crunta mira ali României şi ali Europa di Est tra ma ghini di patru dicenii.



    Ceauşescu eara un cadru tinir şi di yinitor a comunismului tu ofensivă. Tu 1965, liderul comunist di atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dij, muri. Easti cunuscut tra atea că apraftasi fudzearea a askeriloru sovietice dit România şi s-arati di di Moscova. Dit len turlii di furn’ii, vecl’ii lidiri comunişti lu aleapsira tu framtea a lor Nicolae Ceauşescu. La 48 di ani, Ceauşescu eara nai ma tinir şef di stat comunist şi alăsa impresia a unui reformator. Tu 1968, România nu l’ia parti la aputrusearea ali Cehoslovacie di cătra truili a statelor partenere dit Tratatlu di Varşovia, tra sa u pidipseasca tra naetli reformatoare. Ceauşescu organiza un multu giunescuu miting, Bucureşti, di u agudi sertu actiunea a Tratatlui di Varşovia, dit cari, dimes si fătea parte. Amintaticlu di imagine fu babageanu, ahurheasti vizitili tru ţărle occidentale, nica şi tu America, s-hibă aprukeatu di liderl’ii a lumil’ei libera. Tru ahuhrita a an’ilor 70 vizitează China şi Coreea di Nord şi easti amintatu di paranoicul cult al personalitatil’ei cari s-practica aclo.



    Ti scurtu kiro, Ceauşescu va va s-tana la el acasă, tu România, lahtaroasili spectacole di adulare aproapea mistică. Dzuua lui di amintari, 26 ianuarie, reprezenta un apogeu zorlea ti straxeari a cultului personalitatil’ei, cu spectacole babageani, ti ascumbusea dzat di n’il’i di oamin’i alxiţ tu masi amorfe cari disimna cu trulu a lor taparli a cuplului prezidenţial, hlambura a partidlui comunist şi len turlii di lozinci bombastice. Cu kirolu, represiunea agiumsi tut ma sertă, iara cultul a personalităţii agiumsi diplo, intrândalui tu cadru şi Elena Ceauşescu, nicukira al Nicolae şi tovarăşa a partidlui. Tu anii 80, situaţia economică ali Românie cadi, inclusiv di furn’ia a nascantor proiecte faraonice, iara Ceauşescu ordona paltearea a borgil’ei externe ninti di vade. Tuti agiundzea la exportu, kiro tru cari populaţia numata tani keptu la condiţiili greale di bana. Arcoarea stăpueaşte ţara, la patru decenii di la bitisearea a polimlui s-baga diznau tu lucru cartelele di raţionalizare a alimentelor, iara politica pro-natalistă fati traghedii. Tu 1989, Europa easti azvarnuită dit un cap tu alantu di revoluţii ma multu ica ma puţan irin’eatiti cari li surpa regimurile comuniste. Dupu un kiro cadi si ma urâta preacl’e di dictatori, Elena şi Nicolae Ceauşescu, unaoară cu regimul comunist cu cari s-confundă. Nicolae Ceauşescu fu un dictator comunist criptostalinist. Aca nu eara dit barnul a liderilor cari adusira comunismul tu ţările a lor, cându Stalin domnea la Moscova, Ceauşescu dusi ma latrgu un ahtari regim pi cari altoi experienţe di propagandă dit China maoistă şi Coreea al Kim Is Sen. Mintatura agiumsi lahtaroasa tra populu român cari pălti un tribut di sândzu, tu 1989, tra s-ascăpa di Ceauşescu şi regimlu comunist.





    Armanipsearea: Tascu Lala

  • Aproape nimic despre Ceauşescu

    Aproape nimic despre Ceauşescu

    Dacă imposibilul s-ar
    fi produs de două ori, România ar fi
    văzut, la acest ceas de iarnă, cele mai groteşti spectacole publice. Cele două
    condiţii imposibile sunt ca Nicolae Ceauşescu să fi trăit o sută de ani şi comunismul
    să fi supravieţuit până în zilele noastre. Aceste performanţe imposibile aveau
    nevoie de ceva mai mult de 28 de ani ca astăzi să nu putem vorbi liber despre
    comunism şi Ceauşescu. Cele două noţiuni se confundă şi au dispărut amândouă în
    decembrie 1989, când comunismul a dispărut ca ideologie conducătoare unică în
    stat şi Ceauşescu, liderul autocrat al regimului comunist, a fost executat. Nicolae
    Ceauşescu, înlăturat în decembrie 1989, a fost conducătorul absolut şi absurd
    al României vreme de aproape un sfert de secol. S-a născut acum o sută de ani,
    la 26 ianuarie 1918, într-o familie modestă, de agricultori. A fost pregătit
    pentru meseria de cizmar, dar a preferat subversiunea comunistă. A avut şi
    noroc de un moment favorabil, la sfârşitul celui de al doilea război mondial,
    când armata sovietică a făcut din comunism cruntul destin al României şi al
    Europei de Est pentru mai bine de patru decenii.

    Ceauşescu era un cadru tânăr
    şi de viitor al comunismului în ofensivă. În 1965, liderul comunist de atunci,
    Gheorghe Gheorghiu-Dej, a decedat. Este cunoscut pentru că a obţinut plecarea trupelor
    sovietice din România şi începuse să se distanţeze de Moscova. Din diferite
    motive, vechii lideri comunişti l-au ales în fruntea lor pe Nicolae Ceauşescu.
    La 48 de ani, Ceauşescu era cel mai tânăr şef de stat comunist şi lăsa impresia
    unui reformator. În 1968, România nu participă la invadarea Cehoslovaciei de
    către trupele statelor partenere din Tratatul de la Varşovia, pentru a o
    pedepsi pentru intenţiile reformatoare. Ceauşescu a organizat un foarte
    îndrăzneţ miting, la Bucureşti, înfierând actiunea Tratatului de la Varşovia, din
    care, de altfel, făcea parte. Câştigul de imagine a fost uriaş, începe să
    viziteze ţările occidentale, chiar şi America, să fie primit de liderii lumii
    libere. La începutul anilor 70 vizitează China şi Coreea de Nord şi este
    cucerit de paranoicul cult al personalităţii care se practica pe acolo.

    La
    scurt timp, Ceauşescu va avea chiar la el acasă, în România, înfiorătoarele
    spectacole de adulare aproape mistică. Ziua sa de naştere, 26 ianuarie,
    reprezenta un apogeu greu de suportat al cultului personalităţii, cu spectacole
    uriaşe, ce mobilizau zeci de mii de oameni transformaţi în mase amorfe care
    desenau cu corpul lor chipurile cuplului prezidenţial, steagul partidului
    comunist şi tot felul de lozinci bombastice. În timp, represiunea a devenit din
    ce în ce mai dură, iar cultul personalităţii s-a dublat, intrând în cadru şi
    Elena Ceauşescu, soţia lui Nicolae şi tovarăşa partidului. În anii 80, situaţia
    economică a României se prăbuşeşte, inclusiv din cauza unor proiecte faraonice,
    iar Ceauşescu a ordonat plata datoriei externe înainte de termen. Totul se
    exportă, în timp ce populaţia nu mai face faţă condiţiilor grele de trai.
    Frigul stăpâneşte ţara, la patru decenii de la încheierea războiului se
    reintroduc cartelele de raţionalizare a alimentelor, iar politica pro-natalistă
    provoacă tragedii. În 1989, Europa este răscolită de la un cap la altul de
    revoluţii mai mult sau mai puţin paşnice care înlătură regimurile comuniste. Într-un
    târziu, dispare şi cel mai urât cuplu de dictatori, Elena şi Nicolae Ceauşescu,
    odată cu regimul comunist cu care se confundă. Nicolae Ceauşescu a fost un
    dictator comunist criptostalinist. Deşi nu era din generaţia liderilor care au
    adus comunismul în ţările lor, când Stalin domnea la Moscova, Ceauşescu a
    continuat un astfel de regim pe care a altoit experienţe de propagandă din
    China maoistă şi Coreea lui Kim Is Sen. Amestecul s-a dovedit îngrozitor pentru
    poporul român care a plătit un tribut de sânge, în 1989, pentru a scăpa de
    Ceauşescu şi regimul comunist.

  • Procesul lui Nicolae Ceauşescu

    Procesul lui Nicolae Ceauşescu

    Unul dintre momentele de mare impact ale revoluţiei
    române din decembrie 1989 s-a petrecut pe 25, în ziua de Crăciun. Atunci a avut
    loc judecarea, condamnarea la moarte şi executarea conducătorului comunist
    Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale vinovaţi de moartea a peste 1100 de persoane
    din zilele de 16, 17, 21 şi 22 decembrie, până pe 25. Controversatul proces ar
    fi trebuit să fie momentul de reîncepere a unei noi epoci, de renaştere al unei
    societăţi traumatizate timp de 45 de ani de abuzuri şi lipsuri de toate
    felurile.


    Dar
    procesul Ceauşeştilor, aşa cum a fost denumit în posteritate, a căpătat o
    semnificaţie de care românii de azi îşi aduc aminte cu dezgust. Graba cu care
    cei doi Ceauşeşti au fost judecaţi şi executaţi şi ce a urmat în politica
    postcomunistă a făcut ca procesul să devină opusul a ceea ce ar fi trebuit să
    fie: un reper al nostalgiei în loc de un sentiment al uşurării, şi al
    rememorării furioase al începutului noii democraţii române în locul unei
    evocări luminoase.


    Istoricul
    şi politologul Ioan Stanomir de la Universitatea Bucureşti consideră că
    desfăşurarea şi urmările procesului Ceauşeştilor de pe 25 decembrie 1989 nu au
    fost altceva decât prelungiri ale practicii juridice din comunism şi ale
    raportării mentalului colectiv la perioada care tocmai se încheia:
    A fost o reglare de conturi
    care care a amintit de procesele leninist-staliniste, pe de-o parte, şi de
    modul în care în Africa Subsahariană sunt executaţi dictatorii căzuţi. Nu a
    avut nimic în comun nici cu ideea de legalitate, nici cu ideea de confruntare a
    trecutului. Ceea ce acest fals proces, această mascaradă, a reuşit să facă a
    fost împingerea în plan secundar ideea de confruntare cu trecutul şi cu
    asumarea trecutului. Nicolae Ceauşescu a îndeplinit un rol de ţap ispăşitor,
    pentru a folosi terminologia clasică a politicii, şi ca ţap ispăşitor a permis
    restului naţiunii să se disculpe prin aruncarea întregii vinovăţii asupra lui
    Nicolae Ceauşescu. Acel proces a prezentat câteva probleme
    delicate. În primul rând încadrarea juridică a lui Nicolae Ceauşescu era o
    încadrare fantezistă. Iar în al doilea rând este irelevant să-l judecăm din
    perspectiva exigenţelor statului de drept pentru că în acel proces s-a cuprins
    şi fondul, şi apelul şi recursul într-o singură instanţă. A fost un tribunal
    revoluţionar, aceasta este formula în care îl putem rezuma. Un tribunal
    revoluţionar care îmi aminteşte de troicile pe care CEKA le organiza în timpul
    terorii roşii.



    Multe opinii de după 25 decembrie
    1989 afirmă că lui Nicolae Ceauşescu trebuia să i se organizeze un proces
    adevărat. L-am întrebat pe Ioan Stanomir dacă în condiţiile revoluţionare de
    atunci se putea organiza un proces echitabil care să fie altfel decât cel care
    a fost: Putea să arate
    altfel naţiunea română în 1989? Putea să arate altfel statul român în 1989,
    altfel decât o colecţie de briganzi care se lichidează între ei? Dacă ar fi
    arătat altfel, comunismul românesc ar fi fost altfel. Procesul Ceauşescu este
    cea din urmă operă a regimului Ceauşescu. El a reuşit să transforme statul
    într-o adunătură de asasini şi de complici, iar aceşti asasini şi aceşti
    complici l-au lichidat pe mai-marele lor. Nicolae Ceauşescu este responsabil nu
    de genocid în terminologia dreptului internaţional, ci de organizarea şi
    coordonarea unui regim ilegitim şi criminal, ca să folosesc terminologia
    asumată de statul român în mod oficial. Ca atare, ce ar fi făcut o ţară decentă
    cu Nicolae Ceauşescu? I-ar fi oferit acestuia ce a refuzat el altora în
    calitate de comunist: un proces echitabil din care, probabil, ar fi ieşit condamnat la închisoare pe viaţă sau la
    pedeapsa capitală. Nu pun în discuţie raţiunea pedepsei, ci modul la care s-a
    ajuns la ea. Altfel spus, Nicolae Ceauşescu ar fi fost oricum condamnat de un
    tribunal decent la o pedeapsă privativă de libertate foarte îndelungată.



    Procesul Ceauşeştilor a fost momentul
    în care trebuia ca românii să-şi privească în ochi puterea care i-a umilit şi
    batjocorit timp de 45 de ani. Ar fi trebuit să fie un moment al adevărului şi
    al încheierii conturilor cu o perioadă de coşmar. N-a fost însă aşa. Ioan
    Stanomir: Este actul prin
    care noi nu reuşim să ne desprindem de comunism. Tocmai acea execuţie dovedeşte
    profunda continuitate între regimul comunist şi regimul Iliescu. Ion Iliescu
    este expresia unei încercări a românilor de a se detaşa nedetaşându-se. O
    încercare tipică societăţilor postcomuniste de a păstra o inocenţă pe care n-o
    mai au. Toţi cei care au trecut prin comunism nu mai sunt inocenţi. Fie că au
    fost victime, fie că au fost călăi, fie că s-au aflat în masa gri a celor care
    s-au aflat sub
    vremi. Regimurile totalitare fură inocenţa oamenilor. Şi acest lucru cred că
    este principalul mod de a înţelege raportarea foarte complicată a popoarelor
    din estul Europei şi a popoarelor din Uniunea Sovietică la comunism. Comunismul
    este o cămaşă a lui Nessus care se lipeşte de tine şi în momentul în care vrei
    s-o scoţi, te arde.




    25 decembrie 1989 este o zi în care se întâlnesc
    nostalgia, frustrarea neîmplinirii şi sentimentul destinului implacabil. Stafia
    lui Ceauşescu bântuie şi acum România prin amintirea unui proces nedemn, însă
    tipic vremurilor sale.

  • Revoltele muncitoreşti de la Braşov din 1987

    Revoltele muncitoreşti de la Braşov din 1987

    În anii 1980, criza economică şi de sistem a regimului comunist ajunsese la paroxism. În România, totul era amplificat de ambiţia lui Nicolae Ceauşescu de a plăti datoria externă a țării, îngreunând şi mai mult povara pe umerii populaţiei. Criza economică însemnase România raţionalizarea alimentelor de bază, a apei calde, a căldurii şi a energiei electrice pentru consumul casnic. Toate aceste lipsuri erau acut resimţite de populaţia României, în timp ce nomenclatura de partid şi de stat trăia într-o opulenţă contrastantă.



    Politica de austeritate dusă la extrem a generat, în ciuda sistemului represiv, mişcări de protest. Tensiunea acumulată a răbufnit în dimineaţa zilei de 15 noiembrie 1987. În noaptea de 14 spre 15 noiembrie, la secţia 440 “Ştanţe şi matriţe” a Uzinei de Autocamioane “Steagul Roşu” s-a declanşat un conflict de muncă între muncitori şi şefii lor. Scînteia care a aprins spiritele a fost reducerea drastică a salariilor, în condiţiile în care presa comunistă anunţa satisfăcută îndeplinirea planului, la care se adăugau condiţiile vitrege de viaţă. Pe 15 noiembrie aveau loc alegerile pentru Consiliile Populare, alegeri cu câştigători dinainte stabiliţi. După mai multe dispute verbale şi fizice cu conducerea, în care au fost molestaţi şeful de secţie, secretarul de partid, directorul şi preşedintele sindicatului, aproximativ 200 de salariaţi îmbrăcaţi în salopete şi cu tricolorul în mîini au pornit în marş pe străzile oraşului spre sediul Organizaţiei Judeţene Braşov a PCR. S-au scandat lozinci ca “Daţi-ne banii!”, “Jos cu dictatorul, jos cu ticăloşii!”, “Jos Ceauşescu!”, “Jos PCR!” Pe străzile Braşovului li s-au alăturat trecători şi alţi muncitori de la uzinele “Tractorul”. Circa 15.000 de demonstranţi au ajuns în centrul oraşului în faţa clădirii organizaţiei judeţene a PCR unde au distrus portrete ale lui Ceauşescu şi cărţi ale acestuia.



    Forţele de represiune intervin şi arestează circa 300 de manifestanţi. Însă România avea să afle despre ce întâmpla la Braşov de la Radio Europa liberă, post care emitea din Germania Federală deoarece astfel de evenimente nu erau menţionate în presa controlată de regimul comunist de la Bucureşti. Mircea Carp îşi amintea în 1997 într-un interviu acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română despre cum a trăit începutul protestelor: ”Ceea ce aşteptam de multă vreme era o schimbare într-adevăr fundamentală în România, nu neapărat prin mijloace violente, ci dacă se putea printr-o evoluţie, cum era cazul în alte ţări. Pentru noi, aşteptarea asta a atins o culme de foarte scurtă durată şi aceasta a fost răscoala de la Braşov din noiembrie 1987. Eram de serviciu când mi-a venit ştirea din ţară că la Braşov aveau loc tulburări, că muncitorimea ieşise în stradă. Conform instrucţiunilor pe care le aveam, nu numai Europa Liberă dar şi Vocea Americii, şi-n general toate mediile de informare, nu puteam să dăm o ştire decât dacă era confirmată din două surse. Or, ştirea despre ceea ce se întâmpla la Braşov ne parvenise dintr-o singură sursă, dar o sursă deosebit de importantă, o sursă de mare încredere. Vlad Georgescu, care la acea dată era directorul Departamentului românesc la Europa Liberă şi cu mine, care prezentam programul politic, am ajuns la concluzia că totuşi să-i dăm drumul pe calea aerului pentru că ar fi fost prea târziu să aşteptăm până a doua zi.”



    Un alt jurnalist de la Radio Europa liberă, Emil Hurezeanu, îşi amintea în 1999 cum a dus în redacţie informaţia despre ridicarea muncitorilor braşoveni împotriva exploatării la care erau supuşi de către regimul comunist: ”Ţin minte că eram într-o seară de noiembrie, era o zi de sărbătoare la München în Bavaria catolică, şi lucram cu Vlad Georgescu pentru un program politic. Şi atunci Vlad Georgescu mi-a spus să mă duc repede peste Parcul Englezesc, care e un parc imens, la consulatul american, o fortăreaţă aproape la fel de bine păzită ca Europa Liberă, pentru că trebuia să ne dea un plic. Era penumbră, ploua, era spre seară, niciodată nu mai fusesem pus în situaţia de a lua un plic de la consulatul american de oarecare importanţă pentru ceea ce urma. Am parcurs rapid drumul care mă despărţea de consulat, am primit un plic, sigilat, i l-am adus lui Vlad Georgescu, l-a citit şi mi-a spus: Sunt mari mişcări la Braşov”. Era chiar în seara zilei de duminică 15 noiembrie când se întâmpla povestea asta. La consulat sosise împreună cu poşta diplomatică, cu curierul diplomatic de la Bucureşti, reportajul cifrat al unui corespondent de presă care fusese la Braşov şi care după aceea împreună cu demonstranţii fusese risipit. Bineînţeles că ne-am agăţat de ştirea asta, am intrat cu ea, am fost primii care am vorbit. În orele următoare şi în ziua următoare am primit foarte multe informaţii, inclusiv de la o braşoveancă care plecase din Braşov cu copilul în Belgia şi care participase la grevă. Şi bineînţeles că am transformat povestea de la Braşov şi într-o poveste internaţională, pentru că aveam legături şi cu ziariştii străini.”



    Pe 3 decembrie 1987, într-o completă tăcere din partea regimului, începea judecarea a 61 de capi ai protestelor. Pe lîngă tortura fizică şi psihică la care au fost supuși, ei au fost consideraţi huligani şi indivizi declasaţi social şi moral. Au primit pedepse cuprinse între 3 şi 5 ani de închisoare şi domiciliu obligatoriu în altă localitate. Un caz singular a fost cel al muncitorului Vasile Vieru, tată a 5 copii, mort la 9 luni de la încheierea procesului în urma torturilor.

  • Evenimentele de acum un secol care au schimbat lumea

    Evenimentele de acum un secol care au schimbat lumea

    Acum o
    sută de ani se petrecea ceea ce istoria a reţinut ca fiind Revoluţia din
    Octombrie, deşi 7 noiembrie este data la care ea s-a petrecut. Este vorba,
    desigur, de trecerea la calendarul gregorian ce avea atunci loc în Estul
    Europei. Comuniştii, câştigătorii evenimentelor de acum un secol, au introdus
    modificarea de calendar în primul lor an la putere. Astfel, lovitura lor de
    forţă care ajunsese să-şi facă un renume cu luna octombrie, a ajuns să fie
    sărbătorită la 7 noiembrie. Anul 1917 a fost unul teribil pentru Europa
    cuprinsă de război şi cutremurător pentru Rusia. Lovitura comuniştilor
    bolşevici nu a fost îndreptată împotriva ţarului pentru că Nicolae al ll-lea
    fusese înlăturat de la putere în prima fază a revoluţiei republicane din Rusia,
    declanşată în februarie, la începutul anului.

    Sub conducerea lui Lenin,
    comuniştii au acaparat puterea prin lovitura de forţă din 25 octombrie/7
    noiembrie, refuzând orice colaborare cu celelalte partide ale Rusiei din 1917.
    A urmat războiul civil, câştigat de bolşevicii care au pus mâna total pe fostul
    imperiu ţarist. Din 7 noiembrie 1917 nimic în lume nu mai putea fi ca
    înainte. Atunci a început împărţirea
    totală a lumii între cele două sisteme politice cu principii opuse,
    capitalismul şi comunismul. Până la al doilea război mondial, regimul comunist
    s-a consolidat în Rusia, devenită un stat federal cu mai multe republici
    unionale în componenţa sa. După dispariţia lui Lenin, puterea în noul regim
    sovietic a fost acaparată de Stalin, dictatorul crud, absurd, criminal care a
    trecut inclusiv la extinderea geopolitică a regimului. În timp ce Hitler
    acapara statele vecine, înaintea celui de al doilea război mondial, Stalin
    făcea acelaşi lucru în Estul Europei. În urma Pactului de neagresiune semnat de
    Berlin şi Moscova, cele două puteri ce păreau mai degrabă antagoniste, şi-au
    împărţit Polonia iar sovieticii au ocupat cele trei republici baltice. Tot în
    1940, în urma unui ultimatum, Stalin a luat şi Basarabia românească. Înfiinţată
    de bolşevici în 1917, după preluarea puterii în imperiul ţarist, Armata Roşie
    şi-a continuat opera de extindere a graniţelor statului sovietic. În timp ce o
    serie de state au intrat total în componenţa colosului sovietic, celor pe unde
    a trecut Armata Roşie în drumul ei spre Berlin li s-a impus un regim comunist
    susţinut armat de Moscova.

    Divizarea ideologică a omenirii a ajuns la paroxism,
    odată cu intensificarea represiunii în statele supuse regimului comunist.
    România a cunoscut acest proces din ultimele zile ale celui de al doilea război
    mondial. Deşi se consideră că instalarea comunismului în ţările Estului
    european începe cu lovitura de stat de la Praga, din februarie 1948, se uită
    că, în România, un guvern controlat de comunişti fusese instalat încă din
    martie 1945. Experienţa comunistă, terifiantă şi sângeroasă, a durat în Estul
    Europei până în 1989 şi în spaţiul sovietic, fost ţarist, până la sfârşitul lui
    1991. O privirea atentă şi specializată dezvăluie numeroase diferenţe între
    regimurile comuniste din Est, în cele patru decenii de funcţionare. Fiecare
    dintre ele a cunoscut mişcări de contestare ca şi represiuni staliniste dintre
    cele mai dure. În Germania de Est, Ungaria şi Polonia au existat revolte
    populare în timp ce, în România, s-a luptat cu arma în mână, în grupuri de
    partizani. România a reuşit să obţină retragerea trupelor sovietice de pe
    teritoriul său, în timp ce în celelalte ţări, inclusiv în Germania, acestea au
    staţionat până după căderea sistemului sovietic. În schimb, România a intrat
    sub regimul dictatorial constituit de Nicolae Ceauşescu, regim care a devenit
    tot mai dur, în timp ce regimurile comuniste din alte state comuniste se
    relaxau, admiţând o serie de reforme şi concesii, mai ales în lumina feformelor
    Gorbaciov de la Moscova. De aceea, şi căderea comunismului a fost mai dură în
    România. În Decembrie 1989, românii au ieşit în stradă, în mijlocul represiuni
    sângeroase, pentru a determina căderea comunismului, a dictaturii Ceauşescu.
    Revoluţia bolşevică, un eveniment malefic pentru milioane de oameni, a devenit
    un moment istoric de care ne amintim doar la centenar, când constatăm că tot ce
    se putea spune despre el, s-a spus. Și oricum nu ne face plăcere să ne amintim
    de aşa ceva.

  • Mituri ale comunismului românesc – Eugen Alimănescu

    Mituri ale comunismului românesc – Eugen Alimănescu

    Comisarului de poliţie Eugen Alimănescu i s-a construit de către propaganda comunistă imaginea de incoruptibil, de om care aplica legea. În realitate, departe de a fi fost un erou, Eugen Alimănescu a fost un instrument al terorii regimului în lupta sa cu acapararea societăţii de la jumătatea anilor 1940. Mitul Alimănescu a avut funcţia de justiţiar, de exponent al dreptăţii sociale instaurate de noul regim comunist şi de determinare şi dedicare în muncă.



    Istoricul Dumitru Lăcătuşu de la Centrul de Consultanţă Istorică este cel care a făcut lumină în cazul mitului Alimănescu: ”Eugen Alimănescu este un personaj extrem de controversat care, din păcate, este prezentat ca un erou al Poliţiei române. La înfiinţarea Miliţiei, Alimănescu a fost numit şef al Serviciului Bande din Direcţia Judiciară a Miliţiei condusă de Alexandru Ioanid, cel care a participat la jaful Băncii de Stat din 1959, cumnat al lui Drăghici, ministru al securităţii statului. Alimănescu era contabil, a luptat în al doilea război mondial, iar după 1945 s-a apropiat de comunişti şi a intrat în corpul detectivilor. Bucureştiul, ca orice oraş după război, se confrunta cu un val de infracţiuni. Teohari Georgescu, ministru de interne, a avut ideea creării unităţii speciale numite Brigada Fulger condusă de Alimănescu. Echipa lui Alimănescu opera foarte special şi crud. Când îi prindea pe infractori, nu îi mai aresta şi nici nu-i mai ducea la secţia de miliţie pentru interogatoriu, ci îi ucidea pe loc, sub diverse motive. Cel mai răspândit era acela al fugii de sub escortă. Astfel de cazuri erau popularizate în presa vremii care au dus la crearea imaginii sale de erou.”



    Însă adevărul despre eroul comunist era cu totul altul, opusul a ceea ce spunea propaganda. Dumitru Lăcătuşu: ”Numai că în aceeaşi perioadă, Alimănescu, pe lângă stârpirea infractorilor, aşa cum spuneau comuniştii, a mai dezvoltat şi o altă latură. O parte din bunurile găsite asupra hoţilor împuşcaţi erau însuşite de miliţieni. Alimănescu a ajuns astfel să aibă o vilă cu câteva etaje în Bucureşti. În afară de faptul că era un ucigaş cu sânge rece, Alimănescu era un poliţist corupt. Există documente, inclusiv dosarul lui de urmărire informativă din 1945, din care reiese că Alimănescu, pe lângă uciderea unor tâlhari şi însuşirea unor bunuri, obişnuia să participe la tot felul de petreceri. La una dintre ele, spun documentele, a băut atât de mult încât a ieşit în stradă şi a început să tragă cu pistolul. Un glonţ s-a rătăcit şi a ucis un copil care se afla întâmplător pe stradă. Într-o altă zi, spun aceleaşi documente, mergea cu trenul spre Timişoara. În urma unui conflict spontan cu un pasager, a scos pistolul şi l-a împuşcat.”



    Pentru duritatea lui, regimul l-a folosit şi în lupta împotriva partizanilor anticomunişti. Istoricul Dumitru Lăcătuşu afirmă că şi aici a ieşit în evidenţă caracterul lui Alimănescu: ”Când vorbim despre reprimarea partizanilor din munţi, de regulă ne referim numai la Securitate. Dar un rol la fel de important l-a avut şi Miliţia. Iar Serviciul Bande tocmai cu asta se ocupa. Practic, Alimănescu era un emisar al crimei. Mergea cu echipa lui de la Serviciul Bande prin toate judeţele şi încerca să-i descopere pe ”bandiţi”, cum îi denumeau comuniştii pe luptătorii anticomunişti. Iar când îi găseau îi torturau şi îi împuşcau. Există un caz documentat despre Alimănescu şi echipa lui care a fost în Argeş şi acolo faptele lui l-au îngrozit chiar şi pe şeful Securităţii locale. Pentru a-i descoperi pe partizani, Alimănescu a luat-o pe fiica unuia dintre cei fugiţi, a început s-o bată şi s-o întrebe ”Unde sunt, fă, tac-tu şi frac-tu?” Fata n-a vrut să spună, era o adolescentă în vârstă de 14-15 ani, şi el a luat benzină, a turnat-o peste ea şi i-a dat foc. Este un raport întocmit chiar de Securitate despre crimele lui Alimănescu. În raport, securiştii spuneau că nu îi bătea numai pe duşmani ci şi pe informatorii Securităţii. Oriunde ajungea, acolo unde găsea sprijinitori ai mişcării de rezistenţă îi atârna de o grindă, îi spânzura şi viola femeile.”



    În cele din urmă, regimul s-a descotorosit de serviciile lui Alimănescu deoarece ele se transformaseră în deservicii, aşa cum afirmă Dumitru Lăcătuşu: ”A fost arestat în 1951, pentru că devenise incontrolabil, în urma unei şedinţe de la Direcţia Generală Politică a Ministerului de Interne la care a fost chemat şi el. A fost prezentat, conform discursului epocii, cum că ar fi ”duşman de clasă care se infiltrase în rândurile partidului”. A fost internat într-o unitate de muncă şi a dispărut. Sfârşitul lui este neclar, dar în 1954 trăia pentru că a scris mai multe declaraţii, a fost anchetat în legătură cu Teohari Georgescu pentru că a fost omul acestuia. A dat informaţii despre cum au fost ucişi deţinuţii din celebrele trenuri ale morţii. În 1949 s-au comis mai multe asasinate ale unor partizani anticomunişti, deşi niciunul dintre ei nu fusese condamnat, oficial, la moarte de către justiţia comunistă. Cam acesta a fost Alimănescu, un aşa-zis erou al Poliţiei române, care a fost de fapt un criminal care a ucis fără milă atât deţinuţi de drept comun, cât şi deţinuţi politici. Şi mai este ceva important de spus. Toată lumea ştie filmele cu comisarul Moldovan. Alimănescu a fost una dintre sursele de inspiraţie pentru acest celebru comisar Moldovan, împreună cu unchiul lui Sergiu Nicolaescu, regizorul filmelor.”



    Eugen Alimănescu a fost încă un caz în care propaganda comunistă prezenta adevărul ca o mare minciună. Arhivele, însă, au grijă ca adevărul să fie cunoscut, în cele din urmă.

  • Jurnal românesc – 05.01.2017

    Jurnal românesc – 05.01.2017

    Un serial incitant – Români din exil în anii comunismului
    – poate fi urmarit pe www.rador.ro. După ce au acaparat puterea în 1945, apoi şi-au
    consolidat-o în anii următori, comuniştii şi-au pus în aplicare planul agresiv
    de instaurare a democraţiei populare. Cei mai mulţi dintre români au rămas
    striviţi sub această presă politică, economică şi culturală. Unii au reuşit
    totuşi să scape, trecând graniţele spre ţări din Occident. Românii din exil au
    înfiinţat asociaţii, reviste, grupuri de opinie, prin care atrăgeau atenţia
    lumii libere asupra a ceea ce se întâmpla în lagărul comunist. Adesea au
    încercat să salveze alţi fugari. Cei mai activi au fost în Franţa, SUA, Spania,
    Italia, Elveţia, Germania, America de Sud. Până la căderea comunismului au
    existat mai multe valuri succesive de emigraţie românească, unul dintre cele
    mai puternice fiind la sfârşitul anilor ’70 şi în
    anii ’80. Mulţi dintre românii din Occident au avut notabile
    creaţii ştiinţifice, artistice ori şi-au expus ideile prin reviste sau de la
    microfonul posturilor de radio care au emis în limba română. Arhiva de istorie
    orală prezintă, în această lună, câteva dintre mărturiile unor români din exil
    care au vorbit despre motivele plecării lor.




    În oraşul american Las Vegas se
    deschide, astăzi, cel mai mare târg de produse electronice pentru marele
    public, Consumer Electronic Show. Printre protagoniştii celei de-a 50-a ediţii
    este şi compania românească Bitdefender care lansează un dispozitiv pentru
    protejarea caselor inteligente împotriva atacurilor cibernetice. Riscurile de
    securitate cresc odată cu înmulţirea aparatelor casnice conectate la internet.
    De altfel, sistemele casnice inteligente şi automobilele autonome se anunţă
    vedetele târgului de la Las Vegas din acest an.




    Preţul mediu solicitat pentru apartamentele
    disponibile spre vânzare la nivel naţional s-a majorat cu 10,7% pe parcursul
    ultimelor 12 luni, de la 951 de euro pe metru pătrat util la finalul anului
    2015, până la 1.053 de euro pe metru pătrat în decembrie 2016, potrivit
    Indicelui Imobiliare.ro. În Bucureşti, în luna decembrie, aşteptările
    vânzătorilor au ajuns la o medie de 1.138 de euro pe metru pătrat, cu 6,5% mai
    mult decât în urmă cu 12 luni. În perioada menţionată, cel mai mare salt, de
    9,8%, a fost consemnat de locuinţele noi, care au ajuns la 1.175 de euro pe
    metru pătrat, faţă de 1.070 de euro pe metru pătrat la sfârşitul lui 2015.
    Apartamentele vechi, pe de altă parte, s-au apreciat cu 5,7%, de la 1.024 la
    1.082 de euro pe metru pătrat.




    Autoritatea Naţională de Reglementare în
    Energie a decis reducerea, de la 1 ianuarie, a tarifelor energiei reglementate
    pentru populaţie, care mai reprezintă în prezent 30% din totalul energiei
    consumate. Acest lucru înseamnă o scădere cu aproximativ 2% a facturii finale
    plătite de cetăţeni la energia electrică. Potrivit calendarului stabilit în
    2012, piaţa de energie electrică va fi complet liberalizată de la 1 ianuarie
    2018.

  • Revoluţia română din 1989

    Revoluţia română din 1989

    Seria evenimentelor dedicate Revoluţiei din decembrie 1989 a continuat,
    joi, la Bucureşti şi în numeroase localităţi – unele purtând chiar menţiunea de
    «oraş martir».

    La Camera Deputaţilor a fost programată o şedinţă solemnă dedicată împlinirii a 27 de
    ani de la Revoluţie, iar în locurile unde au căzut eroi martiri s-au ţinut
    slujbe religioase. Astfel s-a întâmplat la Bucureşti – la Monumentul pentru cinstirea eroilor
    Revoluţiei, dar şi la Televiziunea Română şi la Radiodifuziune.

    Despre ziua de
    22 decembrie s-a spus că a fost « ziua triumfului ». Un triumf
    plătit, însă, cu sângele a sute de manifestanţi. Să ne reamintim că scânteia
    Revoluţiei Române a fost aprinsă la Timişoara, oraş care a avut curajul
    să sfideze, primul, puterea comunistă şi
    să-şi proclame, libertatea, la 21 decembrie. După o încercare ratată de a-şi
    atrage de partea lui masele de muncitori aduse
    în centrul Bucureştiului şi după o noapte zbuciumată de 21/22 decembrie
    în care armata, miliţia şi Securitatea au omorît, pe străzi, 50 de
    revoluţionari, dictatorul Nicolae Ceauşescu a fost nevoit, sub presiunea
    mulţimii adunată în faţa Comitetului Central al Partidului Comunist, să fuga
    din Capitală.

    Dizolvarea structurilor de putere ale sistemului, coalizarea
    armatei cu populaţia, arestarea cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu, ocuparea
    sediilor Radioului şi Televiziunii de către manifestanţi au fost factori
    importanţi care au permis declanşarea procesului de transformare a societăţii româneşti captive.

    Un Consiliu Provizoriu al Salvării Naţionale a formulat deziderate precum abandonarea rolului conducător al unui singur
    partid politic şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de
    guvernământ; organizarea de alegeri libere, în luna aprilie; separaţia
    puterilor statului; elaborarea unei noi Constituţii; promovarea liberei
    iniţiative în economie; sprijinirea micii producţii ţărăneşti; democratizarea
    învăţământului şi culturii; respectarea drepturilor şi libertăţilor
    minorităţilor naţionale; respectul deplin al drepturilor şi libertăţilor omului
    şi integrarea în procesul de construire a unei Europe unite.

    Triumful zilei
    de 22 decembrie a fost umbrit de
    elemente diversioniste sau loiale regimului
    care au deschis focul, în Bucureşti, unde s-au inregistrat peste 500
    de morţi – militari si civili. Iată cum descriu evenimentele, martori ocular: « Chiar şi acum, dacă închid
    ochii, le trăiesc. Oameni împuşcaţi în
    cap, căraţi pe mâini. N-am putut uita, în 27 de ani, sângele pe care l-am văzut
    pe caldarâmul de la Colţea, mi-a rămas întipărit în minte şi o să-mi
    rămână până la sfârşit şi n-o să pot uita niciodată clipa în care am strigat
    pentru prima dată, aici, în piaţa asta: Libertate! » « Portie de
    libertate » pe care românii şi-au luat-o abia după Crăciun, odată cu
    judecarea şi execuţia dictatorilor Elena şi Nicolae Ceauşescu.

  • Revoluţia română anticomunistă

    Revoluţia română anticomunistă

    S-au împlinit 27 de ani de când românii şi-au
    câştigat în stradă libertatea, dându-şi viaţa pentru a înlătura regimul totalitar
    ilegal şi criminal instalat după război.

    În decembrie 1989, în România, au
    murit peste 1.000 de oameni, iar cel puţin 3.000 au fost răniţi. Revolta
    a început la Timisoara, unde a izbucnit un protest spontan, ca răspuns
    la încercarea regimului de a-l evacua pe pastorul reformat Laszlo Tokes. Acesta
    făcuse comentarii critice la adresa regimului în presa internaţională, traduse,
    în registrul specific epocii, prin incitare la dezbinare etnică. Oamenii s-au
    adunat în jurul casei sale după ce au vazut în demersul autorităţilor comuniste
    o nouă încercare de restrângere a libertăţii religioase. Pe 17 decembrie,
    protestul s-a extins în centrul oraşului, devenit scena principală a
    scandărilor anti-comuniste, de neconceput în acele vremuri.


    Confruntate cu o
    situatie fără precedent, autoritaţile au dat ordin ca armata să iasă pe strazi,
    pline deja de oamenii omniprezentei Securităţi – temuta poliţie politică a
    regimului. A urmat o intervenţie brutală şi zeci de persoane au fost ucise.
    Pentru a şterge complet urmele represiunii violente, cadavre au fost luate de
    la morga spitalului şi duse la Bucuresti, unde au fost arse într-un crematoriu,
    iar cenuşa aruncată într-o gură de canal din apropiere, în cadrul operaţiunii
    denumită simbolic Trandafirul.

    Totuşi, protestele au
    continuat până pe 20 decembrie, când armata a fraternizat cu manifestanţii şi s-a întors în cazărmi,
    cei arestaţi au fost eliberaţi, iar de la balconul Operei, Timişoara s-a
    declarat primul oraş liber de comunism.

    A doua zi, revolta anticomunistă s-a extins şi la Bucureşti şi a culminat, pe 22 decembrie, cu fuga
    dictatorului Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, Elena. Ulterior, ei au fost
    prinşi şi executaţi chiar în ziua de Crăciun, după o judecată sumară.

    La mai
    bine de un sfert de veac de la acele evenimente, oamenii vor să afle cine sunt
    responsabilii crimelor de atunci. Clasat
    iniţial, dosarul Revoluţiei a fost redeschis în acest an după ce judecătorii au
    constatat superficialitatea cu care s-au făcut cercetările. Procurorii militari
    au anunţat extinderea urmăririi penale, in rem, cu privire la infracţiuni
    contra umanităţii. Magistraţii arată că pentru păstrarea puterii, noua
    conducere politică şi militară de după 1989 a determinat uciderea, respectiv
    lipsirea de libertate a unui număr mare de persoane. Prin dezinformările şi
    manipulările lansate în acea perioadă de la nivel oficial, s-a creat aparenţa
    unui război civil, precizează ei. Divizarea conducerii Armatei, difuzarea de
    ordine şi informaţii false care au avut drept urmare lupte între armată şi
    miliţie sau între unităţi ale aceloraşi arme, ar fi avut ca scop preluarea
    puterii şi legitimarea noilor lideri, spun procurorii. Vinovaţii încă sunt
    căutaţi şi ei urmează să fie pedepsiţi, dacă vor fi găsiţi.

  • Revoluţia română anticomunistă

    Revoluţia română anticomunistă





    La sfârşitul anului 1989, comunismul se prăbuşea în
    întreaga Europă. Se petrecea, deja, un fenomen pe care nu mulţi l-au anticipat.
    Nici măcar liderul sovietic Mihail Gorbaciov nu se aştepta că valul său de
    reforme va trece graniţa, devorând întregul sistem comunist. Schimbările se
    produceau cu rapiditate. Mai întâi, partidul comunist care conducea o ţară din
    Estul Europei încerca să salveze situaţia, lansând reforme minore şi
    schimbându-şi liderii rămaşi din vremurile staliniste. La scurt timp şi aceşti
    lideri au fost înlăturaţi, iar pluripartismul a devenit
    regulă.

    Nimic din toate acestea nu se petreceau, în ultimul semestru din 1989,
    şi în România. Acolo, Ceauşescu tuna şi fulgera împotriva evoluţiilor din
    ţările ce-i fuseseră colege de lagăr comunist şi respingea orice concesie.
    Mergea înainte spre idealuri absurde, cu toate riscurile pe care le presupunea
    asta pentru milioane de români şi ţara lor. În timp ce Polonia, Ungaria,
    Cehoslovacia şi chiar Bulgaria făceau schimbările acestea incredibile,
    Ceauşescu era reales la ultimul congres al partidului comunist, partidul unic
    al României de atunci. Situaţia stătea să explodeze, mai trebuia o scânteie.
    Aceasta a venit de la Timişoara. Încercările poliţiei secrete comuniste,
    sinistra Securitate, de a-l scoate din oraş pe un pastor protestant, Laszlo
    Tokes, extrem de critic la adresa regimului comunist, a scos în stradă tot mai
    mulţi timişoreni, într-un gest de curaj care pe mulţi i-a costat viaţa.

    Manifestaţiile,
    altele decât de iubire forţată faţă de dictator, erau de neînchipuit în România
    dinainte de 1989. De aceea, protestele publice ale timişorenilor din acel
    decembrie sunt acte de mare curaj. Armata a primit ordin să reprime aceste
    manifestaţii şi, timp de câteva zile, departe de ochii lumii, într-o ţară
    izolată în mijlocul Europei, timişorenii au fost împuşcaţi pe străzi şi pe
    treptele catedralei din acest frumos oraş al României.

    Curajul oamenilor au
    făcut din Timişoara primul oraş martir al Revoluţiei române anticomuniste din
    1989, dar şi primul oraş liber de comunism. La o săptămână de la începutul
    manifestaţiilor anticomuniste din Timişoara, Bucureştiul şi întreaga ţară au
    ieşit masiv în stradă, măturând pur şi simplu regimul dictatorial. Cuplul
    Ceauşescu, care conducea cu mână de fier România, a fost nevoit să fugă cu un
    elicopter din mijlocul demonstranţilor. Niciun eventual plan de salvare a
    soţilor Ceauşescu nu a funcţionat, astfel că ei au fost capturaţi, după o fugă
    disperată, au fost supuşi unui proces sumar şi executaţi în mare grabă.

    Din 15
    decembrie 1989, în România a început să se tragă, dar nici astăzi nu este prea
    clar cine trăgea şi împotriva cui. Întâi, Armata a executat ordinele dictaturii
    de a reprima opozanţii, apoi agenţii secreţi ai regimului au încercat să sperie
    şi să provoace. După 22 decembrie, când a căzut regimul Ceauşescu, oamenii au
    primit arme pentru a asigura victoria Revoluţiei lor, pentru a lupta împotriva
    poliţiei secrete a comuniştilor. În timp ce, în alte ţări europene, comunismul
    ceda puterea mai mult sau mai puţin paşnic, în România a fost un adevărat
    război.

    Ulterior, nici tranziţia la societatea pluripartită şi la economia de
    piaţă nu au fost un proces liniştit în România. După mai bine de un sfert de
    secol, însă, România este o ţară democratică, cu o economie de piaţă şi o
    intensă viaţă politică, este o ţară membră a NATO şi a Uniunii Europene. Toate
    aceste realizări sunt deziderate pentru care tinerii şi-au sacrificat viaţa în
    decembrie 1989.

    De aceea, în fiecare decembrie, când sărbătorile se apropie, ne
    amintim de cei care, cu 27 de ani în urmă, au plătit cu viaţa lor viaţa noastră
    liberă de astăzi.

  • Pâinea în comunism

    Pâinea în comunism


    Unul dintre cele mai puternice
    simboluri ale retoricii comuniste a fost pâinea. Regimul comunist şi-a asumat
    ambiţia de a fi apărătorul celor care sufereau de foame, adică al celor
    exploataţi, şi proclama ştiinţa sa de a asigura tuturor necesitatea de hrană.
    Cu toate acestea, raţionalizarea alimentelor în anii 1980 şi, neoficial, a
    pâinii arăta de fapt criza de viziune politică a celei mai umaniste ideologii
    din toate timpurile. Una dintre lozincile favorite ale regimului era Nici
    muncă fără pâine, nici pâine fără muncă!


    Maxim Berghianu a fost preşedintele
    Comitetului de Stat al Planificării şi a mai îndeplinit funcţii în guvern.
    Intervievat în 2002 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română,
    Berghianu şi-a amintit cum a avut Nicolae Ceauşescu iniţiativa reducerii
    consumului de pâine la jumătatea anilor 1970. Nu i-am auzit o dată să povestească un lucru care l-a
    impresionat şi despre care să spună să-l aplicăm şi noi, un lucru bun.
    Totdeauna vedea ce era mai tâmpit, mai meschin. De pildă, ultima dată când am
    fost eu la ei veneau dintr-o vizită din Franţa. Nu mai ştiu cine era
    preşedinte, Pompidou sau Mitterand, cred că Mitterand. Ce credeţi că observase
    el? Că la recepţie nu se dădea decât o singură chiflă, şi aia mică, nu cum
    dădeam noi, două chifle mari sau trei, că mâncarea se dădea foarte puţină. Erau
    o salată, o friptură mică, nu cum facem noi în România. Şi de aici a ajuns la
    concluzia că noi risipim şi că mâncăm prea multă pâine, că ţăranii dădeau pânea
    la păsări şi la porci. După asta a venit cu ideea ca să reducem consumul de
    pâine cu 20%. Asta era în ajunul unui An Nou.


    Deşi lui Berghianu ideea nu i s-a
    părut bună şi deşi nu a fost susţinut de cei care participau la şedinţă, el a
    încercat să-l influenţeze pe Ceauşescu să renunţe la idee. Eram la industria alimentară când s-a întâmplat asta, nu
    mai eram în Comitetul executiv, nu mai eram ministru. Eram ministru secretar de
    stat, mă retrogradaseră după aprovizionare deoarece se spusese că făcusem un
    ştrand şi cheltuisem banii. Nu mi-a cerut o statistică, să vedem cum evoluează
    consumul de pâine. L-a chemat pe Angelo Miculescu, care era viceprim-ministru
    şi ministru al Dezvoltării, pe Ilie Verdeţ, care ţinea locul lui Maurer ca
    prim-ministru, pe Ana Mureşan de la Comerţ. Şi le spune de mâine reducem
    consumul de pâine cu 20%! Faceţi un proiect de decret, aduceţi-l să-l semnez.
    Niciunul n-a zis nimic, toţi au dat din cap. Iar eu am zis: Tovarăşe Ceauşescu, eu aş
    avea să vă ridic câteva probleme: consumul de pâine s-a redus de la an la an,
    avem chiar un grafic, s-a redus cu vreo 8-10% comparativ cu nu ştiu ce an. Dar
    a crescut producţia şi consumul de specialităţi: chifle şi cornuri. Dar, per
    total, e în scădere. Nu e adevărat! a reacţionat el, se reduce consumul de
    pâine! Tovarăşe Ceauşescu, am insistat eu, mai e ceva: pâinea e singurul
    articol la care nu avem cozi! S-a înfuriat mai rău. N-avem cozi! Ne placem să
    spunem că avem 3 000 de calorii pe locuitor, din care 1500 sunt de la pâine! Să
    nu ne atingem de pâine! Dacă mă mai susţinea unul-doi, ceda. Dar aşa, au zis:
    Ia uite, al dracu, numai ăsta e deştept! Ăştia toţi sunt de acord.


    Măsura a fost însă întâmpinată cu
    ostilitate de populaţie. Maxim Berghianu. N-au trecut două săptămâni şi am auzit greve la Galaţi, pleacă oamenii
    din combinat să ia pâine, când ies din schimb nu mai găsesc pâine. La Ploieşti
    au apărut lozinci pe vagoane Vrem pâine! Nu muncim fără pâine! Mari
    mişcări. Ne cheamă Ceauşescu prin 16 ianuarie. Nu ne-a mai chemat pe toţi în
    formaţia aia, numai pe mine şi pe Angelo, şi ne ordonă Să daţi pâine câtă se
    cere! Faceţi un proiect, să scoatem de la rezerva de stat grâu şi să dăm pâine
    câtă se cere. Am plecat de la el şi ne-am dus la Verdeţ, jos, acolo, unde a
    chemat-o şi pe Ana Mureşan. Eu îi spun lui Miculescu, cu care am fost şi în
    prima formulă: Domnule, nu am zis să nu ne batem piroane în cap? De ce a trebuit să
    reducem consumul de pâine? Sigur că peste o săptămână am fost schimbat de la
    industria alimentară. Dar cred că nu era numai asta. Pentru că el începuse să
    strice produsele: să reducă alcoolul din băuturi, să reducă zahărul din
    produse, conserve, uleiul, astea toate duceau la stricarea produselor, că aveau
    rol şi de conservare. Şi n-am vrut să girez aşa ceva şi le-am spus. Ei, şi
    într-o săptămână a venit şi asta cu pâinea. M-a schimbat de la industria
    alimentară m-a trimis la Ministerul Muncii, ca acolo să nu mai am de-a face cu
    economia. Asta a fost! Vreau să spun că Ceauşescu lua numai ce era rău. Pe
    urmă, din Coreea, a venit cu ideea să construim fabrici de mâncare. Cum, bă, la
    români, care au o tradiţie în bucătărie, de la ouă prăjite, ochiuri, fasole,
    sarmale, şi altele, să te duci să le găteşti în cantine, în fabrici de mâncare,
    şi să le duci mâncare? Că văzuse el în Coreea!


    Dincolo de a
    fi un aliment banal, pâinea a rămas pentru omul obişnuit, până la sfârşitul
    regimului, un simbol al libertăţii, al revendicărilor care însemnau, în
    definitiv, dreptul fiecăruia de a-şi face viaţa după cum dorea.