Radio România Internațional

Tag: istorie

  • Alimura/mpãrdarea şi naţiuni tru eta XXI

    Alimura/mpãrdarea şi naţiuni tru eta XXI

    Ditu veclliulu kiro. Oamiñilli eara cu mpurdarea. Mpurdarea, furarã, vãtãmarã, feaţirã zñie. Daima eara zilipstu ţi avea alantu, și nu orlea zorlea cã eara tu ananghi. Alimura icã mpurdarea eara tu polimu daima, a deapoa zborlu ta s’ampartã nu para eara tu istorie. Oamiñilli, loarã un di la alantu, cu zorea, dimi cu alimura, icã pritu tirtipi, dimecu cu furlãki, prota ti mãcari. Deapoa apili şi locãrli. Cu treaţirea kirolui suţiitatea niintã, a deapoa oamiñilli ahurhirã s’lli vatãmã aţelli di nigã elli, tutu sufliti di bãnãtori eara. Cara tu ahurhitã eara pi furlãki cã avea ananghi ti bãnaticlu a loru, cama amãnatu vãtãma şi aspãrdzea fãrã noimã, cu mpurdari şi cu mintea lãndzidã. Cu kirolu, evoluția suţiitatillei umineascã adusi ma multi lucri buni ti prucukia a oamiñiloru ama și hãlãt tra s’vatãmã ma mulţã oamiñi, s’aspargã ma multu, s’fură ma multu.

     

    Topili arcati ditu avioani și, ma amãnatu, furteaţa atomică fac cã oamiñilli s’hibã vãtãmaţ di largu, di nu avea cãbuli sã-lli mutreşţã ntroclli, di nu puteai sã-lli mpurdedz. Ti paradigmã, niţi tora nu sã ştie dipu ghini cãţe caplu a cratlui di Moscova arucã topili, di aproapea trei añi tru ucraineañi, cãţe ãlli vatãmã tu casili a loru, cãţe lã aspardzi staşonili, sculiili, lã llea bana. Nu ari ţi s’lã llia, cã maş bana. A deapoa bana nu lã u deadi vãrã bolșevicu agãrşitu tu ipotisi di divinitati și di părințã. Multi ţivilizații avansati au tru planu/tu portofoliu polimlu, ghenochidlu, mpurdarea, aputrusearea/ mpurdarea a locãrloru. Ti ciudie, aesti uruti lucri cu alimura, ţi vãrãoarã u-avea tu mãcari omlu agru ama priloati tru purtaticlu a statiloru agiungu tut cama multu tu debatlu di mari simasie a duñeauãllei.

     

    Urnekea aruseascã ţi caftã locãri cãlcati vãrãoarã di unã askeri ţi armasi aroşe s’intrã tu sinurli ufiţiali fu priloatã și tru alti stati ţi cundillea tu planlu ali democrație icã fără arşini și minti, tru declarațiili a nãscãntoru lideri cu mindueri di cãtã extremi că yinea anvãrliga di specturlu politicu. Ma laiu ca tru un agiocu electronic aspartu, piratatu cu alathusi, oamiñilli s’da di mãnaru cu mindueri extremisti, ţi nomlu nica li cutugurseaşti. Legalitatea internațională, zorlea ti bãgari tu practico, easti multu di multu cãlcatã. Tuti canda suntu ti vindeari icã ti furari. Idyea cum tru sţenili di gangsterismu, iesu dininti cu armatli ti-a-videari, diplomația și rațiunea suntu exilati. Globalizarea comunicarillei feaţi ta s’chearã nu maşi distanțili și timpulu ama și limitili ţi li caftã istoria și justiția.

     

    Putem sã zburãmu ma lişoru, ama putem și s’nã ncãcemu ma multu. Tru loc s’akicãsimu ma ghini ţi s’faţi pi planeta noastră, nu acãţãmu tu isapi matimili ali istorie și diznãu u fãţemu cu nisãtuleaţa pritu arcarea scãndillei tru hauua scutidoasã a banãllei ditu suţiitatea umineascã. Știmu multu ghini ţi s’faţi cãndu cafţã, cu boaţi, locãri/piminturi și api, cându ţã badz tum inti s’agiundzã nicukiru pi bana alãntoru oamiñi şi alti vãsilii. ”Va’ñj veglliu ftuhia şi anãnghiserli şi fara”, greaşti domnulu român Mircea-aţelu- Auşlu, ditu eta XIV-ţi, dinintea a unlui vãrtosu aputrusitoru, și stihuri ngrãpsiti di marli Eminescu spunu limbidu şi cu tiñie ţi adarã oamiñilli di arada, oamiñilli tiñisiţ, ţi nu aşuţã ureacllea cãtã ambițiile autodistructivi.

     

    Multu kiro mindueamu că anlu 2000 va s’aducã unã suţiitati zuyrãpsitã tu aţelu kiro maş literatura SF. Him utu bitisita protlui cirecu ditu aestã etã nauã și, anaparti di dizvultarea tehnologhică ca ti ciudie, suţiitatea umineascã canda ari armasã pi livelu ali apandisi/reacția di ceatã și a minduerloru aputrusitoari. Valorli și prinţipiili luñinoasi suntu fapti afanu și, ti ndoi añi, suntu agãrşiti. Di la nãdie agiungu la nisinferu. Zboarãli preşcavi, griti I arcati preşcavu, suntu ţãnuti minti ma lişoru, aducu ascumbuseari di cãtã dauli pãrţã. Nãscãnţã s’vatãmã și s’furã, alțãlli să-și apãrã armãnearea tu banã. Dimocrația agiumsi ti hopa di dighestie somnuroasă. Prucukia scoati vigilența ditu priză și nã nveață că oamiñilli suntu hãzãri s’lucreadzã, nu s’furã, ta s’bãneadzã. Furlãkea nu mata easti di multu kiro un lucru lãhtãrsitu, agiumsi un scãpo ti aveari.

     

    Aoa şi cama di unã stãmãnã, eara furati, ditu un muzeu ditu Olanda, ma multi lucri giuvaericã di malãmã ditu tezaurlu istoric ali Românie, bãgati ti videari pritu unã akicãseari normalã di cooperari culturală. Unã parei di oamiñi asparsirã murlu cu bãruti și furarã un miticu coifu di malãmã, di vãrã dauă milenii și giumitati, și trei biligiţ di malãmã, ţi ţãnea di ţivilizaţia anticã a dakeñiloru. Tuti adună aproapea un kilo di malãmã, ama simasia aluştoru giuvaericadz ti un populu di 20 miliuñi di oamiñi nu poati s’hibã misuratã. Furlli dit Olanda nu va s’poatã s’vindã giuvaericadzlli a purdarillei cu pãhãlu di evaluari și asiguripseari, cari și el easti multu ñicu. Nu amintarã ici ţiva ama asparsirã di multu ş-cama multu, asparsirã pistipsearea a unlui populu cari alumtã stuhinatu cu comunismolu, că yinitorlu poati s’hibã ndreptu, corectu, tiñisitu şi multu mşeatu. Aesta s’faţi tu eta XXI cându ies ditu hauã minduerli ayri a hiinţãllei umineascã.

    Autoru: Marius Tiţa
    Armănipsearea: Taşcu Lala

  • Focus

    Focus

    Dukearea a unitatillei națională daima eara la români. Zbura ună limbă romanică, iuţido s’băna, tru Moldova, Valahia ică Ardeal, ică anvărliga di aesti prinţipati medievali. Adeţli străvechi eara idyili și, cum spunea un cercetător, avea idyili căntiţi di sărmăniţă. Nu fu un populu euroepanu ampărţătu tu ma multi state. Cama multu, româñilli aprăftăsiră ta să s’facă ună statalu nintea a ghirmañiloru și italieañilor.

     

    Tru 1600, vuivudălu a Țării Românești, Mihai Livendulu, alăxeaşti statutlu di supus al prinţipilui transilvan cu aţelu di domnu ali Transilvanie. Deapoa intră victorios tru Moldova, di adună sumu a lui apală aţeali trei prinţipati tru cari băna româñilli. Fu ti şcurtu kiro și ari parti, tru aestu kiro, di nai ma fantezisti contestări. Easti cadealihea, ama,că unirea faptă di Mihai Livendulu nu fu fără thimelliu di itia bănătorlli ali Moldova, Valahia și majoritarlli ditu Transilvania, reclamată și di Buda și di Viena, avea sinidisea că suntu idyea națiuni.

     

    Tru 1859, româñilli ditu Moldova și aţelli ditu Muntenia ș-alegu idyiulu domnu, pi Alexandru Ioan Cuza, și bagă mărli puteri a momentului dinintea aliştei vreari. Preayalea-ayalea, unirea aţiloru dauă prinţipate s-anvărtuşi şi fu aprukeată. Tru 1877, România intră tru polimlu ruso-turc și şi amintă independenţa andicra di otomani pi câmpul di alumtă. Ridiştiptarea națională agiundzi s’hibă un lucru iruşea și cabaia, româñilli au statutlu a lor tru cari u dizvoltă suţiitatea, cultura și civilizația.

     

    Cându ahurheaşti Protlu Polimu Mondial, România să spuni neutră. Societatea eara pi dauă cu minduearea. Intrarea tru aestu polimu era inevitabilă ama avea dauă mări tendinţi. Văsillelu Carol I, di arăzgă ghirmană, vrea alumta cu Puterli Centrale, Austro-Ungaria și Germania. Populația și clasa politică vrea s’alumtă deadunu cu Antanta. Cathi unu avea furñiili a lui ama vărnu nu agărşea că româñilli ditu Transilvania triţea di secoli un alithea reghimu di apartheid, tru Austro-Ungaria.
    După doi ani di neutralitate, năulu văsille, Ferdinand, cari avea vinită pi tronlu ali României, tu loclu a lală-sui aproaki volea națională și intră tru polimu deadunu cu franco-englezi, tră eliberarea frațlor ditu Ardeal. După doi ani di polimu lăhtărosu, cându cadu imperiile, româñilli ditu Ardeal ș-andregu ună mari adunari, cu 1228 di delegaț cari, tru ună organizari ti anami, voteadză unirea cu Regatlu ali Românie.

     

    Adunarea di Alba Iulia s’ţănu la 1 di andreu 1918 și aestă dzuuă a unitatillei easti, tru aestu kiro Dzuua Națională ali Românie. Tru lăhtăroslu an 1918, românii ditu Basarabia, Bucovina și Transilvania avea votată, cu arada, tu aestă aradă, unirea cu România. La 27 di marţu, Sfatul Țării, organismul reprezentativ cari cumăndusea Basarabia, constituită tru ună ripublică independentă, vota unirea cu România. Revoluția bolșevică avea nkisită și catandisea cu askerili a fostului aliat rus era ascăpată ditu mănă. România zorlea ţănea keptu, maş tru Moldova di nandreapta a Prutlui, cu familia regală și tută cumăndusearea a văsiliillei arifugată Iași.

     

    Cându s’aproaki bitisita a polimlui, România năpoi intră tru polimu și agiundzi s’hibă unu sturu di stabilitate tru ună Europă aputrusită di stafia ambițiilor comuniste. Bucovina, ţi fu ma ninti cumata ali Viena, și tutu Ardealu, băgat cu zorea tru partea maghiară a monarhiillei dualistă, căftară fătearea ună cu România tut pritu votlu a reprezentanților alepţă a româñilor. S’bitisea, aşi, un lungu proţesu di constituire a statlui național, unitar, a româñilor, aflaț, di secole, la andziminarea a născăntoru mări imperii.

     

    Austro-Ungaria keari ca stat și presiune, otomanii numata suntu un piriclliu, maş Rusia țaristă, alăxită tru imperiu sovietic, nu agărşeaşti și nu lliartă că românii ditu Basarabia avea votată alikirea di văsilia a lor. Tru 1940, Stalin, ndrupătu di aliatlu a lui di atumţea, Hitler, da un ultimatum nibunu ti Românie, și aputruseaşti cu askerili ta s’hibă stăpănulu diznou ali Basarabia. Pi cari ava u ampartă, va u arupă și va u facă ripublică sovietică unională, una ditu ateali 15. Aesta easti pirmitusearea cronologică ti făţearea ună a românilor tru un singur stat, ună vreari fără di mardzină, măţinată kiro di veacuri di mărle imperii cari vrea s’aputrusească aestu locu.

    Autoru: Marius Tiţa
    Armănipsearea: Taşcu Lala

  • Germani și sovietici în România în cel de-al doilea război mondial

    Germani și sovietici în România în cel de-al doilea război mondial

    Războaiele
    sunt printre cele mai respingătoare forme de degradare umană, iar cel de-al
    doilea război mondial a atins limite greu de imaginat. A fost războiul în care
    civilii au suferit cel mai mult, a fost războiul la sfârșitul căruia dreptul
    internațional a fost modificat și recreat semnificativ pentru a acoperi toate
    atrocitățile comise. Cu toate acestea, majoritatea covârșitoare a abuzurilor și
    crimelor la care au fost supuși civilii au rămas nepedepsite. Memoria civililor
    față de comportamentul armatelor de ocupație a rămas marcat de experiențele
    fiecăruia în parte, de amploarea suferințelor.



    România
    a avut nenorocul, asemenea celorlalte țări din Europa Centrală și de Est, să suporte
    ambele tipuri de ocupație militară din cel de-al doila război mondial, cea
    germană și cea sovietică. Românii și ceilalți central-europeni au făcut
    comparație între comportamentele german și sovietic și, în general,
    comportamentul german este perceput ca unul pozitiv, în timp ce acela sovietic
    este considerat unul negativ. Memoriile românilor de atunci, foarte multe
    confirmate de documentele de arhivă, legate de germani sunt cele ale unor
    oameni prietenoși, corecți, amabili, gata să ajute. Amintirile legate de
    sovietici sunt, dimpotrivă, negative: oameni agresivi, iraționali, egoiști și
    dominați de porniri animalice. Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea
    Română a avut ocazia să înregistreze mărturii ale celor care au asistat la
    comportamentele celor două armate din care reies aceleași percepții.


    Asistentul
    medical Petre Radu Damian, în 1999, povestea cum a fost trimis la
    Câmpina, în 1939, unde se instalaseră primele trupe germane de transmisiuni. În
    afara tehnicii militare, germanii au descins cu mașini sanitare și dotări care
    l-au uimit pe Damian.

    Şi
    ne-am dus dincolo, la ei, în faţa cazărmii era colonelul comandant al unităţii
    de Panzere. Era pentru prima dată când vedeam nişte borcane mari care erau la
    modă în tratamentul blenoragiei, şi multe alte lucruri pe care nu le mai
    văzusem. Am fost acceptat în mjilocul lor, era o mare bucurie pentru ei şi
    ne-am împrietenit repede cu un doctor originar din Banat, dar şef era un
    căpitan. Colaborarea era nemaipomenită. Ei mergeau mai mult pe chestii medicale
    din astea de interpretări și analize, se foloseau de laboratoare.


    Comerciantul Aristide Ionescu, în 2000,
    își amintea cum s-au purtat militarii germani care locuiseră în casa părinților
    săi dintr-o comună din județul Vâlcea.

    În 1940, în iarnă, au venit în ţară trupele germane care urma să atace
    Rusia. În comună la noi au fost cazaţi la şcoală, în nişte barăci. Germanii au
    avut un comportament foarte disciplinat, nu s-a luat de la nici un ţăran nimic
    fără plată, iar la noi în casă a fost comandamentul, în biblioteca noastră era comandamentul.
    Alături, aveam două camere de trecere, în cea din fund stăteam eu şi în prima a
    fost cazat un locotenent german. Trecând prin camera lui am văzut că avea
    ceasul acolo și mai avea și alte lucruri lăsate. Eu încuiam totdeauna camera
    mea, şi atunci am înţeles aluzia şi nici eu nu am mai încuiat. Într-o noapte,
    au dispărut. A plecat mai departe unitatea germană şi s-a aflat în sat. Pe la
    ora 10 vine o motocicletă la poartă la noi şi motociclistul îmi spune, într-o
    limbă franceză destul de curentă, că locotenentul care stătuse la mine în gazdă
    luase din greșeală o pernuţă și mi-o trimitea înapoi.


    Din 1944, soarta războiului se schimba.
    Veneau sovieticii ca eliberatori, însă ei nu erau nici pe departe așa.

    Petre
    Radu Damian: Când au venit
    ruşii erau bande de jefuitori din ăştia care, dispersaţi sau la comandă, nu
    știu, au intrat și pe uliţa noastră. Unul singur, călare pe un cal pe care-l
    furase de undeva, cu o balalaică din aia de gât, intră în curte la noi şi tot
    zicea din gură să îi prind două gâşte repede ca să le lege de picioare pe
    amândouă. Voia să mi le pună pe umăr şi să le duc unde aveau ei gazdă. A venit
    câinele și a tras după câine cu balalaica asta şi l-a atins la coadă. Ăsta era
    deja beat, rușii beau peste tot, au tras cu armele în butoaiele cu vin, au
    făcut o mulţime de lucruri urâte.



    Mai grave decât jafurile erau crimele și
    violurile. Iar Aristide Ionescu își amintea de un caz de viol comis de
    militarii sovietici.

    Pe 20
    septembrie 1944 au intrat primii ruşi la noi în comună, trei au fost, cu
    pistoale din acelea mitralieră. Ei au intrat dinspre Drăgăşani şi în prima casă
    din sat au intrat la o familie, Trican îi spune, era chiar un fin al nostru. Le-a
    dat mâncare, le-a dat băutură, s-au îmbătat, şi după aceea bătrâna care
    rămăsese acasă, avea peste 60 de ani, a fost violată chiar în curte, pe prag la
    magazie.


    Amintirile românilor în privința
    comportamentelor armatelor germană și sovietică de pe teritoriul României în cel
    de-al doilea război mondial sunt polarizate până azi. Și așa vor rămâne deoarece
    istoria nu se șterge și nu se uită.

  • Târgu Jiu

    Târgu Jiu

    Târgu
    Jiu,
    municipiul de reşedinţă al judeţului
    Gorj, este un reper al multor circuite turistice culturale deoarece aici se
    află operele în aer liber ale lui Constantin Brâncuşi
    (1876-1957), sculptorul român
    cu o mare influenţă
    asupra artei moderne.

    Operele monumentale ale lui Brâncuşi de la Târgu Jiu au fost realizate în
    memoria celor care au căzut
    în
    luptele pentru apărarea
    oraşului,
    în perioada primului război
    mondial. Brâncuşi,
    care se stabilise la Paris, a revenit în ţară în anul
    1937, la solicitarea Ligii Naţionale a Femeilor din Gorj şi, în
    interval de un an, a realizat mai multe lucrări în aer liber, amplasate pe un drum,
    numit astăzi Calea Eroilor. Pe acest drum, denumit
    şi Axa Brâncuşi, se află podul unde, la 14
    octombrie 1916, au fost lupte grele, populaţia oraşului reuşind să oprească trupele germane care
    încercau să avanseze spre sud.

    Lângă pod, pe malul Jiului, este Grădina Publică
    unde se află operele
    cioplite în piatră ale lui Brâncuşi. Chiar la intrare este Poarta Sărutului,
    o operă realizată din piatră poroasă, cu o înălţime de peste 5 metri. Pe cele
    două coloane poate fi văzut simbolul sărutului, două jumătăţi ale unui cerc, un
    simbol caracteristic sculptorului Constantin Brâncuşi.

    În continuare, mergând pe
    aleea din spatele Porţii
    Sărutului,
    spre malul Jiului, pot fi observate, de o parte şi de alta, 30 de scaune pătrate
    din piatră, în formă de
    clepsidră. La
    capătul aleii se află o altă
    operă brâncuşiană -
    Masa Tăcerii – înconjurată
    de douăsprezece
    scaune rotunde din piatră,
    tot în formă de
    clepsidră.


    La celălalt capăt al Axei Brâncuşi, la o distanţă de circa 1,2 km, se
    află Coloana Infinitului. Amplasată într-un parc, în jurul căruia sunt
    clădiri nu foarte înalte, opera brâncuşiană poate fi văzută de la mare
    distanţă. Coloana Infinitului are o înălţime de
    29 de metri şi este alcătuită din
    module din bronz, în
    formă de
    clepsidră, fixate
    pe un ax metalic. Odată cu lăsarea serii, Coloana este pusă în evidenţă de
    lumina reflectoarelor, la fel ca şi
    celelalte opere brâncuşiene de la Târgu Jiu. Atunci când a început să lucreze la operele în
    aer liber de la Târgu Jiu, Constantin Brâncuşi avea 61 de ani şi era un artist binecunoscut
    la nivel mondial. Operele lui Constantin Brâncuşi au fost inaugurate la 27
    octombrie 1938, în cadrul unei festivităţi în care a fost oficiat şi un Tedeum
    pentru pomenirea eroilor căzuţi în primul război mondial.


    Cu doi ani mai devreme, în piaţa istorică a oraşului Târgu Jiu fusese
    inaugurat un alt monument, al sublocotenentului Ecaterina Teodoroiu, căzută în
    luptă în vara anului 1917, la Mărăşeşti, pe frontul din Moldova. Amplasat în
    faţa clădirii Prefecturii Gorj şi a Consiliului Judeţean, pe atunci clădirea
    Primăriei Târgu Jiu, Mausoleul-sarcofag Ecaterina Teodoroiu a fost realizat de
    sculptoriţa Miliţa Petraşcu, elevă a lui Constantin Brâncuşi. Mausoleul are
    peste doi metri înălţime, este realizat din travertin, iar pe cele patru laturi
    sunt reprezentate scene din viaţa şi activitatea militară a Ecaterinei
    Teodoroiu, născută la Târgu Jiu, motiv pentru care a fost supranumită eroina
    de la Jiu.


  • Copii în tumultul istoriei

    Copii în tumultul istoriei

    Regimurile politice tiranice, războaiele, genocidurile, strămutările, pandemiile, catastrofele naturale au fost cele mai mari încercări la care istoria a supus individul și, împreună cu el, societatea. Istoria secolului 20 este campioană în a abuza individul în toate felurile. În confruntarea cu vitregiile timpului, cel mai puternic au suferit copiii, cele mai sensibile și neajutorate ființe. Istoria României nu face excepție de la regulă, în secolul 20 ea înregistrând toate tipurile de brutalitate amintite. Copiii din România, inocenți asemenea copiilor din întreaga lume, au plătit istoriei tiranice un preț prea mare.



    Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a înregistrat mărturii tulburătoare ale suferințelor copiilor în vremuri de restriște. În anii celui de-al doilea război mondial, în Transilvania de Nord ocupată de Ungaria, populația evreiască a fost trimisă în lagărele de concentrare. Grigore Balea, preot greco-catolic, în 1997 își amintea cum a fost martor la scene teribile atunci când evreii au fost îmbarcați în trenuri. Mama sa a încercat să ofere o găleată cu apă unei familii de evrei cu 9 copii care așteptau deportarea.



    ”Unul dintre soldaţii maghiari care păzeau i-a dat mamei un pumn după cap. N-am s-o uit niciodată pe mama cum avea durere în suflet când a văzut o populaţie luată fără nici o vină. La Vişeu n-am mai fost prezent nici eu, nici mama, dar am aflat că acolo i-ar fi separat. I-au pus pe peron pe copiii mici, deoparte, mamele deoparte şi acolo urma tragedia! Copii plângeau pe peron și ţipau, mamele de altă parte plângeau și ele.”



    Ileana Covaci era din Moisei, locul unde armata maghiară a masacrat în octombrie 1944 câteva zeci de etnici români nevinovaţi. Ea își amintea cum a fost deportată în Austria de autoritățile maghiare în urma unei anchete penale în care nu avea niciun amestec.



    ”Or venit noaptea cenderii [jandarmii] ungurești şi ne-or luat din pat. Eram minore, eu mai mare, soră-mea mai mică, şi ne-or luat obligatoriu şi ne-or dus la Consiliu şi ne-or închis până dimineaţă! Şi am plâns. Fără să ne spună ce-i baiul, ce-am făcut. Și au plâns şi tata şi mama, au spus că fetele or fost duse la lucru, că ele nu fură. După ce ne-or eliberat la Consiliu ne-or spus că ne duc pe trei luni de zile în Austria.”



    Ana Darie din Săliștea de Sus, Maramureș, povestea cum fiicele sale au avut de suferit din cauză că tatăl lor fusese opozant al regimului comunist, instaurat pe 6 martie 1945.


    ”Pe fete le-au aruncat afară din şcoală, doar una a putut învăţa. Asta dată afară s-a împrietenit cu o profesoară de română de la Baia Mare, s-a ţinut de ea şi i-a zis că ”înveţi cu mine, până termini”. Şi am avut greutăţi destul de mari. Când s-a dus la liceu, aceştia de la Sfatul Popular au ameninţat-o, i-au zis că dacă taică-său o fost deţinut politic, ea nu putea să înveţe. Şi directorul de la şcoală ne-a ajutat şi a învăţat până a terminat liceul.”



    Încarcerat pentru 13 ani în închisoarea comunistă de la Aiud, Sima Dimcică lăsase acasă trei copii minori. La întoarcere, reîntâlnirea a fost reciproc stânjenitoare.


    ”Am ajuns acasă unde lăsasem trei copilaşi mici: unul era numai de 6 luni, mijlociul avea 3 ani şi cel mai mare era de 5 ani jumătate, aproape 6. Acum, ăla mare avea 19-20 de ani, mijlociul avea 16 ani, cel mai mic 13-14 ani. Mi-a fost ruşine, mie-mi era ruşine de ei, lor le era ruşine de mine. “Unde-i mama?” îi întreb. “La Aiud! Ieri a venit şeful de post din sat cu o telegramă şi i-a spus mamei ca, de urgență, să se prezinte la penitenciarul Aiud”. Vine seara, ne culcăm. Credeți că am dormit? Toată noaptea mă gândeam ce să fie? Când am ajuns eu acasă la Sinoe, nevasta mea a ajuns la Aiud. Pentru ce motiv nu ştiu nici acum. Au făcut aşa dinadins, să ne pună, cu şocuri și cu emoții, pe drumuri.”



    Ion Preda a ajutat grupul de partizani anticomuniști conduși de Toma Arnăuțoiu. Încarcerat și șicanat tot restul vieții de poliția politică a regimului comunist, în anul 2000 își evalua consecințele propriilor decizii.


    ”Îmi pare rău că copiii au suferit de pe urma mea ani de zile. Fata mai mică a fost dusă la orfelinat, a stat câţiva ani acolo. Când am venit eu acasă mi-au dat-o înapoi, a continuat liceul, s-a căsătorit cu un aviator. Îmi pare rău că am pierdut anii tinereţii, cei mai frumoşi ani din viaţa oricărui om. Dar, pe de altă parte, a rămas crezul meu pe care l-am avut pentru ţară cum fusese ea: liberă, cinstită, democrată, nu dictatură, nu ca omul să fie să fie sclav.”



    Copii au suferit, alături de părinții lor, mult mai apăsător vitregiile istoriei. Ființe mici cu suflete fragile, destinele multora ar trebui să fie motive suficiente ca umanitatea să se gândească mai bine atunci când are planuri inumane.






  • Românii de lângă noi

    Românii de lângă noi

    Despre
    Cahul, Bolgrad și Ismail, 3 județe care la 1859 au făcut parte din teritoriul
    Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești.

    Interviu cu dr. Andrei
    Cușco, conferențiar universitar, cercetător științific în cadrul
    Departamentului de Relații Internaționale al Institutului de Istorie A. D.
    Xenopol al Academiei Române (Iași).



  • Dimitrie Cantemir, muzicianul

    Dimitrie Cantemir, muzicianul


    Pe parcursul acestei vieți, Cantemir a condus principatul Moldovei în 1693, apoi între 1710 și 1711, a luptat pentru a-și apăra țara, a citit și a scris lucrări de istorie, geografie, muzicologie, filosofie și literatură, devenind chiar membru al Academiei de Științe din Berlin și fiind recunoscut azi drept primul iluminist român. Dotat cu o mare capacitate intelectuală, Dimitrie s-a bucurat de asemenea, laolaltă cu fratele său Antioh, de o educație aleasă pusă la dispoziție de tatăl lor, Constantin Cantemir. Acesta a fost, la rândul său, domnitor al Moldovei, domnitor despre care, însă, se crede că era semi-analfabet.



    În tinerețe, Dimitrie a fost trimis ostatic la Înalta Poartă de la Istanbul, cum era obiceiul în epocă pentru ca sultanul să-și asigure loialitatea voievozilor vasali din principatele române. Acolo, își va cizela viitorul domnitor cultura și educația: stăpânirea multor limbi străine, cunoștințele de teologie și filosofie precum și pe cele muzicale. Evident, muzica în care va excela Dimitrie Cantemir era cea orientală, dominantă în această parte de Europă. Iar pentru români, și nu doar pentru ei, contribuțiile muzicale ale lui domnitorului vor fi cruciale într-o epocă lipsită de partituri, după cum aflăm de la muzicianul Bogdan Simion:


    “Noi mai devreme de Cantemir n-avem manuscrise și manuscrisele lui Cantemir sunt foarte complicat de citit și mai ales de interpretat. În primul rând, pentru că nu se notează tempo-ul, nu știm cât de repede sau cât de lent se interpretează cântecele respective.


    Sigur, ne putem raporta la cultura iraniană, la cultura afgană, la cultura turcă și să ne imaginăm un tempo lung și tărăgănat. Mai avem niște mici detalii pe care le oferă călătorii străini care au ascultat muzica respectivă. El însă a inventat un sistem de notație melodică. Noi, în Țările Române, n-am scris muzică până la Anton Pann, când a propus Spitalul amorului/cântător al dorului, la 1851, deja era altă lume și deja Anton Pann scria în notație psaltică. El psalmodia. Deci, Cantemir a inventat un sistem destul de ușor de scris și de citit, destul de ușor de folosit, sistem pe care, de pildă, compozitorii din Imperiul Otoman de la curtea sultanului l-au folosit până spre 1900, deci e clar că sistemul a fost bun.


    În primul rând, eu am avut această surpriză când am ajuns la Istanbul, să aflu că Dimitrie Cantemiroglu, cum îi spuneau otomanii, în primul rând e reținut ca un mare pionier al muzicii turcești în Imperiul Otoman. Acolo nu prea se știe că a fost voievod. Nu știe nimeni că a scris tratate de geografie, de filosofie, că vorbea limba latină, cu atât mai puțin că ar fi fost membru al Academiei de la Berlin. În schimb, Dimitrie Cantemiroglu, în mintea lor, provine dintr-o provincie a Imperiului Otoman, care a fost poate de origine tătară, cum se mai speculează, și care a lăsat o urmă extraordinară în cultura muzicală turcească.”



    Principala sa contribuție o constituie tratatul de muzicologie intitulat “Cartea științei muzicii după felul literelor”, scrisă la Istanbul după toate probabilitățile între 1695 și 1700, după cum aflăm tot de la Bogdan Simion:


    “Cartea științei muzicii, care a fost redactată în arabă și a fost dedicată sultanului Ahmed al III-lea, un mare protector al artelor, un sultan pasionat de cultură la modul general.


    E o lucrare despre care specialiștii susțin că ar fi mai degrabă una politică decât una pur culturală. În secolul XVII, Cantemir e pus nici mai mult, nici mai puțin decât să demonstreze că există o muzică turcească. În preajma anului 1700, în Imperiul Otoman exista această dezbatere culturală foarte aprinsă, în care o bună parte din gânditorii turci socoteau că nu există cultură turcă, ci, de fapt, e o cultură persană decăzută. În preajma lui 1700, a apărut această carte, în Istanbulul ăla deosebit de cosmopolit, unde nu erau doar gânditori și filosofii musulmani.


    Erau probabil cei mai înțelepți și cei mai citiți greci ortodocși cu care Cantemir a avut niște legături extraordinare acolo, pentru că el totuși n-a renunțat la religia lui niciodată. Acolo, așadar, unii spuneau că nu există cultură turcă și considerau cultura otomană ca fiind o sumă a mai multor culturi străvechi, între care cea mai importantă este cultura nobilă și înaltă a persanilor. Și bineînțeles că sultanul Ahmed își dorea ca acest tânăr sclipitor să demonstreze că nu e așa.


    Are un cuvânt înainte în care încearcă să facă un traseu istoric în diacronie al genurilor muzicale, după care începe partea interesantă a tratatului și partiturile în sine. Iar la final, poate mai interesant pentru noi, propune niște compoziții originale scrise de el, abordând, de pildă, muzicile sefarde din Africa de Nord și chiar niște suite pe care el le numește suite moldovenești.


    Sigur că noi astăzi, când le ascultăm, nouă ne sună a Istanbul de la un capăt la celălalt. Pot să bag mâna în foc că niciun român nu va spune vreodată că au ceva folcloric acele cântări, dar dacă umblăm prin Moldova de Sus, mergem pe la Botoșani, mergem în Bugeacul tătărăsc, mergem prin centrul republicii Moldova de azi și ascultăm niște triluri de cobză înțelegem cum de fapt muzicile orientale au influențat, bineînțeles, într o primă fază, mahalaua și periferia și ulterior chiar muzicile sătești, odată cu eliberarea romilor din sclavie.”



    Bun cunoscător al Imperiul otoman, despre care a și scris un tratat intitulat “Istoria creșterii și descreșterii curții otomanice”, Dimitrie Cantemir a încercat să scoată Moldova de sub vasalitatea Sublimei Porți, aliindu-se cu țarul Petru cel Mare. Planul său a eșuat însă odată cu înfrângerea suferită în 1711 în bătălia de la Stănilești. Nevoit să se refugieze în Rusia, Dimitrie Cantemir avea să-și petreacă restul vieții la curtea lui Petru cel Mare, în calitate de sfetnic. Osemintele sale au fost aduse în țară în 1935 și înhumate la biserica Trei Ierarhi din Iași.






  • Giuseppe Mazzini și românii

    Giuseppe Mazzini și românii

    România este o creație a ideilor
    din Europa occidentală din prima jumătate a secolului al 19-lea și a lobbyului dus
    de generația tinerilor politicieni români educați în Occident, așa-numiții
    pașoptiști. Ideile de națiune etnică, de unire într-un singur stat și de
    forma de guvernământ au avut cel mai mare impact asupra spiritului public
    român. Unul dintre cei mai influenți gânditori în spațiul public românesc a
    fost juristul și publicistul italian Giuseppe Mazzini (1805-1872), remarcabil
    exponent al Risorgimento, mișcarea de renaștere a Italiei din secolul al
    19-lea.


    Democrat
    radical, republican, revoluționar și luptător pentru unificarea Italiei,
    Mazzini s-a născut în timpul războaielor napoleoniene la Genova, a fost crescut
    și educat în spiritul ideilor iacobine ale Revoluției franceze. Una dintre
    ideile-forță ale spiritului revoluționar francez a fost moștenirea Romei antice
    la care Mazzini a aderat cu toată convingerea. La sfârșitul anilor 1820, el se
    alătură mișcării carbonare care lupta împotriva imperiilor multinaționale, mai
    ales împotriva Austriei. În 1831, Mazzini fondează societatea Tânăra Italie. În
    timpul revoluției din 1848, în organizarea căreia s-a implicat și care a proclamat
    republica, Mazzini a deținut cea mai înaltă poziție politică. Scrierile incisive
    ale revoluționarului italian au mobilizat o parte importantă a tinerilor
    intelectuali români din Muntenia mult mai percutant decât i-a mobilizat pe cei din
    Moldova. Ideea națiunii entice române, latinitatea și unirea celor două
    principate române au constituit axul central al programului revoluționar
    pașoptist român.


    Istoricul
    Remus Tanasă este autorul volumului Apostolul națiunii. Mazzini și nașterea
    României moderne     în care este descrisă influența pe care revoluționarul italian
    a avut-o asupra spiritului românesc. Pașoptiștii români și-au însușit ideile
    mazziniene, le-au aplicat cazului românesc despre care au scris în presa
    occidentală, le-au adus și răspândit în cele două principate.

    O parte a elitelor române,
    tinerii pașoptiști, l-au descoperit pe Mazzini în anii 1830, înainte și în
    preajma primăverii popoarelor din 1848-1849. Mazzini a fost unul dintre cei
    trei triumviri ai celei de-a doua republici romane pentru o scurtă perioadă de
    câteva luni. Papa a fost alungat din Roma și Cetatea Eternă a fost guvernată de
    un triumvirat. Dintre cei trei, Mazzini era cel mai important, primus inter
    pares.


    Ideile
    lui Mazzini au câștigat adepți mai ales în Muntenia unde spiritul revoluționar
    era mai efervescent și unde mișcarea europeană a anului 1848 se soldase cu
    numirea unui guvern revoluționar. Remus Tanasă a spus ce nume mai importante
    ale pașoptismului român au fost vrăjite de cuvintele lui Mazzini, între ele și
    Nicolae Bălcescu.

    Primele două nume sunt Dumitru Brătianu, fratele mai
    mare al lui Ion C. Brătianu, și C. A. Rosetti. Dumitru Brătianu chiar s-a
    alăturat uneia dintre inițiativele lui Mazzini de la Londra, Comitetului Central
    Democratic European, care a existat între 1850 și 1853. Ideile lui Mazzini au
    încolțit în spațiul românesc mai târziu, după încheierea Războiului Crimeii din
    1856. Cel de-al doilea nume, C. A. Rosetti, a fost mult mai legat de Mazzini
    prin temperament, deși nu s-au întâlnit niciodată. Este unul dintre românii
    care au avut pe biroul de lucru portretul lui Mazzini până la moartea
    revoluționarului italian.


    Remus
    Tanasă a arătat cum s-au folosit românii de scrierile italianului.

    Mazzini a promovat mai multe
    idei controversate în epocă. Cea mai importantă pentru spațiul românesc și
    pentru pașoptiști a fost ideea de națiune. Mazzini a fost un promotor asiduu al
    ideii care făcea din națiune un subiect politic prin intermediul
    statului-națiune. Așa se face că una dintre poreclele lui Mazzini a fost aceea
    de apostol al națiunii. În perioada de după 1848 era nevoie ca românii să-și
    facă cunoscută apartenența, identitatea. Inclusiv Mazzini, până la 1848, era
    confuz cu privire la identitatea românilor. După 1848, pașoptiștii nu doar că
    au scris despre români în limbi de circulație europeană, dar și prin momentul
    revoluționar de la București au reușit să atragă atenția decidenților și
    diferitelor tabere revoluționare din Occident cu privire la identitatea latină
    a românilor.


    Republican
    convins, Giuseppe Mazzini s-a opus ideii de monarhie. Pașoptiștii români au
    înțeles că unele dintre ideile sale erau mult prea avansate pentru o societate
    politică europeană periferică, așa cum erau românii. Remus Tanasă.

    Pașoptiștii noștri bineînțeles
    că la început au fost și ei republicani. Însă și-au dat seama că într-o Europă
    a monarhiilor, ideea republicană nu putea avea câștig de cauză. Astfel că au
    dat prioritate ideii de națiune și de unitate națională a românilor, lăsând
    ideea de republică în plan secund. Paradoxal, Mazzini nu dorea și nu intenționa
    să renunțe la ideea de republică, în privința românilor l-a sfătuit pe Dumitru
    Brătianu să accepte și să poarte tratative cu oamenii de stat din Occident
    lăsând deoparte ideea de republică.


    Așa cum
    se întâmplă mereu, ideile politice își trăiesc perioada de glorie și mereu sunt
    supuse criticilor și reformulărilor. Către 1900, ideile mazziniene își pierd
    din influență în România, ele circulând ca moșteniri ale trecutului.


  • Brăila

    Brăila


    Situat pe malul stâng al Dunării, municipiul Brăila are, cel puțin în România, o arhitectură unică a străzilor. Privit de sus, orașul poate fi comparat cu o imensă pânză de păianjen, pentru că există mai multe străzi în arc de cerc, care pornesc și se întorc la Dunăre, intersectate de alte străzi dispuse radial. Străzile Brăilei au luat această formă, în arc de cerc, de la conturul fortificațiilor cetății ridicate de otomani în 1540, după ce aceștia au ocupat așezarea de pe malul Dunării. Pe măsura extinderii localității, cartierele de case și de blocuri construite în ultimele decenii, nu au mai respectat geometria străzilor în arc de cerc.



    Zona centrală a orașului, faleza și construcțiile din port amintesc de prosperitatea Brăilei de la începutul secolulului al 20-lea, când aici era o intensă activitate comercială. Din diverse motive, reprezentanți a peste 20 de etnii s-au stabilit în secolele 19 și 20 la Brăila, conferind orașului un aer cosmopolit. Mărturii ale timpurilor apuse sunt vechile clădiri din zona centrală a orașului, unele amenajate ca magazine, restaurante, sedii de bănci și de firme, unde se închiriau vapoare și se încheiau marile afaceri cu cereale. Kilometrul zero al orașului este Piața Traian unde se află statuia împăratului roman cu același nume, precum și Ceasul Mare, un monument pe al cărui soclu este pictată o corabie cu pânze – simbol al portului.



    Gabriel Lâlă este un experimentat ghid de turism, gata să prezinte vizitatorilor, în tururile pe care le face, atracțiile orașului Brăila:


    Putem porni din zona Piața Traian, unde se află vestitul Ceas Public, loc de întâlnire al brăilenilor din vremurile trecute, dar și a brăilenilor de astăzi, deși mai puțin. Ajungem apoi pe fosta stradă Regală, actuală stradă Mihai Eminescu, unde sunt foarte multe clădiri, bijuterii arhitectonice. Ne putem întoarce în zona Bisericii Grecești, pe Calea Călărașilor, unde sunt, la fel, clădiri interesante și putem finaliza turul în Grădina Publică.



    În zona istorică a orașului poate fi observată clădirea impunătoare a Bisericii Grecești, construită în 1872 prin contribuția bogatei comunității elene din Brăila.


    Gabriel Lâlă: Comunitatea greacă din Brăila, cercetând foarte multe documente din arhive, am văzut că era una dintre cele mai active comunități din acest oraș. Într-adevăr, sunt foarte multe personalități care au avut case, care au avut firme, afaceri, mori celebre care existau la Brăila, iar în momentul în care s-a construit această biserică a comunității, ei doreau să fie mândri de comunitatea din care fac parte.



    În Evul Mediu, raiaua Brăilei a devenit cea mai mare cetate dintre cele construite de otomani pe malul Dunării, cu cinci ziduri de incintă, fiiind poziționată pe o faleză înaltă. În 1829, cetatea fost, pur și simplu, demolată după victoria rușilor în războiul purtat împotriva otomanilor, astfel încât în prezent mai pot fi văzute foarte puține ziduri din cetatea de altădată.



    În Piața Traian, încadrată de clădiri-simbol, precum cea a Muzeului de Istorie și cea a Teatrului, care poartă numele unei mari actrițe a scenei românești, Maria Filotti, originară din Brăila, se află o biserică ortodoxă, Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, biserică rezultată prin transformarea, în anul 1831 a unei moschei. Construcția păstrează elemente orientale și este dintre puținele biserici din România fără turle.



    Revine ghidul de turism Gabriel Lâlă: Este o biserică interesantă. Astăzi este Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, fosta geamie pe care armata rusă nu a distrus-o la început de secol 19. Este o biserică interesantă unde se mai păstrează sageacul, acoperișul turcesc, ca stil oriental de construcție a clădirilor și care nu are turle. S-a construit ulterior clopotnița în spatele bisericii.


    Din perioada otomană, mai există hrubele orașului, dar nu se pot și vizita, așa cum cum ar trebui. Avem un monument istoric, se numește Hruba Pulberăria Nouă, de exemplu. Este datat undeva la început de secol 19 în zona Grădinei Publice și sperăm să intre în circuitul turistic.


    De asemenea, din perioada otomană se mai păstrează o singură casă turcească, iar pe acea casă, ca și monument istoric, scrie început de secol 19.



    Chiar dacă dezvoltarea industrială a dus în timp la dispariția multor meșteșuguri, în zona istorică a orașului sunt străzi cu nume precum Zidari, Cojocari, Cavafi, nume de proveniență turcească, după cei care făceau încălțăminte și Brașoveni după negustorii români veniți din Șcheii Brașovului pentru a face comerț în Brăila.






  • Expoziția „Cuza 150”

    Expoziția „Cuza 150”

    La începutul lunii octombrie 2023 a avut loc la Muzeul Național de Istorie a României (MNIR) vernisajul expoziției comemorative Cuza 150”, 150 de ani de la moartea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1820-1873). Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. O figură istorică extrem de importantă, controversată și fascinantă, cu o covârșitoare influență în ceea ce avea să devină statul român modern. Cornel Ilie, director adjunct MNIR, creatorul expoziției Cuza 150”, ne vorbește despre ce reprezintă acest eveniment:



    Reprezintă, evident, împlinirea a 150 de ani de la moartea lui Alexandru Ioan Cuza. Dar, așa cum am mai spus și cu alte ocazii, expoziția aceasta nu este o expoziție care să se refere la moartea lui Cuza. Aducem aminte, printre altele, și de acest lucru, dar este o expoziție care se axează mai mult pe viața și activitatea lui Alexandru Ioan Cuza. Așadar, Cuza 150” practic a fost, dacă vreți, un pretext pentru noi de a-l readuce cumva în atenție pe Alexandru Ioan Cuza, un personaj foarte important al istoriei moderne, de fapt, eu aș spune, al istoriei noastre, fără să îl limitez doar la istoria modernă. Un personaj de numele căruia se leagă un moment extrem de important Unirea Principatelor Române. Și apoi se leagă o serie de evenimente și de acțiuni care au contribuit într-un mod esențial la ceea ce avea să devină România modernă.


    Expoziția noastră nu este o expoziție doar despre domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Sigur că o bună parte a expoziției se axează pe acest aspect, dar este o expoziție care vorbește și despre omul Cuza. Mă gândeam, la un moment dat, că un titlu alternativ al expoziției, mie, personal, mi-ar fi plăcut mai mult acela ar fi fost Cuza om și domn”, pentru că, dincolo de orice altceva, Alexandru Ioan Cuza a fost și el om cu tot ceea ce caracterizează un om: cu calități, cu anumite defecte, cu slăbiciuni, cu pasiuni, cu oameni care l-au înconjurat, unii de o calitate mai bună, alții de o calitate mai îndoielnică și care au avut și unii și alții impact asupra domniei sale, asupra acțiunilor sale. De aceea, cei care vor veni să vadă expoziția îl vor regăsi pe Alexandru Ioan Cuza în aceste ipostaze.”



    Cum ilustrează expoziția cele două ipostaze în care este prezentat Alexandru Ioan Cuza — cea de domnitor, de om politic și aceea de om în viața privată? Cornel Ilie:


    Am încercat să ilustrăm aceste două aspecte printr-o serie de obiecte de patrimoniu, zicem noi foarte interesante, care să ne povestească, de exemplu, despre familia lui Alexandru Ioan Cuza, despre părinții lui și ascendența acestuia, care să ne povestească despre Cuza înainte de a fi domnitor, să ne povestească despre Alexandru Ioan Cuza diplomatul, să ne vorbească despre Cuza militarul, pentru că, așa cum vor vedea cei care vor veni în expoziție, Alexandru Ioan Cuza apare în toate portretele care au rămas numai în uniformă militară. Deci el nu apare în costum civil niciodată, el apare doar în uniformă militară.”



    Ce pot vedea vizitatorii în cadrul expoziției Cuza 150”? Creatorul expoziției ne face o scurtă trecere în revistă a câtorva obiecte din cadrul acesteia:


    Sigur că sunt anumite obiecte-simbol, aș putea să le numesc, cum sunt cele două tronuri, tronul lui Alexandru Ioan Cuza și tronul doamnei Elena Cuza, tronuri care au fost folosite și de domnitorul Carol și de doamna Elisabeta până în 1881, la momentul încoronării celor doi ca rege și regină ai României. Este și frumosul portret oficial al lui Alexandru Ioan Cuza, pe care îl știe toată lumea din cărțile de istorie, realizat de Carol Popp de Szatmari. Este poate cea mai importantă pictură dedicată Unirii Principatelor, cea realizată de Theodor Aman, în care am căutat să deslușim toate personajele aflate acolo și cei care vor veni în expoziție vor putea să și asocieze chipul respectiv cu un nume și să știe cum îi chema pe cei care au contribuit la realizarea unui act atât de important cum a fost cel al Unirii Principatelor.


    Sunt obiecte care ne vorbesc despre, de exemplu, reforma agrară, care a fost un moment foarte important, nu numai pentru că a însemnat acea împroprietărire a țăranilor, ci a fost un moment care a generat niște schimbări foarte importante în viața politică a țării. Sunt obiecte care amintesc de înființarea celor două universități din Iași și în București, primele universități. Sunt obiecte foarte interesante care amintesc despre implementarea sistemului unic de măsuri și greutăți, pentru că până atunci era un haos total, fiecare provincie folosea tot felul de unități de măsură. Sunt obiecte care ne amintesc despre reforma militară, despre, să zic așa, premierele atât de importante înregistrate în timpul domniei lui Cuza.


    Au fost înființate tot felul de instituții absolut esențiale pentru evoluția ulterioară a României, instituții de cultură, academii de științe, institute de arte frumoase, Institutul de Statistică la 1860, când s-a realizat, de altfel, și primul recensământ al României. Avem aici prima armă produsă în România, la Manufactura de Arme a României. Sunt apoi lucruri care, așa cum am spus, ne vorbesc de viața lui personală. Sunt obiecte care ne vorbesc de doamna Elena Cuza, de relația pe care a avut-o cu aceasta, dar sunt și obiecte care ating un subiect oarecum tabu, acela al relației pe care el a avut-o cu Maria Obrenovici.”



    În final, Cornel Ilie ne împărtășește o credință personală asupra expoziției de la MNIR:


    Este o expoziție care, zic eu, că are cumva o altă abordare față de ceea ce poate se așteaptă cineva care a mai văzut expoziții despre Cuza sau a mai luat parte la diferite evenimente. Este o expoziție care cred că merită văzută, fie și prin prisma faptului că am adus laolaltă obiecte de la multe muzee din țară. Cred că vizitatorii ar putea să vină să vadă și să înțeleagă cu adevărat această personalitate complexă, interesantă și fără discuție, o personalitate de admirat a istoriei noastre, tocmai prin prisma faptului că a fost un om și un domn.”



  • DOUĂ REGINE

    DOUĂ REGINE

    Se
    împlinesc 180 de ani de la nașterea primei regine a României, Elisabeta.
    Împreună cu regina Maria, care i-a
    succedat, cele două regine se remarcă în momente de vârf din viața politică și
    culturală și acoperă o perioada lungă din istoria României.



  • Românii de lângă noi

    Românii de lângă noi

    Despre lupta continuă pentru apărarea identității de neam, de limbă și de credință a românilor sud-dunăreni în cele 3 volume apărute până acum din lucrarea amplă Românii din Peninsula Balcanică în documente din arhiva diplomatică a MAE” (vol.I — sinteze diplomatice, 1921-1972; vol.II — Bulgaria, 1921 — 1965; vol. III – Albania, 1921 – 1966), editori: prof. univ. dr. Adina Berciu Drăghicescu, dr. Florin C. Stan, Dan Taloș şi dr. Marian Crăciun. Interviu cu prof. univ. dr. Adina Berciu Drăghicescu.






  • Medicina tropicală în România

    Medicina tropicală în România

    Dezmembrarea imperiilor coloniale de după 1945 și deschiderea către întreaga lume a noilor state africane, asiatice și sud-americane a fost un efect logic al ideilor care promovau egalitatea națiunilor și a statelor. România și-a orientat și ea politica externă către țările Lumii a Treia sau ale Sudului Global. Prin programe de ajutorare umanitară, prin programe de asistență economică, prin programe educaționale, țările din nord încercau să contribuie la înlăturarea tragediilor umane din societăți aflate în conflict ori la dezvoltarea altora foarte înapoiate.



    Însă noua deschidere globală a însemnat creșterea circulației indivizilor și a riscurilor sanitare asociate ei. Astfel, și România a căutat să dezvolte domenii noi de cercetare medicală, așa cum a fost cel al bolilor tropicale. Însă adversitatea politică dintre țările socialiste, țări democrate ocupate de Uniunea Sovietică după 1945 și transformate în regimuri represive, și țările occidentale libere s-a răsfrânt și în cercetarea științifică.



    Istoricul Bogdan-Cristian Iacob a scris despre dezvoltarea domeniului bolilor tropicale în România înainte de 1989. El a vorbit despre una dintre diferențele existente în cursul anilor 1960 între țările socialiste, România printre ele, și Occident. Aceasta se observă și din scrierile doctorului Ludovic Păun, unul dintre cei mai importanți specialiști români în bolile tropicale.



    ”Era minimalizat rolul experților occidentali în medicină tropicală. Deși rezoluția din 1974 a Adunării Mondiale a Sănătății, un fel de parlament al Organizației Mondiale a Sănătății, care privea crearea unui program special pentru studiul bolilor tropicale a fost o inițiativă socialistă și a țărilor africane, de fapt occidentalii erau cei care veniseră cu ideea unei coordonări globale a domeniului. Această influență a Occidentului în studiul bolilor tropicale era observată doi ani mai târziu de Ludovic Păun, care participa la prima sesiune a acestui program special al Organizației Mondiale a Sănătății.



    El remarca faptul că nicio țară socialistă nu fusese nominalizată ca participantă la cercetare. Nu exista preocuparea pentru formarea de medici care să susțină un program medical de lungă durată. Păun observa prezența activă la ședință a unor organizații financiare și a unor trusturi de medicamente. El sugera că se lansa un program de cercetare prin care se asigura în viitor piața de desfacere pentru medicamentele care vor intra în fabricație. Deci medicina tropicală în România se lansa ca o colaborare cu Sudul Global și în același timp pornind de la o critică anticapitalistă.”



    De fapt, medicina tropicală începuse în Occident în perioada colonială. Dar adversitatea dintre capitalism și socialism producea diferențieri puternice, regimurile comuniste considerau medicina tropicală din Occident prea axată pe intervențiile tehnologice. Țările socialiste propuneau analiza formelor social-economice și puneau accent pe educație sanitară și pe centralitatea pacientului. Bogdan-Cristian Iacob spune că însăși constituirea unui vocabular comun era dificilă.



    ”În cazul României, medicina tropicală nu prinde în anii 1960. Pe de-o parte, cuvântul ”tropical” în sine era tabu, termenul folosit era ”țări cu climă dificil de suportat”. Un alt termen era cel de ”boli infecțioase”, mult mai neutru, și care permitea relevarea rolului României în programul de eradicare a malariei. Un alt motiv pentru care domeniul nu prinde este și faptul că regimul de la București evita să se implice în Africa Subsahariană. Acest lucru se schimbă doar din 1970, când Nicolae Ceaușescu vede Sudul Global ca pe o alternativă economică și politică atât în relațiile cu Occidentul și țările socialiste, cât și în perspectiva accesului la materii prime.”



    Două sunt sursele care au stat la baza dezvoltării medicinei tropicale în România, una asiatică și alta africană. Prima a fost colaborarea cu India, medici români ca Ludovic Păun beneficiind de stagii de pregătire acolo. A doua a fost asistența medicală pe care România a acordat-o unor țări africane precum Congo-Kinshasa, actuala R.D. Congo, Guineea, Angola, Mozambic, prin medici trimiși la fața locului să studieze bolile. Marea epidemie de holeră din 1961 ajunge până în Balcani și vestul URSS și convinge autoritățile române să acorde o mare atenție domeniului.



    Patologiile de import aduse de studenții asimptomatici din Asia și Africa și de românii care lucrau în țări din Sudul Global stimulează serologia și cercetările. În 1974 este înființată clinica de boli tropicale din cadrul spitalului ”Dr. Victor Babeș” din București. Programul de boli tropicale, în care cercetarea românească obține succese notabile, se axa pe cercetarea următoarelor boli: malarie, schistosomiază sau febra melcului, tripanosomiază sau boala somnului, leishmanioză, lepră, filarioză limfatică sau elefantiazis și oncoceroză. În program au mai fost introduse și studierea unor boli carantinale precum holera, febra galbenă, ciuma, tifosul exantematic și variola.



    Deceniul următor, al anilor 1970, înseamnă și o schimbare a orientării medicinei tropicale române. Referințele autorilor români de articole științifice devin din ce în ce mai mult occidentale, mai ales din lumea anglo-saxonă. În paralel, România încearcă să-și construiască un model propriu de cercetare, neinspirat nici din Occident și nici din lagărul socialist. Iar anii 1980 sunt dominați de apariția SIDA și de noile provocări care deschid alte teme de dezbatere medicală, morală și politico-economică



  • Revoluția română

    Revoluția română

    În fiecare an, luna decembrie, ultima a anului, lună a bucuriei și a cadourilor, are și o componentă publică sensibilă pentru români. Este vorba despre luna în care, în 1989, dictatura comunistă brutală a lui Nicolae Ceaușescu se prăbușea și libertatea și democrația reveneau în România după aproape o jumătate de secol de absență. Chiar dacă au trecut 34 de ani de atunci, chiar dacă opinii extrem de diverse despre evenimentele de atunci și despre epoca comunistă și-au făcut loc în agora publică, ultimele două săptămâni ale lunii decembrie 1989 rămân un reper foarte puternic.



    Timp de 10 zile, între 16 și 25 decembrie 1989, între izbucnirea protestelor la Timișoara și execuția soților Ceaușescu, energiile negative ale unui popor ținut în lipsuri de tot felul s-au descătușat cu violență și emoție puternică. Așa s-a scris istoria ultimelor clipe ale unui regim ilegitim și criminal și istoria primelor secunde ale întoarcerii normalității.



    Pe 16 decembrie, demonstranți din Timișoara adunați în fața casei pastorului reformat Laszlo Tokes s-au opus Miliției care intenționa deportarea acestuia. În zilele următoare, protestele au luat amploare și forțele de represiune formate din trupe ale armatei, Miliției și Securității, la ordinul lui Ceaușescu personal, au deschis focul ucigând câteva sute de civili. Pe 18 decembrie, muncitorii de la întreprinderile timișorene intră în grevă generală. În centrul orașului, revoluționarii decupează stema comunistă de pe tricolor și încep să cânte Deșteaptă-te, Române!, vechi cântec revoluționar interzis, datând din anul 1848, actualul imn al României.



    Tot pe 18 decembrie, după lichidarea demonstrațiilor de la Timișoara, Ceaușescu încrezător în oamenii săi și în obediența aparatului de represiune, pleca în vizită în Iran. Întors după două zile, pe 20 decembrie, Ceaușescu apare la televiziune ținând un discurs în care condamnă acțiunile revoluționarilor timișoreni. Împreună cu camarila sa din Comitetul Politic Executiv, hotărăște organizarea, a doua zi, a unui miting de susținere a sa în București care ar fi fost și unul de înfierare a timișorenilor.



    Paul Niculescu-Mizil a fost demnitar comunist și a deținut câteva funcții politice foarte importante precum și pe cea de ministru al comerțului interior. A fost în anturajul lui Ceaușescu și în Comitetul Politic Executiv în decembrie 1989. După căderea lui Ceaușescu a fost judecat și condamnat în lotul foștilor demnitari comuniști la trei ani de închisoare. Intervievat în 1997 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Niculescu-Mizil a fost întrebat despre organizarea celebrului miting din 21 decembrie, despre cine i-a sugerat lui Ceaușescu să adune atâția oameni împreună în momente de tensiune maximă.



    În 89, nimeni din Comitetul Politic Executiv nu-i mai sugera lui Ceauşescu nimic! Cine putea să-i sugereze? Securitatea, armata şi poate unul sau doi dintre trepăduşii lui. În rest, nu se mai sfătuia cu nimeni. Eu i-am spus lui Ceauşescu că cea mai negativă parte a lui era că nu se sfătuia cu oamenii care spun lucrurilor pe nume. I-am spus: Tovarăşe Ceauşescu, dumneata te înconjori de oameni care intră în birou, deschid uşa, dumneata n-ai spus nimic şi de-acolo, din faţa uşii ei zic că aveți dreptate. Dumneavostră să vă înconjuraţi de oameni care vin şi spun că n-aveţi dreptate pentru că aceia care vă spun că aveţi dreptate vă vor înfige pumnalul în spate. De multe ori i-am spus textual acest lucru.




    Însă, spre stupefacția lui Ceaușescu și a soției sale, mitingul din 21 decembrie s-a transformat într-unul de manifestare deschisă a ostilității participanților împotriva lor. Oamenii l-au huiduit pe dictator și în seara aceleiași zile a început reprimarea manifestanților de la București. A doua zi, pe 22 decembrie, ministrul apărării generalul Vasile Milea s-a sinucis în biroul său, fapt care a pecetluit și soarta lui Ceaușescu.



    Paul Niculescu-Mizil: El avea credinţa că poporul român îl vrea, l-aţi văzut şi la proces. Şi dimineaţa, în jurul orei 7, primul om care l-a deşteptat pe Ceauşescu şi i-a raportat a fost Milea. Generalul Milea i-a spus că la Intercontinental sunt morţi. Şi Ceauşescu l-a întrebat: De ce, Milea? Cine ţi-a dat ordin să fie morţi? Ştiu precis că, ieşind din biroul lui Ceauşescu, Milea s-a dus într-un birou alăturat şi a dat telefon la Ministerul Forţelor Armate, la oamenii lui, şi a spus că era jale, Ceauşescu era supărat deoarece erau morți. Eu sunt în măsură să spun că teza potrivit căreia Milea s-a împuşcat pentru că n-a vrut să fie morţi nu este o teză reală. Dimpotrivă. Milea s-a împuşcat nu pentru că i-a omorât pe manifestanții din fața hotelului Intercontinental ci pentru că Ceauşescu i-a reproşat morţii de acolo.



    Zilele care au urmat au consfințit căderea lui Ceaușescu. Pe 22 decembrie 1989, mase mari de oameni de pe platformele muncitorești bucureștene au plecat în marș către centrul orașului, la sediul PCR. Ceaușescu a fugit cu elicopterul de pe clădire, a fost capturat, judecat și executat pe 25 decembrie. Finalul vieții unui conducător detestat a însemnat și finalul unei epoci.





  • Botoşani

    Botoşani

    Situat în partea nord-estică a României, la frontiera cu Republica Moldova
    şi Ucraina, judeţul Botoşani se remarcă prin locuri încărcate de cultură şi de
    istorie. În Botoşani, municipiul reşedinţă de judeţ cu acelaşi nume, pot fi
    admirate multe clădiri de patrimoniu şi pot fi vizitate locuri ale memoriei,
    unele legate de comunităţi etnice, precum evreii şi armenii, care
    au influenţat istoria acestor locuri. Tradiţiile şi obiceiurile din perioada
    sărbătorilor de Crăciun şi de Anul Nou sunt păstrate în zona Botoşaniului
    datorită ansamblurilor care există aproape în fiecare localitate.

    Directoarea
    Centrului Naţional de Informare şi Promovare Turistică Botoşani, Florentina
    Gheorghiţă, are câteva recomandări pentru cei care ajung în acest judeţ în
    perioada sărbătorilor de Crăciun și de Anul Nou:

    Sezonul sărbătorilor
    de iarnă în Botoșani începe cu parada din data de 17 decembrie, paradă care va
    pune una lângă alta 40 de formații care se ocupă cu prezentarea datinilor de
    iarnă din Botoșani, dar și din județele alăturate. După aceea, în preajma
    Crăciunului, putem spune cu mândrie că aproape în fiecare comună din județul
    Botoșani, există formaţii mai vechi sau mai noi, care prezintă aceste datini
    din Ajunul Crăciunului. Cine vine, va putea să vadă și cum este o pomană a
    porcului, care este tradițională mai ales aici în nordul Moldovei. După aceea putem să spunem că ne apropiem de Anul Nou,
    care, la fel, nu este lipsit de obiceiuri și de datini.

    În Ajunul Anului Nou,
    dimineață, puteți să începeți cu o paradă a obiceiurilor în comuna Vorona, cea
    mai bogată și cea mai dezvoltată comună din județul nostru. Este o paradă urmată de
    un spectacol cu toate formațiile care participă. Vă puteți muta după-amiază în
    municipiul Dorohoi, unde o altă paradă are loc, la fel, cu prezentarea
    datinilor și obiceiurilor până aproape de miezul nopții.


    În gospodăriile
    tradiţionale, Sărbătoarea Crăciunului este precedată de pregătirea unor
    preparate, majoritatea din carne de porc. De aceea, are loc
    sacrificarea rituală a porcului, ocazie cu care este pregătită aşa-numita
    pomană a porcului, un obicei care este prezentat şi turiştilor.

    Revine cu
    detalii directoarea Centrului Naţional de Informare şi Promovare Turistică
    Botoşani, Florentina Gheorghiţă:

    Există deja câteva pensiuni care fac
    aceste ritualuri pentru turiștii care poposesc la ei și cu mândrie putem să
    spunem că încep să apară și punctele de gastronomie locală unde, la fel, sunt
    prezentate aceste obiceiuri ale tăiatului porcului, a pregătitului
    preparatelor. În Ajunul Crăciunului se poate gusta renumita prăjitură de post,
    julfa, care este caracteristică, acestei zone. Sunt niște foi care se fac
    întotdeauna cu două zile înainte ca să se înmoaie și este o cremă care se face
    din semințe de in și se lasă bineînțeles de pe o zi pe alta la înmuiat.


    Botoşani este considerat un
    judeţ al geniilor. Aici s-au născut, spre exemplu, academicianul Nicolae Iorga,
    pictorul Ştefan Luchian, celebrul muzician George Enescu şi poetul naţional
    Mihai Eminescu, toţi cei menţionaţi având case memoriale. Pe lista atracţiilor
    cultural-turistice din Botoşani figurează Ruta mănăstirilor, care urmează un
    drum superb, ce trece printr-o pădure. În municipiul şi în judeţul Botoşani
    există multe biserici şi mănăstiri vechi, unele ctitorite în a doua jumătate a
    secolului al 15-lea de domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare.