Radio România Internațional

Tag: istorie

  • Reprezentanțele diplomatice ale României în Rusia

    Reprezentanțele diplomatice ale României în Rusia


    După 1878, statul român iese în arena relațiilor internaționale ca persoană juridică distinctă, independentă și suverană. Statutul fusese câștigat cu greu, fiind opera a trei generații de români care doreau să-și modernizeze țara, începând cu anul 1800. Pentru a-și afirma propria personalitate, statul român avea nevoie de misiuni diplomatice în marile capitale, cele mai importante fiind capitalele Franței, Imperiului otoman/Turciei și Rusiei.


    Una dintre cele mai importante misiuni diplomatice a României a fost cea din spațiul rus. În urma războiului ruso-româno-turc din 1877-1878, România își câștigase independența și după acei ani încerca să-și facă și ea loc în cadrul diplomatic internațional de la Petersburg. O misiune diplomatică a avut întotdeauna și va avea o extrem de mare importanță. În acest sens, Camille Blondel, ministrul Franței la București și un mare prieten al României, spunea, în preajma declanșării primului război mondial, într-un interviu acordat ziarului Adevărul: “o legațiune, da, iată un cuvânt care pentru localnicii unei țări nu înfățișează altceva decât o frumoasă clădire, un palat, unde ministrul unui alt ținut, totdeauna prieten, își adăpostește cancelariile și familia. Pentru supușii străini, pentru francezii, germanii, englezii și alți musafiri ai noștri, statornici sau trecători, legațiunea ia proporții uriașe. În ochii lor, locuința cea frumoasă a ministrului său reprezintă patria cea îndepărtată și dragă, casa de unde pornește ocrotirea, vorba bună, templul deasupra căruia, la zile mari, fâlfâie drapelul cu culorile ce fac să bată tare inimile. Legația e sfântă tuturor guvernelor.”


    Istoricul Bogdan Ceobanu de la Centrul Român de Studii Ruse a spus, la rândul său, cât de importantă era fixarea în spațiu a prezenței României.


    “La urma urmei, reședința șefului de misiune reprezintă simbolic națiunea în afara hotarelor țării. Iar amplasarea și mobilarea acesteia îl preocupă pe fiecare ministru care ajunge în post. O reședință definitivă avea mai multe avantaje evitându-se diversele negocieri cu reprezentanții elitelor locale pentru încheierea unor contracte. Pentru un tânăr stat independent, așa cum era România, căutarea unui sediu potrivit pentru legațiile sale, bine situat și mobilat, era o chestiune de prestigiu. Se putea realiza mai bine interacțiunea cu societatea locală care trebuia primită cu ocazia diverselor evenimente. Practic, hotelul diplomatic reprezintă intersectarea spațiului privat cu cel public. De multe ori, unii dintre miniștri români, înainte să ajungă la post în anumite orașe, erau interesați, în primul rând de condițiile pe care le găseau la sediul legației.”



    Istoria sediilor legației și apoi a ambasadei române în spațiul rus este legată de istoria relațiilor bilaterale și Bogdan Ceobanu a identificat trei etape: prima este cea din 1878 până în 1918 când relațiile diplomatice dintre România și Rusia sovietică se rup. A doua etapă este cuprinsă între anii 1935 și 1963, iar a treia din 1963 care continuă în prezent. Anul 1963 a însemnat începerea construirii actualului local al ambasadei române în Rusia. Bogdan Ceobanu.


    “Până în 1963 discutăm despre clădiri închiriate pentru care statul român a închiriat diverse contracte. Sunt 8 șefi de misiune între 1878 și 1918, primul dintre ei, Iancu Ghica, este și cel care a decedat în post, în timpul exercitării funcției, în 1881. Cel de-al doilea este Nicolae Kretzulescu, care ajunge la Petersburg în vara anului 1881. El este cel care se preocupă constant pentru închirierea unei clădiri potrivite pentru importanța misiunii diplomatice a României din capitala Imperiului rus. Era o clădire destul de importantă care se afla pe marea stradă a Cheilor la nr. 3, în fața grajdurilor imperiale.”



    În timpul lui Kretzulescu se cumpără mobilier și încep să se organizeze evenimente culturale. Cel mai longeviv ministru român la Petersburg a fost Gheorghe Rosetti-Solescu, între 1895 și 1911, căsătorit cu Olga Girs, fiica lui Nikolai Girs, ministru rus de externe între 1882-1895. Însă marile schimbări din Rusia de la finalul anului 1917, devenită URSS, aveau să ducă la ruperea relațiilor diplomatice. În urma evenimentelor revoluționare din octombrie 1917, Constantin Diamandi, ultimul ministru român la Petersburg, este arestat de revoluționarii bolșevici și încarcerat timp de 60 de ore la închisoarea “Petru și Pavel”. Va fi eliberat la presiunea ambasadorului american și va părăsi teritoriul rus, până în 1934 niciun diplomat român nemaifiind numit la post în URSS. Bogdan Ceobanu a vorbit despre cum au continuat relațiile diplomatice ruso-române.


    “Ce se întâmplă după 1918? S-au rupt relațiile diplomatice care s-au reluat în 1934. Acum vorbim despre Moscova, până în 1941 sediul legației României se afla pe Leningradski Prospekt nr. 27. Există o relatare foare interesantă a lui Grigore Gafencu din 1940 în care face o descriere a localului închiriat. După care urmează cea de-a doua etapă, de după 1946. Înainte de 1963, momentul în care a început construirea localului ambasadei, sediul era pe strada Kacialov nr. 13.”



    Istoria sediilor misiunilor dipomatice ale României în capitala Rusiei se încheie în anul 1963. Conform mărturiilor de la inaugurarea de acum 60 de ani, este un sediu corespunzător dimensionării relațiilor bilaterale și al necesităților personalului.






  • România 43

    România 43

    Senatorul Viorel Badea, membru al Comisiei pentru românii de pretutindeni, despre campania de conştientizare a importanţei cinstirii memoriei înaintaşilor care au contribuit de-a lungul timpului la istoria şi cultura poporului român, intitulată sugestiv Cine uită, nu merită!


  • Văsillelu și România

    Văsillelu și România



    Mutrinda Teremonialu di mari tiñie ti ncurunarea a văsillelui a Regatului Unit ali Mari Britanie și Irlandăllei di Nord, tuţ nă minduiamu desi Majestatea a Lui Văsillelu, maca fu aumtu tru aestă ipotisi, va s’aibă kiro şi kefi nica si căbilea s’treacă diznău pritu România, văsilia ti cari arcă miraki şi u vizită sahătu multu, când eara prințu. Vrea s’hibă ti akicăseari căte easti ună ditu nai ma di tiñie si mplini de responsabilitate poziții ditu istoria societatillei umane. Vrea s’eara normal ca văsillelu, avândalui ti băgaru tu practico ahăti borgi di mari simasie, s’nu mata aibă kiro niţi barium ta ş-asucă aminti di plaiurli transilvane pi cari li triţea cu cărliglu tu mână, zburănda ah4tu aplo cu aţelli ci cari s’adună ncale. Spusili a lui ti România și kirolu tricutu aoa daima eara nai ma di arada şi limbidz declarații di vreari tră atealli cari băneadză tru România.



    Apandisea ti aesti multili antribări vini ună ş-ună, ti ma pţănu di un mesi di dzăli, când văsillelu Charles al III-lea al Regatului Unit vini diznău tru România, prima oara după ncurunare. Vini aşi cum undzea, tru ună vizită privată ama nu cu ixiki di lgături ufiţiali. Tru analta a lui responsabilitate, văsillelu Charles al III-lea are axia ta s’acaţă tu isapi amploarea a unei situații internaționale complexe, tru cari Marea Britanie easti un actor di mari apofasi, și ti s’confirma ñiţli minutişuri ţi da videală a banăllei. Ici ţiva ditu ţi să spusi că va s’facă nu s’kiru pritu calea și ici ţiva nu fu agărşitu ică tricutu ayoñea.



    Ditu oara anda dusi la Atelu di Analtu vruta văsiloañe Elisabeta a II-a, lucărli s’dizvărtită simfunu cu arădsli veclli și minutişu băgati tu practico. Și vizita tru România, la ma pțănu di un mesu di la ncurunare, faţi parti ditu aestu hiresc calculat minutişu și confirmat di fapte. Harauua a unei vizită pi plaiuri vruti, nica şi dupu priloarea a unei funcții extraordinar di importantă, faţi parte ditu rigoarea britanică ama și ditu scutearea tu videală a thamiloru umineşti di iuţido tru lume, pi cari britaniţll u practică di secoli.



    Știm, nă u spun istoriţllii ama și văsillelu u spusi totna, baş di anda eara prințu clirunumsitoru, că familia regală britanică ari ligături di soie multu veclli cu fumeallia a văsilleadzloru ali Românie. Studiinda genealogii complicate și vecll agărşimu di cadurli tru cari doi muşeaţ prinți, cilimeañiică tiniri, trec momente di hărăcoapă vacanță, tru România, iuva tru perioada interbelică. Suntu Mihai, yinitorul și fostul văsille ali Românie, ama și atelu ditu soni, și Philip, prințul grec, yinitor prințu consort, duţi di Edituburgh și afendili a văsillelui Charles al III-lea. Buñi soţ, atelli doi prinți era amintaţ tu idyiulu an ama nu era veri, cum s-minduea. Prințul Andrei, afendilu a prințului Philip, paplu a văsillelui Charles al III-lea, eara fratili nai ma ñicu a văsillelui Constantin I ali Gărţie, paplu a văsillelui Mihai. Cu kirolu, un bărnu fu năstricutu aşi că prințul consort Philip era ună turlie di lali a văsillelui Mihai, hiinda ver primar cu văsiloanea mamă Elena. Ase, văsillelu Charles al III-lea easti ver di an doilea cu văsillelu Mihai ali Românie.



    Dealihea, aesti genealogii exacte nu angica tră tinirllii prinți, ditu casi princiare ditu tută Europă, cari, atumţea, tru interbelic, nu ștea nică cum va lă hibă mira. Mihai avea alinată pi tron, tru 1927, la niţi șasi añi, clirunomlu a pap-sui Ferdinand. Agiumsi dizn4u pi tron tru 1940 și dumni până tru 1947, cându regimlu comunist impus di sovietiţ ălli băgă zori s’abdică. Tru 1940, prințul Philip alumta tru Marina Britanică. Fu anănghisitu s’fugă ditu Grecia natală, s’fugă tu exil tru 1922, cându avea maş un an. Numta a soţlui a lui ditu ficiurami, Philip, cu yinitoarea văsiloane, Elisabeta, de la 20 brumaru 1947, fu atea ditu sonişeari ditu văsilie a văsillelui Mihai până la abdicaria forțată ţi s’feaţi 40 di dzăli ma amănatu.



    Suntu multe conexiuni anamisa di ateali dauă casi văsilikeşţă, aţea britanică, și atea cari dumni tru România, ama eali nu va s’justifica atenția pi cari năulu văsille di Londra u da ti României, plaiurilor și oamenilora llei. Vizita fu una privată, cu minime contacte, ama tuț bătum pălñili, ca aoa şi un mesu la ncurunare, și spusimu ”God save the King!”, tră prințul cari nă nviţă smutrimu și s’vremu România.




    Autoru: Marius Tiţa


    Armânipsearea: Taşcu Lala







  • Regele și România

    Regele și România

    Privind ceremonialul copleșitor și emoționant al încoronării regelui Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, ne gândeam cu toții dacă Majestatea Sa Regele, odată investit cu această funcție, va mai avea timp și chef și posibilitatea să mai treacă prin România, țara pe care a iubit-o și vizitat-o atât de mult, când era prinț. Ar fi fost de înțeles, este una dintre cele mai onorante și pline de responsabilitate poziții din istoria societății umane. Ar fi fost normal ca regele, având de îndeplinit atâtea atribuții de mare răspundere, să nu mai aibă timp nici măcar să își amintească de plaiurile transilvane pe care le străbătea cu un baston în mână, discutând atât de firesc cu cei întâlniți în cale. Afirmațiile sale despre România și timpul petrecut aici au fost mereu cele mai firești și clare declarații de dragoste pentru cei care trăiesc în România.



    Răspunsul la aceste îndoite întrebări a venit foarte repede, în ceva mai puțin de o lună, când regele Charles al III-lea al Regatului Unit a venit iar în România, prima dată după încoronare. A venit așa cum este firesc, într-o vizită privată dar nu lipsită de contacte oficiale. În înalta sa responsabilitate, regele Charles al III-lea are capacitatea de a cuprinde amploarea unei situații internaționale complexe, în care Marea Britanie este un actor determinant, și de a confirma micile detalii ce dau lumină vieții. Nimic din ce s-a spus că se va întâmpla nu a fost pierdut pe drum, nimeni și nimic nu a fost uitat sau trecut cu vederea.



    Din momentul plecării la ceruri a îndrăgitei regine Elisabeta a II-a, lucruri au decurs conform regulilor vechi și cu rigoare aplicate. Și vizita în România, la mai puțin de o lună de la încoronare, face parte din acest firesc calculat în detaliu și confirmat de fapte. Bucuria unei vizite pe plaiuri îndrăgite, chiar și după preluarea unei funcții extraordinar de importante, face parte din rigoarea britanică dar și din descoperirea minunilor omenești de oriunde în lume, pe care britanicii o practică de secole.



    Știm, ne-o spun istoricii dar și regele a afirmat-o mereu, chiar de când era prinț moștenitor, că familia regală britanică are legături de rudenie foarte vechi cu familia regilor României. Studiind genealogii complicate și vechi uităm de fotografiile în care doi frumoși prinți, copii sau tineri, petrec momente de fericită vacanță, în România, undeva în perioada interbelică. Sunt Mihai, viitorul și fostul rege al României, dar și ultimul, și Philip, prințul grec, viitor prinț consort, duce de Edinburgh și tatăl regelui Charles al III-lea. Buni prieteni, cei doi prinți erau născuți în același an dar nu erau veri, cum s-ar crede. Prințul Andrei, tatăl prințului Philip, bunicul regelui Charles al III-lea, era fratele cel mai mic al regelui Constantin I al Greciei, bunicul regelui Mihai. In timp, o generație a fost depășită astfel că prințul consort Philip îi era un fel de unchi regelui Mihai, fiind văr primar cu regina mamă Elena. Astfel, regele Charles al III-lea este văr de al doilea cu regele Mihai al României.



    Desigur, aceste genealogii exacte nu contau pentru tinerii prinți, din case princiare din întreaga Europă, care, atunci, în interbelic, nu știau încă ce le va rezerva destinul. Mihai urcase deja pe tron, în 1927, la nici șase ani, urmându-i bunicului Ferdinand. A revenit pe tron în 1940 și a domnit până în 1947, când regimul comunist impus de sovietici îl obligă să abdice. În 1940, prințul Philip lupta în Marina Britanică. Fusese nevoit să părăsească Grecia natală, să plece în exil în 1922, când avea doar un an. Nunta prietenului său din copilărie, Philip, cu viitoarea regină, Elisabeta, de la 20 noiembrie 1947, a fost ultima ieșirea din țară a regelui Mihai de până la abdicarea forțată ce a survenit 40 de zile mai târziu.



    Sunt multe conexiuni între cele două case regale, cea britanică, și cea care a domnit în România, dar ele nu vor justifica atenția pe care noul rege de la Londra o acordă României, plaiurilor și oamenilor săi. Vizita a fost una privată, cu minime contacte, dar cu toții am aplaudat, ca acum o lună, la încoronare, și am spus ”God save the King!”, pentru prințul care ne-a învățat să privim și să iubim România.



  • Cilibi Moise

    Cilibi Moise


    Umorul este o caracteristică umană în esența sa și el a fost îndelung descris și analizat de teoreticieni literari, filosofi, moraliști, psihologi, teologi, sociologi, antropologi. În timp ce el este universal, umorul este și ceva specific unor grupuri de oameni mai mari ori mai mici, unor națiuni și țări. Este, așa cum ar spune cei care l-au studiat, o trăsătură culturală a unui spațiu.



    Umorul în spațiul românesc datează practic de când acest spațiu este locuit de oameni. Însă istoria scrisă a umorului românesc, cu documente care transmit posterității spiritul epocii, poate fi citită din a doua jumătate a secolului al 19-lea și este legată de apariția revistelor de satiră și umor. În istoria umorului românesc găsim deopotrivă și nume de oameni care i-au făcut pe ceilalți să râdă ori au rămas în amintirea contemporanilor lor prin vorbe, gesturi și atitudini hazlii. Unul dintre aceste nume ale umorului românesc de secol 19 a fost legendarul Cilibi Moise, știut mai mult din cele spuse de alții decât din mărturii personale sau de arhivă. Eugen Istodor este specializat în istoria presei de umor, el însuși fost jurnalist la gazeta umoristică “Academia Cațavencu,” apărută în 1991. Istodor a scris în articolele și studiile sale și despre Cilibi Moise, eroul nostru. “Cum înțelegem umorul? Cum îl pricepem în spațiul românesc? Iată-mă în fața lui Cilibi Moise, cel mai umil dintre marii noștri umoriști. De ce umil? Și aici este o întreagă interogație. Ce știm noi despre Cilibi Moise? Răspund sincer că nu știm cu adevărat nimic. “Omul nu poate fi ceva decât atunci când se va simți că nu este nimic” este de fapt profesiunea lui de credință, dar și profesiunea mea de credință. Nu știm nimic despre el. Avem doar o poză, avem câteva mărturii, avem câteva întâmplări literare, câteva decupaje. Putem să-l situăm într-o ecuație mai degrabă de istorie literară decât de teorie literară, și mai puțin de critică literară.”



    Cilibi Moise, născut Moise Froim în 1812 la Focșani și mort în 1870 la București la 58 de ani, provenea dintr-o familie săracă de evrei din zona Vrancei din estul României. Puținele surse de informații despre el ne spun că de copil a fost nevoit să muncească și să se ocupe cu negustoria. Se spune că era cunoscut de toți precupeții datorită spiritului său ludic cu care atrăgea clienții. Se mai spune că Moise nu știa să scrie și dicta unui zețar proverbele, aforismele și maximele care îi sunt atribuite. Se pare că tatăl marelui dramaturg Ion Luca Caragiale era prieten cu Moise și el i-a dictat o parte din creațiile sale lui Caragiale însuși. În ciuda diferenței de vârstă a fost apropiat de rabinul, filologul, istoricul și jurnalistul Moses Gaster care îl numește în memoriile sale “cilibi”, în turcă însemnând “cel prietenos,” dar și “cel isteț”. Filologul și istoricul literar Ștefan Cazimir arăta că Moise primise numeroase alte porecle precum cele de “păcălici”, “glumeț”, “înțelept”, “filosof”, dar și “cel distins”, “cel nobil”, “cel elegant”. Cilibi Moise a fost în felul în care a fost și pentru că oamenii și moravurile timpului său erau ale secolului, așa cum spune și Eugen Istodor. “El este pentru că societatea românească este într-un anume fel. El a rămas în istoria literară pentru că și-a dorit. Dar a fost ceva de instinct, de animal social decât de negustor. Și-ar fi dorit să fie negustor mai degrabă, așa bănuiesc eu. Și-ar fi dorit să fie altceva, și-ar fi dorit să fie bogat și să se bucure de viața lui. A rămas undeva la margine. Moise Froim Schwartz nu a spus foarte multe lucruri despre el. S-a autoironizat, e adevărat, dar el nu a spus nimic despre el. N-a spus cine este și cum este. Aceasta spune mult despre felul în care alcătuim ierarhiile literare și sociale și cum ne raportăm la ele. Moise, față de Caragiale, de exemplu, față de Macedonski, Ranetti și Geo Bogza nu a spus nimic despre el. S-a strecurat și a existat în spatele unor proverbe în care s-a autoironizat. Cilibi Moise trăiește doar prin felul în care ceilalți l-au preluat, cum ceilalți au intrat într-o anumită retorică.”



    Câteva “vorbe de duh” ale lui Cilibi Moise pot fi înțelese pentru că ele au un mesaj universal. De exemplu, a rămas de la el următoarea zicătoare despre sărăcie: “într-o zi, Cilibi Moise a dat de o mare rușine, l-au călcat hoții noaptea și nu au găsit nimic.” Politica și bogăția pot fi și ele înțelese de oamenii de azi, mai ales că pe vremea aceea lucrurile stăteau diferit. Iar Moise comenta și el politica: “de 30 de ani de când se ține sărăcia de mine și de 14 ani de când mă țin de politică, mie mi s-a urât cu politica și sărăciei nu i s-a urât cu mine.” Acestea sunt doar două exemple din tezaurul de 15 volume de aforisme, proverbe, gânduri, anecdote și povețe pe care Cilibi Moise le-a lăsat în urma sa.







  • Simona Sapundzhieva din Bulgaria


    Simona Sapundzhieva din Bulgaria, studentă în anul pregătitor la limba română, la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.


    Eu sunt Simona Sapundzhieva din Bulgaria. Acum sunt în anul pregătitor şi studiez doar limba română. Sunt din oraşul Ruse.”


    Pe Simona Sapundzhieva am întălnit-o pe holul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Ne povestea de ce a ales să înveţe în România.


    Pentru că studiile în Bulgaria nu sunt atât de bune ca aici şi dacă studiez aici pot să lucrez pentru mai multe companii străine de exemplu. Am prieteni care studiază aici, în România, medicina în special, ei mi-au spus că e bine aici.”



    Cum se simte în România tânăra din Bulgaria?


    Locuiesc în sectorul 6, în cămin acum. Mi se pare interesant şi amuzant până acum. În România, şi mai ales în Bucureşti, aveţi oameni foarte diferiţi, din multe ţări. De exemplu, în grupa mea avem studenţi din Germania, din Palestina, din Grecia. Venim din diferite culturi. În weekenduri mă întorc acasă pentru că mi-e dor de părinţi şi Ruse e foarte aproape, e cam la 70 de kilometri distanţă de Bucureşti şi de aceea mă întorc.”



    Cum se gândeşte la viitor Simona Sapundzhieva din Bulgaria, deocamdată studentă în anul pregătitor la limba română, la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti?


    După acest an vreau să studiez la Facultatea de Istorie şi vreau să devin traducătoare sau profesoară de istorie, dar nu ştiu încă. Mi se pare interesant, ştiu şi engleza şi am fost foarte bună în şcoală la istorie.”






  • Povestea unei biserici de mahala. Sf. Nicolae-Udricani

    Povestea unei biserici de mahala. Sf. Nicolae-Udricani

    Deschisă la finalul anului trecut, în iarna lui 2022, în cadrul muzeului Casa Filipescu-Cesianu” din centru capitalei, sediu al Muzeului Municipiului București, are loc o nouă expoziție dedicată iubitorilor de București, de istorie și de povești vechi de mahala: Povestea unei biserici de mahala. Sfântul Nicolae-Udricani”. Despre expoziție am stat de vorbă cu muzeografa și curatoarea acesteia, Raluca Moței:



    Expoziția poate fi vizitată la Casa Filipescu-Cesianu” până pe data de 8 octombrie 2023, de miercuri până duminică, în intervalul orar 10-18. Expoziția Povestea unei biserici de mahala Sfântul Nicolae-Udricani” Se axează pe reconstituirea evoluției istorice a lăcașului de cult și a comunității dezvoltate în jur, prin etalarea unor materiale provenind din cercetările arheologice realizate între anii 2005-2008 și 2018 de specialiștii Muzeului Municipiului București. Vizitatorii vor putea să descopere povestea fascinantă a unei vechi biserici bucureștene, a cărei existență a fost strâns legată de mahalaua care îi purta numele.”



    Ce poate vedea publicul în cadrul expoziției de la Casa Filipescu-Cesianu”?


    În cadrul expoziției au fost expuse candele din argint, potire și cruci de masă, cărți bisericești, cruci și pietre funerare, cărămizi din morminte, piese din ceramică, sticlă, porțelan și faianță din secolele XVIII-XIX. Bunurile culturale expuse fac parte din colecția de arheologie a Muzeului Municipiului București și din patrimoniul Bisericii Sfântul Nicolae-Udricani.”


    Curatoarea ne-a vorbit și despre configurația acestei vechi bisericii de-a lungul timpului și despre aportul adus comunității de către edificiu, fețe bisericești și oamenii locului. Raluca Moței:


    În curtea Bisericii Udricani a funcționat una dintre primele școli cu predare în limba română. Printre elevii care au învățat aici să citească se numărau Anton Pann și Petre Ispirescu. Lăcașul de cult cu hramul Sfântul Nicolae” a fost ctitorit în anul 1734, prin strădania și cheltuiala clucerului Udricani și a soției sale, Maria. În afara edificiului religios, în curte se mai găsea turnul clopotniță, pe sub care se făcea intrarea în incintă, câteva chilii și anexe. În jurul bisericii s-a constituit o mahala denumită inițial A Popii Isac” și mai târziu Udricani”. Printre proprietarii caselor din proximitate se numărau mai mulți dregători, un preot și un dascăl, pentru ca, la mijlocul secolului al XIX-lea mai mult de jumătate din familiile din această comunitate să se ocupe cu negoțul sau meșteșugurile. O parte din copiii din mahala frecventau școala primară deschisă în curtea lăcașului de cult, iar în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, tot aici a funcționat și azilul Protopopul Teodor Economu” pentru adăpostul persoanelor sărace și invalide. De la ridicarea bisericii și până după intrarea în vigoare a legii pentru înmormântări din anul 1864, enoriașii erau înmormântați în cimitirul din jurul lăcașului de cult.



    Marele incendiu din 23 martie 1847 a afectat mare parte din mahala, atunci arzând biserica, patru case mari, 57 de case mici și zece prăvălii. Edificiul a fost refăcut în anul 1848 prin eforturile arhiereului Timotei Troados, fost egumen al Mănăstirii Sfântul Ioan” din Focșani. În urma incendiului au fost adoptate o serie de reglementări în domeniul construcțiilor, ce au determinat modificări ale evoluției arhitectural-urbanistice a întregii zone. Locul caselor de mici dimensiuni, cu curți generoase, a fost treptat luat de noi imobile, cu frontul la stradă, având mai multe etaje și curți înguste. De asemenea, sistematizării din perioada comunistă, marcată de masive demolări, au remodelat înfățișarea urbană a zonei în care Biserica Udricani a rămas unul din puținele repere ale trecutului.”






  • Centenarul Constituței din 1923

    Centenarul Constituței din 1923

    Victoria Antantei din primul război mondial, coaliție căreia România i se alăturase din 1916, a dus la unirea teritoriilor locuite în majoritate de români din Rusia țaristă și Austro-Ungaria cu Regatul României. În martie 1918, Basarabia sau Moldova de est dintre râurile Prut și Nistru anexată de Rusia în 1812 se unea cu România, iar în lunile noiembrie și decembrie Banatul, Bucovina și Transilvania se uneau cu România. Regatul României Mari, astfel format, era o construcție nouă și mult mai divers decât ceea ce fusese anterior.



    Din 1866, odată cu venirea pe tron a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen și a adoptării primul act fondator al statului român, începe istoria constituțională de 125 de ani a României. Au existat nu mai puțin de șapte constituții, fiecare dintre ele fiind expresia unui alt tip de regim politic. Constituția din 1866 a fost constituția fondatoare, cea din 1923 a unificării, iar cea din 1938 a regimului de autoritate personală a regelui Carol al II-lea. Următoarele trei constituții au fost ale regimului comunist, cele din 1948, 1952 și 1965. Ultima și cea care este în vigoare și azi a fost votată de români în 1991 și a restabilit valorile democrației după răsturnarea regimului comunist din 1989.



    Constituția din 1923, publicată pe 29 martie 1923 în Monitorul oficial, a reprezentat forma cea mai înaltă a dreptului constituțional românesc. Centenarul ei readuce în memoria colectivă cel mai mare stat român democrat, creat la finele primului război mondial, pentru care s-au jertfit aproximativ 500.000 de români conduși de suveranii lor, regele Ferdinand și regina Maria. Academia Română și ambasada Italiei la București au celebrat împreună cei 100 de ani care au trecut de atunci. Președintele Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop, a punctat principalele momente ale unei istorii contituționale a României prin observații asupra istoriei dreptului din secolul al 19-lea, prin care se puseseră bazele viitorului stat român:



    ”România avea deja o constituție din 1866, dar aceasta, conform opiniei generale din epocă, nu se mai potrivea cu realitățile de după 1918. Și despre acest document denumit constituție s-au emis în România judecăți care au devenit prejudecăți. Unele susțineau că românii au ajuns foarte târziu să aibă o constituție. De fapt, românii au avut o constituție la momentul potrivit, odată cu majoritatea statelor moderne europene. Italia și-a avut propria constituție în 1861 la unificare, preluând constituția din 1848 după revoluția de la Palermo.”



    Preistoria constituțională a României din secolul al XIX-lea este fascinantă prin faptul că se observă cum vechile cutume dispar și alte valori moderne le iau locul. Una era importanța votului popular. Ioan-Aurel Pop: ”După cum se învăța la școală, Constituția este legea fundamentală a statelor. Eu aș adăuga a statelor moderne, în Evul Mediu nu existau constituții, oricât de mult ar vrea unii să împingă lucrurile în trecut. În spațiul românesc, Regulamentele organice din 1831-1832 pentru Țara Românească și Moldova sau Diploma leopoldină din 1691 pentru Transilvania au fost impuse sub stâpâniri străine și au doar valoare constituțională, ele nefiind expresii democratice ale aleșilor poporului român. Constituția din 1866 a fost prima adevărată făcută după model european avansat, modelul belgian, și adaptată realităților românești într-un stat care abia devenise monarhie constituțională.”



    Secolul al 19-lea se încheia, de fapt, în anii ’20 ai secolului XX, după marea încleștare mondială din anii 1914-1918. Iarăși totul se schimba, iar noile circumstanțe ale apariției României Mari duceau la nașterea unei noi Constituții. ”În 1918, România își dublase populația și își mărise teritoriul, ca să fim optimiști, nu de două ori, ci aproape de trei ori. Prin urmare, era nevoie de o unificare și o uniformizare în primul rând legislativă. Și aceasta doar Constituția o putea face. Constituția noastră din 1923, adoptată de Parlament, a fost una democratică la nivelul democrației de atunci, și aș adăuga la nivelul democrației din statele sud-est europene. Documentul a declarat România stat național, unitar, indivizibil cu teritoriu inalienabil. Ea a fost supranumită ”Constituția unificării” și n-a avut o soartă foarte lungă.”



    Din păcate, Constituția din 1923 va fi victima ambelor regimuri totalitare criminale, fascismul și comunismul. În 1938, ea se prăbușea sub loviturile ideilor fasciste, iar în 1948, abia reinstaurată, va fi desființată de regimul partidului comunist. Ioan-Aurel Pop:



    ”După nici două decenii de funcționare, în 1938, România a avut o altă constituție. Apoi, după cel de-al doilea război mondial, a fost reoficializată aceasta din 1923 și a funcționat până la instaurarea oficială a regimului comunist din 1947. Au urmat patru decenii și ceva de regim comunist, și actuala constituție a României adoptată după 1989, cu toate modificările ei, își datorează foarte mult conținutului vechii constituții din 1923. A fost un document elaborat după o îndelungată cumpănire, a simbolizat constituirea din punct de vedere legislativ intern al României întregite și și-a demonstrat perenitatea.”



    Constituția din 1923 a reapărut în 1989 ca document refondator al democrației. Iar centenarul ei de azi arată că rămâne în patrimoniul gândirii juridice române ca piesă de referință.






  • Muzeul şi colecţia Dr. George Severeanu

    Muzeul şi colecţia Dr. George Severeanu

    Într-un din cartierele vechi, centrale și cochete din
    București, în apropierea principalei artere Calea Victoriei, se află casa
    doctorului George Severeanu, devenită muzeu și una din filialele Muzeului
    Municipiului București. Nici nu este de mirare, căci radiologul Severeanu a
    fost, de altfel, primul director al muzeului capitalei și unul dintre cei mai
    de seamă colecționari de artefacte istorice din epocă. Provenit dintr-o familie
    de medici, George Severeanu s-a născut în 1879 și multe din pasiunile sale -
    inclusiv medicina și călătoriile – i-au fost inspirat de tatăl său, un alt
    doctor celebru, chirurgul Constantin Dimitrescu Severeanu, ne povestește Dan
    Pârvulescu, muzeograf la Casa memorială George Severeanu.

    A reușit să
    călătorească destul de mult în străinătate, în felul acesta inspirându-i și
    copilului lui, doctorul George Severeanu, pasiunea pentru vizite, pentru
    călătorii în străinătate, pentru muzee. Era o chestiune la modă la acea vreme.
    Cu timpul, și-a finalizat studiile la Berlin și la Viena. S-a cunoscut cu
    foarte multe persoane care erau pasionate de colecționat. La vremea respectivă
    era o modă și în Europa, și în la noi, în spațiul românesc, și în felul ăsta a
    început să strângă încet-încet diferite obiecte, în paralel cu cariera lui
    medicală care a fost una de excepție. A profesat la Facultatea de Medicină și a
    fost medic în cadrul Spitalului Brâncovenesc. La vremea respectivă a publicat
    foarte multe articole de specialitate, cărți, și în paralel, a fost pasionat de
    colecționarea artefactelor istorice.


    Multe din aceste artefacte
    provin din spațiul românesc, din Dobrogea și din bazinul mediteranean, fiind în
    principal de origine greco-romană. Dar nu numai, colecția doctorului Severeanu
    conținând și lucruri suprinzătoare pentru arheologi, obiecte preistorice din
    zona Bucureștiului grație cărora a putut fi completată istoria capitalei.
    Principala pasiune a radiologului George Severeanu a fost, însă, numismatica.

    Dan Pârvulescu: Pasiunea cea mai mare a lui a fost
    numismatica și a adunat aproape 9.000 de monede, pe care le-a și donat
    muzeului. Toată colecția lui este donată în mai multe etape Muzeului
    Municipiului București. Sunt monede grecești, romane și medievale. Multe dintre
    ele chiar ne-au oferit surprize, de exemplu, pentru perioada medievală. O parte
    a colecției e constituită din monede de pe vremea domnitorului Radu I, personaj
    istoric nu foarte bine cunoscut în istoriografie. Nu au rămas foarte multe
    lucruri de la el, dar prin importanta colecție de monede din perioada domniei
    lui s-au putut documenta mai bine niște lucruri care țin de economie, de
    circulația monetară și de comerț în perioada respectivă.


    Având în vedere importanța
    colecției doctorului Severeanu, nu este de mirare că a fost numit director al
    muzeului de istorie a Capitalei, la înființarea sa din perioada interbelică.

    Dan Pârvulescu explică: A fost dorința municipalității să înființeze
    acest muzeu. El s-a înființat propriu-zis la mai bine de zece ani după momentul
    în care s-a luat decizia înființării în 1921. Abia zece ani mai târziu au
    pornit lucrurile efectiv, iar nucleul colecției muzeului s-a creat în jurul
    colecției doctorului Severeanu, pe de o parte. Dar pe de altă parte aveau loc
    și cercetări arheologice în zona Bucureștiului și o altă parte importantă a
    colecției era formată din obiectele provenite din aceste cercetări arheologice.
    Bineînțeles au fost și donațiile populației pentru că în momentul în care s-a
    decis să se facă un muzeu al Capitalei au fost foarte mulți oameni care au adus
    diferite lucruri, așa cum era doctorul George Severeanu.


    Din păcate, casa doctorului
    – la rândul său, obiect de patrimoniu arhitectural – n-a avut o soartă prea
    fericită, mai ales la începutul perioadei comuniste când a fost naționalizată
    și ocupată de membrii ai nomenclaturii comuniste, după cum aflăm tot de la Dan
    Pârvulescu.

    Au stat acolo o perioadă diferite persoane.
    Doctorul George Severeanu murise oricum în 1939 şi în casă a rămas soția lui,
    care a mai trăit aproape încă 18 ani. Casa a fost naționalizată, au locuit pe
    acolo diferite persoane aduse de către partid. Colecția între timp a fost dusă
    în străinătate. O bună parte a colecției era la Paris, o altă parte a fost în
    Belgia. Lipsesc încă documente și din arhivele interne ale instituției, și din
    arhiva casei, nici la Arhivele Naționale nu am găsit foarte multe lucruri. Suntem
    cumva într-un proces de a crea o monografie a acestei familii, pentru că
    merită. Există o perioadă de vid în care nu știm exact ce s-a întâmplat. Cert
    este că în anul 1956 s-a deschis casa sub formă de muzeu, care a avut
    preponderent un caracter numismatic până la momentul la care casa a fost
    închisă din cauza stării de degradare în care ajunsese la începutul anilor
    1990. Sigur, componenta de arheologie era prezentă, vasele grecești erau acolo
    cu preponderență. Structura expoziției permanente deschise în anul 1956 era
    aceea de numismatică.


    Din
    fericire, în 2017, după o lungă perioadă de restaurare și amenajare, a putut fi
    deschis Muzeul George Severeanu, chiar în casa doctorului, unde colecția sa
    este pusă în valoare într-o manieră modernă, interactivă.


  • Alba Iulia, cealaltă capitală

    Alba Iulia, cealaltă capitală

    Destinația noastră de
    astăzi se află în Transilvania. Denumit și cealaltă capitală, orașul Alba
    Iulia se remarcă prin cetatea de tip Vauban, construită în secolul al XVIII-lea,
    în formă de stea. Cetatea din Alba Iulia este considerată a doua ca importanță
    din Europa după o cetate similară din Luxemburg. Aici veți găsi și Biblioteca Batthyaneum,
    bogată în manuscrise rare. Vom descoperi însă și un oraș modern, cu o agendă
    culturală foarte bogată. Gabriel Pleșa, primarul municipiului Alba Iulia, spune
    că destinația noastră are cea mai puternică simbolistică națională din România.

    Aici a avut loc prima Unire de la 1600, sub sceptrul lui Mihai
    Viteazul. Apoi, în 1918, s-a înfăptuit actul Marii Uniri de la 1 decembrie
    1918, un vis împlinit, de veacuri, al românilor. Totodată, în 15 octombrie
    1922, consimțirea statului unitar român s-a făcut prin încoronarea Regelui
    Ferdinand I și a Reginei Maria la Alba Iulia, centenar pe care anul trecut l-am
    serbat cu fast și cu foarte multă lume. Iată trei momente importante ale
    orașului și ale poporului român! Însă ascultătorii noștri ar trebui să știe că
    Alba Iulia are o atestare documentară de peste 2.000 de ani. Practic, este un
    oraș bimilenar. La fiecare metru, calci pe istorie. S-au păstrat o parte din
    castrul roman și o parte din cetatea medievală, evident, bijuteria orașului
    fiind ultima fortificație, cea ridicată între 1715 și 1728 de austrieci,
    Cetatea Alba Carolina, după planurile lui Vauban. Este o cetate foarte bine
    păstrată, cu forturi, cu contraforturi, cu bastioane.


    Palatul Principilor are,
    ca multe alte monumente din Cetatea Alba Carolina, o istorie îndelungată,
    legată de personalități și evenimente marcante din istoria Transilvaniei și
    chiar a Europei. Edificiul e reprezentativ pentru vremurile de glorie ale
    Principatului Transilvaniei, când, timp de peste 150 de ani, soarta regiunii era
    decisă de la Alba Iulia. În prezent, acesta se află într-un amplu proces de
    restaurare.

    Toți istoricii
    care au fost aici și au cercetat ne-au spus că va fi cea mai importantă clădire
    din Transilvania. Aici a fost Dieta Transilvaniei timp de 160 de ani. Totodată,
    a fost sala tronului lui Mihai Viteazu, a principilor iluminiști Gabriel Bethlen
    și Rákóczi I, Rákóczi al II-lea, Sigismund Báthory. Practic, a fost deschiderea
    spre învățământ a orașului Alba Iulia prin prima universitate, creată acum 400
    de ani de principele iluminist Gabriel Bethlen, înainte de bătălia de la Mohács
    și de căderea principatului sub influența turcă. Este foarte importantă
    perioada de după cucerirea Principatului Transilvaniei de către habsburgi,
    perioadă în care s-au construit drumuri, s-a construit cetatea, s-au construit
    căi ferate și multe altele.


    Alba Iulia oferă în
    permanență surprize plăcute, spune Gabriel Pleșa, primarul municipiului Alba
    Iulia, care anunță un nou obiectiv turistic.

    Avem un proiect
    prin care am început deja lucrările pentru restaurarea casei primului primar
    român al orașului de după 1918, avocatul Camil Velican. Este o casă care va fi
    chiar în centrul orașului și care va fi un nou punct turistic. Practic, aici
    s-au semnat în zilele premergătoare Marii Uniri toate actele. Consiliul
    Dirigent Român, Consiliul Național Român și-a făcut lucrările în casa soților
    Velican. Această casă a fost naționalizată în perioada comunistă și a fost
    cedată unor diverse instituții, ajungând într-un grad de degradare foarte mare.
    Am cumpărat-o de la un moștenitor, și sperăm din suflet să o restaurăm. Am
    făcut rost de o parte din mobilierul original. O parte din mobilier este la
    Muzeul de Istorie Națională a României din București și avem promisiunea că-l
    vom primi, pentru că nu l-au expus și, iată, va fi o nouă atracție pentru cei
    care vin la Alba Iulia.


    Orașul Alba Iulia este
    cunoscut pentru evenimentele organizate cu ocazia zilei naționale a României,
    în 1 decembrie, însă agenda culturală este mult mai bogată.

    Pentru
    a putea să păstrezi turiștii, nu poți să le oferi doar vestigii, pentru că ei
    vin, văd, urcă în mașină și pleacă. Tocmai de aceea, noi avem o listă de
    evenimente foarte frumoase, al căror start l-am dat odată cu Noaptea Muzeelor
    din 13 mai. Avem la 1 iunie Ținutul Fericirii, un festival de joacă. Avem o
    primă etapă de Super Rally la Alba Iulia. Va fi un circuit ca la Monaco, pe
    străzile municipiului și se pare că e de mare interes. Organizăm, apoi, Alba
    Fest, Zilele Orașului, în perioada 23-25 iunie. Sunt trei zile de concerte
    frumoase și de multe alte evenimente. Avem Sărbătoarea Muzicii în 14-16 iulie.
    Sunt, din nou, trei zile cu muzică bună. Organizăm Rowmania, concursul de
    vâslit pe Mureș înființat de regretatul Ivan Patzaichin, un prieten al orașului
    Alba Iulia. În perioada 11-15 august, sunteți invitați la Festivalul Roman
    Apulum. Vor fi 300-400 de actori pentru reconstituirea istorică și peste 20-25
    de trupe din toată lumea vor veni la Alba Iulia ca să facă demonstrații de
    luptă, să-și expună ținutele și îndeletnicirile, meșteșugurile vechi. Pentru
    prima dată, organizăm Campionatul European de Tir cu arcul istoric. În perioada
    4-13 august veți putea vedea câteva sute de sportivi, care vor veni din toate
    colțurile lumii. Concursul se va desfășura în zona cetății.


    Iată doar o parte dintre
    evenimentele organizate pe parcursul anului! Iar acestea sunt completate de
    spectacolele săptămânale de schimbare a gărzii din Cetatea Alba Iulia, spune Gabriel
    Pleșa, primarul municipiului Alba Iulia.

    Garda austriacă a
    cetății construite de habsburgi își desfășoară activitatea în fiecare sâmbătă
    și duminică, la orele 12:00. Noi o să suplimentăm programul, probabil, cu
    zilele de marți sau miercuri în perioada concediilor și a vacanțelor. Apoi,
    vinerea, de la ora 19:00, în fața porții a patra, în fața bisericii catedrale
    romano-catolice, are loc spectacolul de reconstituire cu gladiatori și cu cei din Legiunea a XIII-a
    Gemina. Este un spectacol foarte gustat pe care îl organizăm împreună cu ONG-ul
    Istorie Vie, cu unii dintre angajații Muzeului Național al Unirii, dar și cu
    foarte, foarte mulți voluntari. Avem de gând ca în viitor să mai organizăm un
    astfel de eveniment: o intrare triumfală al lui Mihai Viteazu în Alba Iulia.
    Vom vedea sub formă o vom face și cu ce frecvență. A fost un moment important
    la 1 noiembrie 1599, când, după bătălia de la Șelimbăr, Mihai Viteazu a intrat
    în Alba Iulia.


    Accesând site-ul turism.apulum.ro, puteți obține detalii
    cu privire la obiectivele istorice, veți vedea calendarul evenimentelor și veți
    afla informații practice despre regimul public de transport sau recomandări
    pentru cazare.


  • Asociația Pro Transilvania

    Asociația Pro Transilvania

    Pe 30
    august 1940, prin tratatul de la Viena, Germania și Italia impuneau României cedarea
    Transilvaniei de Nord Ungariei. Era cea de-a doua pierdere teritorială a
    României în 1940, după pierderea Basarabiei și Bucovinei de Nord în luna iunie,
    anexate de URSS. Ea avea să fie urmată de o a treia amputare teritorială, pe 6
    septembrie 1940, când Cadrilaterul sau Dobrogea de Sud era anexată de Bulgaria
    în urma tratatului de la Craiova. Transilvania de Nord avea 43.492 kilometri
    pătrați și aproximativ 2.400.000 de locuitori, conform recensământului din 1930
    efectuat de statul român. Astfel, românii reprezentau aproximativ 50% din
    populația teritoriului cedat, în timp ce maghiarii reprezentau 38%. Tratatul de
    la Viena a survenit ca urmare a politicii revizioniste a Ungariei de după
    tratatul de pace de la Trianon din 1920, încheiat între Antanta și Ungaria în
    urma încetării primului război mondial.


    Impunerea
    cedării Transilvaniei de Nord Ungariei nu a rămas fără consecințe. Iar cele mai
    dramatice au fost persecuțiile împotriva românilor și evreilor. O altă consecință
    au fost expulzații și refugiații, aproximativ 500.000 de români fiind nevoiți
    să plece, ei reprezentând personalul administrativ cu familiile lor și elitele.


    Însă
    refugiații și expulzații nu s-au împăcat cu starea de fapt. Pe 15 noiembrie
    1940, un grup de tineri intelectuali înființau Asociația Pro Transilvania care
    a avut și un post de radio, președinte de onoare fiind liderul Partidului
    Național Țărănesc Iuliu Maniu. Scopul asociației era, în principal, de a condamna
    raptul teritorial. Asociația funcționa clandestin, dar, cu toate acestea, cei
    din asociație au primit o stație militară de radio cu care au început emisia
    din orașul Brașov aproximativ două-trei ore pe zi.


    Profesorul Victor Marian a făcut parte
    din asociația Pro Transilvania și în 1997 a fost intervievat de Centrul de Istorie
    Orală din Radiodifuziunea Română.

    Era un post clandestin şi eram permanent urmăriţi, de aceea ne mutam din
    loc în loc. Al doilea loc unde am instalat stația radio, după strada Castelului
    nr. 41, a fost cel de pe Tâmpa. Am găsit o colibăa unei stâne părăsite unde ne-am putut instala. Cine colabora la
    acest post de radio clandestin? Animatorul si omul de suflet era Leon Bochiş,
    alături de el au fost Lucian Valea, Iustin Ilieş si subsemnatul. Eu am
    colaborat cu ei pânăla mijlocul
    anului 1942, pentru căîn 1942 deja
    am fost numit în învăţământ la Braşov şi posibilităţile mele de a continua
    activitatea au fost mai reduse.


    Postul de radio se numea România
    liberă, era unul portabil și avea o bătaie de aproximativ 100 de kilometri.
    Victor Marian spunea că stația era bine plasată și că informațiile difuzate
    pentru populaţia din teritoriul ocupat erau primite prin curieri ori, prin
    numite căi, chiar de la armată.

    Era
    destul de bine pus la punct pentru căde
    la Braşov, mai ales în regiunea secuimii şi Târgu Mureş, se putea prinde uşor.
    Vreau săvăspun căam auzit oameni
    din Cluj, de la 230 de kilometri distanță, care au spus căde multe ori prindeau acest post clandestin care emitea. Vreau sămai spun că,de pe Tâmpa, postul s-a mutat pe vârful Postăvaru, de pe Postăvaru
    pe Piatra Mare, dar eu n-am mai prins aceste mutări, mi-a vorbit despre ele Leon
    Bochiş cu care am fost foarte bun prieten. De la Piatra Mare a fost dus în
    Munţii Făgăraş, ultima mutare a fost în Munţii Făgăraş când a fost depistat
    total şi au fugit toţi. Au lăsat aparatura şi au scăpat şi de atunci acest post
    n-a mai emis. Asta a fost pânăîn 1942.


    Victor Marian a ținut să amintească și
    de ziarul Asociației Pro Transilvania, Ardealul, cu o contribuție la fel de
    importantă la menținerea speranței în mediile românești.

    Acest ziar, Ardealul,
    condus de Anton Ionel Mureşanu, ne furniza foarte multe date legate de evoluţia
    frontului şi de evenimentele internaţionale. Deci noi ştiam toate acţiunile pe
    care Iuliu Maniu le întreprinsese pe plan extern prin Stockholm, Ankara, Cairo
    şi aşa mai departe. Eram informaţi, deci puteam sădăm informaţii exacte legate de aceste eforturi diplomatice. Când
    aceste informaţii apăreau simţeam căne
    urmăreşte cineva, simţeam în aparat acest lucru. Și atunci ne mutam imediat,
    închideam şi plecam de acolo pentru căîn
    momentul când difuzam aceste ştiri prin care România dorea săiasădin război, nemţii sigur căaveau aparaturămult mai
    sofisticată și ne-ar fi prins.


    Pe măsură ce frontul avansa în Uniunea Sovietică
    activitatea celor de la Pro Transilvania devenea din ce în ce mai dificilă
    pentru ca în 1942 să înceteze. La sfatul lui Iuliu Maniu, cei care activau la
    radio au plecat, iar stația a fost abandonată în munți. Însă nu pentru mult
    timp. Peste doi ani, în 1944, soarta istoriei se schimba și Transilvania de
    Nord, pentru care se făcuseră toate compromisurile, se va întoarce la România
    în 1947.

  • Parisurile Europei de Est, Varșovia și București

    Parisurile Europei de Est, Varșovia și București

    Una dintre trăsăturile importante
    ale Bucureștiului de azi este cea a unui oraș est-european care și-a propus modelul
    orașului vest-european ca model de dezvoltare. Și ce alt model putea fi ales
    dacă nu Parisul, capitala Franței? Pentru dedicația cu care a căutat să se
    modernizeze, capitala României a primit încă din secolul al 19-ea supranumele
    de Micul Paris, supranume măgulitor păstrat mult timp. Însă nu numai
    Bucureștiul a fost legat de ce însemna Parisul ca model de expansiune urbanistică.
    Capitala Poloniei Varșovia a primit și ea același supranume, înaintea
    Bucureștiului, și aceeași denumire pentru două orașe care căutau să imite cu
    ardoare Parisul l-a făcut pe istoricul polonez Błažej Brzostek să scrie volumul
    Parisul altei Europe. Varșovia și București în secolele 19 și 20    . Istoricul
    polonez a remarcat că între cele două capitale, deși au împărțit același
    supranume, existau diferențe date de istoria lor anterioară.

    Avem în ambele spații
    diferențe, în spațiul cultural românesc și cel polonez. Prima diferență
    vizibilă este prezența în România a unui tipar sau a unei concepții de
    balcanism, care nu există în Polonia. El este foarte important în Europa de Sud
    în special și este negativ. Pe de altă parte, avem concepția istorică a Europei
    Centrale care este pozitivă, foarte rar este negativă. Concepția istorică de
    Europa Centrală este foarte urbană ca și cea balcanică, urbană și ea, dar în alt
    fel. În urbanism, ambele concepții sunt extrem de vizibile și extrem de clare.


    Polonia și România au fost vecine
    mult timp în istorie, iar relațiile dintre ele au fost marcate de interesele
    timpurilor. Însă în ultima sută de ani între cele două țări relațiile au fost
    excelente. Un episod memorabil s-a consumat în luna septembrie 1939, la
    izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Atunci, guvernul român condus de
    Armand Călinescu a permis trecerea autorităților de la Varşovia și a tezaurului
    polonez prin România către Occident, pentru a nu cădea în mânile Germaniei. Însă
    și în secolul al 19-lea, când Polonia nu mai exista pe harta politică a
    Europei, prezența poloneză în România nu fusese uitată.


    Supranumele Micul Paris pentru
    cele două capitale, pentru Varșovia și pentru București, este mai vechi la
    polonezi. Ideile Franței revoluționare pătrund în Polonia la sfârșitul
    secolului al 18-lea, dar denumirea Varșoviei ca Micul Paris este conotată
    negativ de nobilimea poloneză conservatoare. Ei i se opun ideile moderniste
    occidentale, apărătoare a ceea ce însemna Parisul, și între taberele
    tradițională și modernizatoare începe o lungă dispută. Aceeași despărțire de
    idei va produce și la București, 30 de ani mai târziu, în jurul anului 1830, alte
    două tabere similare celor poloneze.

    Błažej Brzostek a arătat ce rol a jucat
    aici capitala franceză:

    Parisul
    este un punct simbolic, un punct de referință pentru ambele culturi ca opoziție
    împotriva a ceea ce s-a adus din Orient, dar și cu ceea ce era propriu. Era o
    problemă modernă de autodefinire și autocunoaștere și ea a părut extrem de
    clar: cine suntem noi cu adevărat? A fi parizian era pozitiv în multe texte, în
    special în secolul al 19-lea, ca în toată Europa în general, sau era ceva negativ.
    Niciodată nu era neutru. Discuția era legată mai ales de problema elitelor, o pătură
    suprapusă, așa cum scria Titu Maiorescu, societății premoderne care vrea să
    modernizeze masele pentru a le aduce civilizație.


    Micul Paris a însemnat, la prima vedere,
    organizare și atmosferă urbană, dar nu era numai aceasta. El era un tip de
    atitudini sociale, de modă vestimentară, de limbă vorbită și de locuire. Varșovia
    și Bucureștiul erau denumite Micul Paris, deși ele erau diferite și în
    moștenirea culturală, și în imitarea metropolei franceze. Spre deosebire de
    Varșovia, un oraș cu palate aristocratice, la București transformarea era mai
    vizibilă. Bucureștiul era un oraș încă oriental spre sfârșitul secolului al
    19-lea, însă casele elitelor erau case pariziene. Iar tinerii care studiaseră
    în Franța aduceau Parisul la Varșovia și București.

    Błažej Brzostek: În construirea conceptului de
    Micul Paris, atunci cînd căutăm primele momente când este folosit sau când
    vedem momentele esențiale în evoluția acestui concept, prima impresie este că
    există un decalaj între Varșovia și București. Era un decalaj între Polonia și
    România, accentuat în secolul al 18-lea. Varșovia este capitala unui foarte
    mare stat considerat ca important pe harta Europei. Varșovia, ca și Polonia,
    dispare și România treptat, apare. Varșovia are trauma puternică a unei funcții
    pierdute și est cea mai mare sursă de texte scrise și de idei. În România este
    invers. Nu există nicio trauma de stat pierdut, dar există o altă traumă, aceea
    produsă de construirea unui stat modern și de construire a unei capitale
    moderne. Această traumă este foarte vizibilă mai ales în texte interbelice atunci
    când Bucureștiul, remodelat și refăcut, cu blockhaus-uri, cu zgârie-nori, cu
    noi bulevarde, apare ca distrugere a unui oraș patriarhal.


    Posteritățile actuale varșoviană și
    bucureșteană păstrează însă cu nostalgie amintirea supranumelui Micul Paris.
    Ambele capitale au suferit enorm din punct de vedere urbanistic în timpul celui
    de-al doilea război mondial și în comunism și acea traumă le apropie astăzi cumva.


  • Moștenirea latină a românilor

    Moștenirea latină a românilor

    Românii și româna sunt de origine latină, așa
    cum de mai mult de 200 de ani cercetează istoricii și lingviștii. Nu trebuie
    uitate însă și contribuțiile altor populații și grupuri etnice la ceea ce este
    națiunea română azi întrucât nicăieri în lume nu există națiuni pure. Mai mult
    decât stabilirea originilor etnice ale românilor, cercetătorii au căutat să
    știe cât de bine s-au păstrat ele în mintea românilor în decursul timpului. Ideile
    și structurile sociale ale unui timp dat sunt și moștenite, și nou-apărute și
    ele influențează ceea ce știm despre noi. Acum, tendințele sunt de a privi
    națiunile critic și de a infirma multe cunoștințe care erau produse ale
    vremurilor lor. Nu de puține ori, critica a mers radical către criticism, iar
    un echilibru este obligatoriu.


    Istoricul Ioan-Aurel Pop este președintele
    Academiei Române, specializat în Evul Mediu și în identitățile etnice
    medievale. Pop crede că o examinare critică actuală a ideii naționale folosește
    în a înțelege mai bine ce sunt românii de azi.

    Trebuie să ne studiem pe noi înșine și să vedem de ce
    suntem români, ce am moștenit de la înaintași și ce am făcut bine și ce am
    greșit. Totuși, trebuie să admitem că am făcut mai mult bine decât am greșit
    pentru că dacă greșeam tot timpul astăzi eram praf și pulbere. Adică ne-am fi
    topit în alții cum sunt de pildă hunii, gepizii, avarii, pecenegii, cumanii.
    Unii mai sunt, dar s-au topit în alții, s-au risipit. Cu toată risipirea noastră,
    pentru că am avut niște stătulețe nebăgate în seamă de nimeni, ne-am ridicat.


    Ce sunt românii? Pop are un răspuns
    bazat pe confirmările cercetărilor de până acum.

    Dacă mă întreabă cineva ce sunt românii, eu îi răspund că
    prin limbă, prin nume, prin forma de creștinare suntem occidentali. În schimb,
    prin organizarea bisericească, limba slavonă ca limbă a cultului și a
    cancelariilor, prin alfabetul chirilic, prin influența Răsăritului suntem sub
    influență bizantino-slavă. Dar latinitatea ne definește, totuși, deoarece,
    pentru mine, în această parte a Europei cea mai eclatantă dovadă a
    naționalității e limba.


    Valoarea centrală a ceea ce înseamnă
    a fi român astăzi este limba, după evaluările cele mai generale. Valoarea
    lingvistică dată națiunii române nu este singulară, cele mai multe națiuni din
    lume se definesc astfel. Ioan-Aurel Pop a spus că în trecutul românilor,
    străinii care au venit aici au menționat explicit conștiința latină a
    locuitorilor.

    Sursele
    trebuie luate așa cum sunt și nu trebuie să ne deranjeze sursele: problema este
    alta: să nu alegem sursele. Eu dacă vreau să am imaginea secolului 16 iau din
    toate sursele și încerc să fac un puzzle. Nu voi reuși să umplu toate golurile,
    le voi mai umple și cu ipoteze, pentru că așa face istoricul. Dar încerc să am
    cât mai multe puncte pline, atât cât reușesc. Dacă Francesco della Valle
    spună că a fost găzduit într-o seară de călugării de la mănăstirea Dealu, în
    1536, și de la acei călugări de la mănăstirea din deal a aflat povestea descălecatului
    dintâi de la Traian, împăratul Romei, n-am de ce să nu-i dau crezare. Dar să
    spunem că nu-i dau crezare și atunci mă duc să văd ce mai zice și alt autor
    care poate că nu zice chiar așa. Dar foarte mulți, în textele lor latine spun
    chiar așa: se spune printre români că sau am auzit de la niște români că ei
    sunt romani.


    Latinitatea a fost ideea centrală a
    nașterii statului român modern, însă Pop a ținut să spună că era o componentă
    veche a conștiinței românești.

    Învățații
    boieri moldoveni ajunși la școlile iezuite din Polonia au aflat că noi suntem
    de la Roma și s-au întors și au creat conștiința latinității. Intelectualii au
    augmentat conștiința, au lucrat la acesta deoarece un oarecare țăran din vârful
    muntelui nu știa despre origine sau că a existat un descălecat dintâi și unul
    de-al doilea. Așa cum zice letopisețul cantacuzinesc despre conștiința
    medievală: descălecatul de-al doilea e de la Negru-vodă și descălecatul dintâi
    e de la Traian. Eu vorbesc de o anumită elită, dar mă îndoiesc că acei călugări
    ortodocși de la mănăstirea Dealu din epoca Reformei ajunseseră să învețe la
    școli înalte. Pe soldații italieni și pe Francesco della Valle i-au ospătat cu
    mâncare bună și cu un vin extraordinar și ei au plecat cu o impresie grozavă. O
    delegație suedeză, în secolul 17, vine pe aici și încearcă să vorbească
    latinește cu nobilii unguri la Oradea și la Cluj. Nimic, ăia vorbeau numai
    ungurește. Și cum trec muntele la Rucăr sunt uimiți că oamenii obișnuiți
    vorbeau latină, chiar și țăranii. E adevărat că e o latină stricată, spuneau
    ei. Pentru lactis spun lapte, pentru noctis spun noapte, dar s-au
    înțeles cu ei. Când au cerut aqua li s-a dat apă.


    Istoria de lungă durată poate
    reconfirma un adevăr sau, dimpotrivă, îl poate infirma. Latinitatea românilor,
    criticată în diverse perioade de timp, a rezistat însă și este periodic
    reconfirmată.


  • Invalizi, orfani și văduve de război în România Mare

    Invalizi, orfani și văduve de război în România Mare


    Din primul război mondial, România a ieșit victorioasă dublându-și teritoriul și populația. Însă triumful ei a fost scump plătit, și în timpul războiului și după încheierea lui. Una dintre cele mai provocatoare realități de după conflict au fost invalizii, orfanii și văduvele de război. Ei au format populația denumită IOVR, estimată la aproximativ 12% din totalul populației României Mari. Pentru ei, instituțiile statului au lucrat la legislație reparatorie și, chiar dacă au existat și disfuncții, noua Românie a reușit să le compenseze acelor oameni, atât cât se mai putea, pierderile ireparabile.



    Maria Bucur este profesoară la Indiana University, Bloomington din SUA unde predă istorie și studii de gen. A scris despre istoria eugeniei, despre memorie și război, gen, modernizare și cetățenie. Ea a spus că populația IOVR a format noi atitudini și a schimbat conceptul de cetățenie în România Mare.


    “Statul român a fost transformat în mod radical prin deciziile luate în legătură cu tratamentul veteranilor, văduvelor și orfanilor, atât la nivel macro, de noi instituții sau de instituții cu noi atribuții, cât și la nivel local prin apariția unor noi atribuții și politici. Dar și prin drepturile cetățenești pe care o mare proporție a populației României a căpătat-o după 1919. Aceste forțe, activând împreună, au generat un nou discurs public despre cetățenie, noi așteptări din partea cetățenilor României și noi responsabilități asumate de stat. Succesele și insuccesele politicilor au generat noi dinamici în spațiul politic și civic.”



    Din păcate, populația exactă IOVR nu este cunoscută nici până azi. Maria Bucur a dat o explicație pentru aceasta. “Pentru că țara aproape că s-a dublat în urma războiului, veteranii teritoriiilor pe care le-a câștigat România după tratatele de pace au devenit veteranii statului român. Numărul lor nu a fost defalcat în totalitate până astăzi pentru că statisticile statelor care existau în acele teritorii nu au numărat veteranii neapărat ca statul român și nici nu și-au asumat o statistică a invalizilor, văduvelor și orfanilor. Numerele pe care le avem astăzi sunt estimări de la începutul anilor 1920. La mijlocul anilor 1930, când în sfârșit o comisie centrală de verificare a fost înființată, concluzia ei a fost că această statistică nu era completă. Estimarea mea este că România avea în jur de 1,5 milioane de veterani, dintre care peste 200.000 de invalizi, după definiția de atunci a invalidității, și că peste 700.000 de văduve și orfani li se alăturau.”



    Cum și-a tratat România Mare populația IOVR? Maria Bucur crede că se poate face o evaluare generală pozitivă a politicii reparatorii.


    “Trebuie subliniat că România depășea în generozitate toate statele combatante ale primului război mondial. Pe lângă pensii, legislația stabilea dreptul la educație fără taxă în instituții de stat, dreptul la asistența medicală fără taxă, dreptul la călătorii cu trenul fără taxă, dreptul la lemne de încălzit fără taxă și dreptul prioritar la pământ după reforma agrară. Pe lângă acestea, veteranii au primit acces prioritar la anumite monopoluri de stat, cum ar fi chioșcurile din gări spre exemplu, cât și acces prioritar la anumite posturi de stat. De exemplu, personalul din birourile IOVR era predominant format din veterani și orfani. Toate aceste beneficii luate împreună, erau mult mai generoase decât cele oferite de statul francez, de exemplu, care a fost un model important pentru România.”



    “Legea recunoștinței” era numele legii care privea populația IOVR. Iar statul român nu a făcut discriminări între cetățenii săi, vechi și noi.


    Maria Bucur: “În primul rând, din start, recunoștința națiunii se îndrepta nu numai către soldații care luptaseră de partea României pe fronturile din țară. Cei care luptaseră împotriva României aveau acces exact la aceleași drepturi, cu condiția de a-și asuma explicit cetățenia română, adică loialitatea față de statul român. Vreau să subliniez că nu găsim astfel de politici în Iugoslavia spre exemplu, unde croații nu obțin aceleași drepturi ca și sârbii.”



    Maria Bucur consideră că mai există și alte explicații pentru bunăvoința statului român față de foștii inamici. “Această generozitate a statului român poate fi înțeleasă și pragmatic și aspirațional. Pe de-o parte, mulți etnici români luptaseră în armata austro-ungară din necesitate. A nu integra această populație de veterani în politicile IOVR ar fi creat o separare radicală între noile teritorii și Vechiul Regat, o problemă pe care o înțelegeau toți politicienii și cu care nu doreau să se confrunte. Alt aspect pragmatic ținea de tratatul minorităților pe care România a înțeles că trebuia să-l respecte. Aspirațional vorbind, eu văd legea IOVR și ca un cadru prin care Parlamentul României a încercat să schițeze un tip de cetățenie angajată, cu mult mai strâns legată de instituțiile statului prin multiplele beneficii la care aveau acces populația IOVR.”



    Modelul românesc al reparațiilor față de veteranii primului război mondial a intenționat să compenseze piederi și să pacifice. Se poate spune că a fost o încercare ambițioasă de succes, fără a uita de unele nereușite.




  • Tindearea NATO

    Tindearea NATO

    NATO ari un nău membru, Finlanda, cari tricu iruşi pritu procesul di aderari. Easti al 31-lea stat membru ali organizație di apărari colectivă, cari nkisi aestă cali tru 1949, la Washington. NATO fu thimilliusită tu dzuua di 4 apriiuru aşi că aderarea ali Finlandă s’faţi tamam tu yiurtusearea di 74 di ani a Organizației Atlanticului di Nord.



    Apofasea ta s’caftă aderarea la NATO easti ună reacție di autoapărari ali Finlandă andicra di politica belicoasă a viţinăllei a llei, Rusia. Finlanda ari ună istorie lungă și urută ali dominație arusă și sovietică ti ñiclu a llei teritoriu. Tru linii mări, istoria ali Finlandă, aflată anamisa di Rusia și Suedia, ş-aduţi cu istoria a țărilor române, tut aşi hiinda anamisa di sinferurli ali Rusiei și ateali a otomanilor, născănti ori a austriecilor.



    Tru 1809, Finlanda eara mari ducat autonom sum ocupație arusească iara, tru 1812, Imperiul țaristu llia Basarabia di la Moldova și u alăxeaşti tru gubernie. După 1918, Finlanda agiundzi independentă, provinciile românești s’fac ună tru ună văsilie vărtoasă iara Imperiul țaristu s’alăxeaşti tru Uniunea Sovietică. La 30 di brumaru 1939, Stalin invadeadză cabaia Finlanda, avănda besă tratatlu di suţălle pi cari lu-avea cu Hitler. A deapoa, tru yismăciuni, Hitler și Stalin avea aputrusită Polonia. Finlanda alumtă giuneaşti ama fu anănghisită s’vulusească irinea cu Moscova, deadi ditu teritorii ama armasi independentă. Tru perioada a Polimlui Araţi, Finlanda aleapsi neutralitatea, niagărşinda matimili a tricutului a llei cu Rusia ca viţinu ditu apirită.



    Când Putin nkisi aputrusearea contra ali Ucraină și tută retorica anti-occidentală, tră Finlanda agiumsi s’hibă di nai cama marea simasie s’intră tru NATO, goala garanție di securitate. Fuvirserli di securitate mutrescu și Suedia viţină ama, maş că aestă văsilie nu ari sinuru cu Rusia. Ma multu, dauă văsilii ditu NATO s’ncuntreadză ti aderarea ali Suedie. Easti zborlu ti Turchia, cari u stipseaşti că agiută arifugaţlli kurdză, și di Ungaria, cari s’arăzbună tră critiţli a Stockholmului andicra di politica ali Ungarie tru cadrul ali Uniuni Europene. Anaparti di aduţearea tru NATO a născăntoru probleme ditu UE, premierul Victor Orban easti și un cunuscut andrupămintu al Putin și a politicăllei a lui di agresiune tru Ucraina.



    Suedia trapsi mănă di la polimlu ditu 1814, după un conflict cu Norvegia, aşe că tora easti etimă s’tragă mănă di la ună neutralitate di cama di dauă secole, tră si s’veaglle di fuvirsearea ali Rusie. Suedia agiumsi tru aestă săptămână, goala văsilie scandinavă ică nordică cari nu easti anvălită di umbrela NATO. Norvegia viţină easti membră fondatoari a NATO, hiinda anamisa di aţeali 12 văsilii cari ncurpilleară Organizația, tru 1949. Ti aţea, pari ti ciudie că nica s’vehiculeadză ca argumentu că vrearea păn di mardzină al Putin easti s’nu s’aproaki NATO di Rusia.



    Nică ditu 1949, NATO și Uniunea Sovietică avea sinuru comunu, pi sinurlu anamisa di Norvegia și Rusia. Ditu 1952, unăoară cu aderarea ali Turchie la NATO, sinurlu aliştei văsilie cu URSS agiumsi şi elu sinuru comunu anamisa di organizația nord-atlantică și Uniunea Sovietică. Ma multu, cara nu poati s’hibă muabetea ti vără acordu cari s’tăxească un cordon sanitar anamisa di Rusia și NATO, lipseaşti s’aduţemu aminti ti simnarea, la Paris, tru 1997, a “Actului Fondator mutrinda relațiile, cooperarea și securitatea reciprocă”, un document esențial tră cooperarea anamisa di NATO și Rusia, pi năi thimealle.



    Tru 2002, cooperarea fu ahăndusită pritu ”Declarația di la Roma a șefañilor di stat și di guvern a membrilor NATO, respectiv ali Rusie” și fu thimilliusitu un Consiliu NATO-Rusia. Prezidentulu di atumţea ali Rusie eara idyiulu Vladimir Putin, pi cari lu-videm tora stipsinda NATO și Occidentul di tuti aralile ditu lumi, reclamânda tră el ndreptul absurd tra s’apufusească cari ari ndreptul la independență și cari nu, tru mplin secol XXI.



    Autoru: Marius Tiţa


    Armânipsearia: Taşcu Lala