Radio România Internațional

Tag: istorie

  • Premiere absolute la Teatrul Național Radiofonic, în anul cultural Dimitrie Cantemir

    Premiere absolute la Teatrul Național Radiofonic, în anul cultural Dimitrie Cantemir

    Teatrul Național Radiofonic prezintă în premieră absolută, marți, 12 decembrie, la Radio România Cultural, două spectacole-document care vorbesc despre viața și opera istoricului, filosofului, scriitorului Dimitrie Cantemir – gânditor de talie europeană, a cărui operă se înscrie în tezaurul culturii universale.

    De la ora 19:00: Dimitrie Cantemir – Legendă și adevăr. Scenariu de Raisa Radu. Adaptarea radiofonică Magda Duțu și Ion-Costin Manoliu. Regia artistică Maria Agnesa Pușcașu. În distribuție: Mircea Constantinescu, Daniel Tudorică, Adrian Păduraru, Damian Victor Oancea, Marcelo Cobzariu, Pătru Gavril, Tache Florescu, Annemary Ziegler, Cristina Constantinescu, Eduard Adam, Alexandru Nedelcu, Remus Stănescu, Teofil Memelis, Ion-Costin Manoliu. Regia de montaj Florin Bădic. Regia de studio Milica Creiniceanu. Regia muzicală Luiza Mateescu. Regia tehnică ing. Mirela Georgescu. Redactor Ion-Costin Manoliu. Coordonator proiect Magda Duțu.

    De la ora 20:00: Dimitrie Cantemir – Istoria cărturarului. Scenariu de Raisa Radu. Adaptarea radiofonică Magda Duțu și Ion-Costin Manoliu. Regia artistică Maria Agnesa Pușcașu. În distribuție: Mircea Constantinescu, Daniel Tudorică, Adrian Păduraru, Damian Victor Oancea, Marcelo Cobzariu, Pătru Gavril, Tache Florescu, Annemary Ziegler, Cristina Constantinescu, Eduard Adam, Alexandru Nedelcu, Remus Stănescu, Teofil Memelis, Magda Duțu, Ion-Costin Manoliu. Regia de montaj Florin Bădic. Regia de studio Milica Creiniceanu. Regia muzicală Luiza Mateescu. Regia tehnică ing. Mirela Georgescu. Redactor Ion-Costin Manoliu. Coordonator proiect Magda Duțu.

    Scenariile după care s-au realizat spectacolele sunt alcătuite de prof. univ. dr. Raisa Radu, în urma unei ample documentări, care include lucrările: Dan Bădărău – Filosofia lui Dimitrie Cantemir, Teodor Burada – Scrierile muzicale ale lui Dimitrie Cantemir, Ion Neculce – Letopisețul Țării Moldovei, Sever Zotta – Despre neamul Cantemireștilor, precum și textele lui Dimitrie Cantemir – Divanul sau Gâlceava Înțeleptului cu Lumea, Istoria Ieroglifică, Descrierea Moldovei, Scrisoarea Principelui Dimitrie Cantemir către Contele Golovkin, Historia creșterilor și a descreșterilor Curții Otomanice.

    În primul scenariu, este prezentată viața lui Dimitrie Cantemir la Constantinopol, unde a studiat și a cunoscut oameni politici turci și diplomați din țările europene, și-a format o vastă cultură, a scris câteva cărți filosofico-religioase și a creat și un tratat de muzică turcească. Este prezentat și războiul ruso-turc, la care a participat și oastea din Moldova, iar partea finală a scenariului se referă la contribuția lui Dimitrie Cantemir la campania persană din 1722-1723.

    În al doilea scenariu, Antioh Cantemir, fiul cel mic al lui Dimitrie Cantemir, se ocupă de promovarea, în Europa vestică, a operei fundamentale a tatălui său Istoria creșterilor și a descreșterilor Curții Otomanice, lucrare care a cunoscut, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, trei traduceri – în engleză, în franceză și în germană. Prin aceste traduceri, cartea a intrat în Republica Literelor și și-a început drumul în lume.

    Adaptarea radiofonică a celor două scenarii a conferit suportul dramaturgic adecvat pentru construcția radiofonică, realizată de Magda Duțu și Ion-Costin Manoliu.

    Distribuția alcătuită de regizoarea Maria Agnesa Pușcașu, împreună cu echipa de creație, îl are în rolul titular pe actorul Mircea Constantinescu.

    Cele două spectacole se vor difuza și la Radio România Internațional 2, astfel: Dimitrie Cantemir – Legendă și adevăr, sâmbătă, 16 decembrie, de la ora 23:00 și Dimitrie Cantemir – Istoria cărturarului, sâmbătă, 23 decembrie, de la ora 23:00.

  • Pacea lui Kissinger

    Pacea lui Kissinger

    Cea mai răspândită replica la dispariția lui Henry Kissinger arăta uimirea că istoricul politician și diplomat era în viață. Este explicabil, avea o sută de ani, în realitate și nu la figurat, iar impactul său asupra scenei politice internaționale a fost major. Toate acestea s-au întâmplat cu câteva decenii în urmă.



    Henry Kissinger s-a născut acum un secol într-o Germanie copleșită de rănile războiului. Când avea 10 ani, Hitler lua puterea în Germania și declanșa prigoana mortală împotriva evreilor. După cinci ani, familia Kissinger pleacă în America, pentru a se salva, și după alți cinci ani, Henry Kissinger obține cetățenia americană. Era însă mijlocul războiului astfel că tânărul de fix 20 de ani este înrolat în armata americană dar ca translator la contra-spionaj.



    Pacea îi permite să facă studii la Harvard, studii strălucite, iar teza de doctorat are ca subiect ”Problemele Păcii între 1812–22”, desigur în Europa. La 50 de ani trece din poziția de consilier pe probleme externe al președintelui Nixon în cea de șef al diplomației acestuia, devenind secretar de stat, echivalentul celei de ministru de externe. Destinul lui Kissinger a fost marcat mereu de război și de vremurile acestora.



    Ca secretar de stat al SUA a demonstrat un uriaș curaj și putere pentru a negocia pacea peste tot în lume. Este o pace americană sau una în maniera lui Kissinger. Stilul lui a fost caracterizat de îndrăzneala de a merge chiar acasă la inamic și a discuta cu acesta. Urca în avion și zbura imediat acolo unde factorii de putere se aflau. A mers la Beijing, atunci Pekin, și a negociat în secret cu chinezii normalizarea relațiilor dintre cele două foarte puternice state. Pentru implicarea în negocierile ce au dus, până la urmă, la încetarea războiului din Vietnam a primit premiul Nobel pentru pace.



    În 1973, acum 50 de ani, a negociat încetarea războiului de Yom Kippur, dintre Israel și vecinii săi arabi, iar istoria reține și promovarea unei destinderi a relațiilor cu Uniunea Sovietică. Este peste tot în America de Sud unde au loc tot felul de schimbări de situații, în Indonezia și în Rhodesia. În Africa, unde colonialismul portughez se destrăma cu mare viteză, se lovește de politica cubanezilor de a sprijini decolonizarea. În același timp, i se impută o serie de operațiuni și înțelegeri, secrete sau nu, care au implicat SUA în tot felul de conflicte sângeroase, de asemenea în întreaga lume.



    A scăpat fără mari pierderi din prăbușirea administrației Nixon, în urma scandalului Watergate, astfel că a rămas în fruntea diplomației americane și sub următorul președinte, Gerald Ford. În 1976 a părăsit scena oficială, odată cu alegerea președintelui Jimmy Carter, iar aproape jumătate din secolul pe care l-a trăit s-a retras în zona academică și de consultanță. Orice tentativă a sa de revenire în zona deciziilor importante a fost primită cu ostilitate de publicul american.



    Treptat, lumea în care a trăit a fost uitată, fără a se mai ține cont că lumea actuală a fost lansată atunci, în plin război rece, de inițiative geopolitice complicate și violente, sângeroase. Totuși, până în ultimul moment și-a exprimat opinia privind o serie de situații specifice deceniilor recente, de la destrămarea Iugoslaviei, din anii 90, la recenta pandemie de COVID 19.



    Henry Kissinger a avut un puternic sentiment al istoriei, a fost în mijlocul vâltorilor ei, la început ca tânăr evreu din Germania nazistă, apoi de la înălțimea deciziei în cel mai puternic stat din lume. Dispariția sa, la vârsta de o sută de ani, este un prilej de a evoca o viață deloc obișnuită sau liniștită, de a discuta despre istoria ultimelor 5-6 decenii, de a reaminti noțiuni de relații internaționale și geopolitică aproape uitate dar care erau esențiale când Kissinger călătorea în întreaga lume pentru a sta de vorbă și a negocia direct cu cei implicați.



  • Sovietizarea Academiei Române

    Sovietizarea Academiei Române

    La
    finele celui de-al doilea război mondial, sovieticii au instalat în toate
    țările în care a fost prezentă Armata Roșie un regim politic care l-a copiat pe
    cel din URSS. Procesului i s-a spus sovietizare sau comunizare prin care
    dominația politică a partidului comunist era asigurată de un aparat de
    represiune fizică și de economia planificată. Și România a avut neșansa
    istorică de a experimenta acel tip de regim între 1945 și 1989.


    Sovietizarea a lovit instituțiile
    României din plin, una dintre ele fiind Academia Română, înființată în 1866. Timp
    de mai mult de 80 de ani, în Academia Română fuseseră primiți cei mai buni
    oameni de știință români și străini. Însă regimul instalat pe 6 martie 1945
    desființa pe 9 iunie 1948 vechea academie, prin Decretul nr. 76. Era înființată
    o nouă instituție, Academia Republicii Populare Române, mai târziu Academia
    Republicii Socialiste România, în care accesul era condiționat de ideologia
    regimului comunist. Urmările au fost extrem de dure, 100 de membri fiind excluși
    și marginalizați. Din cei 100, 33 de academicieni care deținuseră demnitatea de
    ministru au fost arestați, 20 dintre ei încarcerați în închisoarea de la
    Sighetu Marmației, închisoarea miniștrilor, unde 6 și-au piedut viața.


    Andrea Dobeș este cercetător la Memorialul
    Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din fosta închisoare de la Sighet. Ea
    a prezentat câteva cazuri de academicieni morți acolo, unul a fost cel al
    istoricului Alexandru Lapedatu. Din cauza durerilor provocate de afecțiunile
    gastrice și a lipsei asistenței medicale din închisoare, pe 30 august 1950
    Lapedatu se sinucide prin spânzurare, la vârsta de 73 de ani.

    Alexandru Lapedatu a fost
    arestat în noaptea de 5 spre 6 mai 1950 în timpul percheziției domiciliare. Au
    fost ridicate trei carnețele cu numere de telefon, o carte despre istoria SUA,
    o sumă de bani, un ceas, două perechi de ochelari de vedere, portofelul cu
    actele personale și bretele. Între obiectele ridicate nu exista niciun material
    ce ar fi putut interesa Securitatea poporului. În tabelul întocmit în primăvara
    anului 1950 privind foștii miniștri din anul 1918 până în 1945 care urma a fi
    arestați, în dreptul lui Alexandru Lapedatu se menționa că deși nu depunea o
    activitate fățișă era un dușman înverșunat al regimului comunist.


    O soartă similară a avut Gheorghe Tașcă,
    economist și profesor, ministru al industriei și comerțului în 1932.

    Andrea Dobeș: Gheorghe Tașcă a fost
    arestat la 75 de ani, în noaptea de 5 spre 6 mai 1950. A ajuns la Sighet a doua
    zi și nerezistând condițiilor de detenție a murit pe 12 martie 1951. Istoricul
    Constantin Giurescu, încarcerat la Sighet 5 ani și 2 luni și care și-a redactat
    memoriile, menționează drept cauză posibilă a decesului lui Tașcă o pneumonie,
    pe fondul unei suferințe generale cumplite. Fostul avocat și subsecretar de
    stat Alexandru Popescu-Necșești menționează și el că îl auzea cum se văita
    singur, noaptea, în celulă.



    Unul dintre cei mai importanți
    istorici români ai secolului 20 a fost bizantinistul Gheorghe Brătianu.
    Încarcerat la Sighet, moare în circumstanțe neclare la 55 de ani, în 1953. Nici
    până azi istoricii nu știu dacă a murit din cauza loviturilor primite în cap, a
    tuberculozei sau sinuciderii prin tăierea venelor gâtului.

    În ceea ce-l privește pe Gheorghe Brătianu, el a fost
    atacat violent în presa procomunistă încă din toamna anului 1944. Pe 15 august
    1947, invocându-se existența unor împrejurări care necesitau asigurarea securității
    sale, i s-a fixat domiciliul forțat în locuința sa din București unde a fost
    instalat un post de supraveghere fiindu-i impuse o serie de interdicții. A fos
    arestat în dimineața zilei de 6 mai 1950, iar pe 7 mai a fost încarcerat în
    penitenciarul Sighet.

    Tot Constantin Giurescu relata în volumul său de memorii
    o întâmplare care s-ar fi petrecut înainte de moartea lui Brătianu. Giurescu
    recunoscuse în curtea cea mare glasul lui Gheorghe Brătianu. Nu vedea ce se
    întâmpla afară, dar a auzit o lovitură surdă de pumn. Pe când era dus în
    celulă, Giurescu a mai auzit o lovitură, părea o palmă, însoțită de o serie de
    înjurături. Episcopul Ioan Ploscaru relatează că milițienii, cu o zi înainte de
    a muri, l-au silit pe Brătianu să adune bălegarul de porc din curte cu
    mâinile.


    Singurul academician care a fost
    adus în fața instanței, un simulacru de proces, a fost Iuliu Maniu. Nu și-a
    pierdut credința în Dumnezeu în detenție, viitorul cardinal Alexandru Todea
    fiind cel care l-a spovedit pentru ultima oară.

    Andrea Dobeș: Pe 11 noiembrie 1947 a fost
    condamnat la temniță grea pe viață pentru crima de înaltă trădare. De la Școala
    de Război din București, unde a avut loc procesul, a fost transferat la
    penitenciarul din Galați, iar pe 16 august 1951 ajunge la Sighet. Marele Maniu
    era deja foarte slăbit, aproape paralizat, iar ziaristul Nicolae Carandino a
    fost cel care l-a îngrijit până în ultimele clipe de viață.


    Academicienii care au supraviețuit
    închisorilor au continuat să trăiască o viață de mizerie și declasare socială.
    Supravegheați, erau periodic rearestați și interogați. Însă posteritatea nu i-a
    uitat, în 1990, Academia Română reînființată i-a reprimit în rândurile ei.


  • WARBOY, un nou film de Marian Crișan

    WARBOY, un nou film de Marian Crișan

    Warboy, cel mai recent lungmetraj scris și regizat de Marian
    Crișan, spune povestea unui adolescent prin ochii căruia vedem finalul celui
    de-al doilea Război Mondial, mai exact toamna anului 1944. Băiatul încearcă
    să-i salveze pe cei doi cai ai familiei pornind cu ei într-o călătorie
    inițiatică, traversând peisajul sălbatic al Munților Apuseni.

    Regizorul Marian
    Crișan consideră că noua sa producție poate fi considerată film de război și
    deopotrivă film pentru copii și că ceea ce l-a atras cel mai mult la acest
    proiect, atunci când l-a conceput, au fost elementele de western pe care s-a
    bucurat că le poate aduce pe marele ecran.

    Daniel Bâliș, Reginald Ammons, Ovidiu
    Crișan, Adina Iftime, Ion Bechet, Dan Chiorean sunt actorii ce joacă în Warboy
    – cel de-al cincilea lungmetraj al regizorului cunoscut deja publicului larg
    pentru Morgen, Rocker, Orizont sau Berliner, dar și pentru miniseria produsă de
    HBO România – Valea Mută.

    Subiectul filmului a fost inspirat de amintirile
    bunicului, care a trăit cel de-al Doilea Război Mondial și era adolescent la
    vremea respectivă.

    Fiecare
    film pe care l-am făcut pornește de la ceva important pentru mine, o emoție sau
    o impresie față de o anumită situație, și așa se naște nucleul viitorului
    scenariu. În cazul acestui film au fost amintirile bunicului meu, la care el
    tot revenea în ultimii ani de viață.
    Revenea tot timpul la momente din copilărie, în special la perioada asta, 1940-1944,
    când era slugă pentru un om înstărit, undeva în Munții Vrancei, la Soveja.
    Acele momente, când stătea singur în pădure cu caii și avea grijă de ei pentru
    a nu fi luați de ruși erau amintirile care îl bântuiau cel mai mult, Și am
    simțit că se poate contura o poveste din amintirile astea, o poveste cu un
    personaj, cu o situație tensionată care poate să ducă la la ceva dramatic.

    De la aceste povești ale bunicului am pornit, în rest nu este nimic biografic
    în scenariu. Acțiunea este mutată în Munții Apuseni și se desfășoară în
    momentul retragerii trupelor germane, după 23 august, în toamna anului 1944.

    În Warboy, Marian Crișan a fost preocupat mai ales de fața mai mai
    puțin cunoscută a războiului, de poveștile celor care rămân în spatele
    frontului.

    Marian Crișan: Dacă ne gândim la animalele și
    copiii sacrificați în lupte, nu avem prea multe filme sau cărți care să
    vorbească despre asta. Iar eu despre asta mi-am propus să vorbesc, despre cei
    care rămân în spatele frontului, despre cei mai puțini vizibili într-un război.
    Asta a fost dorința mea, să văd războiul prin ochii acestui băiat, acestui
    adolescent care nu înțelege strategiile militare și geopolitice. El are o
    singură problemă, tot ceea ce își dorește este ca tatăl lui să se întoarcă de
    pe Frontul de Est, unde este plecat să lupte, alături de sute de mii de țărani
    români.


    Este un fapt istoric despre care nu se prea discută că până în 1944
    soldații români, aliați cu nemții, au luptat în Est și că mulți dintre ei nu
    s-au mai întors sau s-au întors foarte târziu, după ce au fost luați prizonieri
    în Siberia. Este un moment crucial pentru poporul român, care, așa cum am mai
    spus, nu e prea discutat. De aceea cred că este important să vedem ce s-a
    întâmplat cu familiile celor trimiși pe front în perioada respectivă. Și acum
    mai aud povești asemănătoare, că mulți dintre bunicii noștri au fost luați
    prizonieri și duși în Siberia. Multă lume cunoaște aceste fapte, toate
    familiile noastre au fost afectate de al Doilea Război Mondial și de urmările
    lui. Asta
    m-a interesat, să arăt cum toți am fost afectați, să sondez adânc în istoria
    noastră.



    Directorul de imagine al filmului Warboy este Adrian Pădurețu,
    scenografia îi aparține Simonei Pădurețu, costumele Danei Păpăruz, iar montajul
    lui Tudor Pojoni.


  • Anul 1918 și Noua Românie

    Anul 1918 și Noua Românie

    Pentru a înțelege schimbările de frontieră și de structuri statale pe care anul 1918 le-a adus pe harta Europei, trebuie luate în considerare două realități, una fizică și alta utopică, în care omenirea trăia. Prima a fost cea a primului război mondial, cu cele peste 20 milioane de militari și civili morți și aproximativ 23 de milioane de răniți. Cele două blocuri militare opuse, Antanta, formată din Franța, Marea Britanie, Rusia, Japonia, Italia și SUA, și blocul Puterilor Centrale format din Germania, Austro-Ungaria, Turcia și Bulgaria, s-au angajat într-o încleștare fără precedent pentru a-și îndeplini interesele.



    Marele Război, așa cum a fost denumit, a fost cel care a decis noile frontiere, ca aproape orice război în istoria modernă. A doua realitate, cea utopică, a fost cea ivită tot în timpul războiului, însă una împotriva lui, și anume revoluția bolșevică din Rusia. Marea victorie a lui Lenin i-a motivat puternic pe toți cei care doreau schimbarea profundă a lumii, nu doar a frontierelor, și care credeau că sosise timpul pentru a construi o lume mai bună pe ruinele celei vechi.



    România a plătit un greu tribut de sânge în anii Marelui Război. Deși a intrat în conflict în 1916, la doi ani de la debutul acestuia, românii au dat cât pentru întregul război. Estimările sacrificiilor umane românești, în procente, sunt cifrate între 7,5 și 9% din întreaga populație, adică între 580.000 și 665.000 de morți, jumătate din cauza epidemiei de tifos exantematic. Sacrificiul a fost recompensat cu unirea provinciilor Basarabia, pe 27 martie 1918, Bucovina, pe 28 noiembrie 1918, Banat, Maramureș și Transilvania, pe 1 decembrie 1918, cu Regatul României. A fost prețul plătit de toți românii, iar regii României, Ferdinand și Maria, și clasa politică română s-au ridicat la înălțimea momentului, așa cum arăta și istoricul Ioan Scurtu:



    Ion I. C. Brătianu, preşedintele PNL, a fost implicat în evenimente şi a avut un rol important în realizarea Marii Uniri. Atât basarabenii, cât şi bucovinenii şi ardelenii au venit la Iaşi cu emisari, înainte de proclamarea Unirii, au discutat cu regele Ferdinand şi cu Ion I. C. Brătianu şi cu alţi politicieni cu privire la modalităţile de a proceda în mobilizarea pentru unire. Brătianu a condus delegaţia României la Conferinţa de pace de la Paris şi acolo s-a confruntat cu marii politicieni ai vremii, de la preşedintele american Wilson la primul ministru al Marii Britanii.


    Regele Ferdinand era german, fusese ofiţer în armata germană. Când în Consiliul de Coroană s-a exprimat opinia pentru intrarea României în război împotriva ţării sale, a familiei sale, el a făcut un act de sacrificiu personal, dar în acelaşi timp un act de mare importanţă pentru România. Regina Maria a fost din capul locului adepta intrării României în război alături de Antanta. Ea era englezoaică şi a avut un rol important în a-l convinge pe Ferdinand să facă acest sacrificiu personal, în interesul poporului român. Pe parcurs, regele şi regina au fost în permanenţă alături de români, de armată, de principalii lideri politici.



    În ziua de 1 decembrie 1918, Adunarea Națională a românilor din Transilvania era convocată la Alba Iulia, iar Marele Sfat Național Român, organism reprezentativ cu rol de putere legislativă, cerea adunarea a 1228 de delegați pentru a redacta rezoluția de alipire la Regatul României. Împreună cu Consiliul Național Român, care deținea funcția executivă, Marele Sfat Național hotăra că un nou început nu putea fi pus decât pe bazele votului universal. Venise momentul ca românii se folosească dreptul de vot universal, votul care dădea cea mai mare reprezentare electorală, vot pentru care partidele românești și organizațiile naționale din Transilvania militaseră începând cu anul 1881.



    Votul prin care s-a proclamat unirea Transilvaniei cu România a fost unul al voinței naționale, însă și unul al urgenței. Sfârșitul primului război mondial stârnise utopiile transformiste și istoricul și politologul Daniel Barbu spune că practica democratică a votului universal trebuie privită prin ochii celor de atunci care asistau la revoluțiile bolșevice și la anarhia care se profila, după patru ani de război.



    Erau participanții la Adunarea de la Alba Iulia sau cel puțin cei care au redactat rezoluțiunea și au propus-o aclamației populare niște democrați? Erau, evident, patrioți români. Erau oameni care aveau experiențe parlamentare lungi, aveau știința și practica politicii. Ce se va întâmpla pe 6 decembrie? Armata română ocupa Ardealul. Ea a fost extraordinar de instrumentală în stabilirea granițelor și, mai ales, ea restabilea liniștea în țară. Avem mărturii foarte clare, Ion Lapedatu vorbește în memoriile lui, în paginile de jurnal redactate chiar în acele zile, unde scria că se mișcă satele. Atunci când vorbim de comuna sovietică ne gândim numai la Budapesta și la Ungaria de dincolo de Tisa. Dar întreaga Europă, inclusiv Anglia, era prinsă de un fior revoluționar.



    România Mare s-a format în anul 1918 din voința românilor și într-un cadru internațional propice. Iar în Noua Românie și-au găsit un loc toți cei care considerau că ea corespundea așteptărilor lor.






  • Barbu Alexandru Știrbei

    Barbu Alexandru Știrbei


    Familia Știrbei a fost una dintre cele mai importante familii boierești din Principatul Munteniei din secolul al 19-lea. Ea a dat două nume cu rezonanță: principele Barbu Dimitrie Știrbei, care a condus Muntenia între 1849-1853 și 1854-1856, și nepotul său Barbu Alexandru Știrbei, diplomat și politician. Barbu Alexandru Știrbei a avut o carieră politică la cel mai înalt nivel și a participat la cele mai importante decizii ale puterii în timpul domniei regelui Ferdinand I.



    Prințul Știrbei s-a născut în 1872 la Buftea, în nord-vestul Bucureștiului. Era un om foarte bogat, în afara moșiei de la Buftea mai avea alte trei moșii întinse în județele Olt, Teleorman și Iași. Era președinte al unor consilii de adminstrații ale unor mari bănci și puternice uzine industriale precum Steaua Română, Uzinele Reșita, Astra. A fost căsătorit cu verișoara sa de gradul II Nadejda Bibescu și au avut patru fiice. Știrbei a murit la București în 1946, în vârstă de 73 de ani.



    Crescut și educat în Franța, Știrbei a lăsat o bună impresie celor care l-au cunoscut. Era un tip prezentabil, cult, având un stil vestimentar englezesc. Între el și principele moștenitor Ferdinand s-a legat o strânsă prietenie și, din 1914, anul în care Ferdinand devine rege, este consilier personal al suveranului. De asemenea, prințul Știrbei devine un apropiat al reginei Maria, iar din documente rezultă că a fost mai mult decât un apropiat.



    Cătălin Strat este editor al volumului “I love you, my Marie. Scrisorile lui Barbu Știrbei către Regina Maria”. El spune că Știrbei, dincolo de bârfele despre relația lui amoroasă cu regina, a fost un adevărat pilon al statului român.


    “Cred că e un fel de înger păzitor al dinastiei și al Coroanei. E un personaj care e acuzat de malversațiuni, pe de-o parte, și care face în așa fel încât să-i păzească pe suverani de atacuri, aceasta însemnând încercări de insinuare în sfera înaltei puteri. Este un personaj foarte interesant care știe să cultive relațiile foarte folositoare pentru politica românească, pentru interesele României. Este o eminență cenușie care în anii primului război mondial pune la cale marile proiecte din timpul războiului și după unirea din 1918. Face o echipă extraordinar de bună cu Ionel Brătianu care îi era cumnat.”



    Prinț prin naștere, Știrbei era conștient de poziția lui și de timpurile pe care le trăia. În timpul primului război mondial, împreună cu Ion I. C. Brătianu, probabil cel mai mare om politic român, va intui direcția în care va merge istoria, aceea a deschiderii accesului la viața politică și către țărănime. Astfel, el va concepe noua reformă agrară, care îl va lovi și pe el, și pe care regele Fedinand o va prezenta soldaților români aflați în tranșee în fața inamicului.


    Cătălin Strat: “Era un tip inteligent și știa că nu se putea împotrivi mersului istoriei. În ciuda faptului că era conservator nu prin angajament politic, deși în tinerețe fusese deputat din partea conservatorilor, ci mai degrabă ca opțiune personală, avea idei democrate despre agricultură, despre industrie, despre finanțe. Știa că o încremenire în modelul social-politic și economic de tip vechi nu era bună pentru țară. Așadar, a acceptat acest sacrificiu al lui și al celor din clasa sa, de a-i împroprietări pe luptătorii din primul război mondial. A fost o mișcare pe care toată lumea o laudă. Se spune că acel discurs de la Răcăciuni rostit de regele Ferdinand, dar inspirat și scris de Barbu Știrbei și de Ionel Brătianu, a dat un elan suplimentar trupelor române pe frontul din Moldova.”



    Textele de popularizare a istoriei s-au referit la Știrbei mai ales pentru a accentua relația amoroasă pe care a avut-o cu regina Maria. Cătălin Strat a ținut să nuanțeze această imagine.



    “Principesa Maria s-a trezit la 17 ani cumva surghiunită într-o țară care abia ieșise dintr-un univers oriental și care încerca să se europenizeze, să se modernizeze rapid. Îi fusese hărăzit un prinț care nu era neapărat foarte chipeș, nu era neapărat foarte puternic ca personalitate. Se plictisea, și fiind foarte tănără a îndreptat ochii și în alte locuri. Se pare că relația cu Barbu Știrbei a fost cea mai importantă dintre toate relațiile pe care le-a avut. Societatea românească a tolerat relațiile extramaritale ale reginei și a tolerat-o și pe cea cu Barbu Știrbei. Lumea nu a avut nimic de obiectat, de altfel, nu se spune aproape niciodată, exceptându-l pe Argetoianu, că a existat o relație directă amoroasă între cei doi. Au fost doar insinuări, maliții, aluzii și mențiuni în memorialistică și diaristică, mai ales în jurnalele doamnelor de onoare, care nu erau nicidecum discrete, sau în însemnările slujbașilor de la curte, care de asemenea erau indiscreți.”



    Volumul “I love you, my Marie” este mult mai mult decât pare după titlu, și anume o parte a corespondenței dintre doi îndrăgostiți din sferele înalte ale puterii de la București. El este repunerea unui nume de referință al politicii românești la locul pe care îl merită.






  • Făgăraş

    Făgăraş

    Astăzi vă invităm în chiar centrul
    geografic al României, la Făgăraş. Municipiul Făgăraș se află în judeţul
    Braşov, la 66 km de orașul Brașov și 76 km de orașul Sibiu, pe malul râului
    Olt, la poalele Munților Făgăraș. Din punct de vedere geografic, orașul Făgăraș
    este situat în zona numită Țara Făgărașului, una dintre cele mai vechi și
    importante zone geografice și etno-culturale din România.


    Turistul ajuns aici poate porni în
    drumeţie în Munţii Făgărş, dar din primăvară şi până toamna târziu se poate
    aventura şi pe Transfăgărășan, celebra șosea, care leagă Transilvania de
    Muntenia și măsoară 151 de kilometri, putând fi o adevărată destinație de
    vacanță în sine. Pornind de lângă
    Cârțișoara, Transfăgărăşanul intră pe Valea Bâlii și străbate zonele turistice
    Bâlea Glăjărie, Bâlea Cascadă și Bâlea Lac – Capra. Un punct de atracție este
    tunelul de 887 de metri, care leagă zona Capra de căldarea glaciară Bâlea.


    Chiar în centrul municipiului Făgăraș, se
    găseşte Cetatea Făgăraşului. Construcția cetății a început în 1310, pe locul unei mai vechi fortificații
    de pământ și lemn din secolul al XII-lea, întărită apoi în 1526,de Ștefan Mailat,
    fiu al unui boier din regiune, devenit voievod al Transilvaniei.

    Elena Băjenaru, directorul Muzeului Țării
    Făgărașului, ne-a condus paşii prin cetate.

    Oferim un
    circuit de vizitare care prezintă istoria Țării Făgărașului, etnografia zonei Făgărașului.
    Avem săli multifuncționale amenajate în stilul perioadei medievale și ceea ce
    numim noi Sala tronului sau Marele Palat, cum era numit în secolul al 17-lea. Prima
    dată vizitatorul intră pe un pod de lemn, traversează șanțul de apărare care
    înconjoară cetatea, intră în curtea exterioară a cetății și poate vedea atât
    drumul de stradă, cât și bastioanele unde odinioară se obținea pulbere pentru
    armamentul cetății. Apoi se vede Turnul temniței, numit așa pentru că în
    secolul 16-17 a fost temniţă medievală, iar la etajul al doilea avem prezentată
    o scurtă istorie a rezistenței și o contribuție a femeilor în mișcarea de
    rezistență anticomunistă din Munții Făgăraș. Apoi intră într-o curte interioară
    foarte frumoasă, în mijlocul cărei a fost reamenajată fântâna, așa cum era în
    secolul al 17-lea, pentru ca, urcând scările cele mari ale acestei cetăți, să
    intre pe un circuit de vizitare de la etajul 1 care cuprinde 25 de încăperi și
    în care noi prezentăm istoria zonei, începând cu primele descoperiri arheologice
    de acum aproape 4000 de ani din așezări din Țara Făgărașului.

    Avem o prezentare
    a istoriei orașului nostru, a istoriei economice, începând cu breslele care au
    activat aici, un număr de 20 de bresle, cu atelierele de glăjărie (sticlărie -
    n.r.) din zonă, cele de la Porumbacu, cele mai cunoscute, de la Arpașul de Sus.
    Firește, avem prezentată o etnografie a zonei, o zonă extrem de bogată în port
    popular, în obiceiuri și în tradiții. Iar în Sala Dietei, numită așa pentru că
    Dieta Transilvaniei și-a ținut ședințele aici, în Sala Dietei avem o reconstituire
    de epocă impresionantă, unde am pus o replică a unui mecanism de tortură, adus
    în cetatea noastră de către austrieci puțin după 1700. În apropierea acestei
    săli, odinioară era dormitorul principesei, Casa Doamnei se numește inventarele
    cetății, din secolul 17, o îmbinare
    între reconstituire și bunuri culturale originale din secolul 17. Ieșim de pe
    circuitul expoziţional şi mergem în ceea ce am numit noi astăzi Sala Tronului
    sau Marele Palat, 4 săli multifuncționale, amenajate în stil secolul a 17-lea
    unde noi astăzi organizăm evenimente culturale.


    Biserici
    ortodoxe, catolice, franciscane, dar şi o sinagogă ilustrează la Făgăraş
    cosmopolitismul istoric al zonei.


  • Radio Praga în limba română

    Radio Praga în limba română

    Comunicarea prin radiodifuziune i-a apropiat pe oamenii secolului 20 și a făcut ca lumea să pară mai mică. Brusc, ceea ce se întâmpla în societăți mai îndepărtate devenea mai familiar și percepțiile se modificau în funcție de similarități și deosebiri. Emisiunile în limba română ale posturilor de radio străine au făcut ca românilor alte societăți să le fie mai cunoscute, mai ales societățile europene. Una dintre conexiunile construite pe unde hertziene a fost cea dintre societățile cehoslovacă și cea română prin intermediul emisiunilor în limba română ale Radio Praga.



    Românii și cehoslovacii se cunosc de demult. Românii din Banat, Transilvania, Maramureș și Bucovina au făcut parte, împreună cu cehii și slovacii, din același stat, monarhia habsburgică. Românii și slovacii au luptat împreună pentru drepturi naționale în Austro-Ungaria înainte de 1918. La finele primului război mondial și formarea Cehoslovaciei și României Mari, cele două țări au construit alianțe regionale pentru stăvilirea revizionismului german și maghiar așa cum a fost Mica Antantă din anii 1920-1921.



    În timpul celui de-al doilea război mondial, prin radiodifuziune toate țările și-au trimis mesajele către exterior, un adevărat război purtându-se și pe calea undelor hertziene. După cel de-al doilea război mondial, și România și Cehoslovacia erau ocupate de trupele sovietice și cele două încercau să-și refacă legăturile prin radio. Astfel, în cadrul emisiunilor pentru străinătate ale Radiodifuziunii cehoslovace își făcea loc și serviciul român pe 1 octombrie 1946. Timp de o jumătate de oră, în direct, de la ora 19 la ora 19.30, din capitala Cehoslovaciei de pe strada Vinohradska, de la numărul 12, se auzea vocea acesteia în limba română.



    În anul 2000, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a înregistrat un interviu cu Gerhard Bart, șeful serviciului român de la Radio Praga. El a fost întrebat despre sumarul zilnic al emisiunii în română.



    În fiecare zi aveam un sfert de oră de ştiri şi după aceea întotdeauna nişte comentarii. Bineînţeles că după război erau foarte multe delegaţii: cehii care plecau în România sau delegaţii române, fie comerciale, culturale şi aşa mai departe, politice veneau. Și întotdeauna căutam să înregistrăm interviuri cu aceste personalităţi şi să le transmitem pentru că doream tocmai să arătăm, mai ales după acest al doilea război mondial, prietenia intensă dintre ambele ţări.



    Redacția română era una restrânsă, mai precis formată din doi jurnaliști care erau și traducători. Gerhard Bart își amintea și de colega lui, o doamnă mai în vârstă decât el, având legături puternice cu România.



    La secţia Română eram eu cu încă o doamnă de naţionalitate cehă, Elena Ofciacikova, care s-a născut în România. Tatăl ei era delegat ceh în România şi abia la sfârşitul războiului ea s-a întors cu familia ei în Cehoslovacia. Vorbea o română foarte bună şi împreună cu ea făceam acestă jumătate de oră. Bineînţeles, noi nu eram numai redactori, eram şi translatori pentru că toate ştirile pe care le primeam trebuia traduse în limba română. Pentru că ne puteam şi îmbolnăvi sau eram undeva la înregistrarea unui interviu, erau foarte mulţi studenţi români care studiau aici şi pe ei îi luam crainici externi care citeau comentariile sau ştirile.



    Inevitabil, politizarea a fost și ea prezentă în emisiunile radiodifuziunii cehoslovace. Însă între anii 1946-1948, ea nu fusese ceva care să influențeze calitatea actului jurnalistic. Dar totul avea să se schimbe din anul 1948.



    Din punct de vedere politic, până la lovitura de stat din Cehoslovacia din 25 februarie 1948, totul era apolitic, să spun așa. Totul era bazat pe prietenie, pe aceste baze cu totul apolitice. Abia după 25 februarie 1948 începuse puţină politică pentru că doream să arătăm cum arată situaţia la noi, cum ştim noi să construim socialismul şi aşa mai departe. După 25 februarie 1948, Cehoslovacia a devenit o ţară popular-democrată cum de altfel era şi atunci România după abdicarea regelui Mihai. Bineînţeles că toate comentariile după aceea, sau aproape toate, ca să nu exagerez, comentariile aveau un nucleu politic sau idei politice.



    În 1949, durata emisiunii în limba română se reducea la un sfert de oră și, la scurt timp, a fost oprită din rațiuni politice. Gerhard Bart a detaliat motivele desființării serviciului român.



    Această încheiere a fost planificată deoarece România devenise o ţară populară, democrată. Noi, Cehoslovacia, eram o ţară democrată. Deci nu mai era nevoie de a convinge România să înceapă să meargă pe acelaşi drum pe care începeam să păşim şi noi. Deci aceasta s-a anunţat încă în iunie ’49 că, încetul cu încetul, aceste emisiuni, nu numai emisiunea în limba română, dar şi cele în ungară, polonă, bulgară, vor fi închise în schimbul măririi emisiunilor pentru Franţa, Anglia şi, mai ales, pentru America.



    Serviciul român de la Radiodifuziunea cehoslovacă a fost unul de scurtă durată și, din nefericire, influențat de politica modelului totalitar sovietic. Dar serviciul român a fost înființat pe baza unei relații bune, reconfirmată în 1968, și apoi după 1989, între Cehoslovacia și România.



  • Război

    Război

    Război în Orientul Apropiat, război între israelieni și palestinieni, între evrei și arabi. Nu sunt titluri noi, noi sunt doar generațiile care își dau tributul de morți. Noi sunt dimensiunile crimei împotriva oamenilor, masacrele rupte ca din filme bolnav de violente. La începutul anului 2009, chiar în primele zile ale acestuia, Israelul a început o ofensivă terestră în teritoriul Gaza, pe care îl evacuase, conform înțelegerii din 2005, pentru a-i lăsa pe palestinieni să se autoguverneze autonom. Ofensiva militară terestră a fost lansată pentru a distruge capacitatea palestinienilor din Gaza de a acumula arme și de a trimite rachete peste civilii și orașele din Israel.



    În martie 2006, în urma alegerilor, singurele desfășurate vreodată în Gaza, Hamas preluase puterea și intensificase atacurile cu rachete împotriva Israelului. Acestuia i se reproșa că distrusese un tunel săpat de cei din Gaza, Israelul considerând că aceste tuneluri sunt folosite pentru a răpi civili și militari israelieni și a-i duce în Gaza, ca ostateci.



    Este cunoscut cazul caporalului Gilad Shalit, răpit în 2006, la scurt timp după ce Hamas a câștigat puterea în Gaza, exact prin tunelurile săpate pe sub linia de demarcație. A fost ținut ostatic, fără contact cu părinții săi, cinci ani. A fost eliberat în 2011, la schimb cu peste o mie de palestinieni inculpați pentru diferite delicte, soldate cu moartea a peste 500 de cetățeni israelieni. Unul dintre ei chiar făcuse parte din echipa care îl răpise, în 1994, pe un alt soldat israelian, care a fost ucis, însă, după câteva zile de detenție. Acești doi militari israelieni, unul salvat, altul ucis, nu împliniseră 20 de ani când au fost răpiți de Hamas. Toate acestea se întâmplau acum 15 ani, dar totul este de mare actualitate.



    Operațiunea israeliană în Gaza, din 2009, fusese precedată nu de o pace consistentă ci de acorduri de pace niciodată respectate, de un război fără încetare și doar cu evoluții sinusoidale. Acum mai bine de patru decenii, în 1982, armata israeliană a invadat sudul Libanului, unde se stabilise Organizația pentru Eliberarea Palestinei și lansa atacuri împotriva Israelului. Hamas nu exista la acea dată, urma să fie creată cinci ani mai târziu, în 1987.



    Declanșatorul invaziei a fost tentativa de asasinat care l-a făcut pe ambasadorul israelian să rămână pe patul de spital, paralizat, următorii 21 de ani din viața sa chinuită. În sudul Libanului, operațiunea israeliană a dus la un război civil în care diferitele partide libaneze, majoritatea sponsorizate de un stat străin, s-au luptat între ele inclusiv cu dementa armă a masacrului. S-a obținut plecarea din Beirut în Tunis a conducerii Organizației reprezentative a palestinienilor dar războiul nu se încheiase. În septembrie 1982, profitând că forțele internaționale din Liban se îndepărtaseră de zona luptelor iar armata israeliană înconjurase două tabere de refugiați palestinieni din sudul Libanului, fără a intra, însă, în spațiul lor, tinerii dintr-o miliție libaneză creștină i-a masacrat pur și simplu pe palestinienii musulmani.



    Masacrul din Sabra și Shatila a fost anunțat ca un răspuns la masacrul de la Damour, din 1976, când luptătorii palestinieni și musulmani libanezi au omorât cu sălbăticie între o mie și 1.500 de creștini maroniți libanezi, femei și bărbați de toate vârstele. Cu două zile mai devreme, peste o mie de palestinieni care controlau orașul Karantina din Liban și mulți musulmani libanezi au fost uciși de mai multe miliții creștine libaneze reunite. Aceasta este o lecție bine învățată și aplicată în Orientul Apropiat: răspunsul la un masacru este un alt masacru.



    Peste ani, în sudul Libanului a apărut Hezbollahul, organizația islamică susținută deplin de Iran, care continuă lupta de hărțuire împotriva statului israelian. Acesta răspunde atacurilor Hezbollah și nu exclude încă o intervenție terestră în sudul Libanului. Evident, nu găsim un răspuns la întrebarea dacă este sau nu război, dar tot ce aflăm poartă însemnele unei astfel de stări. Și tot mai mult, organizații mai puternice ca statele apar pe scenă și joacă acest rol, inclusiv într-un plan internațional. ISIS a folosit chiar numele de ”stat”, în autocaracterizare sa. Unele organizații au negociat pacea și autonomia pentru poporul pe care îl reprezintă, altele refuză dreptul unui stat de a exista și îi declară război. Și astfel ne întoarcem de unde nici nu am plecat.



  • Românii de lângă noi

    Românii de lângă noi

    Despre lupta continuă pentru apărarea identității de neam, de limbă și de credință a românilor sud-dunăreni în cele 3 volume apărute până acum din lucrarea amplă Românii din Peninsula Balcanică în documente din arhiva diplomatică a MAE (vol.I – sinteze diplomatice, 1921-1972; vol.II – Bulgaria, 1921 – 1965; vol. III – Albania, 1921 – 1966), editori: prof. univ. dr. Adina Berciu Drăghicescu, dr. Florin C. Stan, Dan Taloș şi dr. Marian Crăciun. Interviu cu prof. univ. dr. Adina Berciu Drăghicescu.







  • Sclavia la vest de Pontul Euxin

    Sclavia la vest de Pontul Euxin

    Sclavia este inacceptabilă în lumea contemporană. Considerată printre cele mai grave forme de încălcare a demnității umane, ea este o infracțiune pedepsită atât de dreptul internațional, cât și de legislațiile naționale. Însă, în trecut, sclavia nu era mereu asociată unui statut decăzut deoarece percepția omului de atunci nu era aceeași cu cea a omului de acum. Cu siguranță că despre un om fără libertate nu se poate spune că este fericit, însă sclavul din trecut nu era mereu acel om mizer, exploatat și la discreția proprietarului său.



    Sclavia este atestată în toate perioadele istorice și în toate spațiile locuite de oameni, și în spațiul românesc actual există indicii pentru a identifica prezența ei. Țărmurile Mării Negre sau ale Pontului Euxin au fost prima dată colonizate de greci, în secolele 8-6 înaintea erei noastre. Astfel, ei au intrat în contact cu celelalte populații denumite barbare cu care au stabilit relații economice și de conviețuire alternativă de pace și conflict. Una dintre acele populații au fost geții, strămoși ai românilor, care locuiau pe malul vestic euxin. Relațiile dintre greci și indigeni presupuneau și sclavia, mai precis forță de muncă în agricultură, minerit, meșteșuguri, construcții, lucrări publice ale cetăților.



    Arheologii au căutat dovezi atât materiale, cât și scrise care să le susțină ipotezele existenței sclavilor. Unul dintre ei este Dragoș Hălmagi, arheolog la Institutul de Arheologie Vasile Pârvan al Academiei Române, care s-a concentrat asupra ambelor tipuri de surse. Hălmagi spune că un termen mai potrivit pentru a descrie relațiile socio-economice ale grecilor cu geții este acela de populație dependentă.



    În Pont, grecii nu au lucrat cu sclavi, deși comerțul cu sclavi din Pont, din Tracia și chiar din Sciția este binecunoscut, atât din surse literare, cât și din surse epigrafice. Neavând surse care să ateste lucrul cu sclavi în Pont, mâna de lucru a fost aici dată de populațiile dependente. Se discută de problema mâinii de lucru în agricultură, ramură foarte imporantă a economiei antice, se discută mai puțin despre sclavi domestici sau de cei cu alte ocupații.


    O idee care este exprimată de autorii greci, de Platon și Aristotel, afirmă că, în general, era bine să aduci sclavi vorbind limbi diferite pentru a evita pericolul ca ei să se răscoale. De vreme ce grecii erau înconjurați de geți, în vest, nu ar fi putut lua sclavi dintre ei. Ar fi fost un pericol mult prea mare, motiv pentru care au preferat să lucreze astfel cu ei. Multe inscripții vorbesc despre greci care locuiesc împreună cu barbari.



    Una dintre concluziile care se pot trage din ceea ce a ieșit la suprafață prin săparea siturilor arheologice poate fi aceea că sclavia nu era neapărat o tragedie în viața omului antic.


    Dragoș Hălmagi: Când ne uităm acolo unde știm că au fost sclavi ei au o prezență arheologică care seamănă foarte mult cu cele ale oamenilor liberi. Erau niște morminte ceva mai sărace, cu mai puține vase, cu mai puține obiecte de metal. Dar nu este nimic care să ne facă să spunem că un mormânt este al unui sclav. Arheologic, nu există nimic care să distingă un sclav de un om liber. De multe ori, sclavii luau tradițiile locului, și aceasta se vede la sclavii din familie care arătau și în haine, și în morminte precum aceia din familiile cărora făceau parte.



    Populațiile dependente erau cele care aveau un statut egal cu al sclavilor. Din rândul lor se recruta mâna de lucru, acea mână de lucru având statut social incert. Foarte puține surse scrise menționează folosirea sclavilor în muncile agricole, însă săpăturile au constatat că folosirea sclavilor în meșteșuguri și construcții era foarte probabilă, mai ales acolo unde au fost decopertate fortificații, așezări ori ferme fortificate.



    Însă sursele grecești nu se referă numai la geți, ele vorbesc despre o diversitate de neamuri. Pe lângă geți, apar în textele elenistice din secolele 4-1 înaintea erei noastre sciți, sarmați, traci și alții. Ei formau adevărate mozaicuri etnice în care autoritatea politică era exercitată pe rând de puterea militară a câte unui lider. Dragoș Hălmagi a remarcat că o sursă demnă de încredere pentru această teză a amestecului etnic este poetul latin Ovidius.



    Primul autor care spune că erau sigur geți aici este Ovidiu. Numai că Ovidiu spune mai mult decât atât. El nu spune doar geți, el spune nenumărate alte populații de aici. Uneori o face poate pentru a-și impresiona audiența, alteori poate vorbește despre lucruri reale, este greu de știut. Sunt câteva pasaje din scrierile lui Ovidiu în care geții și sarmații apar împreună, geții și sarmații sunt cei care au arcuri, el spune că vorbește limba geților și a sarmaților, ei sunt mereu aici împreună. Chiar din acea primă menționare a geților ei apar în astfel de contexte.



    Omul trecutului era foarte diferit de ceea ce este omul recent, deși umanitatea ne apropie pe toți. Iar perceperea diferită a sclaviei este un semn al diferenței uriașe între miile de ani de civilizație.





  • Românii de lângă noi

    Românii de lângă noi

    Vacanță în Basarabia, pe urmele strămoșilor din Sfatul Țării, care au votat Unirea la 1918. Interviu cu arh. Marina Negrilă (stabilită în SUA), descendentă a familiei Bogos – Nina, Dimitrie, Sergiu și Vladimir, o familie veche de români moldoveni, răzeşi, ultimii trei colaborând cu Sfatul Ţării şi contribuind direct, prin activitățile și proiectele lor, la Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918).







  • Închisoarea Doftana

    Închisoarea Doftana

    Regimurile totalitare și oamenii lor, lideri și membri obișnuiți ai partidelor comuniste și fasciste, au strigat isteric lumii întregi suferința și persecuțiile la care ar fi fost supuși de regimul democratic. Dar când au ajuns să dețină puterea în stat, partidele totalitare au folosit trecutul lor mitologic pentru a instaura cu adevărat teroarea în societate. Marele maestru al terorii și minciunii a fost, fără dubiu, regimul partidului comunist. El a construit fortărețe mitologice cu privire la suferința propriilor săi lideri și membri, reprezentarea publică fiind muzee deschise în penitenciarele unde fuseseră încarcerați pentru infracțiunea de terorism.

    În
    România, închisoarea Doftana a fost locul în care publicului i se spunea cât de
    greu o duseseră comuniștii. Situată în zona subcarpatică la aproximativ 120
    kilometri nord de București, închisoarea a fost deschisă în anul 1895. Deși
    este cunoscută drept închisoarea comuniștilor sau Bastilia românească, după
    un supranume care trimitea la Revoluția franceză, la Doftana au fost închiși și
    Corneliu Zelea Codreanu și Horia Sima, cei doi șefi ai Gărzii de Fier. Pe la
    Doftana au trecut nume sonore ale partidului comunist din prima generație formată
    din Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Stalinul României, Chivu Stoica, Alexandru
    Moghioroș, Gheorghe Apostol, dar și din a doua generație precum Nicolae
    Ceaușescu și Grigore Preoteasa.


    Aventura
    muzeală a penitenciarului de la Doftana începea în 1949. După instalarea
    guvernului prosovietic condus de Petru Groza pe 6 martie 1945, prin pumnul
    emisarului sovietic Andrei Vâșinski bătut în biroul regelui Mihai I, executivul
    a trecut la schimbarea României. Pentru reconstruirea închisorii-muzeu Doftana
    au fost alocate sume de bani foarte mari pentru acea vreme de mari lipsuri de
    după război. Asociația Foștilor Deținuți Politici Antifasciști din România,
    filială a Federației Internaționale a Foștilor Deținuți Politici Victime ale
    Fascismului, și Asociația Română pentru Legăturile cu Uniunea Sovietică s-au
    implicat direct în proiect.

    Cristian Vasile este istoric la Institutul de
    Istorie Nicolae Iorga al Academiei Române și studiază maniera în care regimul
    comunist a muzealizat propagandistic istoria României după 1945.

    Vine 10 noiembrie 1940, penitenciarul de la Doftana e pus la pământ,
    multe ziduri se prăbușesc și așa rămân până în 1948. Comuniștii au
    reconstruit acel muzeu aproape de la zero, așa cum voiau ei, nu chiar așa cum
    arăta înainte. Au investit milioane acolo, există fișe contabile cu câți bani
    s-au investit acolo.


    Doftana
    era istoria vie a comunismului românesc și propunea societății românești un
    trecut schimbător, pe măsura viitorului.

    Cristian Vasile: Până în 1965 se
    vorbea mult despre celula tovarășului Gheorghiu-Dej, după 1965 s-a vorbit
    despre celula tovarășului Ceaușescu. Era Doftana adevăratul muzeu național de
    istorie? Comparația cu Revoluția franceză s-a accentuat și mai mult începând cu
    martie 1948 la anunțul transformării Doftanei în muzeu național, căci fosta
    închisoare era numită Bastilia reacțiunii românești. Nu se
    punea la punct un muzeu național de istorie, ci se transforma în muzeu național
    un muzeu care vorbea despre represiunea la care fuseseră victime comuniștii. În plus, măcar
    în plan subliminal, se transmitea și mesajul că de fapt viitorul muzeu de la
    Doftana sau viitorul muzeu al partidului, cu Doftana una dintre filiale, ar fi
    adevăratul muzeu național de istorie. Cu timpul, această idee a fost trecută în
    plan secund, apoi abandonată.



    Doftana devenise loc
    de pelerinaj laic pentru regimul comunist. Erau duse în vizită școli și licee
    cu copii și tineri, ceremoniile de primire în organizațiile de pionieri erau
    organizate la fostul penitenciar. Cultul Doftanei ajunsese și în arta muzicală,
    creația corală Privesc din Doftana și poemul simfonic Prăbușirea Doftanei
    de Alfred Mendelsohn din 1950 fiind emblematice în acest sens. Cea mai
    popularizată figură de la Doftana era Ilie Pintilie, mort în urma cutremurului
    din 1940, muzealizat pentru că era etnic român și pentru că fusese membru al
    Comitetului Central al PCR. Mai mult decât atât, numele lui Ilie Pintilie a
    fost dat și unui bulevard.

    Cristian Vasile spune că rivalitățile, luptele politice
    și reglările de conturi din interiorul PCR au cântărit enorm în reprezentarea
    muzeală a comuniștilor încarcerați acolo. De exemplu, figurile lui Lucrețiu
    Pătrășcanu, Vasile Luca, Ana Pauker, adversari ai liderului Dej, au fost expuse
    la Doftana, apoi înlăturate.

    Pe Ștefan Foriș nici nu l-au luat în
    considerare. Pătrășcanu nu doar că e luat în considerare la expunerea muzeală
    inițială, el este în Comitetul Central al acelei Federații Antifasciste pentru
    Comitetul Muzeal al Doftanei, în 1947, e al patrulea acolo. Primul este Dej,
    este Teoharie Georgescu, este Luca și este Pătrășcanu, deci legendele muzeale
    concepute erau clare. Ca să vină februarie 1948 și Pătrășcanu să fie expulzat
    din comunitatea comunistă și orice legendă a lui să fie înlăturată. Pe urmă, în
    1952 este eclusă și Ana Pauker din expunerea muzeală, Luca dispare și el, la
    fel și Teohari Georgescu.


    Închisoarea-muzeu de
    la Doftana dispare în 1990. Pe lângă faptul că în acei ani existau bani puțini
    pentru a susține acel proiect, o minciună nu putea trăi veșnic.




  • Ion Ghica și conacul de la Ghergani

    Ion Ghica și conacul de la Ghergani

    La o distanţă de aproximativ 40 de km de
    Bucureşti, în sud-vest, pe drumul spre vechea capitală a Munteniei, Târgovişte,
    se află domeniul Ghica de la Ghergani.
    Loc binecunoscut în istoria culturală a României, Gherganii au reintrat
    relativ recent în atenţia publicului odată cu retrocedarea lor către urmaşa
    familiei Ghica, după naţionalizarea din timpul comunismului. Aici a trăit şi a
    lucrat Ion Ghica, om politic, diplomat, savant şi scriitor, unul dintre cei mai
    importanţi membrii ai generaţiei care a înfăptuit revoluţia de la 1848,
    generaţie responsabilă de modernizarea Ţărilor Române. Născut în 1816, Ion Ghica a murit în 1897
    chiar la Ghergani unde se află şi mormântul său alături de cel al soţiei,
    Alexandrina.

    Urmaşa lor, Irina Ghica Bossy, reface acum istoria conacului,
    împletită cu cea a familiei:

    Conacul
    pe care îl vedeți astăzi datează din 1869 pentru că Ion Ghica l-a moștenit de
    la tatăl său, banul Dumitrache Ghica, și a vrut să îl refacă pentru a nu
    continua cu tradiția arhitecturală balcanică a conacelor strămoșești din
    România. A vrut să-i dea un aspect occidental, influențat de arhitectura
    franceză pe care el o dorea în toată România. El este unul din principalii
    modernizatori ai României, care au vrut s-o orienteze spre Occident și nu spre
    Balcani și Imperiul Otoman și încă mai puțin spre Rusia. Deci a vrut să pună în
    practică chiar la el acasă aceste principii. Și de aceea nu numai vedem astăzi
    conacul vechi care exista pe această moșie din secolul XVII. Fusese un conac pe
    care îl edificase familia Văcărescu și care în secolul XVIII a fost dat de zestre
    unui Ghica și din acel moment, moșia Ghergani a fost o moșie Ghica, pe care
    diferitele generații au încercat să o înfrumusețeze, să o mărească și să îi dea
    un aspect cât mai îngrijit și mai primitor. Însă Ion
    Ghica a fost cel care a rupt această tradiție a conacului strămoșesc și a făcut
    acest mic palat occidental, care arată uimitor în mijlocul unui sat din sudul
    Munteniei.


    Cine a gândit aspectul occidental al
    conacului Ghica de la Ghergan aflăm tot de la Irina Ghica Bossy:

    Au fost doi arhitecți pentru
    că inițial a lucrat acolo Dimitrie Berindei și apoi, la moartea lui, a preluat
    proiectul alt arhitect, Gheorghe Mandrea. Amândoi erau arhitecți școliți în
    vest. Berindei făcuse studiile la Paris, iar Mandrea la Viena, așa încât l-au
    înțeles pe Ion Ghica când le-a spus că ar vrea un exemplar de arhitectură
    occidentală. Altă influență occidentală a fost adăugarea unei capele pe acest
    domeniu, la foarte mică distanță de conac. Și asta este tot un obicei
    occidental care nu exista în România sau nu exista până atunci. Și deși el s-a
    inspirat din aceste tradiții și stiluri occidentale, capela de la Ghergani este
    o capelă pur bizantină, în stilul tradițional al bisericilor ortodoxe pentru că
    nu vroia ca credința sa de român ortodox să fie pusă la îndoială. De aceea avem
    un stil absolut ortodox și neoromânesc în această capelă. Este o capelă privată
    în care se slujea, probabil din duminica din când în când și de Paști mai ales.
    Veneau și oamenii din sat atunci. Avem și poze cu satul întreg care venea la
    ocazii mai speciale. Iar cripta acestei capele adăpostește astăzi chiar
    mormântul lui Ion Ghica și a soției sale, Alexandrina.


    Cunoscut ca literat mai ales prin volumul
    de corespondenţă Scrisori către Vasile Alecsandri, redactate şi trimise de la
    Londra, Ion Ghica a lucrat însă la o seamă de proiecte academice, de pionierat
    în România acelei epoci, în domenii precum matematica, economia politică sau
    pedagogia, multe dintre lucrările sale fiind scrise la Ghergani. După cum ne
    aminteşte Irina Ghica Bossy:

    Toate
    manuscrisele lui Ion Ghica se aflau în conac și tatăl meu l-a predat
    Academiei Române cu câteva zile înainte
    de naționalizare, pentru că nu vroia să se piardă sau să fie arse. Oricum toată
    activitatea lui politică și de autor de literatură, de tratate economice și
    administrative se afla documentată în acest conac. El și-a scris toate operele
    într-un timp foarte îndelungat, pentru că a trăit foarte mult, a trăit 81 de
    ani.

    La început a scris probabil în casa părintească, urmând ca scrisorile
    către Vasile Alecsandri să fie scrise în mare parte la Londra, atunci când era
    diplomat la curtea reginei Victoria. Bineînțeles că probabil unele dintre ele
    au fost scrise și la Ghergani. De fapt pe unele e clar notat că au fost scrise
    la Ghergani în ziua și anul cutare. La Ghergani a fost locul în care el a fost
    cel mai fericit. Îi scria nevestei sale, Alexandrina, că oriunde s-ar găsi în
    Europa, îi place să se întoarcă la Ghergani. Voia ca Gherganii să fie un loc în
    care toată lumea să fie bine primită. Și într-adevăr, au venit diberse
    personalități la Ghergani. Și tot într-una din scrisorile lui Ion Ghica către
    soție, citim cât de mândru este el că invitații erau încântați de Ghergani și
    că-l felicită pentru frumusețea locului, a clădirii, a parcului, pentru că și
    parcul a fost tot înfrumusețat de el, inspirat de parcurile englezești pe care
    le-a văzut la Londra timp de nouă ani cât a fost ambasador acolo.


    Conacul de la Ghergani a început să se
    deterioreze după cutremurul din 1940 când i s-a prăbușit etajul și nu a mai fost reparat niciodată. Apoi, în 1948
    casa și pământurile au fost naționalizate și statul comunist a instalat acolo,
    mai întâi, o gospodărie agricolă și apoi un spital de copii. Până în 1990 nu
    s-au mai făcut reparații, i s-a pus doar
    un acoperiș de tablă și aşa a funcționat până când spitalul a fost
    desființat. Ulterior, urmaşii lui Ion Ghica şi-au recuperat proprietatea,
    conacul trecând chiar în prezent printr-un proces de restaurare. Restul
    domeniului, inclusiv capela, îşi aşteaptă vizitatorii.




  • Un hrisov emis de Constantin Mavrocordat

    Un hrisov emis de Constantin Mavrocordat

    Muzeul Național de Istorie a României (MNIR) continuă seria de micro-expoziții Exponatul lunii”, serie ce pune în valoare bogatul patrimoniu al muzeului. Un hrisov de întărire și scutire de dăjdii (impozite) emis de Constantin Mavrocordat” este micro-expoziția în curs de la MNIR, expoziție ce aduce aminte de reformele epocii fanariote. Epoca fanariotă sau domniile fanariote (1711-1821) a fost reprezentată de o succesiune de domnii ale Principatelor Române (Țara Românească și Moldova) a unor domnitori proveniți din cartierul grecesc Fanar (principalul cartier al grecilor din Constantinopol, actualul Istanbul).



    Fanarioții dominau administrația Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului și aveau o importantă influență politică și administrativă. În total, în perioada fanariotă au fost numiți 31 de domnitori în cele două principate, din 11 familii diferite. Lupta pentru putere era atât de crâncenă, încât a provocat chiar asasinate între membrii aceleiași familii. Printre domnitorii fanarioți au fost, în schimb, câteva exemple de cârmuire cu extraordinare realizări și proiecte pentru populație (cum ar fi domnia lui Constantin Mavrocordat, 1710-1769, care a abolit iobăgia în Muntenia și Moldova, s-a îngrijit de educație, religie și a tipărit carte).



    Despre expoziție și despre istoria exponatului expus, am stat de vorbă la vernisaj cu curatorul acesteia, muzeograful Eugeniu Lazăr:


    Muzeul Național de Istorie a României deschide, în perioada 14 iunie-16 iulie, în cadrul proiectului de succes Exponatul lunii la MNIR”, o micro-expoziție intitulată Un hrisov de întărire și scutire de dăjdii (impozite), emis de Constantin Mavrocordat în favoarea lui Manolache Lambrino”. Constantin Nicolae Mavrocordat a fost fiul lui Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot din Țara Românească. Ca și tatăl său, a fost un domnitor învățat, așa cum erau toți grecii care proveneau din Fanar, având o aplecare specială pentru ideile filozofice și reformatoare ale epocii. A fost înscăunat în domnie cu ajutorul boierilor pământeni, având mai multe domnii în Țara Românească și Moldova.”



    Eugeniu Lazăr ne vorbește despre hrisovul emis de domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat:


    Exponatul lunii iunie la MNIR este un hrisov emis în cancelaria domnitorului fanariot Constantin Nicolae Mavrocordat la data de 23 februarie 1732, în Cetatea de Scaun din București, caligrafiat și miniat de Popa Stanciul de la Biserica Tuturor Sfinților, reprezentând un act solemn, prin care Constantin Nicolae Mavrocordat îi întărește lui Manolache Lambrino scutirile de impozite, dat acestuia de domnitorii fanarioți de dinainte, anume Ioan și Nicolaie, respectiv unchiul și tatăl domnitorului emitent. Documentul este redactat în limba română, cu alfabet chirilic, pe pergament din capră, scris și miniat cu cerneală de aur și alți pigmenți naturali. În capul hrisovului se află stema miniată a domnitorului, iar sub textul de danie și întărire este amplasat în mod original sigiliul mijlociu-timbrat dantelat al cancelariei, în ceară roșie, având deasupra semnătura olografă domnească, iar pentru adevărata credință, conform tradiției, sunt enumerați dregătorii divanului domnesc.”



    Cine a fost Manolache Lambrino, beneficiarul documentului expus la MNIR?


    Manolache Lambrino, beneficiarul întăriturilor din conținutul hrisovului, este ginerele lui Constantin Brâncoveanu și soțul domniței Bălașa, grec românizat din prima generație, devenit mare boier și dregător domnesc. Documentul are menirea de a ajuta o familie tânără să își refacă potențialul economic grav afectat în urma persecuțiilor otomane îndreptate asupra supraviețuitorilor din familia domnitorului martir Constantin Brâncoveanu.”