Radio România Internațional

Tag: istorie

  • Masacrul de la Galați

    Masacrul de la Galați

    În vara anului 1940 începea prăbușirea României Mari prin două note ultimative adresate de guvernul sovietic celui român. Uniunea Sovietică cerea României cedarea Basarabiei pe care o considera teritoriu propriu răpit de România în 1918 și cerea drept compensație și partea de nord a Bucovinei. Cererile sovietice erau absurde deoarece Basarabia se unise cu România beneficiind de dreptul de autodeterminare pe care îl dăduse revoluția bolșevică popoarelor din Rusia țaristă și în deplină voință a românilor de acolo.



    Timpul relativ scurt de două zile dat de sovietici pentru retragerea autorităților militare și civile române din Basarabia a dus la apariția unei tensiuni și derute generale în rândul românilor. În acea degringoladă s-a produs și un masacru împotriva unui grup de oameni în orașul Galați, dintre care mulți erau evrei, istoricii considerând acel episod încă o manifestare a climatului de ură și violență în care se zbătea Europa sfârșitului anilor 1930. Istoricul Adrian Cioflâncă, directorul Centrului de Studiere a Istoriei Evreilor din România, a legat masacrarea evreilor de la Galați de pe data de 30 iunie 1940 de climatul în care au fost pierdute Basarabia și Bucovina de Nord: ”Cedarea teritoriilor în 1940 a fost o consecință a Pactului Ribbentrop-Molotov și este interesant că din cele două ultimatumuri date de sovietici apare un episod interesant care joacă un rol și în timpul pogromului de la Dorohoi, care are loc o zi mai târziu decât masacrul de la Galați, cât și în timpul masacrului de la Galați.



    Ministrul României la Moscova Gheorghe Davidescu nu a vrut să ia harta cu delimitările teritoriilor revendicate de sovietici. Acest refuz a creat confuzie mai ales în partea de nord a României pentru că autoritățile din Dorohoi nu știau dacă sovieticii se vor opri înainte de oraș sau vor intra în oraș. Panica a jucat un rol în tensiunea care a dus la pogromul din 1 iulie. La fel și în Galați, așa cum vedem din notele serviciilor de informații, din zvonistica transmisă din gură în gură de refugiații basarabeni exista cvasi-convingerea că Galațiul va fi ocupat de sovietici. Această panică a apărut pentru că nu s-a transmis din capul locului care vor fi limitele la care se vor opri sovieticii.”



    Rapoartele Ministerului de Interne menționează haosul din timpul retragerii căruia i se asociază comiterea de jafuri, aruncarea unor evrei din trenuri și execuții sumare. Dar arhivele menționează și umilințele la care a fost supusă armata română în timpul retragerii, cu ofițeri degradați, militari scuipați și loviți, câțiva dintre militari fiind chiar uciși. În acel cadru, masacrul de la Galați a fost relatat de presa vremii într-un stil sec. Se vorbea despre un atac comunist care ar fi fost organizat în zona gării și se justifica astfel intervenția militarilor. În afara climatului antisemit din epocă, Adrian Cioflâncă a menționat drept cauză a masacrului de la Galați și panica stârnită de mișcările rapide ale armatei sovietice și comportamentul plin de ură al unor localnici: ”A doua cauză care explică panica din teren a fost aceea că sovieticii au înaintat mai repede decât anunțaseră în planul de ofensivă militară în nordul Bucovinei și în Basarabia. Trupele române care erau foarte slab mecanizate foloseau într-o mare măsură căruțe și cai ori mergeau pe jos, au fost ajunse din urmă de unitățile mecanizate sovietice sau de desanturile de parașutiști.



    Deja din 29 iunie sovieticii ocupaseră Reniul și Bolgradul prin desant, trupele române fiind încă în zone centrale din Basarabia. Aceasta a contruibuit suplimentar la panica refugiaților pentru că în gara Bolgrad au fost prins întregul convoi cu refugiați, cel puțin 4 trenuri, în portul Reni fiind mai multe vapoare interceptate de sovietici. Localnicii au prins curaj la vederea noii autorități instalate, unii pentru a se angaja in jafuri sau în critica autorităților române. Sovieticii au oprit trenurile ceea ce a stârnit o panică și mai mare. Toate spaimele, zvonurile, informațiile greșite purtate din gură în gură sunt aduse la Galați și ele au contribuit la creșterea tensiunii.”




    În acele condiții, în orașul Galați se înregistra o mișcare de intersectare a fluxului oamenilor care voiau să treacă Prutul în sensuri contrare, refugiații din Basarabia treceau în România în timp ce alte persoane voiau să treacă în Basarabia ocupată de sovietici. Fluxurile de refugiați se adunau în zona gării și autoritățile locale au reușit în timp scurt să înființeze un punct de trecere a frontierei.



    Odată înființat acel punct de trecere a frontierei, autoritățile decid să-i vămuiască pe cei care părăseau România. Pe un teren viran, s-a construit un fel de lagăr pentru a-i aduna pe cei care voiau să treacă în URSS, păziți de un regiment de marinari. În urma unui conflict spontan între o familie și un marinar acesta trage un foc de avertisment iar paza lagărului consideră că se trage asupra ei din lagăr. Se dă ordinul pentru deschiderea focului împotriva celor din lagăr iar rezultatul este uciderea unui număr curpins între câteva zeci și 400 de oameni, între ei fiind și mulți evrei.



    Masacrul de la Galați a fost efectul tragic al combinației între un climat de ură, zvonistică și o întâmplarea spontană. A fost, pentru toți, sfârșitul omeniei.

  • Germanii din România după 1945

    Germanii din România după 1945

    Cel de-al doilea război mondial a lăsat în urmă o nouă configurație etnică, rezultat al bulversării fără precedent în istoria lumii de până atunci. Toate țările, învingătoare și învinse, au căutat să se refacă din punct de vedere demografic și economic după dezastrul de aproape 6 ani, cât a durat războiul. În afara evreilor, care au pierit în lagărele de concentrare naziste cu milioanele, cei mai loviți au fost germanii. Într-un fel, tragedia lor este acum de înțeles: considerați vinovați de toate ororile războiului, ei au plătit din toate punctele de vedere, economic, uman și social.



    Germanii din România, cunoscuți sub numele de sași și șvabi, asemenea celorlalte comunități germane din Europa Centrală și de Est, au suferit cumplit. În anii României comuniste, sașii și șvabii care nu au pierit pe front, cei care au scăpat de deportarea în URSS și puținii care s-au întors din URSS au ales să emigreze în Republica Federală Germania. În toți anii regimului comunist, din 1945 până în 1989, exodul germanilor a fost unul sistematic care a dus aproape la dispariția lor din România. Acel exod are o dublă explicație: politica RFG față de germanii din Europa Centrală și de Est și dorința statului comunist român de a câștiga bani din acea politică germană.



    Sociologul Remus Anghel studiază migrația la Institutul pentru Studierea Problemelor Naționale din Cluj-Napoca. El este coautor al unui volum privitor la istoria comunității germane din România începând cu anii 1930: “Asociațiile germanilor din România au avut un rol în a convinge guvernul german să inițieze programul de ajutorare a etnicilor germani din România în sensul de a oferi compensații financiare guvernului român. De fapt, a existat un antecedent în migrația evreilor în care au existat deal-uri între guvernul român și guvernul israelian, prin care a fost facilitată migrația evreilor. Noi, în România, avem tendința de a înțelege lucrurile care țin de contextul românesc prin prisma contextului românesc. Or, ele nu trebuie văzute așa. Istoria germanilor din România din secolul 20 se leagă de două momente esențiale, de două persoane esențiale: Hitler și Stalin. Ca toi germanii din estul și centrul Europei, ei cad la mijloc între expansiunea Germaniei naziste, război și urmările războiului.”



    După război, aproximativ 12 milioane de germani din Europa Centrală și de Est au fost nevoiți să se refugieze în Germania Federală, aproape 1 milion dintre ei au murit pe drum. Aceasta a fost o dramă colectivă în Germania Occidentală care a conștientizat culpa și a avut o politică de responsabilitate. Remus Anghel a spus că relocarea germanilor din România era cumva previzibilă încă din timpul războiului. Track: “Din timpul războiului și după aceea a existat o mișcare în sprijinul plecării germanilor din România. Trăind în comunism, noi nu eram conştienți de această mișcare, știam numai că existau niște comunități germane. Dar aproape 40% din șvabii bănățeni au plecat ori au murit în război. Practic, toți tinerii s-au înrolat în armata germană sau în SS ori au murit, ori au plecat direct în Germania. Populațiile germane din Dobrogea, Bucovina, Basarabia și Vechiul Regat au fost strămutate de către Germania în anii 1940 întâi în Polonia și apoi în Germania. A existat în intebelic o populație de 750.000 de germani în România și după război vorbim de 300-310.000.”



    După 1989, istoricii români au vorbit despre plecarea germanilor ca despre o “vânzare” a lor. Conform spuselor celor care au plecat, suma pe care un german o plătea era între 5 și 15.000 de mărci. Dramele au apărut în cazul celor fără bani care au trecut granița ilegal, mulți fiind uciși. Remus Anghel a vorbit despre plecarea germanilor din România ca despre un jaf la care oamenii au fost supuși:



    “Fenomenul de vânzare trebuie văzut din două perspective. Primul, cel german, era văzut ca o responsabilitate. Nu era vorba de aducerea germanilor din est strict ca forță de muncă pentru că puteau lua forță de muncă ieftină de oriunde și luau. Etnicii germani din România au suferit mai mult decât românii, maghiarii și alte națiuni în timpul comunismului, cam toate familiile au avut cel puțin un membru deportat, mai ales bărbații și femeile între 18-45 de ani. Asta a fost o dramă socială pe care noi, majoritarii, nu am perceput-o. Acea dramă pe ei i-a desțelenit, și-au pierdut încrederea și sentimentul de apartenență la această zonă. Pentru Germania, cumpărarea sașilor și șvabilor a fost un proces reparatoriu. Pentru România a fost o înțelegere incorectă. Ce ascundea înțelegerea formală era înțelegerea informală. După 1977 au fost foarte multe cereri de plecare, cotele erau stabilite la 10-15.000 de persoane, nu erau cote mari. Când o persoană își depunea actele de plecare începea o întreagă fricțiune, se declanșa un proces administrativ: își pierdeau serviciile, trebuia să-și vândă casele la un preț foarte mic. Era un proces dureros pe care un Hansi sau Jurgen prefera să-l plătească. Practic, a fost un fel de extorcare a nemților și a statului german pentru emigrare. Din punctul meu de vedere nu banii erau problema, ci felul în care au fost tratați oamenii.”



    Odată cu plecarea germanilor, România a pierdut în diversitate etnică. Însă celor ajunși acolo unde își doreau le-a fost mai bine. Și asta a fost ceea ce a contat cel mai mult pentru ei.

  • Legende ale jurnalismului românesc – Noel Bernard

    Legende ale jurnalismului românesc – Noel Bernard

    Puţine nume ale jurnalismului românesc din perioada 1945-1989 au avut un prestigiu atât de mare ca acela al lui Noel Bernard. Toţi cei care l-au cunoscut şi-l amintesc nu numai ca director al postului de radio Europa liberă, dar şi ca pe un exemplu de consecvenţă în promovarea şi apărarea drepturilor omului şi probitate profesională.



    Noel Bernard s-a născut la Bucureşti în 1925 din tată evreu şi mamă catolică austriacă. În 1940 a plecat din România împreună cu familia pentru a se stabili în Palestina. După război, a emigrat în Marea Britanie şi s-a mutat în RFG unde a ajuns directorul serviciului român de la Radio Europa liberă. Este considerat un reper în jurnalismul de radio pentru echilibrul, calmul, rigoarea şi perseverenţa cu care a tratat realităţile din România comunistă până în 1981, anul în care a murit, la vârsta de 56 de ani.



    Moartea sa a fost o adevărată lovitură pentru colegii, prietenii şi ascultătorii săi. Eseistul Virgil Ierunca a scris atunci un necrolog memorabil pe care l-a citit la microfonul Europei libere, înregistrare pe care Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română o păstrează în arhiva sa. ”Biografia lui Noel Bernard are ceva din simplitatea de lumină a unui destin. S-a născut şi a murit în studiourile Europei libere. Adică în România. Pentru că în spaţiul imaginar al studioului a fost instalată România reală în care Noel Bernard, acest agnostic cumpătat, a intrat ca într-o religie. O religie ciudată, cu milioanele de credincioşi invizibili, care, din ţara ferecată de istorie şi de nenoroc, îi aşteptau mereu spusa ca un fel de izbăvire. Paradoxul este însă că Noel Bernard n-a propovăduit niciodată. Şi totuşi, ţara îi aştepta cuvintele cu o înfrigurare ce depăşeşte tonalitatea rece a comunicării. Există un mister al vocaţiei. Vocaţia lui Noel Bernard a fost aceea de a opune minciunii ca zgomot adevărul ca şoaptă esenţială. A şopti esenţial adevărul înseamnă a lua cuvintele cele mai simple şi a le aşeza în aşa fel încât fiecare dintre ele să secondeze bătaia de inimă a ascultătorului. Asta nu înseamnă a îmbrobodi adevărul ci a învesti cuvântul cu acea dimensiune secretă ce dă adevărului însuşi o greutate, o necesitate vocativă, o vrednică înrădăcinare. Totul fără emfază, fără semeţie.”



    Noel Bernard a ştiut să facă presă de calitate pentru că a avut dragoste de meserie care a însemnat nu doar dorinţa de a fi cât mai bun, ci de a pune pe primul loc principiile cu care orice om se familiarizează din copilărie: căutarea adevărului, respectul, umanismul. ”Cine l-a ascultat pe Noel Bernard — există cineva care să nu-l fi ascultat? –, nu îi va putea uita vocea. O voce în transparenţa căreia se contopeau subit rostirea răspicată, vigoarea ideii, respectul pentru fapte. Uneori, nu lipseau nici ironia roditoare nici semnul mirării, dar niciodată aceste figuri de retorică ocolită nu se abăteau de la demnitatea elegantă a spusului. Noel Bernard a fost mai mult decât un bun ziarist. Se vor fi găsit poate unii care să nu fie receptivi la această pasiune de privi realitatea. Acestora le vom răspunde cu spusele depasionatului Paul Valery: “adevărul nu se poate obţine decât pasional”.



    Europa liberă a fost în anii dictaturii comuniste, care devenea din ce în ce mai neagră pe măsură ce i se apropia sfârşitul, nu numai un mijloc vital de informare, ci şi un adevărat medicament social. Toate acestea mulţumită aceluiaşi Noel Bernard. “Vom mai spune că secretul lui Noel Bernard nu consta în a învălui pasional ideile şi faptele, astfel ar fi căzut în ideologie, ci în a interoga adevărurile cu pasiune. Noel Bernard n-a fost un ideolog, ci o conştiinţă care a întruchipat setea de dreptate şi libertate a românilor de pretutindeni. Graţie lui, Europa liberă a devenit o tribună a drepturilor omului la care fiecare vine cu jalba lui pentru a fi auzită sus, acolo unde nu ajung nici întâmpinările şi plângerile. Spre Europa liberă şi spre directorul ei a pornit şi jalba istorică a minerilor în grevă pe Valea Jiului. Va uita cineva apoi că în vremea cutremurului românii şi-au îndurat mai uşor suferinţa şi dezastrul graţie lui Noel Bernard, care a transformat Europa liberă într-un studio deschis al apelurilor şi ajutorului?”



    La moartea lui Noel Bernard, cuvintele prietenului său Virgil Ierunca au arătat, prin emoţie şi speranţă, ce înseamnă pentru fiecare dintre noi ce lasă în urma sa. “Dacă inteligenţa nu este, cum se spune, decât o memorie organizată, Noel Bernard şi-a consumat această inteligenţă printr-o risipă inimaginabilă de luciditate, efort, înţelegere şi acţiune. Sosea primul în atelierul lui de lucru şi era cel din urmă care îl părăsea. Tot ceea ce putea interesa România era ascultat, drămuit, interpretat pentru a fi lansat apoi pe unde în ţara fără antene, în ţara sistematic dezinformată. Microfonul a devenit pentru Noel Bernard instrumentul viu al inteligenţei lui şi al memoriei tuturor. Taina morţii se străduieşte să transforme acum această prezenţă scumpă într-o cutremurătoare absenţă. Absenţele însă trebuie să rămână nemotivate în ceasul al 11-lea, ceasul despărţirii de prietenul nostru risipitor. Aici e Europa liberă, fără Noel Bernard, ca şi cum lacrimile ar putea spăla doliul, al dumneavoastră şi al nostru, doliul vântuit al undelor.”



    Radio Europa liberă n-a mai fost la fel după moartea lui Noel Bernard, dar cei care i-au urmat au continuat ceea ce a început el. Iar timpul le-a dat dreptate.

  • Pacea şi civilizaţia, acum 5 mii de ani

    Pacea şi civilizaţia, acum 5 mii de ani

    La Piatra-Neamţ se află un întreg muzeu dedicat culturii preistorice numită generic Cucuteni, după localitatea din această parte a României unde s-au descoperit primele urme importante ale acestei civilizaţii străvechi. Există mai multe spaţii muzeale, la Iaşi şi în arealul acestei culturi, unde sunt expuse dovezile materiale ale incredibilei civilizaţii dezvoltate cu milenii în urmă, în nord-estul României. Cultura Cucuteni s-a dezvoltat timp de un mileniu şi jumătate, cam din anul 5200 până în anii 3500 Înainte de Hristos sau, cum se mai spune Înaintea Erei Noastre.



    Nu se oprea la graniţele României ci mergea pe spaţii ample în spaţiul Ucrainei, unde se numeşte cultura Tripolie. Arheologii au descoperit semnificative asemănări între cultura Cucuteni şi cultura Yangshao din China, dezvoltată în acelaşi timp. Cercetătorii au descoperit un nivel deosebit de civilizaţie dezvoltat de populaţia preistorică. Casele erau elaborate iar aşezările nu erau mici, mergând chiar la mii de persoane. Cucuteniul este definit în special de ceramica sa, de mari dimensiuni, cu un design modern pentru zilele noastre şi o incredibilă decoraţie geometrică.



    Vasele de mari dimensiuni, ridicate fără roata olarului, capătă forme complexe inclusiv prin adăugirea de mici coloane. Forma acestor vase ar umple de invidie un ceramist contemporan, uimind prin modernitate. Mai mult, decoraţia lor pictată este aproape exclusiv geometrică, în spirale foarte meşteşugit realizate, mergând după un calcul perfect, pe întreaga formă a vasului. Modelele pictate sunt la rândul lor foarte moderne şi pot fi urmărite în adevărate şcoli” sau stiluri” de-a lungul a sute de ani. Pe lângă vase spectaculoase, cultura Cucuteni a elaborat foarte multe statuete, de mici dimensiuni de această dată, reprezentând femei şi animale. Suntem în plină epocă a matriarhatului iar rolul femeii în societate este clar şi accentuat prin aceste reprezentări ritualice. În schimb, nu găsim, în cultura Cucuteni, reprezentări ale războiului sau obiecte metalice. Nu se ştie prea bine ce se întâmpla cu morţii acestor societăţi şi nici despre eventualele practici religioase nu sunt prea multe detalii. Statuetele şi vasele ceramice nu au urme de folosire pe foc astfel că se poate spune că rolul lor era exclusiv decorativ sau ritualic.



    Acum mai bine de 5 mii de ani, cetăţenii civilizaţiei preistorice pe care o numim acum Cucuteni dezvoltaseră o serioasă latură estetică a ceramicii lor, pe care o cultivau de-a lungul multor generaţii. Aveau un gust deosebit inclusiv pentru reprezentările abstracte care nu beneficiază de o largă înţelegere nici în zilele noastre. Timp de un mileniu şi jumătate, oamenii culturii Cucuteni nu păreau a se teme de nimic, nici de fenomene meteorologice, nici de animale şi nici de alţi oameni. Grupările de statuete demonstrează existenţa unor mici parlamente”, exclusiv feminine, dispuse în formă de cruce, după punctele cardinale, cu dimensiuni variabile, în funcţie de rolul jucat în societate.



    Animalele reprezentate în lutul culturii Cucuteni trimit cu gândul mai degrabă la mici jucării sau amulete. Este o atmosferă incredibil de paşnică şi deschisă comunicării în creaţiile acestei societăţi, nimic nu este ascuns iar violenţa nu apare nicăieri. Specialiştii spun că, totuşi, apar şi aceste elemente, care definesc războiul, dar spre sfârşitul culturii, cauzate, probabil, tocmai de apariţia acestor pericole de care civilizaţia fusese ferită. Altfel spus, oamenii civilizaţiei de acum 5-7 mii de ani au trăit cel puţin un mileniu de pace în care au ajuns la un nivel remarcabil de dezvoltare, într-o perfectă conlucrare cu mediu înconjurător, generând cultură şi civilizaţie. Privind bogatele rămăşiţele ale culturii Cucuteni desprindem o concluzie simplă şi atât de actuală: pacea este cea care permite dezvoltarea naturală a societăţii omeneşti iar civilizaţia înfloreşte numai în lipsa războiului.

  • România și ofensiva către Africa

    România și ofensiva către Africa


    De la “lupta pentru Africa”, așa cum am fost denumită cucerirea Africii de puterile europene după 1880, lumea a evoluat către decolonizarea sa. După cel de-al doilea război mondial, decolonizarea Africii și mișcările de eliberare națională de pe continentul negru au avut ca rezultat independența și apariția pe harta lumii de state și națiuni necunoscute până atunci. Pe acest fundal internațional, România a adoptat și ea ca orientare politică externă stabilirea de legături cu noile națiuni africane.



    Decolonizarea și eliberarea Africii a însemnat încercarea de a reinventa lumea. Africa a căutat să se plaseze între cele două mari modele sociale, politice și economice, capitalismul și comunismul. Africa a căutat să-și croiască un drum nou, între Est și Vest, o a treia cale care să fie proprie dezvoltării sale. Însă în timp ce vechile metropole căutau sa-și mențină influența, Uniunea Sovietică și statele comuniste luau startul pentru a ocupa spațiul gol lăsat de fostele puteri coloniale.



    România a declanșat ofensiva în Africa la începutul anilor 1970 și a fost una dintre liniile directoare ale politicii externe a regimului condus de Nicolae Ceaușescu. România, asemenea altor țări europene, avea o bună imagine: nu avea o istorie colonială, nu ocupase nicio parte din Africa și avea un model economic socialist planificat. Africa de Nord a fost prima regiune spre care România și-a îndreptat atenția din două motive: în primul rând, țări ca Marocul, Algeria, Tunisia și Egiptul aveau, ca și România, o bună tradiție francofonă, în al doilea rând datorită distanței mai apropiate. Primele contacte bilaterale s-au stabilit în urma unor vizite. Domnica Gorovei, profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității București, a făcut o scurtă istorie a turneelor africane în care a plecat Ceaușescu începând cu anii 70. “Prima țară pe care a vizitat-o pe continentul african a fost Maroc, în 1970 și, drept urmare, a făcut mai multe turnee în Africa începând cu 1972: Maroc, Algeria, Egipt, ca și în țările subsahariene precum Sudan, Republica Centrafricană, Congo, Zair, Tanzania, Zambia. Un an mai târziu, în 1973, au urmat Senegalul, din nou Marocul și Algeria, în 1974 Liberia și Guineea, pentru ca în 1977 să urmeze un turneu în Africa de Vest: Mauritania, Senegalul încă o dată, Ghana, Coasta de Fildeș, Nigeria. Au urmat vizite în 1979, 1983, 1987 și 1988. De fiecare dată, vizita cel puțin 5 state africane. De exemplu, Egiptul a fost vizitat în nu mai puțin de 8 turnee, el a fost unul dintre partenerii privilegiați de pe continentul african.”



    Pentru a înțelege orientarea politicii externe românești către Africa trebuie înțeles cadrul politic internațional. Africa a fost terenul de confruntare între capitalism și comunism. Domnica Gorovei. “Care este contextul în care Ceaușescu dezvoltă aceste relații cu statele africane? Este, bineînțeles, contextul Războiului Rece. După cum știm, fiecare parte căuta un sprijin ideologic în noile state africane pentru a înclina balanța în favoarea sa. Rivalitatea dintre cele două mari blocuri se adăuga influențelor pe care vechile puteri coloniale încercau să le mențină. Astfel, găsim un oarecare avantaj pentru liderii africani care au știu să valorizeze la maximum situația. Relația dintre Occident și lumea sovietică și cea dintre Africa și comunism ar trebui abordată din perspectiva conceptului soft power definit ca o competență a statelor de a obține avantaje nu prin mijloace coercitive ci utilizând calea atractivității prin diverse politici. Marile linii ale politicii africane ale lui Ceaușescu au o puternică conotație ideologică sub forma apărării securității și păcii. Am obsevat că pentru anii 80 ideile liderilor africani reiau într-o oarecare formă limba de lemn a lui Ceaușescu. De fapt, aceștia se adaptează foarte repede interlocutorului. În ceea ce privește limba de lemn, ea susținea mișcările de eliberare națională împotriva imperialismului, împotriva colonialismului, pentru pace și colaborare între popoare. Cred că această ultimă sintagmă este o sinteză a politicii externe a lui Ceaușescu.”



    România oferea asistență economică, se angaja în construcția unor proiecte importante precum barajele pentru hidrocentrale și vindea tehnologie, cum era exportul de tractoare către Egipt. Însă și asistența economică avea o formula politică și de idei tipic comuniste. Domnica Gorovei. “S-a încercat în epocă găsirea unei alternative românești pentru Africa împotriva comportamentului neocolonial al Estului și al Vestului. În mod evident, găsim la nivelul discursului referiri la democratizarea relațiilor internaționale. Prin aceasta înțelegem o idee comunistă. Regăsim, de exemplu, un sprijin puternic pentru eliberarea națională a coloniilor care în epocă erau încă colonii portugheze. De asemenea, regăsim un angajament împotriva regimului segregaționist din sudul continentului. Și regăsim și chestiunea sindicală care milita pentru cauza muncitorilor din statele africane, nu doar la nivel de industrie, ci se încerca ajutorarea la nivel individual a muncitorului din țările care tocmai începeau să se industrializeze.”



    Ofensiva României către Africa a continuat susținut până în 1989. În afara asistenței economice, relațiile dintre România și statele africane au însemnat școlarizarea studenților africani în universități românești, căsătorii mixte și schimburi culturale. Țările Africii de Nord au rămas cele mai consistente prezențe africane în România cu care se poate spune că există de-acum o tradiție a contactelor bilaterale. După 1989, relațiile României cu Africa au intrat într-o perioadă de contracție și privesc la o nouă redefinire.


  • Premiile Europa Nostra pentru patrimoniul cultural

    Premiile Europa Nostra pentru patrimoniul cultural

    Anul 2o18 a fost desemnat anul european al patrimoniului cultural.

    In acest fel Uniunea Europeana
    vrea sa isi incurajeze cetatenii sa pretuiasca mostenirea culturala, sa
    constientizeze si sa sensibilizeze opinia publica cu privire la istoria si
    valorile europene.



    Initiativa isi propune totodata
    sa consolideze sentimentul de apartenenta la spatiul comun european.


    Fiecare stat membru a selectionat
    proiecte si evenimente care sa ofere cetatenilor posibilitatea sa se apropie si
    sa se implice in cunoasterea si protejarea mostenirii culturale, fie ca este
    vorba despre un sit arheologic, un monument, un peisaj sau un oras, fie ca
    vorbim despre literatura, filme, mestesuguri, obiceiuri sau povesti.


    Patrimoniul cultural este mai
    mult decat o amintire a trecutului, este cheia viitorului nostru, remarca si
    comisarul european pentru educatie, cultura, tineret si sport, Tibor Navracsics: Patrimoniul
    cultural, sub toate formele sale, este unul dintre cele mai de pret bunuri ale
    Europei. Construieste punti intre oameni si comunitati, la fel ca si intre
    trecut si viitor. Este vital pentru identitatea noastra ca europeni si, de
    asemenea, are un rol foarte important in dezvoltarea noastra economica si
    sociala. Felicit castigatorii premiilor Uniunii Eurpene pentru Patrimoniulu
    cultural 2o18- Europa Nostra si echipele lor pentru munca exceptionala si
    inovatoare pe care au depus-o. Datorita talentului si angajamentului lor,
    numeroase comori culturale europene au fost ocrotite si revitalizate. Si,
    foarte important, munca acestora permite oamenilor sa decopere, sa exploreze si
    sa isi asume mostenirea noastra culturala, in spiritul anului european al
    patrimoniului cultural pe care il marcam in 2o18.



    Printre proiectele castigatoare
    se numara restaurarea unei biserici bizantine din Grecia, ale carei fresce
    dateaza din secolele 8- 9 si un program de cercetare care isi propune sa
    revitalizeze tehnici uitate ale mestesugului tesaturilor din Georgia.


    Pe lista castigatorilor se mai
    regaseste restaurarea unei case construita in Groenlanda de un misionar crestin
    danez in 1751.


    Au fost de asemenea premiate: o
    initiativa de comunicare traditionala prin posta intre doua comunitati din
    Italia si Belgia si construirea unui acoperis pentru a proteja ruinele
    manstirii San Juan din Burgos construita in secolul 11.


    Castigatorii vor fi premiati pe
    22 iunie in cadrul unei ceremonii ce va avea loc la Berlin.


  • Radio România, un nou mandat la conducerea Co.Pe.A.M.

    Radio România, un nou mandat la conducerea Co.Pe.A.M.

    În 12 mai a avut loc în Spania, la Palma, Conferinţa anuală a Co.Pe.A.M.(Conferinţa Permanentă a Audiovizualului Mediteranean), cu tema Heritage and Media: Preserving the Future Through Our Past: An Opportunity for Growth and Democracy?, respectiv Adunarea Generală a Co.Pe.A.M. În cadrul adunării generale au fost votaţi noii membri ai Comitetului Director al Co.Pe.A.M., Radio România fiind votată în unanimitate pentru încă un mandat în conducerea acestrui organism. Este a cincea oară consecutiv că Radio România – organism only radio şi singurul din afara spaţiului geografic mediteranean, este votată unanim în conducerea acestui organism internaţional.

    Claudio Cappon, secretar general, a mulţumit Radio România pentru sprijinul acordat în vederea deschiderii unui dialog cu Asia-Pacific Broadcasting Union (ABU) şi invitarea Co.Pe.A.M. la conferinţa Media 2020, organizată de către Radio România şi ABU în acest an la Astana, Kazakhstan.

    Pornind de la premisa extraordinarei bogăţii de cultură, istorie şi civilizaţie a arealului mediteranean, subliniind faptul că această diversitate culturală şi de patrimoniu reprezintă un avantaj care trebuie folosit exclusiv pentru dezvoltarea relaţiilor de cooperare paşnică şi pentru încurajarea creativităţii şi a calităţii produselor culturale ale zonei, în contextul Anului European al Patrimoniului Cultural, proclamat prin decizia Uniunii Europene, şi amintind Convenţia UNESCO privind Protecţia şi Promovarea Diversităţii de Expresie, membrii COPEAM au votat o Rezoluţie ale cărei puncte principale cuprind:

    • sprijinirea proiectelor de colaborare dedicate promovării diversităţii culturale;

    • consolidarea diversităţii şi pluralismului în conţinutul audiovizual, inclusiv prin utilizarea new media şi a noilor tehnologii; promovarea co-producţiilor regionale dedicate diversităţii lingvistice şi minorităţilor; demersuri comune de pregătire pentru jurnalişti în probleme culturale;

    • derularea de activităţi, în cadrul organizaţiei, care să încurajeze diseminarea uriaşului patrimoniului de imagine şi sunet păstrat în arhivele audiovizuale ale membrilor Co.Pe.A.M., cu scopul de a-l face accesibil publicului din arealul mediteranean;

    • încurajarea participării femeilor în cadrul proiectelor comune;

    • extinderea activităţilor de co-producţie prin colaborarea cu alte organizaţii media internaţionale (EBU, ABU, ASBU, UAR etc), pentru a facilita circulaţia producţiilor audiovizuale la nivel global;

    • încurajarea colaborărilor regionale şi trans-frontaliere bazate pe legături istorice, proximitate geografică, influenţe lingvistice şi tradiţii comune.

  • Realitatea unei linii imaginare

    Realitatea unei linii imaginare

    Era o soluţie de compromis paşnic într-un conflict neaşteptat de lung şi de periculos. Al doilea Război Mondial se încheiase deja de 5 ani, timp suficient ca să se contureze viitorul postbelic al omenirii. Se formaseră deja două tabere, una comunistă, în jurul Uniunii Sovietice, şi una capitalistă, în jurul Statelor Unite ale Americii. Jocul de putere între cele două forţe a generat multiple conflicte, extrem de sângeroase, deşi se considera că este vorba de un război rece”. Peninsula coreeană a devenit un astfel de punct sensibil, atât Moscova cât şi Washingtonul clamând atragerea Coreii de partea sa. A izbucnit războiul care a măturat pur şi simplu peninsula coreeană cu frontul său de lupte. Naţiunile Unite au mobilizat o coaliţie internaţională, bazată esenţial pe Statele Unite, care lupta împotriva căderii întregii ţări sub controlul regimului comunist din Nord.



    După 3 ani de lupte s-a ajuns la un echilibru negociat, care stabilea o graniţă, cam pe la jumătatea peninsulei, şi oprea luptele. Coreea de Nord, cu o suprafaţă ceva mai mare dar cu o populaţie mult mai mică, trecea sub un regim comunist care a adus stalinismul în secolul XXl. Sudul, mai dezvoltat, a fost tot timpul capitalist, şi 65 de ani sub ameninţarea fraţilor din Nord. Nordul a devenit, între timp, o dictatură dinastică, închisă şi ameninţătoare. Transferul de conducere se află la a treia generaţie, puterea totală aflându-se, acum, în mâinile nepotului divinizatului fondator al regimului.



    După preluarea preşedinţiei de către Donald Trump, dialogul dintre SUA şi Coreea de Nord, tradiţional tensionat şi ameninţător, a atins cote pitoreşti dar şi periculoase. Coreea de Nord testa arme nucleare şi ameninţa SUA şi omenirea cu dezlănţuirea unei incredibile forţe militare, pe care ar fi deţinut-o. În acest context au avut loc Jocurile Olimpice de Iarnă din Coreea de Sud unde au fost făcuţi paşi de nesperat în apropierea celor două state coreene. După 65 de ani, coreeni din Nord şi din Sud apăreau sub un steag unic şi într-o singură echipă. Regăsim emoţia acelor momente, nu prea îndepărtate, în ziua de vineri, 27 aprilie, când coreenii au discutat despre pace la cel mai înalt nivel. Tot ce s-a întâmplat, în această zi, la Panmunjon, este istorie.



    Atenţia internaţională a fost aţintită pe petecul de pământ unde s-a semnat armistiţiul, în 1953, şi unde s-a clădit un adevărat templu al negocierilor. Sunt de-a dreptul incredibile imaginile cu liderii celor două Coreii, fraţii duşmani, care trec, ţinându-se de mână, de o parte şi de alta a graniţei, o linie pe pământ, o convenţie care a produs atâta suferinţă. Totul a fost bine pregătit şi totul are o semnificaţie. Inclusiv faptul că, pentru prima dată în ultimii 65 de ani, unul dintre cei trei lideri absoluţi pe care i-a avut Coreea de Nord în acest timp a păşit în Coreea de Sud, peste frontiera şi zona demilitarizată ce urmează paralela de 38 de grade.



    Convorbirile dintre cei doi lideri coreeni, Kim Jong-un, din Nord, şi Moon Jae-in, din Sud, au dus optimismul şi mai departe. Ambele părţi au decis să renunţe la acte ostile”, să demilitarizeze zona dintre ele care este unul dintre colţurile lumii cele mai pline de arme. Şi să continue negocierile astfel ca tratatul de pace să fie semnat, în sfârşit, după 65 de ani de armistiţiu tensionat. Durerosul subiect al familiilor separate de atâta timp a revenit în discuţie, cu toţii dorind reunificarea lor. Şi mai mult, cele două părţi coreene vor să denuclearizeze peninsula unde acest popor trăieşte de milenii. E frumos ca o poveste fericită, ce s-a întâmplat în această zi în Coreea.



    Dar basmul continuă pentru că este aproape sigur că preşedintele Trump şi liderul nord-coreean Kim Jong-un, care îşi scriau public atât de spumos, urmează să se întâlnească şi să discute, din fericire, într-un climat care a cunoscut deja deschideri istorice.

  • Radio Linz în limba română

    Radio Linz în limba română

    La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, românii din Austria au format Comitetul Național Român pentru a face lobby pe lângă Aliați și pentru a se ajuta reciproc. Refugiații români erau internați în lagărul de la Linz de către guvernământul militar american ca foști inamici. La Radio Linz, românii au avut și o emisiune pentru a comunica mai bine unii cu ceilalți dar și pentru a întreține speranța în perspectiva obținerii unei situații postbelice cât mai bune pentru România.



    Comunitatea românilor din Austria era diversă: unii fuseseră prizonieri luați de armata germană, alții erau la studii, alții lucrau în Austria în câteva ramuri industriale, foști membri ai Gărzii de Fier care plecaseră din România în 1941. Preotul ortodox Richard Grabovschi a fost ofițer în timpul războiului și a făcut parte din cei care au înființat Comitetul Național Român. Intervievat de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română în 1998, el își amintea cum a fost începutul. ”Acolo, în lagăr, noi eram cam între 350-370, era o fostă cazarmă a armatei germane. S-a făcut acest comitet, i-am găsit numele Comitetul Naţional Român, şi ne-am dus cu o jalbă la autoritãţile americane. Problema se punea cum să vorbim pentru că niciunul din noi nu ştia englezeşte. Spre marele nostru noroc, când am ajuns la Comandamentul militar al Austriei Superioare, vorbind româneşte pe culoar a venit la noi un cetăţean îmbrăcat în uniformă americană, fără grade şi insigne militare, şi auzindu-ne româneşte ne-a întrebat dacă suntem români, Ne-a întrebat ce căutam acolo și noi i-am povestit. Ne-a spus că era interpret pentru limba germană, era un profesor din Ohio pe care îl chema Gheorghe Leucă, făcuse un doctorat în germanistică şi ajunsese interpret pentru limbă germană la Comandamentul militar american. Şi el ne-a zis că intră cu noi la comandantul american. A mers cu noi înăuntru, noi am spus ce ne durea, americanul ne-a ascultat și a spus că va revizui situația noastră.”



    În urma memoriului, românilor din lagăr li s-au îmbunătățit condițiile. Membrii Comitetului au scris un memoriu autorităților militare americane în care le îndemnau să nu-i mai considere pe români foști inamici și să țină cont de faptul că armata română luptase alături de aliați după data de 23 august 1944. În urma demersului Comitetului, românii din lagărul de la Linz au fost luați în evidență și majoritatea au consimțit să ajute la înlăturarea efectelor bombardamentelor, la reconstrucția căilor de comunicație, în agricultură, în fabricile care mai funcționau. Autoritățile militare americane au permis românilor chiar să aibă o emisiune la postul de radio local, o dată pe săptămână, joia dimineață de la ora 10.30 la ora 11.



    Richard Grabovschi a fost crainic la acea emisiune: ”Postul de radio de la Linz a fost postul de normal de radio austriac, prin care guvernul militar american a stabilit că era cel mai bun mijloc de comunicare între comitetele naţionale şi oamenii de naţionalităţi diferite care trăiau în regiune, ca ei să fie legaţi sau anunţaţi prin program de radio. La început, ni s-a dat un sfert de ceas şi după aia s-a mărit la jumătate de ceas şi a rămas ca între noi să alegem pe cine va vorbi la postul de radio. Când eşti mai tânăr şi mai mic toţi zice ești trimis peste tot. Şi aşa că a căzut pe capul meu să mă duc şi să vorbesc la radio. În acest program de obicei cânta o placã sau douã cu muzicã românească, am cântat de câteva ori ”Trăiască Regele!” şi ”Pe al nostru steag” şi ”Trei culori” şi câte o muzică aşa, mai săltăreaţă, cu Maria Tănase, Ioana Radu, Mia Braia. Pe urmă, citeam comunicate sau anunţam: ”Ion Popescu, din cutare şi cutare loc caută pe verişoara ori pe sora lui care ar fi refugiată în Austria în zona cutare, ori în Germania. Cine cunoaşte sau ştie este rugat să anunţe ori pe respectivi şi dădeam numele şi adresa ori Comitetul Naţional Român”. Tot de acolo se anunţa când mergeam în provincie să facem înregistrãri. Însă pentru a preveni situații neplăcute, programul trebuia predat în scris. Tot ce voiam să spunem trebuia predat cu trei zile înainte pentru a fi verificat. ”Anunțul era așa: ”Iubiţi ascultători… Aici este postul de radio din Austria Superioarã de la Linz, la aparat vorbeşte reprezentantul Comitetului Naţional Român, sublocotenentul Richard Grabovschi.”



    Dar trecerea timpului l-a făcut pe Grabovschi să aleagă plecarea în SUA unde mai activa un Comitet Național: ”Am obţinut viza în toamna lui 1951 şi am plecat în 1952 sosind la New York la începutul lunii iunie. Acest Comitetul Naţional Român despre care vorbesc eu deja funcţiona. Citeam de vreo doi ani de zile gazete publicate în America cum era ”Solia”, publicaţia episcopiei, cum era ”America”, organul oficial al Uniunii şi Societăţilor Fraternale, era încă o gazetă care se numea ”Foaia poporului” scoasă de unul Gheorghe Stănculescu, şi din când în când ne venea şi o gazetă ”Unirea” scoasă de biserica greco-catolică din America pentru că aicea comuniştii nu au putut să-i desfiinţeze pe greco-catolici cum au făcut în România în 1948.”



    Cei mai mulți membri ai Comitetului Național Român din Austria au ales să plece după ce devenise clar ce curs va lua istoria. Iar Radio Linz a fost o punte prin care au putut să se regăsească, să-și refacă viețile în libertate.

  • Dzua si ndrepturli a mulʹearilʹei

    Dzua si ndrepturli a mulʹearilʹei

    Tut ma multu nă si spuni că Dzua mulʹearilʹei, aţea yiurtusită tu 8 di marţu, vahi easti ună sărbătoari comunistă. Dialihea, nu lipseaşti tora s-nchisimu un polimu a argumentilor, maxus că lucarli nu suntu ici ahătu limbidz. A diapoa apofasili di aestă turlie ţănu eali işişi di societăţli totalitari. Orighinʹili ti yiurtusearea a dzuuălʹei di 8 di marţu ca dzuuă di alumtă tra ndrepturli mulʹerlorr au ligătură cu un evenimentu ţi s-feaţi tamam aoa şi 110 anʹi, New York. Tru 1908, la 8 di marţu, 15 di nʹilʹi di mulʹeri mutară cap pi geadii ti un şingir di ndrepturi cari, tru aesti dzăli, canda suntu inevitabili ama eali fură amintati pritu dialithea alumti ţiviţi. Eara zborlu ti programlu ma şcurtu di lucru şi tinʹii di cafi mesu ma bunia ma şi di ndreptul di vot.



    Una di căftărli di aoa şi un secul ş-nica un decheniu eara şi atea ta s-nu lucreadză cilimeanʹlʹi. Alantu an, forurli sindicali şi socialisti americani apufusiră că dzua di 8 di marţu s-hibă apufusită Dzuua Naţională a Mulʹerlor, yiurtusită tru atea dit soni dumăică dit meslu şcurtu. Dupu nica un an, Copenhaga, tru Europa, aestă dzuua naţională agiumsi s-hibă un evenimentu internaţional. Văsiliili comunisti deadiră mari simasie a aiştui evenimentu cu orighini tru sfeara a ligăturlor di lucru, ama, cum s-lugurseaşti că tru aşi-dzăsa dictatură a proletariatlui mulʹerli avea tuti ndrepturli, 8 di marţu agiumsi s-hibă ună dzuuă tră tinʹisearea a mulʹerlorr, maxus a dadilor.



    Tru 1975, Adunarea Ghenerală a OrganizaţiilʹNaţiunilor Uniti apufusi ună rezoluţie cari declara ună Dzuuă tra Ndrepturli a Mulʹerlor şi tră Irinʹi Internaţională. Prinţipiul caftă yiurtusearea/ nsimnarea a aiştei dzuuă naţională tru ună dzuuă urminipsită di istoria şi adetea a cafi unlui crat. Tru 1996, Naţiunile Unite ahurhiră s-pripună ună temă anuală di debat tru dit videala că lipseaşti s-acaţă tru isapi maxus ndrepturli şi catastisea a mulʹerlor di tută lumea.



    Suntu temi di mari actualitate cari nă spun cât multu agiumsi pi crişteari dunʹeaua tru aestu dit soni secol şi scot tru migdani provocărli di turlie nauă, tu simfunie cu mileniului tru cari bănăm. Kirolu di ază nă spuni pi ningă un bairu di fenomeni năi şi niaştiptati şi ună multu ca ti ciudie mindueari ti turnari la mentalităţ ţi maşi tu Eta di Mesi dunʹeaua s-andămusi cu eali. Şi tru aestă noimă, mulʹerli au trag nai cama multu. Tu chirolu anda zburăm ti egalitatea tru tuti ndrepturli cu bărbaţlʹi, nviţăm ti organizaţii criminal-teroristi di succes cari ahărdzescu a mulʹerlor maşi catastisea di sclavie.



    Tru chirolu anda s-lʹia tut cama multu meatri andicra di nʹicşurarea/ scădearea a mulʹearilʹei la catastisea di imaghini ică lucru sexual, nă ampulisimu cu fenomeni infracţionale cabaia mări di traficari a hiinţilor umineşti, pi tuti continentili. Cari ţi s-hibă orighinea, a românʹilor lă ari hari s-yiurtusească dzua di 8 di marţu, ca dzuuă a mulʹearilʹei. Elʹi aduc a nicuchirilor, a vrutiloru şi a soaţăloru di bană, a dadiloru şi a maiiloru, soaţ`loru di la lucru, viţiniloru ică a soatăloru di familie lilici ică nʹiţ dhoară. Adetea nu easti niţi nauă niţi tră prota oară. Agiundzem pi isapea că suntu multi văsilii tru lumi iu s-faţi idyiul lucru.



    Tra românʹi, păn tru soni, mulʹerli suntu nolgica a mengălʹei tră vără 2 stămânʹi, di la Dragobeti, ună turlie di Ayiu Valentin orlea zorlea românescu, yiurtusitu tu 24 di şcurtu, până la 8 di Marţu, ma ş-cu treaţirea pritu Mărţicu, muşeata adeti dit 1 di Marţu, cându a mulʹerloru lă si durusescu nʹiţ amulet/ nʹiţ lucre măyipsiti cu băiruşi albi-aroşi, ca ună clʹimari a primuvearălʹei. România nu este văsilia ideală tra mulʹeri, maxus că, tru chirolu dit soni, him dinintea a unălʹei crişteari ti nistrăxeari a prişcăviilʹei contra a mulʹerlorr, ama barimu easti văsilia tru cari, tu 8 di Marţu, a mulʹerloru lă si durusescu nai cama muşeatili lilici. A deapoa, Eurostat, aghenţia di statistică a Uniunilʹei Europeani, spuni că România, cumăndusită, tra prota oară, di ună doamnă prim ministru, easti văsilia comunitară cu nai cama nʹica dgeafurauă anamisa di tinʹiili di cafi mesu a mulʹerlorr şi aţeali a bărbaţlor.





    Armânipsearea: Taşcu Lala



  • Ziua si drepturile femeii

    Ziua si drepturile femeii

    Tot mai mult ni se spune că Ziua femeii, cea marcată pe 8 martie, ar fi o sărbătoare comunistă. Desigur, nu trebuie acum să declanşăm un război al argumentelor, mai ales că lucrurile nu sunt deloc aşa clare. Iar sentinţele de acest fel aparţin ele însele societăţilor totalitare. Originile marcării zilei de 8 martie ca zi de luptă pentru drepturile femeilor sunt atribuite unui eveniment de acum fix 110 ani, petrecut la New York. În 1908, la 8 martie, 15 mii de femei au demonstrat pentru o serie de drepturi care, în aceste zile, par inevitabile dar ele au fost obţinute prin adevărate lupte civice. Era vorba de programul mai scurt de lucru şi salarii mai bune dar şi de dreptul de vot.



    Una dintre cerinţele de acum un secol şi un deceniu era şi interzicerea muncii copiilor. Anul următor, forurile sindicale şi socialiste americane au luat hotărârea ca 8 martie să fie declarată Zi Naţională a Femeilor, sărbătorită în ultima duminică din februarie. Peste încă un an, la Copenhaga, în Europa, această zi naţională a devenit un eveniment internaţional. Ţările comuniste au pus un accent deosebit pe acest eveniment cu origini în sfera relaţiilor de muncă dar, cum se presupune că în aşa-zisa dictatură a proletariatului femeile aveau toate drepturile, 8 martie a devenit o zi de omagiere a femeilor, mai ales a mamelor.



    În 1975, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat o rezoluţie care declara o Zi pentru Drepturilor Femeilor şi pentru Pace Internaţională. Principiul cere marcarea acestei zile naţionale într-o zi recomandată de istoria şi tradiţia fiecărui stat. În 1996, Naţiunile Unite au început să propună o temă anuală de dezbatere în lumina accentului pus pe drepturile şi situaţia femeilor din întreaga lume.



    Sunt teme de mare actualitate care ne arată cât de mult a evoluat omenirea în ultimul secol şi scot în evidenţă provocările de tip nou, adaptate mileniului în care trăim. Prezentul ne arată pe lângă o serie de fenomene noi şi neaşteptate şi o foarte stranie tendinţă de întoarcere la mentalităţi pe care doar în Evul Mediu le-a mai întâlnit omenirea. Şi în acest context, femeile au cel mai mult de suferit. În timp ce discutăm de egalitatea în toate drepturile cu bărbaţii, aflăm despre organizaţii criminal-teroriste de succes care rezervă femeilor doar starea de sclavie.



    În timp ce se ia tot mai mult atitudine faţă de reducerea femeii la stadiul de imagine sau obiect sexual, ne confruntăm cu fenomene infracţionale de anvergură de traficare a fiinţelor umane, pe toate continentele. Indiferent de sorginte, românilor le place să sărbătorească ziua de 8 martie, ca Zi a femeii. Ei oferă soţiilor şi partenerelor de viaţă, mamelor şi bunicilor, colegelor de serviciu, vecinelor sau prietenelor de familie flori sau mici cadouri. Obiceiul nu este nici nou şi nici inedit. Putem constata că sunt foarte multe ţări în lume unde se întâmplă acelaşi lucru.



    Pentru români, de fapt, femeile sunt în centrul atenţiei pentru vreo 2 săptămâni, de la Dragobete, un fel de Sfânt Valentin strict românesc, marcat la 24 februarie, până la 8 Martie, trecând prin Mărţişor, frumoasa tradiţie din 1 Martie, când femeile primesc mici amulete cu şnur alb-roşu, ca invocare a primăverii. România nu este ţara ideală pentru femei, mai ales că, în ultimul timp, asistăm la o creştere de neacceptat a violenţei împotriva femeilor, dar măcar este ţara in care, de 8 Martie, femeile primesc cele mai frumoase flori. Iar Eurostat, agenţia de statistică a Uniunii Europene, spune că România, condusă, pentru prima dată, de o doamnă prim ministru, este ţara comunitară cu cea mai mică diferenţă între salariile femeilor şi cele ale bărbaţiilor.

  • Rachete şi schiuri

    Rachete şi schiuri

    În ultimele luni, ne-am fi aşteptat ca dinspre peninsula coreeană să aflăm de o întrecere de rachete, poate chiar nucleare, între liderii de la Phenian şi Washington. Sunt cunoscute replicile aruncate peste oceanul, paradoxal numit Pacific, în care fiecare dintre participanţii la straniul dialog se ameninţau cu rachete din ce în ce mai mari şi mai periculoase, cu o rază nemaivăzută de acţiune. Preşedintele SUA a avut mereu ultimul cuvânt pe reţelele de socializare şi comunicare, iar bombasticul şef absolut al Coreii de Nord a ajuns subiect de parodie cinematografică. Situaţia aminteşte de anecdotele din vremea Războiului rece, când campaniile de propagandă erau permanente dar din ce în ce mai lipsite de imaginaţie. Coreea de Nord, aflată la al treilea dictator din aceeaşi dinastie, în descendenţă directă, rămâne un exemplu de autarhie autodistructivă care ameninţă pe toată lumea.



    În ultimul timp au venit şi veşti bune referitoare la Coreea, nu numai ameninţări şi puneri la punct. Momentul este înălţător pentru că, în aceste zile, în Coreea de Sud se desfăşoară jocuri olimpice, adică evenimentul care, de mii de ani, are menirea de a aduce pacea. Ideea olimpică a apărut în Grecia, cu mii de ani în urmă. Înţelepţii greci au propus ca tinerii care ar fi trebuit să se lupte în războaie, pe viaţă şi pe moarte, să se întreacă în probe sportive. Medicii şi psihologii au găsit ideea ca fiind foarte bună iar politicienii au ajutat la redeşteptarea întrecerilor olimpice.



    Chiar dacă nu mai reuşesc mereu să aducă pacea, jocurile olimpice, de iarnă sau de vară, propun mereu o reflecţie asupra stării omenirii, prin raportare la idealul antichităţii luminate, când sportul era mai puternic decât războiul. Despre Jocurile olimpice de iarnă ce tocmai se ţin în Coreea de Sud se poate spune că spiritul olimpic a funcţionat. Dacă până de curând părea iminent un război cu rachete lansate cu un simplu buton de liderii celor două tabere, acum sportivii din toate taberele sunt lăsaţi să se bucure de întâlnirea olimpică şi să concureze la înălţimea valorii şi a eforturilor lor.



    În Coreea, simbolistica este şi mai puternică. Mica peninsulă asiatică este împărţită în două părţi, Nordul şi Sudul, cam de când s-a încheiat al doilea război mondial. De altfel, între 1950 şi 1953, în peninsula coreeană a avut loc un război mondial în miniatură, lumea comunistă şi cea capitalistă împingând cât mai la sud sau cât mai la nord graniţa ce a fost stabilită, până la urmă, pe paralela de 38 de grade. Armistiţiul din 1953, care a divizat ţara, a aflat în Coreea atât trupe americane cât şi voluntari chinezi. De atunci, regimul comunist nord-coreean, condus de Kim Ir Sen, a izolat tot mai mult ţara, inclusiv în rândul ţărilor comuniste din a doua jumătate a secolului XX.



    Astăzi, Coreea de Nord apare ca o ciudată societate care practică autoizolarea extremă dar şi atitudinea belicoasă faţă de Statele Unite ale Americii, de Coreea de Sud şi Japonia. Jocurile olimpice de iarnă urmau să se desfăşoare în Coreea de Sud, chiar în aceste momente complicate. Însăşi participarea Nordului la competiţiile internaţionale era nesigură dar, până la urmă, putem vorbi de vizita în premieră, în Coreea de Sud a unui lider nord-coreean, nimeni alta decât sora liderului suprem al momentului, Kim Jong-un. America şi-a trimis şi ea vicepreşedintele dar este aproape sigur că delegaţiile se vor mulţumi să ştie că participă la acelaşi eveniment, dar fără să îşi vorbească.



    Este, totuşi, un câştig uriaş faptul că nord-coreenii participă la întrecerile internaţionale de la fratele-inamic sud-coreean. Mai mult, echipa feminină de hochei va fi formată din sportive din ambele state coreene iar drapelul comun este unul alb, simbol al păcii, pe care se află conturul peninsulei coreene într-un albastru azuriu ce aminteşte de eforturile internaţionale de a aduce pacea în lume, acolo unde războiul s-a instalat.

  • Centenar

    Centenar

    Centenarul anului 1918 nu ţine doar un an, cel pe care îl trăim acum, deşi este anul-centenar. 1918 este ultimul an al primului război mondial, cel în care s-au petrecut atâtea eveimente esenţiale, care au schimbat faţa lumii şi destinele oamenilor. În 2014 am marcat un secol de la începerea acestui război extraordinar de distructiv, apoi au urmat tot mai multe centenare ale unor evenimente mai importante sau mai puţin cunoscute. Marile bătălii ale primului război mondial au fost omagiate şi încă vor mai fi, şi pe parcursul anului 2018, odată ce se împlineşte secolul de la acele momente cumplite. După o sută de ani, actorii de atunci, mai ales cei statali, de lungă durată, se raportează diferit la evenimentele anului 1918. Din păcate, după o sută de ani constatăm că multe atitudini şi opţiuni negative nu au dispărut sau, şi mai mult, sunt retrăite cu pasiune şi iraţional.



    După foarte mult timp, Europa şi omenirea redescoperă naţionalismul şi extremismul în detrimentul păcii şi înţelegerii. Anul 1918 a început cu Revoluţia sovietică din 7 noiembrie 1917, cunoscută, după noile realităţi ale calendarului, drept Marea Revoluţie din Octombrie. Şi s-a încheiat mai târziu, în anii ce au urmat, poate după semnarea Tratatului de la Versailles, la 28 iunie 1919 sau la 1 august 1919, când era înăbuşită, de către armata română, revolta comunistă din Ungaria, condusă de la Bela Kun. Sau chiar în 1920, odată cu încheierea Conferinţei de Pace de la Paris şi deschiderea Adunării Generale a Ligii Națiunilor. Nici Primul Război Mondial nu pare a se fi încheiat în 1918. În acel an, la 11 noiembrie, a fost semnat armistiţiul care a pus capăt luptelor.



    Au urmat 21 de ani în care Europa civilizației a crezut că este pace dar, de fapt, era o pregătire intensă a revanșei. Astfel s-a ajuns la un al doilea război mondial provocat de cei care nu au vrut să accepte că vremea hegemoniei militariste trecuse, venind cea a democrației. Dar nici încheierea celui de al doilea război mondial nu a adus pacea clară și sigură de care avea nevoie omenirea, după o teribilă primă jumătate de secol. Europa și întreaga lume se schimbaseră din nou, ca după o maturizare forțată.



    După război venea un alt război, unul rece, croit tot pe relații între state neclarificate suficient. Orice război redus la tăcere naște dorința de revanșă, pacea nesinceră hrănește un nou război. Centenarul cu care a început 2018 este cel al declarației în 14 puncte în care președintele american Wodrow Wilson trasa viitorul Europei și al întregii lumi. Printre țările cărora li se garanta libertatea era și România.



    Cronologia anului 1918 pentru România a fost una extrem de complicată. La începutul lui 1918, acum un secol, Basarabia, pământul românesc dintre Prut și Nistru, sub ocupație rusă din 1812, se unea cu România. În același timp, România era obligată să semneze o pace înrobitoare pe care regele său nu a ratificat-o niciodată. La sfârșitul anului 1918, odată cu unirea Transilvaniei cu România, regele devenea Ferdinand Întregitorul. Fiecare zi din acest an trimite la un eveniment petrec acum un secol, și cele mai multe sunt dramatice. Este vorba de bombardamente și lupte sângeroase, de militari și civili uciși, ofensive și contraofensive, revoluții și contrarevoluții, foamete și lipsuri, maladii ucigătoare, negocieri și inițiative diplomatice, mișcări politice, campanii de presă și, până la urmă, tratate de pace. Multe dintre realitățile și principiile lumii contemporane s-au născut atunci, din concluzii dureroase și din gândirea unor vizionari. După o sută de ani avem de învățat din fiecare dintre aceste evenimente ale anului 1918.

  • Unirea

    Unirea

    Unirea tru un singur stat fu dezideratlu istoric a românilor. Suti di an’i, tru Evul Mediu maixus, ţara a românilor fu ampărţată tru trei mari principate, Moldova, Muntenia şi Transilvania, atea dit soni hiindalui sum cumandusearea a regatlui maghiar ica a imperiului austro-ungar. Istoria a nregistra şi doauă momente deinitorii cari deadira cali ti bagarea tu lucru a aistui ideal. Revoluţia dit 1848 s-manifesta vartosu şi tru ateali 3 principate române, alăsânda toara limbidz tru conştiinţa a oamenilor. Unu di amintatitli a atilui moment easti curayilu tra sa spuna a lucarlor pi numa, ase că barnul a revoluţionarilor di la 1848 şi ateali cari vinira dupa nasi spusira cu multu curayiu idealu di unire a popului român. Prota, prit unirea atiloru două principate, Moldova şi Muntenia. Polimlu ti Crimeia, cari stultina ziya a marlor puteri europene, adusi pi tapetul internaţional volea ti unire a moldovenilor şi a muntenilor, cari agiumsi una problemă ardzătoare.



    Vini deapoa una perioadă scurtă, ama intensă, di afirmare a aistei situaţii, ama şi di maturizare a political’ii româneşti dit ateali două capitale. Tru ahurhita a anlui 1859, marile puteri europene cari dicidea ti soarta principatelor avea apufusită alidzeri ti domnitori, em Iaşi, tru Moldova, em Bucureşti, tru Ţara Românească. Momentul easti apresu, nica si periculos. Poziţiile pro ica contra s-manifestă cu intensitate şi tută lumea fuvirseasti cu forţa. Unioniştii lipsea sa spuna mult curaj, ama şi puteare di decizie, manifestată tru situaţii cari s-alaxea ntraoara. Niti alidzearea al Alexandru Ioan Cuza la Iaşi, cari avea s-agiungă prota jgl’ioata a Uniril’ei Principatelor, nu fu simplă.



    La 5 di yinaru 1859, Cuza easti aleptu domnu ali Moldova, hiindalui ceareaia providienţială ti una situaţie extremă, istorică. Alanta jgl’ioată nsimna alidzearea al Alexandru Ioan Cuza şi Bucureşti, ca domnu ali Muntenie. Aesta jgl’ioata fu realizata la 24 yinaru 1859, prit votul ali Adunari Electiva, constituită tru conformitate cu tuti deciziile ti eara ananghi. Alidzearea a domnitorlor la Iaşi şi Bucureşti eara reglementată di marli puteri şi ici tiva nu curma ca aeşti domnitori s-hibă una şi idyea persoană. Atea poati s-para, tora una sicae fu di fapt una soluţie genială ti una problemă ndilicata cari nu s-harsea di akicasearea ali Turchie şi aali Austrie, două di puterile garante, cari decidea tra vinitorlu a românilor.



    Susţanerea populară fu babageană, observatorii a timpului notândalui un singir di urale cari s-analta dit casabalu Bucureşti tru momentul anunţaril’i ti dubla alidzeari adomnitorului Alexandru Ioan Cuza. Unirea personală a atiloru două principate sum cumandusearea masi a unlui singur principe fu aprukeată, până tu soni, di tuţ garanţal’ii europeni, ase că unificaria a lor u dusi ninti cu jgl’ioati irusea şi limbidi, cadealihea administrativi. După 7 ani di domnie, Cuza fu detronat, di s-dusi pan di mardzina cu curbani ti u feati ti cauza tra unirea a românilor. Tru loclu a lui fu adus un domnitor xenu, Carol di Hohenzollern, după una formulă evocată totna ca finalizare di succes tra unirea a principatelor române.



    Documentele a kirolui zburascu di patriotism tru nai cama kiskina noima a l’ei, di clarviziune şi curbani, di vreari şi emoţie maximă. Votul di Bucureşti dit 24 di yinaru 1859, cari u feati di cabili Unirea Principatelor, adusi lacarn’i ntrocl’I a marlor bărbaţ a faral’ei ti alumta di la 1848 ti aestu dezidirat. Unirea dit 1859 baga thimeal’ili ti adrarea a unlui stat vartosu şi dimocratic cari agiumsi andruparea morala şi efectiv a românilor cari bana atumtea nafoara a sinurlor a Principatelor Unite. După 6 decenii, la 1918, alti barnuri u realizara unirea cu România ali Transilvanie, treia mari provincie a românilor, aflată kiro di secole sum stapuirea ungară ica austriacă. S-bitisea, aoa si un secol, procesul istoric ti unirea a unui mari popul tru sinurli a statlui isisi, un stat elefterisitu, cu una bană democratică şi modernă, România europeană di ază.



    Armanipsearea: Tascu Lala




  • Unire

    Unire

    Unirea într-un singur stat a fost dezideratul istoric al românilor. Sute de ani, în Evul Mediu mai ales, ţara românilor a fost împărţită în trei mari principate, Moldova, Muntenia şi Transilvania, cea din urmă aflată în posesia regatului maghiar sau a imperiului austro-ungar. Istoria a înregistrat şi două momente definitorii care au permis îndeplinirea acestui ideal. Revoluţia din 1848 s-a manifestat puternic şi în cele 3 principate române, lăsând urme clare în conştiinţa oamenilor. Unul dintre câştigurile acelui moment este curajul de a spune lucrurilor pe nume, astfel că generaţia revoluţionarilor de la 1848 şi cele care au urmat au afirmat cu mult curaj idealul de unire al poporului român. Mai întâi, prin unirea celor două principate, Moldova şi Muntenia. Războiul Crimeii, care a zguduit echilibrul marilor puteri europene, a adus pe tapetul internaţional dorinţa de unire a moldovenilor şi a muntenilor, care a devenit o problemă arzătoare.



    A urmat o perioadă scurtă, dar intensă, de afirmare a acestei situaţii, dar şi de maturizare a politicii româneşti din cele două capitale. La începutul anului 1859, marile puteri europene care decideau asupra soartei principatelor stabiliseră alegeri pentru domnitori, atât la Iaşi, în Moldova, cât şi la Bucureşti, în Ţara Românească. Momentul este tensionat, chiar periculos. Poziţiile pro sau contra se manifestă cu intensitate şi toată lumea ameninţă cu forţa. Unioniştii au trebuit să dea dovadă de mult curaj, dar şi de putere de decizie, manifestată în situaţii care se schimbau rapid. Nici alegerea lui Alexandru Ioan Cuza la Iaşi, care avea să devină primul pas al Unirii Principatelor, nu a fost simplă.



    La 5 ianuarie 1859, Cuza este ales domn al Moldovei, dovedindu-se a fi soluţia providenţială pentru o situaţie extremă, istorică. Pasul următor a însemnat alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi la Bucureşti, ca domn al Munteniei. Acest pas a fost realizat la 24 ianuarie 1859, prin votul Adunării Elective, constituită în conformitate cu toate deciziile necesare. Alegerea domnitorilor la Iaşi şi Bucureşti era reglementată de marile puteri şi nimic nu interzicea ca aceşti domnitori să fie una şi aceeaşi persoană. Ceea ce ar putea părea, acum, o glumă a fost de fapt o soluţie genială la o problemă apăsătoare care nu beneficia de înţelegerea Turciei şi a Austriei, două dintre puterile garante, care decideau asupra viitorului românilor.



    Susţinerea populară a fost uriaşă, observatorii timpului notând un vuiet de urale care s-a ridicat din oraşul Bucureşti în momentul anunţării dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Unirea personală a celor două principate sub conducerea unui singur principe a fost acceptată, până la urmă, de toţi garanţii europeni, astfel că unificarea lor a continuat cu paşi profunzi şi clari, de-a dreptul administrativi. După 7 ani de domnie, Cuza a fost detronat, ducându-şi la capăt sacrificiul pe care l-a făcut pentru cauza unirii românilor. În locul lui a fost adus un domnitor străin, Carol de Hohenzollern, după o formulă evocată mereu ca finalizare de succes a unirii principatelor române.



    Documentele vremii vorbesc de patriotism în cel mai curat sens al său, de clarviziune şi sacrificiu, de pasiune şi emoţie maximă. Votul de la Bucureşti din 24 ianuarie 1859, care a realizat Unirea Principatelor, a adus lacrimi în ochii marilor bărbaţi ai neamului care luptau de la 1848 pentru acest deziderat. Unirea din 1859 a pus bazele constituirii unui stat puternic şi democratic care a devenit sprijinul moral şi efectiv al românilor care trăiau atunci în afara graniţelor Principatelor Unite. După 6 deceni, la 1918, alte generaţii au realizat unirea cu România a Transilvaniei, a treia mare provincie a românilor, aflată timp de secole sub stăpânire ungară sau austriacă. Se încheia, acum un secol, procesul istoric al unirii unui mare popor în frontierele statului propriu, un stat liber, cu o viaţă democratică şi modernă, România europeană de astăzi.