Radio România Internațional

Tag: istorie

  • Regele Mihai

    Regele Mihai

    Regele Mihai a intrat definitiv în istorie. De fapt, a aparţinut istoriei prin naştere şi prin destin iar viaţa sa se confundă cu momente de mare dramatism pentru România. A domnit când a fost tânăr şi mult prea tânăr, a fost alungat din ţară şi apoi nu a mai fost primit. A avut o viaţă lungă şi dramatică. Istoria este dominată de statura sa de o demnitate impecabilă. În 2017, anul în care a plecat la Domnul, avem multe de evocat, multe evenimente din viaţa regelui Mihai şi din istoria României. În iulie s-au împlinit 90 de ani de la prima sa urcare pe tron. Micul rege încă nu împlinise 6 ani dar era deja soluţia unei grave crize dinastice. Tatăl său, viitorul rege Carol al ll-lea, renunţase la tron cu doi ani înainte, când perspectiva succesiunii părea îndepărtată. Numai că regele Ferdinand, bunicul lui Mihai, s-a confruntat cu o evoluţie galopantă a bolii sale şi a murit în iulie 1927.



    Astfel, Mihai a fost nevoit să urce pe tron la o vârstă la care nu înţelegea mare lucru din cele ce se întâmplau. Povestea acelor vremuri este cunoscută. În 1930, Carol al ll-lea s-a hotărât să devină rege, brusc cum şi renunţase la tron. A venit în ţară, l-a înlăturat pe fiul său de la tron şi a domnit un deceniu. În 1940, când România pierduse deja, fără luptă, o treime din teritoriul său, în favoarea vecinilor săi, regele Carol al ll-lea a fost nevoit să abdice. Mihai este chemat, din nou, să salveze situaţia şi urcă pe tron pentru a doua oară. Momentul, însă, coincide cu ascensiunea la puterea maximă în stat a lui Ion Antonescu. La 23 august 1944, regele Mihai îl arestează pe mareşalul dictator, salvând România care avea deja trupe sovietice în ofensivă pe teritoriul său.



    Momentul este controversat, mai ales din cauza propagandei comuniste şi a revanşei visate de susţinătorii lui Antonescu, dar o corectă şi profundă analiză a momentului respectiv dă dimensiunea curajoasei acţiuni a clasei politice şi a regelui Mihai. Nu au venit vremuri liniştite în viaţa Regelui astfel că, după aproape trei ani într-o dură coexistenţă cu comuniştii în ofensivă şi cu tancurile sovietice, la propriu şi la figurat, Regele este obligat să abdice şi să plece în exil. Acestea s-au petrecut acum 70 de ani, la 30 decembrie 1947.



    Cifrele rotunjite în acest an ne arată că au trecut nouă decenii de la prima urcare pe tron a regelui Mihai. Intre acest moment si abdicare sunt două decenii, pentru unii cei mai frunoşi ani, de formare dar şi de visare. Pentru regele Mihai au însemnat asumarea responsabilităţii de a fi în fruntea ţării, de a participa la mari decizii şi la momente esenţiale pentru destinul României. Tot în 2017 s-au împlinit două decenii de când Regelui i s-a dat voie să se întoarcă defintiv în ţară.



    La 1 martie 1997, regele Mihai soseşte în România, fără nicio altă problemă. Până atunci, Regelui i se refuzase permanent acest drept, fiind chiar întors de la aeroport sau de pe drumul spre mănăstirea Curtea de Argeş, necropola regală a strămoşilor săi. Jucându-ne cu anii, vedem că regele Mihai a urcat pe tron acum 90 de ani, a fost obligat să abdice şi să plece din România acum 70 de ani şi a revenit în ţara sa acum 20 de ani, după fix 50 de ani de exil. Regele Mihai a murit în acest an, 2017, după o suferinţă care nu mai dădea speranţe de însănătoşire.



    Funerariile ultimului Rege al României au fost un eveniment istoric care a permis tuturor să privească atent dramatica viaţă a marelui Suveran, să înţeleagă dimensiunea morală a exemplului său de viaţă, dedicaţia totală pentru ţara sa pe care a fost chemat de copil să o conducă. Revenit defintiv în ţară, regele Mihai a fost dus la castelul Peleş, leagănul dinastiei sale, a intrat în Bucureşti pe sub Arcul de Triumf, iar de miercuri seara pana vineri noapte românii nu au încetat să treacă prin faţa catafalcului din sala Tronului de la Palatul Regal, pentru a-şi prezenta ultimul omagiu. În 2017, Mihai l, regele exilat, s-a întors defintiv acasă şi îşi doarme somnul de veci la Curtea de Argeş, alături de strămoşii săi, regii României.

  • Legislaţia rasială în România

    Legislaţia rasială în România

    Criza democraţiei şi ascensiunea intoleranţei au dus la apariţia legislaţiei rasiale, regimul care a dat tonul unor asemenea acte reprobabile fiind Germania nazistă prin celebrele legi antisemite de la Nürnberg din 1935. Şi în România criza democraţiei din 1938 a dus la apariţia regimurilor autoritare care au elaborat şi votat legi rasiste, ţinta fiind populaţia evreiască. Am discutat cu Lya Beniamin despre legislaţia rasială antisemită din România atât în calitate de istoric, cât şi de martor ocular al anilor 1940. “Ea apare înainte de venirea guvernării antonesciene la putere, apare în timpul guvernării Gigurtu, respectiv în august 1940, sub titulatura “Statutul juridic al evreilor din România”.



    Anterior, guvernul Goga adoptase legea revizuirii cetăţeniei, în 1938, şi legea a fost aplicată în anul 1939, după căderea acestuia. E prima lege gravă care a lovit într-o importantă categorie a populaţiei evreieşti din România. Prin legea revizuirii cetăţeniei, aproximativ 200.000 de evrei şi-au pierdut cetăţenia şi deveneau fără cetăţenie. În această calitate şi-au pierdut o serie întreagă de drepturi, în primul rând, dreptul la muncă şi la cel de proprietate. Dar ca tipologie de lege rasistă va urma “Statutul juridic al evreilor din România” care nu avea numai prevederi legislative. Ea teoretiza, din punct de vedere rasial, definea calitatea de evreu. Era legea care spunea ce însemna să fii evreu, care era acea categorie care intra în categoria evreilor şi împotriva căreia se aplicau legile respective. Este legea care într-un anumit fel stă la baza legislaţiei rasiale din timpul guvernării Antonescu.”



    Sângele ca metaforă şi criteriu ştiinţific suprem şi biologia ca autoritate academică fac ca biopolitica să devină paradigmă pentru jurisprudenţa rasială. Lya Beniamin a spus că la începutul anilor 1940, în timpul guvernării mareşalului Ion Antonescu, legislaţia stabilea etnicitatea individului în funcţie de caractere genetice moştenite şi de ce se transmitea urmaşilor. “Fiecare lege adoptată de guvernarea Antonescu are o asemenea introducere, de definire a calităţii de evreu. Aceasta era condiţionată de criteriul sângelui. Dacă la evrei contează evreitatea după mamă, conform legislaţiei rasiale a regimului Antonescu conta, în aceeaşi măsură, şi apartenenţa etnică a tatălui. Se considera că structura sângelui este mult mai puternică la bărbaţi decât la femei şi că defectele şi calităţile caracterologice se transmiteau mult mai evident din partea tatălui, din partea bărbătească, decât din partea mamei. Trebuie să spun că “Statutul juridic al evreilor” apare pe data de 8 august 1940 şi imediat, a doua sau a treia zi, apare şi legea, într-un fel de esenţă rasistă, care interzicea căsătoriile mixte. S-a interzis, cu pedepse mari, căsătoria mixtă. Oficiile Stării Civile nici nu căsătoreau indivizi care veneau cu apartenenţe etnice diferite. Dacă un român voia să se căsătorească cu o evreică nu exista niciun fel de posibilitate de a se încheia căsătoria. Au fost cazuri în care căsătoriile mixte deja existente au fost desfăcute din înţelegerea partenerilor nu din cauză că au fost obligaţi să se despartă, nu exista o asemenea prevedere. Dar, în unele cazuri, soţii se despărţeau pentru a nu îngreuna situaţia celuilalt.”



    De copiii rezultaţi din căsătoriile mixte se ocupa şi noua legislaţie. Am întrebat-o pe Lya Beniamin care era statului lor juridic. “Asta era ceva legat tot de definirea calităţii de evreu. Dacă tatăl era evreu, chiar dacă se despărţise de mama româncă sau creştină, totuşi copilul respectiv conta ca evreu. Eu am publicat un memoriu al mamelor creştine din Bucureşti prin care protestau împotriva faptului că copiii lor fuseseră excluşi din învăţământ fiind considraţi evrei. Un astfel de memoriu întocmit de mamele creştine a fost semnat de mama Janinei Ianoşi, soţia filosofului Ion Ianoşi. Mama ei era creştin-ortodoxă, tatăl ei era evreu, şi ea ea era elevă într-o şcoală evanghelică de unde fusese exclusă. Deci copiii din acele căsnicii mixte contau ca evrei. Un alt exemplu a fost filosoful Constantin Ionescu-Gulian, tatăl lui era evreu, mama lui era creştină şi el conta ca evreu.”



    În baza legislaţiei rasiale, şi copilul Lya Beniamin a fost exclus de la şcoală. Am întrebat-o ce amintiri are legate de acel episod. “Primul şoc a fost în 1940, când a fost adoptată legea pentru eliminarea copiilor din şcoală. Familia mea locuia într-un oraş care se numea Târnăveni. Eram în clasa a 3-a şi iubeam şcoala. Eram pasionată de şcoală, mă trezeam la 6 dimineaţa pentru ca nu cumva să întârzii. Directorul şcolii primare unde eram eu şi alţi copii evrei primise un ordin ca a doua zi dimineaţă să se facă o adunare în curtea şcolii şi să se citească, cu mare mândrie, legea prin care copiii evrei nu mai aveau acces în şcolile româneşti. Directorul era un om cu foarte mult bun-simţ şi s-a dus noaptea la rabinul din Târnăveni, oraş mic, cu puţini evrei. L-a determinat să meargă în toate casele evreieşti unde erau copii de şcoală şi să anunţe ca a doua zi copiii să nu se mai ducă la şcoală pentru a nu fi expuşi unei asemenea situaţii înjositoare. Şi vine mama la mine la 6 dimineaţa şi-mi spune că nu mai am voie să merg la şcoală. A fost un şoc extraordinar pentru mine.”



    Legislaţia rasială antisemită, profund nedreaptă şi distructivă, a dispărut odată cu căderea fascismului în 1945. A ajuns acolo unde îi este locul, abrogată şi dispreţuită.

  • Proiecte ruse asupra Basarabiei

    Proiecte ruse asupra Basarabiei

    Din 1812, după anexarea Basarabiei de către Rusia, datează chestiunea statalităţii moldoveneşti dintre Prut şi Nistru. Acel an este momentul de început al unei rivalităţi care durează de peste 200 de ani şi care, împreună cu chestiunea tezaurului românesc, a modelat relaţiile dintre România şi Rusia.


    În 1812, Rusia se apropia de Dunăre, în vremea Europei răscolite de războaiele purtate de Franţa napoleoniană. În confruntarea cu Franţa şi cu Imperiul otoman, Rusia căuta să ajungă la strâmtorile dintre Marea Mediterană şi Marea Neagră, iar direcţia sa de ofensivă era către spaţiul românesc. Astfel, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, încheiat prin pacea de la Bucureşti, Rusia ocupa o jumătate din Moldova, de atunci denumită Basarabia. Astfel, statalitatea Republicii Moldova de astăzi apare în contextul concurenţei dintre imperiile francez, rus şi otoman, iar ea devine o periferie multiplă, o întâlnire a mai multor periferii. Istoricul Andrei Cuşco de la Universitatea de Stat din Chişinău pune pe seama agitaţiei europene din primele două decenii ale secolului al 19-lea apariţia Basarabiei pe harta Europei: “Anexarea Basarabiei la Imperiul rus din 1812 de multe ori este văzută într-un fel îngust şi, uneori, neinteresant. Şi anume ca un fel de târg diplomatico-militar, fără îndoială că a fost şi asta, dar de fapt în momentul 1812 în care Rusia se apropie de Dunărea de Jos are loc o concurenţă înter-imperială acerbă între Imperiul napoleonian şi cel rus. Deci chiar de la început, problema basarabeană, care nu era legată direct de războaiele napoleoniene, apare în contextul unei concurenţe dintre imperii şi într-un context în care armata rusă se retrage în Basarabia. Principatele Române nefiind anexate, Basarabia era restul din ce ar fi trebuit să revină Imperiului rus. Din perspectiva observatorilor ruşi, ei nu se extind ci se retrag.”



    Basarabia ca entitate politică apare din nimic, în sensul că nu exista niciun precedent care să o legitimeze. Ea este o construcţie artificială care se observă din reacţiile confuze şi comportamentul neclar ale birocraţilor ruşi care vin în regiune şi care nu ştiu ce să facă cu acest teritoriu. Andrei Cuşco spune că administraţia rusă a conceput trei planuri pentru noul teritoriu: “Există trei scheme de gândire asupra acestei regiuni care se succed ca într-un caleidoscop. Prima este formulată imediat după încheierea păcii de la Bucureşti: Basarabia trebuia să constituie o vitrină, o provincie-model, pentru popoarele balcanice. Basarabia era subordonată proiectului grecesc, aşa cum se prezenta acesta la începutul secolului al 19-lea, adevărata miză fiind la sud de Dunăre. Această primă viziune asupra Basarabiei o plasa în context otoman şi transdanubian.”



    Inventarea Basarabiei a trecut însă printr-un proces mai complex care a ţinut cont de ideile timpului privitoare la stat, de organizarea spaţiului, de experimentarea valorilor moderne şi de menirea asumată de către Rusia. Andrei Cuşco a arătat că a doua strategie rusă a fost inspirată de modelele occidentale: ”Mult mai interesante sunt celelalte două viziuni. Una este viziunea care asociază Basarabia în mintea birocraţilor ruşi cu periferiile occidentale ale imperiului, Polonia, Finlanda, Ţările Blatice, acele periferii care aveau elite consolidate, o tradiţie istorică bine închegată şi care aveau un statut privilegiat în epoca de experimente administrative ruse la periferii în timpul domniei lui Alexandru I. În 1818 este iniţiat experimentul autonomist basarabean, abandonat după mai puţin de un deceniu, deoarece birocraţii ruşi caută intermediari cu care să poată colabora, adică nobilimea locală. Ei nu prea găsesc o nobilime similară cu ceea ce exista în Polonia sau Finlanda. Apare ceea ce eu denumesc dualitatea spaţiului basarabean deoarece nu putem vorbi despre o regiune închegată. Basarabia este o regiune fluidă în primele decenii, în proces de cristalizare, cel puţin până în 1834 când graniţa de pe Prut devine una greu penetrabilă. Adevărata frontieră rămăsese Nistrul.”



    Al treilea plan rus privitor la integrarea Basarabiei a fost în cele din urmă aplicat în secolul al 19-lea de către ţarism. Iar reanexarea provinciei de către URSS în secolul 20 l-a exacerbat. Andrei Cuşco: “A treia schemă administrativă de integrare a Basarabiei în Imperiul rus va fi cea care va prevala. Este vorba despre asocierea Basarabiei cu ţinutul situat imediat la est, şi anume Noua Rusie. Aceasta se întâmplă imediat după 1828, după lichidarea autonomiei, atunci când Basarabia este privită tot mai mult drept un ţinut de colonizare destinat populării cu colonişti străini, mai ales în sud. Din perspectiva centrului, un experiment autonomist precum cel iniţiat în 1818 nu mai este nici imaginabil, nici profitabil. Dar aici există un pericol în analiza acestor scheme, acela de a vedea o coerenţă acolo unde ea nu exista. Impulsurile şi modelele pe care le urmau birocraţii ruşi nu erau atât de raţionale după cum le prezintă istoricii de astăzi. Să nu uităm că până în anii 1830, Basarabia nici măcar nu figurează pe hărţile ruse ca o regiune separată de restul spaţiului românesc din punctul de vedere al ruşilor. Basarabia este o parte a teritoriilor locuite de români ca şi Ţara Românească şi Moldova, iar percepţiile sunt foarte similare. Ruşii au o problemă în a delimita specificul acestei regiuni nu numai în raport cu Imperiul rus, ci în raport cu întregul spaţiu românesc.”



    Basarabia devenea, astfel, o gubernie rusă, dar rămasă la periferia statului rus. Locuită în majoritate de români până astăzi, istoria ei este legată însă de interese imperiale.

  • Turnurile Cetății Făgăraș

    Turnurile Cetății Făgăraș

    S-au așternut mai mult de cinci secole de istorie peste Cetatea Făgăraș de la poalele Munților Carpați. Celebră în veac de a fi fost reședință princiară și voievodală a Transilvaniei, Cetatea ni se oferă, astăzi, ca un muzeu al timpului în care s-au trăit fericiri și suferinte devastatoare. Turnurile sale, vizitate acum de mii de oameni îndragostiți de istorie, ilustrează metamorfozele care au facut din această cetate un martor necruțăator al epocilor. Se detașează, de departe, turnul donjon transformat în carceră pe vemea când cetatea devenise închisoare pentru dizidenții anticomuniști. Peste 5000 de oameni au fost întemnițați în Cetate după 1950 iar 166 dintre ei și-au pirdut viața, în turn. Informația acesta o primim de la dna Elena Băjenaru, directorul Muzeului Cetății Făgăraș.



    Foto/video: Valentin Ţigău








    Turnurile Cetatii Fagaras from Radio Romania International on Vimeo.

  • Regele

    Regele

    Orice se poate spune despre regele Mihai al României, numai că a avut o viață liniștită, nu. Dimpotrivă, istoria i-a rezervat numai inversări de roluri, în copilărie a trebuit să domnească iar când trebuia să fie rege, a fost trimis în exil. Când trebuia să fie primit triumfal în țara sa, a fost alungat din nou și nici la senectute nu are parte de liniște. Este unul dintre cei mai longevivi monarhi din lume și niciodată nu a avut parte de liniște. S-a născut în 1921 și, la 6 ani, în 1927, a trebuit să urce pe tron. Țara i-a cerut să lase jucăriile și să apuce sceptrul într-o situație foarte complicată. Ferdinand, al doilea rege al românilor, murise, la 62 de ani, iar fiul său, Carol, tatăl lui Mihai, renunțase la tron pentru a-și trăi viața, la Paris.



    Conducerea efectivă a țării era realizată de o regență, dar micului rege îi erau alături atât mama sa, regina-mamă Elena, cât și bunica, fosta regină Maria a României. În 1930, când regele Mihai avea 9 ani, tatăl său decide să îi ia tronul, întorcându-se în țară. La scurt timp, regina-mamă, care divorțase de regele Carol al ll-lea cât timp acesta stătuse la Paris, a fost nevoită să părăsească țara și pe micul rege, intitulat acum Voievod de Alba Iulia. Carol al ll-lea domnește exact 10 ani și abdică, într-o situație și mai complicată.



    Era anul 1940, războiul fusese declanșat iar România pierduse deja nord-estul Transilvaniei și Basarabia, numai prin ultimatumuri, fără să se tragă un foc de armă. Aceasta era situația în țară, în Europa și în lume când Mihai își începe a doua domnie, la 19 ani, de asemenea, neîmpliniți. Puterea efectivă era preluată, discreționar, de generalul Ion Antonescu, aliat al Germaniei naziste, care duce România în război alături de Berlin. Pentru întreaga omenire, a fost o perioadă întunecată, cu un război îngrozitor care răvășește omenirea, cu arme din ce în ce mai perfecționate și mai eficiente în a ucide, cu lagăre de ucidere în masă, cu genocid la ordinea zilei, cu milioane de morți, răniți și refugiați.



    Nimic nu mai avea să fie ca înainte. În 1944, când trupele sovietice împinseseră frontul până pe teritoriul României, tânărul rege Mihai, sprijinit de mai multe partide politice, îl arestează pe dictatorul Ion Antonescu și întoarce armele împotriva Germaniei naziste. Deși aliată, acum, Armata Roșie ocupă România și, după încetarea războiului, impune o conducere politică menită să supună țara Moscovei. De fapt, procesul de supunere a Estului Europei începe mai repede de ”lovitura de stat” de la Praga, din 1948, când comuniștii preiau guvernarea Cehoslovaciei. Putem considera că începe la 6 martie 1945, când la București este impus guvernul Petru Groza, controlat masiv de comuniștii pro-sovietici.



    La Ialta, în întâlnirea liderilor puterilor care aveau să câștige războiul, fuseseră agreate procentele de influență în Estul Europei, României revenindu-i, cu acordul vesticilor, o dominație sovietică de 90%, cea mai mare dintre țările vizate. După război, România era o țară secătuită, care au luptat și împotriva sovieticilor și a germanilor, ocupată de armata și comisarii politici ai Moscovei. Au urmat doi ani de luptă surdă între familia regală și comuniștii care vroiau să pună mâna pe țară. La 30 decembrie 1947, regele este obligat să semneze abdicarea și forțat să plece în exil. Avea 26 de ani și era necăsătorit. Exilul, deloc aurit, a durat mai mult decât comunismul în țara sa, România.



    De abia în 1997 i se ridicau interdicțiile de a veni în România, după o scurtă vizită, în 1992, și alte două momente când a fost respins chiar de pe teritoriul țării. Regele Mihai avea deja 76 de ani când, în sfârșit, lucrurile păreau să intre în normal. Treptat, i-au fost recunoscute o serie de drepturi și au fost retrocedate familei regale unel proprietăți. Când a împlinit 90 de ani, regele Mihai al României s-a adresat Parlamentului de la București, cu un emoționant mesaj, un adevărat testament politic. De câțiva ani, regele Mihai se află sub îngrijiri medicale complexe, cu o stare de sănătate precară, care uneori produce îngrijorare. Nici în această stare, la 96 de ani, regele Mihai nu este ocolit de probleme, de certuri între membrii familiei regale, mai ales după retragerea din linia de succesiune a nepotului său, Nicolae.

  • Mituri ale comunismului românesc – Eugen Alimănescu

    Mituri ale comunismului românesc – Eugen Alimănescu

    Comisarului de poliţie Eugen Alimănescu i s-a construit de către propaganda comunistă imaginea de incoruptibil, de om care aplica legea. În realitate, departe de a fi fost un erou, Eugen Alimănescu a fost un instrument al terorii regimului în lupta sa cu acapararea societăţii de la jumătatea anilor 1940. Mitul Alimănescu a avut funcţia de justiţiar, de exponent al dreptăţii sociale instaurate de noul regim comunist şi de determinare şi dedicare în muncă.



    Istoricul Dumitru Lăcătuşu de la Centrul de Consultanţă Istorică este cel care a făcut lumină în cazul mitului Alimănescu: ”Eugen Alimănescu este un personaj extrem de controversat care, din păcate, este prezentat ca un erou al Poliţiei române. La înfiinţarea Miliţiei, Alimănescu a fost numit şef al Serviciului Bande din Direcţia Judiciară a Miliţiei condusă de Alexandru Ioanid, cel care a participat la jaful Băncii de Stat din 1959, cumnat al lui Drăghici, ministru al securităţii statului. Alimănescu era contabil, a luptat în al doilea război mondial, iar după 1945 s-a apropiat de comunişti şi a intrat în corpul detectivilor. Bucureştiul, ca orice oraş după război, se confrunta cu un val de infracţiuni. Teohari Georgescu, ministru de interne, a avut ideea creării unităţii speciale numite Brigada Fulger condusă de Alimănescu. Echipa lui Alimănescu opera foarte special şi crud. Când îi prindea pe infractori, nu îi mai aresta şi nici nu-i mai ducea la secţia de miliţie pentru interogatoriu, ci îi ucidea pe loc, sub diverse motive. Cel mai răspândit era acela al fugii de sub escortă. Astfel de cazuri erau popularizate în presa vremii care au dus la crearea imaginii sale de erou.”



    Însă adevărul despre eroul comunist era cu totul altul, opusul a ceea ce spunea propaganda. Dumitru Lăcătuşu: ”Numai că în aceeaşi perioadă, Alimănescu, pe lângă stârpirea infractorilor, aşa cum spuneau comuniştii, a mai dezvoltat şi o altă latură. O parte din bunurile găsite asupra hoţilor împuşcaţi erau însuşite de miliţieni. Alimănescu a ajuns astfel să aibă o vilă cu câteva etaje în Bucureşti. În afară de faptul că era un ucigaş cu sânge rece, Alimănescu era un poliţist corupt. Există documente, inclusiv dosarul lui de urmărire informativă din 1945, din care reiese că Alimănescu, pe lângă uciderea unor tâlhari şi însuşirea unor bunuri, obişnuia să participe la tot felul de petreceri. La una dintre ele, spun documentele, a băut atât de mult încât a ieşit în stradă şi a început să tragă cu pistolul. Un glonţ s-a rătăcit şi a ucis un copil care se afla întâmplător pe stradă. Într-o altă zi, spun aceleaşi documente, mergea cu trenul spre Timişoara. În urma unui conflict spontan cu un pasager, a scos pistolul şi l-a împuşcat.”



    Pentru duritatea lui, regimul l-a folosit şi în lupta împotriva partizanilor anticomunişti. Istoricul Dumitru Lăcătuşu afirmă că şi aici a ieşit în evidenţă caracterul lui Alimănescu: ”Când vorbim despre reprimarea partizanilor din munţi, de regulă ne referim numai la Securitate. Dar un rol la fel de important l-a avut şi Miliţia. Iar Serviciul Bande tocmai cu asta se ocupa. Practic, Alimănescu era un emisar al crimei. Mergea cu echipa lui de la Serviciul Bande prin toate judeţele şi încerca să-i descopere pe ”bandiţi”, cum îi denumeau comuniştii pe luptătorii anticomunişti. Iar când îi găseau îi torturau şi îi împuşcau. Există un caz documentat despre Alimănescu şi echipa lui care a fost în Argeş şi acolo faptele lui l-au îngrozit chiar şi pe şeful Securităţii locale. Pentru a-i descoperi pe partizani, Alimănescu a luat-o pe fiica unuia dintre cei fugiţi, a început s-o bată şi s-o întrebe ”Unde sunt, fă, tac-tu şi frac-tu?” Fata n-a vrut să spună, era o adolescentă în vârstă de 14-15 ani, şi el a luat benzină, a turnat-o peste ea şi i-a dat foc. Este un raport întocmit chiar de Securitate despre crimele lui Alimănescu. În raport, securiştii spuneau că nu îi bătea numai pe duşmani ci şi pe informatorii Securităţii. Oriunde ajungea, acolo unde găsea sprijinitori ai mişcării de rezistenţă îi atârna de o grindă, îi spânzura şi viola femeile.”



    În cele din urmă, regimul s-a descotorosit de serviciile lui Alimănescu deoarece ele se transformaseră în deservicii, aşa cum afirmă Dumitru Lăcătuşu: ”A fost arestat în 1951, pentru că devenise incontrolabil, în urma unei şedinţe de la Direcţia Generală Politică a Ministerului de Interne la care a fost chemat şi el. A fost prezentat, conform discursului epocii, cum că ar fi ”duşman de clasă care se infiltrase în rândurile partidului”. A fost internat într-o unitate de muncă şi a dispărut. Sfârşitul lui este neclar, dar în 1954 trăia pentru că a scris mai multe declaraţii, a fost anchetat în legătură cu Teohari Georgescu pentru că a fost omul acestuia. A dat informaţii despre cum au fost ucişi deţinuţii din celebrele trenuri ale morţii. În 1949 s-au comis mai multe asasinate ale unor partizani anticomunişti, deşi niciunul dintre ei nu fusese condamnat, oficial, la moarte de către justiţia comunistă. Cam acesta a fost Alimănescu, un aşa-zis erou al Poliţiei române, care a fost de fapt un criminal care a ucis fără milă atât deţinuţi de drept comun, cât şi deţinuţi politici. Şi mai este ceva important de spus. Toată lumea ştie filmele cu comisarul Moldovan. Alimănescu a fost una dintre sursele de inspiraţie pentru acest celebru comisar Moldovan, împreună cu unchiul lui Sergiu Nicolaescu, regizorul filmelor.”



    Eugen Alimănescu a fost încă un caz în care propaganda comunistă prezenta adevărul ca o mare minciună. Arhivele, însă, au grijă ca adevărul să fie cunoscut, în cele din urmă.

  • Ionel Brătianu, artizan al României Mari

    Ionel Brătianu, artizan al României Mari

    Politicianul Ion I. C. (Ionel) Brătianu este considerat cel mai bun pe care l-a avut România în primele trei decenii ale secolului al 20-lea. Vizionar, el a reuşit, alături de cei doi suverani Ferdinand şi Maria, să pună România pe cursul bun al istoriei şi să-i dea o nouă dimensiune statală.


    Ionel Brătianu a fost primul fiu al revoluţionarului paşoptist Ion C. Brătianu, cu rol decisiv în naşterea României moderne. S-a născut în 1864 şi a urmat, asemenea tatălui său, o carieră de inginer. A studiat în Franţa şi a obţinut licenţa în poduri şi şosele. A intrat în politică la 35 de ani, în Partidul Naţional Liberal, şi a fost prim-ministru de cinci ori, cele mai multe mandate de premier din istoria României. Francofil, a fost unul dintre cei mai fervenţi avocaţi ai intrării României în primul război mondial alături de Antanta franco-britanică.



    În arhiva Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română există mărturia juristului şi diplomatului Alexandru Danielopol care l-a cunoscut pe Brătianu, copil fiind. Interviul a fost înregistrat din 1995. ”Sunt din familia Brătianu şi mă mândresc că sunt din familia Brătianu. Am fost crescut în spiritul Brătienilor, fiindcă Brătienii aveau ca şef de familie nu pe Ionel Brătianu, ci pe Sabina Cantacuzino. Era fata cea mare din toţi copiii lui Ion Brătianu şi era o fiinţă foarte inteligentă şi, în acelaşi timp, foarte autoritară şi cam toată lumea se lua după ce spunea ea. De altfel, de două ori pe an erau dejunuri la Sabina Cantacuzino unde, indiferent de treaba pe care o avea, era şi Ionel Brătianu, unde erau şi fraţii lui Vintilă şi Dinu. Pe Ionel Brătianu l-am cunoscut de mic. Ionel Brătianu şi tatăl meu ţineau unul la altul foarte mult, tatăl meu a încercat să-l împace pe Gheorghe Brătianu, primul său fiu, cu Ionel, dar nu s-a putut.”



    După 1918, după formarea României Mari, Ionel Brătianu a beneficiat de un capital enorm de inagime. Danielopol îşi amintea un un episod ilustrativ: ”Ionel Brătianu era un om care juca la maximum pe prestanţa lui. O să vă povestesc un lucru pe care l-am văzut eu de la fereastra mea. Într-o zi au venit, lucru care nu prea era des atunci, cum s-ar zice nişte grevişti să urle şi să ţipe, cu pancarte şi cu nu mai ştiu ce… “Huoo! Bum!” făceau zgomote şi toate celelalte. Erau poliţiştii cu chipiu, puţin à la Caragiale. Veniseră poliţiştii cu bastoane şi cu tot ce trebuia, dar demonstranţii nu făcuseră nimic. Erau acolo, băgaţi în acea curte care făcea un semicerc, până la uşa lui Brătianu, şi urlau şi ţipau. Şi se deschide uşa şi apare Ionel Brătianu cu o căciulă şi cu o blană până jos. Fără să spună un cuvânt, numai cu un gest care spunea “Lăsaţi-mă să trec!”, deodată s-au dat toţi la parte ca în episodul biblic când Moise a despărţit Marea Roşie. Brătianu s-a dus până la poartă, s-a întors şi le-a spus: “Acum plecaţi că m-aţi plictisit!” Nu le-a spus niciun cuvânt, nu i-a întrebat ce doreau sau ce putea face pentru ei, nimic. A trecut printre ei şi nimeni nu mai a spus un cuvânt. Parcă era un sfânt, o fantomă care trecea! A spus ce-a spus, s-a întors în casă şi a închis uşile demonstrativ, cu puţin zgomot. Lumea nu ştia pe unde să plece mai repede, n-a fost nevoie de poliţie, n-a fost nevoie de nimic. Ăsta era Ionel Brătianu!”



    Brătianu a fost însă şi om de cultură, astăzi în Bucureşti, în fosta sa locuinţă, funcţionând Aşezămintele Culturale Brătianu. Alexandru Danielopol: ”Ionel Brătianu era inginer. Trebuie să spun că a fost un foarte bun inginer, înainte să se arunce în politică a participat la lucrările podului de la Cernavodă, ca tânăr inginer. Dar el la Paris se pierdea în Biblioteca Naţională. Lua cărţi de-acolo prin relaţiile pe care le avea şi citea nopţi întregi, avea o cultură fantastică. Era o cultură care era împletită de dragostea lui pentru România. Şi el vroia neapărat să reintroducă în prietenia franco-română teme şi subiecte româneşti. Fuseserăm pe front datorită lui alături de francezi şi zicea că nu se scrisese destul despre România, despre istoria României. El a descoperit la Biblioteca Naţională a Franţei nişte manuscrise, nu-mi amintesc prea bine, în care era o relatare din timpul lui Ludovic al XIV-lea care luase legătura cu Valahia. Şi îl arăta peste tot. În biblioteca lui era o bibliotecă aproape completă cu tot ce găsise el în timpul studenţiei, cât a fost la Paris a avut timp să umble în biblioteci, muzee şi aşa mai departe. Era un om de artă, îi plăceau lucrurile frumoase. Iubea foarte mult arta populară românească. Era o casă în care erau cărţi frumoase, tablouri frumoase, cu pictori însemnaţi. Dar pot să vă spun că în camera lui avea lucruri mici. De exemplu, avea o cruce pe care era scris cu litere chirilice. O avea lângă patul lui, a murit uitându-se la această cruce, aşa mi-a spus tatăl meu.”


    Ionel Brătianu s-a identificat cu timpul său şi a reuşit să intuiască direcţia în care se schimba lumea. A fost politicianul pe care orice ţară şi l-ar dori, omul momentului prezent, dar şi al viitorului.

  • Şantierul în comunism

    Şantierul în comunism

    Şantierul a fost unul dintre cele mai puternice simboluri ale regimului comunist, un simbol care şi-a păstrat intactă reputaţia şi în postcomunism, deşi a fost la fel de politizat ca oricare alt simbol. Marile şantiere naţionale, cele ale proiectelor gigantice, erau însoţite şi de şantierele care construiau fabrici şi uzine, cartiere de locuinţe în oraşe, drumuri şi căi ferate. Marile şantiere naţionale din România comunistă au fost hidrocentralele, căile ferate, modernizarea drumurilor, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărăşanul, Casa Poporului şi Centrul Civic din Bucureşti. Şantierul în comunism era menit să arate oamenilor că regimul era activ, că ideologia era cea care asigura tuturor un loc de muncă şi locuinţă, că liderii erau cei mai îndreptăţiţi să aducă prosperitate şi fericire. Din păcate, partea ascunsă a şantierului comunist a fost aceea că el a însemnat adesea muncă forţată cu deţinuţi politici şi militari. Frecvenţa mare a accidentelor de muncă şi condiţiile de lucru, precum şi controlul riguros al organelor de represiune făceau ca şantierul să semene din multe puncte de vedere cu un lagăr. La acestea se adăugau lipsa de performanţă economică şi pierderile înregistrate prin risipă şi furturi de materiale.



    Istoricul Dinu Giurescu a lucrat în Sovromconstrucţia, specializată în construcţia de drumuri. A făcut cursuri de tehnologia drumurilor ţinute de ingineri de specialitate şi cursuri de economie politică şi marxism. În 2002, într-un interviu acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziune, îşi amintea cum a ajuns să lucreze într-o meserie, alta decât cea pe care şi-o alesese. “Eram tehnician împreună cu echipele de muncitori şi trebuia să le calculez randamentul şi plăţile, mai ales să calculez plăţile pentru munca prestată. Funcţia asta se numea pe atunci normator. Nu-mi trecea prin gând că aş putea să ajung normator, când eram în anul 3 şi chiar în anul 4 de facultate, adică în anii 1948-49, voiam să fiu profesor, nu neapărat la Universitate. Înţelegeam deja că lucrurile mergeau într-o direcţie şi eu nu eram dintre cei cu dosar bun, cum se spunea, “cu dosar sănătos”. Am absolvit facultatea în ’49, nu mi s-a dat voie să dau examenul de stat pentru că examenul de licenţă se desfiinţase în ’49.”



    Tânărul intelectual Giurescu a fost obligat să intre în medii de oameni simpli, din altă clasă socială decât a lui. ”Oamenii m-au primit bine, în general. Nu vorbesc de funcţionari, adică de cei cu care eram coleg. Acolo era o junglă întreagă, în sensul că toţi faliţii din punct de vedere social-politic erau acolo. Erau ofiţeri deblocaţi, cei care urmaseră cursurile de normatori. Erau foşti avocaţi, foşti magistraţi şi contabili care doriseră să se pună la adăpost şi nimeriseră pe şantier. Erau şi oameni tineri, erau şi oameni bătrâni, mi-aduc aminte de unul Dumitrescu, fusese ofiţer în Garda Regală, un băiat tânăr foarte drăguţ. Şeful de şantier era interesat ca şi ceilalţi şefi care spuneau: “Măi, ai grijă să iasă oamenii mai bine, că, dacă nu ies bine, ne pleacă!” Erau muncitori culeşi de prin satele dimprejur.”



    Dinu Giurescu a lucrat şi la şantierul aerodromului din Bacău, obiectiv militar secret. El povestea despre supravegherea specială de pe acel şantier şi cine erau cei care lucrau acolo. ”Era mai multă supraveghere fiindcă era şantier militar şi lucram pe urmă şi în faza a doua, adică în timpul verii, cu ostaşii constructori. Direcţia Generală a Serviciului Muncii, cei care nu erau demni să poarte haina militară şi să apere ţara, erau încorporaţi în Batalioanele DGSM, care aveau nişte costume albastre-mov sau albastre-gri. Erau batalioane de muncă, pur şi simplu. Făceau armata 2 sau 3 ani muncind cu lopata şi cu sapa şi aveau şi ei normatorii lor. Însă ei erau repartizaţi şantierului nostru şi n-au avut normatorul lor. M-au folosit tot pe mine să le fac munca de normare. Eram în relaţii bune cu plutonierul major şi îi mai “scoteam” pe băieţi că şi ei trebuiau să demonstreze c-au făcut norma.”



    Unul dintre evenimentele pe care niciun român care a trăit în anii 1950 nu îl poate uita a fost moartea dictatorului Stalin. Dinu Giurescu îşi aducea aminte că era pe şantier când a aflat vestea morţii tiranului sovietic şi care a fost ceremonialul public de atunci. ”Şi suntem convocaţi în sala de cantină care era şi sală de reuniuni unde se petreceau şedinţele, şi cu un ton foarte solemn s-a făcut un mic prezidiu acolo şi s-a citit, comunicatul oficial al morţii tovarăşului, “geniului”, “celui mai mare geniu al omenirii”, tovarăşul I.V. Stalin. Ne-au citit un comentariu din Scânteia, un articol de fond sau un editorial care apăruse cu acest prilej. Au luat cuvântul vreo 2-3 inşi. Noi auziserăm ce se întâmplase şi, ca atare, aveam toţi o figură de circumstanţă. Colegul meu Grigore Ioan îmi zice după aceea în particular: “A murit călăul, să vedem ce-o să mai urmeze.” După 3 sau 4 zile de la moartea lui Stalin, am sosit pentru 3 zile în Bucureşti, şi mă întâlnesc cu unul din normatorii, cu Anton, în Gara de Nord, care-mi spune: “Ştii că a murit şi Clement Gotwald, al Cehoslovaciei?” Şi ne zicem zîmbind: “Poate mor mai mulţi!” Ne gândeam noi, dar uite că nu s-a întâmplat, din liderii noştri n-au murit.”


    Şantierul comunist a luat sfârşit în 1989. Deşi percepţia publică actuală îl priveşte pozitiv, el a avut mai ales o dimensiune represivă, mai importantă decât aceea de bază.

  • Civilizaţia Cucuteni

    Civilizaţia Cucuteni

    Numele ei provine de la satul Cucuteni din judeţul Iaşi unde în 1884 s-au făcut primele descoperiri iar oamenii care au lăsat acele urme au primit numele generic de “cucutenieni”. Cucuteni era răspândită pe o suprafaţă de aproximativ 350.000 kilometri pătraţi, pe teritoriul actual al României, nordul Republicii Moldova şi Ucrainei şi marca ei cea mai importantă este ceramica de o calitate deosebită.




    Constantin Preoteasa, cercetător la Muzeul Culturii Cucuteni din Piatra Neamţ (oraş din nord-estul României), a arătat că descoperirile de până acum privitoare la aşezările cucutenienilor se bazează pe observarea mai multor straturi suprapuse de civilizaţie: “Nu doar sarea i-a atras pe cucutenieni aici, ci şi multe alte resurse. Tocmai datorită acestei diversităţi avem această suprapunere de situri în cadrul aşezărilor cucuteniene. În est, situaţia se prezintă altfel. Acolo avem aşa-numitele aşezări-gigant tripoliene, cum le numesc ucrainenii. Sunt situri cu o singură aşezare, nu cu mai multe, dar sunt aşezări de dimensiuni foarte mari. Aşezarea de la Talianki din regiunea Uman are o suprafaţă de aproximativ 500 de hectare, cea ce e enorm pentru acea perioadă. Sunt aproximativ 2000 de construcţii identificate prin prospecţiuni geomagnetice şi nu prin săpături arheologice. Construcţiile sunt dispuse după planuri prestabilite, în cercuri concentrice, 12 la număr. Populaţia este estimată pe la 20.000 de oameni. În cadrul aşezărilor cucuteniene nu întâlnim numai locuinţele care adăposteau comunităţile umane. Mai întâlnim anexe gospodăreşti, ateliere specializate în confecţionarea diferitelor unelte. Erau meşteri specializaţi precum ceramiştii care au realizat obiectele de prestigiu din muzeu. De asemenea, mai întâlnim construcţiile de cult, sanctuarele, care probabil că erau cele mai importante dintre construcţiile cucuteniene.”



    Există două componente de bază ale artei cucuteniene, arta decorativă în care vasele au decor pictat, şi arta figurativă în care predomină reprezentările antropomorfe şi zoomorfe. Constantin Preoteasa: “În ceea ce priveşte arta cucuteniană se pot distinge cu claritate două perioade de evoluţie. Prima este cuprinsă între anii 5000 şi 4000 înaintea erei noastre, iar cea de-a doua între 4000 şi 3500. Din prima perioadă de evoluţie artistică sunt vase mai puţin voluminoase, vase zvelte cu picior, decorate atât cu decoruri adâncite, excizii, incizii, caneluri, dar mai ales cu pictură bicromă sau tricromă. Tricromia sau “tricolorul cucutenian”, cum este numit de specialişti, este alcătuit din nuanţe de alb, roşu şi negru. Atunci când decorul este bicrom se întâlnesc combinaţiile de alb cu negru sau alb cu roşu, niciodată roşu cu negru. La început, pictura a fost aşternută pe vase după arderea acestora, este aşa-numita pictură crudă care, din păcate, s-a păstrat mai puţin, în mare parte s-a şters. Ulterior, datorită perfecţionării tehnicii, pictura a fost aşternută înainte de ardere şi practic ea a fost fixată pe vase prin ardere. Iar calitatea artefactelor este cu totul excepţională.”



    Constantin Preoteasa a arătat în ce consta modul de fabricare a ceramicii cucuteniene: “Cu toate mijloacele moderne de care dispunem în prezent, şi sunt meşteri populari la târguri care încearcă să realizeze replici după artefactele cucteniene, calitatea lor este net inferioară. Niciodată comunităţile umane nu au mai ajuns la acest stadiu de rafinament pe care l-au atins meşterii cucutenieni. Toate piesele de prestigiu sunt realizate dintr-o pastă foarte fină şi foarte densă, chiar dacă vasele au dimensiuni mai mici, ele sunt foarte grele datorită densităţii ei şi arderii uniforme. Arderea se făcea în aşa-numitele cuptoare cu reverberaţie, vasele nu intrau în contact direct cu focul, ele erau coapte în cuptor de curenţii fierbinţi dirijaţi din camera focului aflată sub nivelul de călcare, la subsol, cum am zice azi. La nivelul de călcare se construia o placă de lut foarte solidă, perforată, pe care erau dispuse vasele. Prin circulaţia curenţilor de aer fierbinte, la temperaturi care atingeau 900 de grade Celsius, au fost arse vasele. La început erau şi vase reducătoare, cu nuanţe de cenuşiu şi negru, cu o rezistenţă mai mică. Însă, în general, vasele sunt arse oxidant, cu mult oxigen. Pentru acest motiv au nuanţe frumoase, de la gălbui până la brun.”



    Reprezentările spirituale ale cucutenienilor gravitau în jurul numerologiei. Constantin Preoteasa, cu detalii: ”Numărul 12, ca şi 3, 7, 9, 21, nu e întâmplător, fiecare are o valoare simbolică, nouă ne scapă astăzi acele valori. De asemenea 4 şi 6. Pe celebra “horă de la Frumuşica” sunt 6 cariatide umane, stilizate, feminine, prinse ca într-o horă, ca într-un dans ritual, văzute din spate. Pe alte hore, cum ar fi cea de la Bereşti, din judeţul Galaţi, sunt numai 4 cariatide. Însă în concepţia populaţiilor tradiţionale, unora dintre ele, există ideea că ar exista două apusuri şi două răsărituri. Şi atunci, punctele cardinale devin 6, nu 4. De asemenea, acele ligamente de la vasul-coroană sunt în număr de 3, un alt vas are 4. Un vas cu colonete desoperit la Poduri are 3 ligamente unghiulare, un alt vas care este şi sigla instituţiei noastre are 4 ligamente. Atunci când avem 4 asemenea creaţii artistice sau când descoperim 4 statuete în complexele de cult în general dispunerea lor este cardinală.”



    Cultura Cucuteni este forma artistică superioară la care a ajuns neoliticul omenesc în decursul timpului. Dar, în acelaşi timp, mărturiile despre practicile, credinţele şi relaţiile sociale ale culturii Cucuteni rămân misterioase.

  • Coreea de Nord, criză sau spectacol?

    Coreea de Nord, criză sau spectacol?

    La început a fost un film, Interviul”, deloc genial, doar în linia unor comedii spumoase despre personaje reale. Scenariul povesteşte că doi jurnalişti americani de televiziune, admiraţi de liderul absolut al Coreii de Nord, sunt primiţi în această ţară pentru ca, sub pretextul realizării unui interviu, să îl asasineze pe inaccesibilul dictator. Fără a povesti filmul, sugerăm doar că, de la începutul său chiar, comedia de situaţie preia controlul şi devine rege. Parodii cinematografice despre dictatori se fac cam de când a apărut filmul pe lume. Să amintim, înainte de toate, de Dictatorul”, capodopera cinematografică a lui Charles Chaplin. De asemenea, în 2004, regimul nord-coreean condus, atunci, de Kim Jong-il, tatăl actualului lider, a fost ironizat în comedia satirică “Team America”.



    Zece ani mai târziu, în 2014, a fost lansat Interviul”, filmul în care subiecte sunt modul de viaţă american şi regimul absurd din Coreea de Nord. Lansarea Interviului” a fost o adevărată aventură, deşi se consideră că a fost şi mult marketing în cele întâmplate. Primele atacuri au fost cibernetice, atât Sony, care a dat banii pentru producerea acestui film, cât şi distribuitorii filmului reclamând un adevărat război al hackerilor nord-coreeni împotriva lor. După lansarea filmului, atacurile au încetat pentru că el plecase deja în întreaga lume şi nimic nu îl mai putea opri. Ca în toate aceste fantezii cinematografice, dincolo de umor şi satiră, ne confruntăm cu aspecte reale şi extrem de dure.



    Republica Populară Democrată Coreeană, după numele său oficial, este un stat cât jumătate de ţară, jumătate din Coreea împărţită acum între nordul comunist şi sudul capitalist. Aici, în mijlocul peninsulei Coreea, pe paralela de 38 de grade, a căzut o parte din Cortina de Fier care a împărţit lumea, la sfârşitul celui de al doilea război mondial. Din 1950 şi până în 1953, peninsula coreeană a fost răvăşită de un război internaţional în care se regăseau Sudul şi Nordul, o alianţă din sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite, condusă şi susţinută esenţial de SUA, împotriva armatei comuniste nord-coreene, cu un milion de aşa-zişi voluntari chinezi în ajutorul său. Armistiţiul din 1953 a readus lucrurile la situaţia anterioară, cu două state coreene, cu ideologii opuse, despărţite de o frontieră fierbinte pe paralela de 38 de grade. Şi aşa a rămas, de aproape 65 de ani.



    În 1948, în Coreea de Nord a fost instalat un regim stalinist, condus de Kim Il-sung. Acesta a evoluat în cea mai teribilă dictatură din lume, condusă dinastic de fiul şi, acum, nepotul acestuia. Această istorie este evocată de fiecare dată când vorbim, şi în prezent, de Coreea de Nord, pentru a înţelege de ce se comportă astfel acest stat, de ce un popor de 24 de milioane este ţinut ostatic de un regim militarizat, cu lipsuri uriaşe care pun în discuţie chiar supravieţuirea. În ciuda acestei realităţi dramatice, regimul nord-coreean ameninţă pe toată lumea, mai ales Statele Unite, experimentează arme nucleare puternice şi trimite rachete care survolează şi terorizează Japonia vecină.



    Răspunsul comunităţii internaţionale a însemnat întărirea sancţiunilor care ar trebui să reducă riscul de agresiune din partea belicosului regim totalitar. Recentele decizii aduc în atenţie domenii în care este surprinzător că se mai colabora cu regimul de la Phenian. Abia acum, preşedintele american a anunţat că se vor lua măsuri pentru a tăia sursele de venit care finanţează eforturile Coreei de Nord de a dezvolta cele mai letale arme cunoscute omenirii”.



    În acelaşi timp, preşedintele Trump a apreciat că i s-a permis prea mult timp Coreii de Nord să profite de sistemul financiar internaţional pentru a-şi finanţa programul nuclear şi cel balistic. Nu este deloc o ficţiune cinematografică ce se întâmplă acum cu situaţia Coreii de Nord, cum nu este o ficţiune foametea endemică de care suferă nord-coreenii şi nici teroarea rachetelor lui Kim Jong-un care survolează spaţiul japonez. Ceea ce lipseşte este un scenariu pentru rezolvarea crizei nord-coreene şi, mai ales, pentru ceea ce va urma după acest moment.

  • Alianţa Civică

    Alianţa Civică

    După 1989, România resimţea acut lipsa unui forum al ideilor şi al iniţiativelor politice. Astfel a apărut Alianţa Civică, în acelaşi timp organizaţie non-guvernamentală şi forum de dezbatere a ideilor. În acelaşi timp, Alianţa a fost platformă de propulsare a viitorilor politicieni de opoziţie faţă de structura-mamut a Frontului Salvării Naţionale, care succedase partidului comunist. Pe 7 noiembrie 1990, Alianţa Civică a apărut în urma eforturilor unor intelectuali din organizaţii şi asociaţii precum Grupul pentru Dialog Social, Asociaţia 15 Noiembrie” din Braşov, Solidaritatea Universitară, Societatea Timişoara”, Societatea “Agora” din Iaşi, Grupul Independent pentru Democraţie, Asociaţia Pro Democraţia.



    Scriitoarea Ana Blandiana, opozantă faţă de regimul comunist, cu rol foarte important în formarea Alianţei Civice, îşi amintea starea în care se afla România atunci când a apărut Alianţa: “După mineriada din iunie 1990 şi după ce s-a terminat ea, în timp ce studeníi erau arestaţi, la un moment dat ne-am spus că trebuie să facem ceva. Chiar dacă nu vom reuşi nimic, măcar să se vadă că am încercat ceva. Şi atunci am scris un anunţ în “România liberă”. Azi este o mare nedreptate că nu se vorbeşte aproape deloc acum de Băcanu şi de ”România liberă” de atunci. Fără ”România liberă” condusă de Băcanu, un ziar care avea tiraj sute de mii de exemplare, nu ar fi existat niciun fel de opoziţie în România. ”România liberă” era chiar casa noastră, mitingurile care strângeau sute de mii de persoane se produceau publicând un anunţ de 10 centimetri-pătraţi pe prima pagină din ”România liberă”, de exemplu ”joi la ora 16, la Universitate”. Şi se strângea atâta lume încât atunci când porneam în marş şi ajungeam în Piaţa Victoriei se vedea în spate, încă plină, Piaţa Universităţii. Şi o luam înapoi pe Calea Victoriei şi ne prindeam coada din urmă. Şi toate acelea cu un simplu anunţ, nu exista Facebook-ul. Am propus să scriem un anunţ în ”România liberă”, credeam că vor veni câteva sute de oameni. Şi au venit câteva sute de mii. A fost acel marş în alb, am şi scris ca oamenii să vină îmbrăcaţi în alb şi cu o floare în mână ca să dovedim că noi nu eram violenţi. Acela a fost momentul.”




    Alianţa Civică şi-a asumat şi o pedagogie naţională, aceea de a vorbi despre trecutul comunist sub forma unui Memorial al victimelor la închisoarea de la Sighet. Ana Blandiana: ”În numele Alianţei Civice m-am dus la Strasbourg şi am propus primul memorial, este primul memorial al comunismului din lume. Era în 1993, fusesem la Cracovia la o conferinţă şi ne duseseră să vizităm Auschwitzul, care este foarte aproape. Am vizitat Auschwitzul, după care am venit la Strasbourg unde trebuia să ţin o altă conferinţă la Adunarea Parlamentară. S-a întâmplat ca după conferinţă să fiu invitată la o cină şi, cu o mică pilă, atunci am crezut că era o întâmplare, am fost aşezată lângă secretarul general al Consiliului Europei Catherine Lalumiere. Cu o zi înainte primisem un bileţel de la directorul Drepturilor Omului, de la profesorul Enver, care îmi scria că i-ar face plăcere lui şi soţiei lui Sanda Ciorănescu să ne vedem şi să stăm de vorbă. Aşa a început Memorialul, din acea discuţie cu Catherine Lalumiere, pentru că profesorul Enver a aranjat locurile la masă.”



    Erau anii în care Europa unită încerca să se regăsească, anii în care toţi oamenii luptau pentru exorcizarea trecutului totalitar. Ana Blandiana: ”Niciodată nu vorbisem cu soţul meu că vrem să facem un Memorial. A fost o idee care s-a născut în acea conversaţie. Veneam de la Auschwitz unde tocmai fusese un scandal care se terminase cu bine. Consiliul Europei hotărâse să facă un centru internaţional de studii asupra nazismului. În conversaţie, am întrebat dacă nu credeau că ar fi cel puţin la fel de util să se construiască un centru internaţional asupra comunismului despre care nu se ştia mai nimic? După care, vorbind noi despre Europa, despre unirea care trebuia să se producă între Est şi Vest, am spus că nu trebuia să ne unim numai politicile publice şi economiile, trebuia să ne unim şi obsesiile. Şi pentru aceasta trebuia să ni le cunoaştem.”



    Dar dificultăţi încă existau, ca şi naivităţi. Ana Blandiana rememorează începutul stângaci al Memorialului de la Sighet: “Acum îmi dau seama cât de comic este, dar nicio clipă noi nu ne-am gândit cu ce bani se va face Memorialul. Noi credeam că ei îl iau şi tot ei îl fac. Să fiu sinceră, nu m-am gândit că noi vom face ceva. Numai că, atunci când am primit broşurile, acolo era tipărit ce scriseserăm noi în proiect, plus un capitol: cum se strângeau banii care urma să se strângă într-un mod absolut suprarealist pentru noi: cât la sută vor da autorităţile locale, cât la sută autorităţile centrale, cât la sută mediul de afaceri. Iar noi eram în România inamicul public numărul 1, nici nu se punea problema să primim vreun ban, nici de la autorităţile locale, nici de la cele centrale. Una din condiţiile Consiliului Europei era să facem o fundaţie, Fundaţia Academia Civică. Era simplu, am făcut-o, iar ideea care ne-a scos la lumină a fost că am deschis filiale ale fundaţiei în locurile cu exil românesc: la Munchen, la Paris, la New York, la Los Angeles. Primii bani, puţini, s-au strâns de la românii din străinătate.”



    Alianţa Civică este astăzi parte a istoriei renăscute a anilor 1990. Este partea care trebuie reamintită celor care cred că totul este zadarnic, pentru cei care cred în continuare în democraţie.

  • America în Europa, un secol de istorie

    America în Europa, un secol de istorie

    Acum un secol, românii luptau eroic ca ultimul colţ din ţara lor să nu fie ocupată de o uriaşă forţă armată a Puterilor Centrale. Bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz reuşesc să oprească ofensiva dar, în spatele frontului, Rusia se clatină sub loviturile unor revoluţii din ce în ce mai îndrăzneţe. Alături de soldaţii români, pe câmpul de luptă şi de instrucţie a fost misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, un perosnaj legendar pentru români. În Vestul Europei, Franţa şi Marea Britanie făceau eforturi uriaşe să reziste iar războiul se extindea peste tot în lume, pe apă şi pe uscat. Statele Unite ale Americii îşi păstraseră neutralitatea, în spiritul tradiţionalei doctrine Monroe şi în pofida provocărilor germane. În 1917, americanii par mai decişi ca niciodată să intre în război şi o fac, oficial, în aprilie, cu aprobarea Congresului.



    La 4 iulie, soldaţii americani defilează prin Paris şi-l invocă pe generalul Lafayette, marchizul francez, erou al Războiului american de independenţă. Intrarea americanilor în Primul război american a fost un moment esenţial pentru balanţa conflagraţiei. Ea a reprezentat, totodată, şi prima implicare a Statelor Unite în conflictele de pe Vechiul Continent, implicare, de fapt, în ecuaţia internaţională, pe care nu o va mai părăsi. Până la sfârşitul războiului, peste un milion de soldaţi americani vor debarca în Europa şi cel puţin 125 de mii dintre ei îşi vor pierde viaţa. Europa se va schimba fantastic, la sfârşitul Primului război mondial, în timp ce se impun principiile naţiunilor emise de preşedintelui Wilson. Pacea globală dorită de preşedintele american a dus la crearea Societăţii naţiunilor, organizaţie precursoare a ONU, condusă mult timp de Nicolae Titulescu.



    Relaţia Statelor Unite cu Europa şi cu restul lumii s-a repetat destul de repede, după declanşarea celui de al Doilea război mondial. Întâi a fost o perioadă de neutralitate, apoi soldaţii americani au căzut pentru libertate, în luptă, pe câmpiile Europei. Ziua naţională a Franţei ne-a arătat o tribună oficială care vorbeşte exact despre evenimentele de acum o sută de ani şi de ce s-a întâmplat de atunci, în acest secol. Simpla imagine alăturată a celor doi lideri charismatici, politicieni altfel, preşedinţii Macron şi Trump, exprimă istoria unei relaţii între cele două maluri ale Atlanticului de Nord. De o parte America, cu renumita Statuie a libertăţii, cadou al Franţei de acum un secol şi jumătate, de alta Franţa şi Europa, cu cimitire militare americane, din Normandia până în Sicilia, din Bretania până în Ardeni.



    Defilarea de 14 iulie de la Paris a fost deschisă de un grup de soldaţi americani, o parte dintre ei în uniforme de acum un secol. În discursul său, preşedintele Macron a felicitat Statele Unite pentru decizia de acum un secol. Evocase deja bucuria de a avea aliaţi siguri, în vremuri grele, prietenia . A fost pentru prima dată când parada se încheie cu un discurs, cel al şefului statului, un discurs emoţionant şi mobilizator, care a evocat permanenţa ideii de libertate.



    La acest 14 iulie, Franţa comemorează trecerea unui an de la atacul terorist de la Nisa, iar fanfara oficială a intonat melodia Nissa la bella”, imnul neoficial al splendidului oraş mediteranean, acum un capitol în istoria terorismului. Copiii afectaţi de atacul de acum un an sunt încadraţi în statutul de copil protejat al Naţiunii, menit să îi protejeze pe cei rămaşi fără un părinte din cauza războaielor, a unor situaţii aparte din istoria Franţşei şi, mai nou, din cauza terorismului. Copii Nisei se află printre aceştia, iar Emanuel Macron i-a salutat după încheierea tradiţionalei defilări de 14 iulie. Ar mai fi de spus doar că statutul de copil al naţiunii”, pupille de la Nation”, în franceză, a fost înfiinţat exact acum o sută de ani, în plin război mondial, când americanii veneau în Europa ca să lupte pentru libertate

  • Un an de la votul pentru Brexit

    Un an de la votul pentru Brexit

    Mult timp, ideea ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană a fost o sperietoare electorală. De fapt, o întreagă gamă de teme eurosceptice sau direct anti-europene era activată în lupta pentru locurile din parlamentul de la Londra, ba chiar şi pentru cel european. De fapt, trebuie să recunoaştem că este o adevărată politică europeană trimiterea în Parlamentul European a politicienilor cu vederi şi acţiuni împotriva ideii de unificare a Europei. Iar pentru Marea Britanie, euroscepticismul a fost o politică permanentă. În primul rând, Regatul Unit a intrat târziu în organizaţia pan-europeană, după două decenii de luptă împotriva acestei idei. Mai mult, Londra a lansat şi a şi pus în scenă un proces paralel cu cel derulat de cei 6 iniţiatori a ceea ce este acum Uniunea Europeană.



    Până la urmă, în 1973, Marea Britanie a intrat în Comunitatea Europeană, cum se numea atunci Uniunea, dar imediat politicienii au început să pună problema unui referendum pentru ieşire. Deja, în iunie 1975, a avut loc un referendum asupra rămânerii în Comunitatea Economică Europeană, idee votată de două treimi dintre britanici. Celebrul premier Margaret Thatcher a pus problema unui comportament diferit pentru ţara sa şi situaţia s-a repetat de mai multe ori, excepţia britanică devenind o tradiţie.



    Anii 2000 reprezintă o înflorire fără precedent a ceea ce numim euroscepticism dar s-a dovedit a fi mai mult un anti-europenism. În paralel cu impunerea unor partide noi care promovează agresiv chiar ruperea de Europa, curentul anti-european a crescut în rândul partidului conservator, una dintre cele două forţe politice dominante ale scenei britanice. Pe de o parte, celebrul UKIP, partid recent cu program politic eminamente anti-european, a ajuns să fie pe primul loc, în 2014, la alegerile pentru Parlamentul European. Circumscriem această evoluţie practicii pline de sarcasm a alegătorului european care trimite în Parlamentul european exact pe cei care se opun mai bine ideii, dar şi unei evoluţii spectaculoase a euroscepticismului şi chiar a anti-europenismului în rândul opiniei publice britanice şi a partidului conservator. De fapt, ideea anti-europeană devine un motor electoral de care se lasă purtaţi inclusiv politicienii serioşi şi profunzi.



    Într-o logică de cel mai banal caracter electoral, premierul David Cameron a promis, în perspectiva alegerilor din 2015, un referendum asupra rămânerii în Uniunea Europeană. Şi, cum Cameron a câştigat alegerile, logica electorală a impus respectarea promisiunii de a organiza referendum. Istoria s-a repetat până aici, pentru că referendumul britanic din 1975 a fost tot o promisiune electorală, atunci a unui premier laburist. Dar rezultatul a fost altul şi nu neapărat neaşteptat. Referendumul a avut loc acum un an, la 23 iunie 2016, iar rezultatul a dat dreptate celor care vor Marea Britanie în afara Uniunii Europene.



    În anul scurs de atunci s-au petrecut mai multe discuţii şi mai puţine decizii. Procesul de ieşire dintr-un mecanism atât de integrat îi sperie pe decidenţi şi strategi şi există unanimitate în a considera că întreaga dimensiune a procesului nu poate fi cuprinsă. Între timp, au avut loc şi alegeri în Marea Britanie, în care conservatorii au pierdut semnificativ dar nu suficient ca să părăsească puterea. În schimb, partidului UKIP, vârful de lance al Brexitului, alegătorii i-au refuzat prezenţa în parlamentul de la Londra şi, implicit, participarea la viitorul însuşi al Marii Britanii, după Brexit.



    La un an de la naşterea oficială a Brexitului, nimeni nu mai pomeneşte de Jo Cox, tânăra deputată asasinată în plină stradă, în plină campanie pentru votul asupra Brexitului din iunie 2016. După un an, preşedintele Donald Tusk continuă să se considere un visător care crede că Marea Britanie poate rămâne în Uniunea Europeană, deşi nici el nu poate spune pe ce se bazează.

  • Pasti tra tuţ embistimen’il’i

    Pasti tra tuţ embistimen’il’i

    Tra embistimen’i, Paştili reprezintă una di nai cama importante sărbători. Pan tru soni, easti un moment complex, cu mult dramatismu si multă dukeari. Easti istoria ti amintarea a unal’ei piste, atea embistimenă, cadealihea, easte un punctu di asutatură tru istoria a umanităţii, easte pistea a dauă miliarde şi giumitate di oamin’i di lumea tută. Hristolu s-amintă aoa si dauă n’il’i şi 17 di ani. Bana si curbanea a lui suntu pirmitusiti tru Naulu Testament, parte di thimel’I ali Vivlie. Cându s-apruchea di 33 di ani, Hristolu ş-veadi mira, s-fati curbani tra nchiluirea a oamin’ilor, easti ancurfasitu pi cruti di akirladzlz’i romani a autorităţil’ei temporare, terestre, şi anyeadza tru a treia dzuua.



    Tuti aesti s-featira, trtru anlu 33, tru dzalile tru care, tru Israel, s-yurtuseasti Pesahul. Easte, cadealihea, una sărbătoare a renaşteril’ei, a anyearil’ei. Tru nascanti limbi vest-europene, numa a sărbătoaril’ei ari aradatin’i păngâni, di pitreati tut la xananyearea a fisil’ei, după iarnă. Disvartearea a atilor dzali, cu tiran’ili, curbanea şi anyearea a Hristolui este xanabanată di embistimen’il’i criştini cafi an, ti di Paşti. Pistea cu nai cama mulţa adepţa dit lumi, creştinismul, easte alargu tra s-hiba parastisitu ca un monolit a dogmal’ei, una structură rigidă şi inertă tru cari nu s-mina ici tiva di dauă n’il’I di an’i.



    Dimec, pi hiotea a kirolui s-featira niacumtinati dezbateri şi disputi mutrindalui linia corectă a creştinismului. Tru aestu kiro, bubuchisescu daua lumaki a creştinismului, ortodoxia, di cari ţan, majoritar, român’il’i, şi catolicismul, baserica dit Ascapitata ali Europa, cari iradiadză di Roma tru tuta lumea. Amparţarea a atilor dauă lumaki, Marea Schismă, s-feati tru 1054 şi, nai cama puţan teoretic, avu furn’ia un singir di diferenţe dogmatiti. Până tru 1999, cându Ioan Paul al ll-lea vini tru România, niti un papă, şef a Baserical’i catolica, nu avea vizitata una vasilie majoritar ortodoxă. Una diviziune salami lucreadză, tru inima a creştinismului, şi tru atea ti mutreasti data la cari s-yiurtuseasti Paştile.



    Cadealihea, catolitl’ii şi ortodocşil’i yiurtusescu Paştile la dati diferite, ama nu artecu s-fati ca data s-hibă idyea. Cu alti zboara, isachili diferite fapti di ateali dauă baserit dau idyiul rezultat, idyea duminică tru care şi catolicil’i şi ortodocşil’i s-harsescu di Anyearea a Hristolui. Tru anlu 325, Protlu conciliu di Niceea baga thimeal’ili dogmatice şi canonice a creştinismului, apufusindalui inclusiv turlia ti fateari isapi Paştilor. Eara zborlu di prima dumanică după protlu mes cari cadi după echinocţiul de primuveară.



    Tru secolul al XVl-lea isi tru migdani şi reforma gregoriană a calindaril’ei, care nu fu aprucheata di baseritli ortodoxe. Până tru soni, tra ortodocşi, Paştile nu pot s-cada ninti di 4 di apriliu iara tra catolici nu pot s-hiba ninti di 22 di martu. S-agiundzi, ase, la diferenţi di până la 5 stămân’i ama şi la coincidenţe, cum s-fatiestan, cându Paştile cad tru idyea dzuua tra dzuua tra ortodocşi, catolit şi protestanţa. Aşi fu şi tru 2014, şi tru 2010 şi 2011, una succesiune şi ma aretcu di dati comune tra sărbătoarea a Paştilor.



    Tru aestu mileniu, ahurhindalui cu 2001, fu un ritmo constantu di 3 ani tra agiundzearea diznau la catastisea di dzuua comună tra sărbătorirea a Paştilor. Ti amartie, yinitoarea dată comună tra Paşti va s-hiba 20 apriliu 2025, dimec pisti nu ma puţan di 8 ani. Ş-deapoa, tra un lungu kiro, cama di dauă decenii, va na turnam la la ritmolu orlea zorlea di pana tora, tru cari va s-fatem Paştile ahoryea di fraţl’ii a noştri chiro di doi ani arada, tra s-him diznau deadun tru Dumanica a Nyearil’ei.



    Armanipsearea: Tascu Lala


  • Paşti pentru toţi creştinii

    Paşti pentru toţi creştinii

    Pentru creştini, Paştile reprezintă una dintre cele mai importante sărbători. De fapt, este un moment complex, cu mult dramatism si multă trăire. Este istoria naşterii unei religii, cea creştină, desigur, este un punct de cotitură în istoria umanităţii, este credinţa a două miliarde şi jumătate de oameni din lumea întreagă. Iisus s-a născut acum două mii şi 17 ani. Viaţa şi jertfa sa sunt povestite în Noul Testament, parte esenţială a Bibliei. Când se apropia de 33 de ani, Iisus îşi împlineşte destinul, se jertfeşte pentru mântuirea oamenilor, este răstignit pe cruce de soldaţii romani ai autorităţii temporare, terestre, şi învie în a treia zi.



    Toate acestea s-au întâmplat, în anul 33, în zilele în care, în Israel, se sărbătorea Pesahul. Este, desigur, o sărbătoare a renaşterii, a învierii. În unele limbi vest-europene, denumirea sărbătorii are rădăcini păgâne, trimiţând tot la renaşterea întregii naturi, după iarnă. Curgerea acelor zile, cu patimile, jertfirea şi învierea lui Iisus este retrăită de credincioşii creştini în fiecare an, de Paşti. Religia cu cei mai mulţi adepţi din lume, creştinismul, este departe de a se prezenta ca un monolit al dogmei, o structură rigidă şi inertă în care nu s-a mişcat nimic de două mii de ani.



    De fapt, de-a lungul timpului au existat intense dezbateri şi dispute privind linia corectă a creştinismului. În prezent, înfloresc două mari ramuri ale creştinismului, ortodoxia, căreia îi aparţin, majoritar, românii, şi catolicismul, biserica Vestului Europei, care iradiază de la Roma în întreaga lume. Despărţirea celor două ramuri, Marea Schismă, s-a produs în 1054 şi, cel puţin teoretic, a fost cauzată de o serie de diferenţe dogmatice. Până în 1999, când Ioan Paul al ll-lea a venit în România, niciun papă, şef al Bisericii catolice, nu vizitase o ţară majoritar ortodoxă. O diviziune serioasă funcţionează, în inima creştinismului, şi în ceea ce priveşte data la care se sărbătoresc Paştile.



    Într-adevăr, catolicii şi ortodocşii sărbătoresc Paştile la date diferite, dar nu rareori se întâmplă ca data să fie aceeaşi. Altfel spus, calculele diferite făcute de cele două biserici dau acelaşi rezultat, aceeaşi duminică în care şi catolicii şi ortodocşii se bucură de Învierea Domnului. În anul 325, Primul conciliu de la Niceea a pus bazele dogmatice şi canonice ale creştinismului, stabilind inclusiv modul de calcul al Paştilor. Era vorba de prima duminică după prima lună plină care cade după echinocţiul de primăvară.



    În secolul al XVl-lea a apărut şi reforma gregoriană a calendarului, care nu a fost acceptată de bisericile ortodoxe. Până la urmă, pentru ortodocşi, Paştile nu pot cădea înainte de 4 aprilie iar pentru catolici nu pot fi înainte de 22 martie. Se ajunge, astfel, la diferenţe de până la 5 săptămâni dar şi la coincidenţe, cum se întâmplă în acest an, când Paştile cad în aceeaşi zi pentru ortodocşi, catolici şi protestanţi. Aşa a fost şi în 2014, şi în 2010 şi 2011, o succesiune şi mai rară de date comune pentru sărbătoarea Paştilor.



    În acest mileniu, începând chiar cu 2001, a fost un ritm constant de 3 ani pentru reluarea situaţiei de zi comună pentru sărbătorirea Paştilor. Din păcate, următoarea dată comună pentru Paşti va fi 20 aprilie 2025, deci peste nu mai puţin de 8 ani. Şi apoi, pentru o perioadă lungă, peste două decenii, vom reveni la ritmul strict de până acum, în care vom face Paştile separat de fraţii noştri timp de doi ani consecutivi, pentru a fi din nouă uniţi în Duminica Învierii.