Radio România Internațional

Tag: istorie

  • Tratatlu di Roma, după 60 di an’i

    Tratatlu di Roma, după 60 di an’i

    Aoa şi 60 di ani, Roma, analţal’i reprezentanţa ali Belgie, Franţa, Germania, Italia, Luxemburgu şi Olanda vulusea thimil’iusearea a Comunitatil’ei Economica Europeana. Era idyili 6 stati cari, cu 7 an’i ninti, avea apandasita la cl’imarea al Robert Schuman şi u avea lansată construcţia instituţională ali Europa unita. Putem sa spunem că naua organizaţie dutea ma largu aestă filosofie şi bitisea bagarea tru lucru thimeal’ili a fantasticlui proces a unitatil’ei europeana. Vahi sa ştea dit ahurhita, ama agiumsi nica ş-ma limbid că organizaţia thimil’iusită tru 1951, Comunitatea europeană a cărbunilui şi a cilekil’ei, fu prota jgl’ioata, ama şi un testu tra planlu unificator.



    Dit ahurhita lipseasti s-pricunuştem curayilu şi mintimineata a atilor ti al’i numasim părinţal’i thimil’iusitori” — thimil’iusitorl’i a filosofiil’ei europeana, semnatarl’i a tratatilor di ahurhita ica protl’i lideri a organizaţiilor europeani. El’i akicasira că masi discl’idearea pan di mardzină, ahurhindalui cu economia, a populiloru ali Europa, poati s-asiguripseasca evitarea a polimilor ahât lişor nkisiti pi Vecl’iul Continentu. Tru un ocean di naţionalismu ti sa znueasti, unaoară cu tendinţili belicoase, aeşta vidzură şansa a unal’ei cali ana, cata prucukie prit banaticu tin’isitu şi lucrari deadun. El’i era dukimasiţ şi di complexitatea a continentului, ama isapea după 6-7 decenii easti una ca ti ciudie.



    Ase, ma s-na turnam la momentul istoric di aoa si 60 di ani, Tratatlu di Roma discl’idea lucrarea deadun tru tuta sfera economică şi nu masi tru nascanti industrii strateghiti, ligati ndreptu di cabilea tra s-duca un polim, nai puţan pi stil vecl’iu. Ma multu, andicra di polititli di yimbruki comune, saltul di Roma adutea borgi complexi pi tută linia, unaoara cu lansarea a polititlor comuni tru tuti domeniile economiti. Tutunaoara, fu thimil’iusită una organizaţie comunitară tra energhia atomică. Doilu Polim Mondial s-avea bitisita cu 12 di an’i tru ma napoi, cu bombardamentul atomic dit Japonia.



    Ase, atomlu eara tut cama multu ufilisitu ca energhie a yinitorlui, ama avea agiumta şi una armată nauă, ti u baga tru aumbra iti putea sa s-faca cu cilekea şi cărbunili. Simnarea a Tratatlui di Roma, la 25 di martu 1957, nclidea hopa ti bagarea a thimeal’ilor, ahândusindalui integrarea prit acatarea tru isapi a tutulor domeniilor economiti şi lansarea a polititlor comuni. Tru idyiul kiro, agiundzea di cabili s-hiba tindearea teritorială a Comunitatil’ei a statilor europene cari baga tru lucru politit economiti comune. Tratatlu di Roma avu idyil’i semnatari cata cum Tratatlu di Paris. Cum istoria easti mplină di hironie, prota lardzeari a Comunităţlor economiti europene s-feati tru 1973, ntra atel’i 3 nai membri hiindalui şi Marea Britanie. Tut istoria na aduti aminti că Marea Britanie armasi nanaparti nica şi s-ncuntra tra proceslu integraţionistu lansat di atel’i 6 di Paris şi Roma.



    Dupu 3 an’i di la simnarea a Tratatlui di Roma şi constituirea a Comunitatil’ei Economiti Europene, tru 1960, Marea Britanie şi alti 6 state europene thimil’iusira una alternativă la aesta, Asociaţia Europeană a Liberlui Schimb. Marea Britanie easti prota cari iasi dit aesta structură ti limita integrarea tra thimil’iusearea a unei zona di libira-alaxeari şi prima cari aderă la concurenţă, Comunităţli Economiti Europeani. Tru dzalili a noastri, Marea Britanie easti prima vasilie cari iasi dit Uniunea Europeană, ama varnu nu pari să ştiba cata iu va sa nkiseasca. Tru 60 di ani, construcţia europeană evolua cabaia di multu.



    Tru aestu kiro, organizaţia comunitară easti un exemplu ti nu s-ari vidzuta di integrare interstatală, un exemplu tra alti continente. Europa comunitară ari aoa un parlamentu comun, una monedă unică, un spaţiu unic şi multi politit şi programi cari fac dit Europa a atilor 27 di membri un spaţiu ali irin’e şi a prucukiil’ei. Tru idyiul kiro, ari cabaia piricl’iuri ti pot s-agudeasca aestu proces şi putem sa spunem, fără s-him pi dauă, că dupu 60 di ani di la simnarea a Tratatlui di Roma, Europa unită easti cama tru piricl’iu ca varnaoară.



    Autor: Marius Tiţa


    Armânipsearea: Tascu Lala


  • Tratatul de la Roma, după 60 de ani

    Tratatul de la Roma, după 60 de ani

    Acum 60 de ani, la Roma, înalţi reprezentanţi ai Belgiei, Franţei, Germaniei, Italiei, Luxemburgului şi Olandei semnau crearea Comunităţii Economice Europene. Erau aceleaşi 6 state care , în urmă cu 7 ani, răspunseseră apelului lui Robert Schuman şi lansaseră construcţia instituţională a Europei unite. Putem spune că noua organizaţie continua această filosofie şi încheia punerea bazelor fantasticului proces al unităţii europene. Poate se ştia de la început, dar a devenit şi mai clar că organizaţia înfiinţată în 1951, Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului, a fost primul pas, dar şi un test pentru planul unificator.



    De la început trebuie să recunoaştem curajul şi clarviziunea celor pe care îi numim părinţii fondatori” – creatorii filosofiei europene, semnatarii tratatelor de început sau primii lideri ai organizaţiilor europene. Ei au înţeles că numai deschiderea totală, începând cu economia, a popoarelor Europei, poate garanta evitarea războaielor atât de uşor pornite pe Vechiul Continent. Într-un ocean de naţionalism în refacere, odată cu tendinţele belicoase, aceştia au văzut şansa unui drum opus, spre bunăstare prin convieţuire şi conlucrare. Ei erau conştienţi şi de complexitatea continentului, dar bilanţul după 6-7 decenii este unul uimitor.



    Revenind la momentul istoric de acum 60 de ani, Tratatul de la Roma deschidea conlucrarea în întreaga sferă economică şi nu doar în anumite industrii strategice, legate direct de posibilitatea de a duce un război, cel puţin pe stil vechi. Mai mult decât politicile vamale comune, saltul de la Roma aducea sarcini complexe pe toată linia, odată cu lansarea politicilor comune în toate domeniile economice. De asemenea, a fost creată o organizaţie comunitară pentru energia atomică. Al Doilea Război Mondial se încheiase cu 12 ani în urmă, cu bombardamentul atomic din Japonia. Astfel, atomul era din ce în ce mai folosit ca energie a viitorului, dar devenise şi o armă nouă, ce punea în umbră orice se putea face cu oţel şi cărbune.



    Semnarea Tratatului de la Roma, la 25 martie 1957, încheia etapa punerii bazelor, adâncind integrarea prin cuprinderea tuturor domeniilor economice şi lansarea politicilor comune. În acelaşi timp, devenea posibilă extinderea teritorială a Comunităţii statelor europene care aplică politici economice comune. Tratatul de la Roma a avut aceiaşi semnatari ca Tratatul de la Paris. Cum istoria este plină de ironie, prima extindere a Comunităţilor economice europene a avut loc în 1973, printre cele 3 noi membre aflându-se şi Marea Britanie.



    Tot istoria ne aminteşte că Marea Britanie s-a ţinut de-o parte şi chiar s-a opus procesului integraţionist lansat de cei 6 de la Paris şi Roma. La 3 ani de la semnarea Tratatului de la Roma şi constituirea Comunităţii Economice Europene, în 1960, Marea Britanie şi alte 6 state europene au creat o alternativă la aceasta, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb. Marea Britanie este prima care părăseşte această structură ce limita integrarea la crearea unei zone de liber-schimb şi prima care aderă la concurenţă, Comunităţile Economice Europene. În zilele noastre, Marea Britanie este prima ţară care părăseşte Uniunea Europeană, dar nimeni nu pare să ştie unde se va duce.



    În 60 de ani, construcţia europeană a evoluat enorm. În prezent, organizaţia comunitară este un exemplu nemaiîntâlnit de integrare interstatală, un exemplu pentru alte continente. Europa comunitară are acum un parlament comun, o monedă unică, un spaţiu unic şi multe politici şi programe care fac din Europa celor 27 de membri un spaţiu al păcii şi prosperităţii. În acelaşi timp, sunt extrem de multe pericolele care pândesc acest proces şi putem spune, fără îndoială, că la 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, Europa unită este mai în pericol ca niciodată.

  • Transnistria

    Transnistria

    Acum 25 de ani, regiunile de dincolo de Nistru ale Republicii Moldova declarau război puterii centrale de la Chişinău. La televiziunile occidentale se vedea invers. Oricum, nimeni nu înţelegea nimic şi se apela imediat la formulele oficiale sau pregatite pentru astfel de momente. În 1992, ambasadorii în Republica Moldova stăteau la Moscova. Funcţionau, încă, vechile principii geopolitice astfel că, de la 1.300 de km, capitala Rusiei părea mai aproape decât Bucureştiul aflat la o treime din acest drum. În 1991, cele 15 republici sovietice s-au desprins pe rând, proclamându-şi independenţa. Republica Moldova a făcut acest pas la 27 august 1991.



    Astfel, în momentul în care Estul transnistrean se răscula împotriva noului centru, cel de la Chişinău, Republica Moldovase afla la începutul existenţei sale statale independente. În partea estică a fostei republici unionale, timp de decenii, administraţia sovietică a acumulat puterea economică dar şi militară astfel că în momentul în care raioanele de acolo au decis să se rupă de noul stat independent erau mult mai puternice decât întreaga Republică Moldova. Mai mult, în teritoriul rebel de dincolo de Nistru era staţionată Armata a XlV-a fostă sovietică, atunci în subordinea Federaţiei Ruse. Era o armată puternică, cu toată dotarea moştenită din vremea războiului rece.



    Acestea fiind realităţile, opinia publică din străinătate a înţeles cu greu că mulţimea de tancuri şi de armament greu nu aparţine Republicii Moldova ci separatiştilor care şi-au propus să saboteze eforturile de consolidare a tânărului stat moldovenesc. Mai mult, armata Chişinăului era practic inexistentă astfel că împotriva tancurilor au luptat voluntari din întreaga republică. După încetarea acţiunilor militare, s-a ajuns la o situaţie de facto care durează, iată, de un sfert de secol. Altfel spus, Transnistria a devenit un conflict îngheţat ca multe altele din spaţiul fost sovietic. Şi tot de atâta timp suntem puşi cu toţii în faţa faptului împlinit.



    Teritoriul estic al Republicii Molodva este în continuare în afara jurisdicţiei Chişinăului, se constituie într-un stat în sine, cu conducere, preşedinte şi parlament, guvern şi armată. Această formulă nu a fost inventată ci doar aplicată în Transnistria, acum 25 de ani. La dimensiuni mult mai mari, acest fenomen al faptului împlinit, pe care Occidentul îl numeşte cu delicateţe, conflict îngheţat, se edifică, chiar acum, în Estul Ucrainei. Ocuparea Crimeii şi focarele de conflict izbucnite atunci în sudul Ucrainei descriau pe hartă un scenariu ce ar fi adus Rusia până în Transnistria. Întorcându-ne în timp şi în istorie, ne amintim că, în 1940, Stalin a smuls pur şi simplu de la Regatul României teritoriul dintre Prut şi Nistru. Imediat i-a amputat nordul şi sudul, dându-le Ucrainei sovietice şi a luat de la aceasta banda transnistreană pe care, alipind-o la teritoriul luat de la România, a făcut Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.



    Transnistria înseamnă, în toate limbile, pământul de dincolo de Nistru, deci raportarea se face de la Vest, dinspre pământurile Moldovei. De altfel, Transnistria este un spaţiu pe malul stâng, estic, al Nistrului, unde moldovenii trăiesc din vechime. Transnistria a existat şi între cele două războaie mondiale, ca republică autonomă cum erau atât de multe în imperiul sovietic. Era de fapt un uriaş laborator sovietic care pregătea luarea Basarabiei, sub forma refacerii Moldovei sovietice. În Transnistria din anii 1918-1940 s-a făcut spionaj antiromânesc şi s-au pregătit revolte armate, pe baza unor infiltrări subversive, în timp ce lingviştii comunişti forţau crearea unei aşa zise limbi moldoveneşti, cu alfabet chirilic.



    După 1940, când Stalin a luat Basarabia, prin ultimatum impus României, toate aceste planuri au fost aplicate. Transnistria a fost alipită noului teritoriu sovietizat rapid, cu forţa şi cu deportatrea masivă a populaţiei locale, româneşti. Stereotipiile create de orânduirea sovietică au funcţionat şi după declanşarea conflictului transnistrean, România fiind ţinută departe de eforturile de reglementare a conflictului. România era o ţară care se deschidea spre Vest, spre democraţie şi libertate, ceea ce, desigur, nu convenea urmaşilor sovieticilor, îngheţaţi în mentalitatea conflictului şi a dominaţiei prin dezbinare.

  • Vitezele unei uniuni

    Vitezele unei uniuni

    La încheierea celui de al doilea război mondial, națiunile europene păreau dispuse să reia confruntarea pentru supremația într-un continent și într-o lume răvășite de distrugere. A fost momentul în care minți lucide au înțeles pericolul și au lansat un plan concret de a atinge pacea prin cooperare în domenii cheie. Declarația ministrului francez de externe, Robert Schuman, propunea crearea unei organizații interstatale care să pună la o laltă prezentul dar mai ales viitorul producțiilor de cărbune și oțel. Era un semn de mare încredere, aceast deschidere, dar mai mult decât controlul permis către statul inamic istoric, se puneau în comun planurile de viitor, începând cu indistriile strategice. Mai mult, Declarația Schuman lansa principiile unui viitor pe termen lung, probabil pentru întodeauna.



    Înainte de expunerea elementelor concrete ale Înaltei Autorități a cărbunelului și oțelului, se spunea că: Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt. Erau invitate toate statele europene să se implice în acest proces unitar. Nu scrie nicăieri de viteze diferite pentru că tocmai împotriva acestei idei se ridica propunerea de la Paris. Spațiul comun al cooperării înlătură diferențele și nu face din ele un principiu. De aceea, unanimitatea a jucat un rol esențial în construcția europeană și de mai multe ori a blocat o serie de proiecte esențiale.



    În același timp, de la politica comună în producerea de cărbune și oțel, s-a ajuns la colaborarea în toate doemniile economice, în apărare și securitate, a fost stabilit un executiv dar și un parlament comun, acum este și un președinte și chiar o monedă comună. Organizația nu a stat pe loc, și-a extins domeniile dar și aria de acțiune. De la 6 state, câte au plecat la drum, pe baza Declarației Schuman, în prezent cele mai dezvoltate 28 de state europene participă la acest proces. De fapt, doar 27, pentru că Marea Britanie a votat deja să iasă din Uniune. Este deja o realitate pe care unii refuză să o accepte sau cred că este o situație reversibilă, că se va întâmpla ceva și nimic din mecanismul efectiv al Brexitului nu se va declanșa. La fel, ideea de separare a membrilor Uniunii Europene pe grupuri diferite, cu viteze diferite de evoluție în practica și teoria comunitară.



    Ca și euroscepticismul britanic, vitezele diferite de integrare nu reprezintă o idee nouă. Marea Britanie a aderat la Comunitatea economică europeană, cum se numea pe atunci Uniunea, în 1973, după ce pusese pe picioare o organizație paralelă, bazată pe liberul schimb. Integrarea europeană merge mai departe de simplul liber schimb, propune o piață comună, politici comune în mai toate domeniile și a instituit chiar o monedă comună. Este drept, Marea Britanie a cerut și a obținut mai multe excepții și nici la moneda comună nu participă. Să ne amintim că au mai rămas în afara monedei comune alte 2 țări europene, Danemarca și Suedia.



    Sunt state care au intrat odată cu Marea Britanie în organizația comunitară, fiind până atunci în Asociația Europeană a Liberului Schimb, alternativa construită de britanici la proiectul european. Altfel spus, Marea Britanie a făcut deja din Uniunea Europeană o organizație cu viteze diferite de integrare, cu participări diferite la politicile europene. Intrarea fostelor state comuniste în Uniunea Europene a adus o evoluție care nu a fost pe deplin deslușită de membrii vechi ai organizației. Era mai mult decât o reparație istorică, era o reînnoire și o revigorare a construcției europene. Statele care au fost ținute aproape o jumătate de secol după zidul de fier al comunismului s-au implicat efectiv în construcția europeană.



    La 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma și 67 de la Declarația Schuman, de la Paris ne vine propunerea abandonării acestui proces, în forma și principiile sale inițiale, o nouă abandonare de fapt a Estului și decuplarea Vestului, de această dată programatic și sub aparența unui fenomen firesc.

  • O poartă a Europei

    O poartă a Europei

    Acum 160 de ani, discuţia puterilor din Europa se învârtea în jurul Mării Negre. Era o premieră, după ce secole întregi această luptă s-a dus pe uscatul central şi vest-european sau de la Atlantic încolo, în întreaga lume. Sistemul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, cu Marea Marmara şi cu Istanbulul, au fost mereu o poartă a Europei spre spaţiul Asiatic, dar şi o zonă complexă, stăpânită de un actor foarte puternic, Imperiul otoman. Interesul pentru zona Mării Negre s-a născut printr-un război, celebrul război al Crimeii, desfăşurat între 1853 şi 1856. Pe de o parte se afla Imperiul ţarist, în timp ce în tabăra opusă se înghesuiau otomanii şi puteri vestice, Franţa şi Marea Britanie. Practic, erau un război produs de teama expansiunii tot mai energice a Rusiei, spre Europa şi spre sudul asiatic.



    În toate aceste zone, impetuosul imperiu rus se ciocnea de interesele celorlalţi, musulmani sau creştini, care s-au aliat împotriva Moscovei imperiale. Regăsim această formulă religioasă în declanşatorul conflictului: reglementarea otomană a împărţirii Locurilor Sfinte din Palestina între ortodocşii protejaţi de Rusia şi catolicii cărora le purta de grijă Franţa. În principiu, războiul s-a încheiat cu înfrângerea Rusiei, dar a adus în scenă o serie de premiere, unele bestiale, altele umanitare, dar şi idei ce continuă să provoace discuţii şi astăzi. Printre alte multe efecte să amintim şi punerea pe tapet în mod defintiv a problemei principatelor româneşti, Moldova şi Muntenia, ce aveau să se unească, de facto, în 1859. Să ieşim, aşadar, din frumuseţea dezbaterii despre urmările războiului Crimeii şi să revenim în zillele noastre unde continuă să se vorbească de această peninsulă a Mării Negre.



    Ecuaţia acestei mări interne dar aflată între două continente, nu s-a schimbat radical, avem tot Rusia şi Turcia, dar şi puterile occidentale, toate acestea sub alte forme decât cele de acum un secol şi jumătate. Partea occidentală, de exemplu, ni se arată sub forma alianţei nord-atlantice care regrupează atât Franţa şi Marea Britanie, cât şi ţările zonei, România şi Bulgaria. Şi Turcia este membră NATO iar istoria ne aminteşte că frontiera Turciei cu fosta Uniunea Sovietică, în zona care aparţine acum Armeniei şi Georgiei, era singura frontieră terestră dintre cele două mari puteri din vremea Războiului Rece. Tot istoria recentă ne aminteşte de episodul din 2014, când Rusia a anexat pur şi simplu peninsula Crimeea, parte a Ucrainei. Multora încă nu le vine să creadă că aşa ceva s-a întâmplat şi pe plan internaţional nu se poate nota o reacţie esenţială la această punere în faţa faptului împlinit. Tensiunea a crescut semnificativ, totuşi, între Rusia, şi liderul său şi Europa, sub forma Uniunii Europene, şi NATO, organizaţia militară de securitate care include şi Statele Unite ale Americii.



    Marea Neagră a revenit în atenţie ca liman în care regăsim şi Rusia şi Ucraina, şi ţările NATO. În măsura în care Turcia, aliat tradiţional al SUA şi membru vechi al NATO adoptă o poziţie tot mai apropiată de Moscova şi de reproş la adresa Washingtonului, ecuaţia zonei pare a suferi schimbări esenţiale. La Bruxelles, secretarul general al NATO a pus accentul pe Marea Neagră anunţând o sporire a prezenţei militare în această zonă. Cinci aliaţi s-au angajat să trimită forţe terestre şi aeriene pentru pregătire şi poliţie aeriană iar alţi opt aliaţi s-au angajat să contribuie cu personal pentru brigada NATO a Mării Negre. La baza Kogălniceanu din România, a doua zi după Sf Valentin, au ajuns şi 500 de militarii americani care vor participa la exerciţii de pregătire. La Marea Neagră.

  • România şi Europa (08.01.2017)

    România şi Europa (08.01.2017)

    Tru 1999, marşul catra Bucureşti a minerlor tri avea mutate cap dit Valea a Jiului deadi izini a decidenţalor europeni s-agiunga pi isapea că România avea aramasa cabaia multu dinapoi tru materie di agiutor ti aderarea la Uniunea Europeană. Eara, dimi, dutearea ma largu a unei situaţii existenti tru momentul tru care românii avea avinata dictura comunistă, tru andreu 1989. Atel’I dit soni ani al Ceauşescu însimnara aspardzearea cabaia a relaţiilor cu vasiliili democratiti, maxus cu organizaţia comunitară europeană. Ase, aca tru an’il’i 70 România eara goala vasilie comunistă care avea ligaturi cu Comunitatea Economică Europeană, avea agiumta tru an’il’i 80, la una izolare greauă, cari u scutea dit programele comunitari tra Estul ali Europa.



    Ase, România vidzu zorea s-treaca perioada ali tranziţie post-comunisti cu un agiutor european n’icsurat, andicra di alţa sot di istorie comunistă forţată. Di alta parti tamam, Polonia şi Ungaria avura contribut la numa a programlui PHARE, un di nai ma consistenti proiecte di agiutor tra fostili vasilii comunisti. Tru aestu kiro, român’il’i eara tru caplu a isakilor tu ligature cu devotamentul pro-european şi nord-atlantic. Ca ti ciudie, cara tru kirolu a comunismului, român’il’i nu putea s-iasă dit vasilia a lor isisi di furn’ia a regimlui dictatorial, după 1989 el’i avura ananghi di vize amintati tru condiţii stricti tra s-urdina tru Ascapitata ali Europa. Aestu regim strictu fu ţanut di vasiliili comunitare inclusiv după ti fu simnat acordul di asociere ali României la Uniunea Europeană.




    Tuta gaeretea a societatil’ei româneşti tru tranziţie di pregătire tra aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană suntu tora istorie, una istorie recentă care na da iznea să zburam di un deceniu de apartenenţă la organizaţia comunitară. Di altă parte, România fu calisită, Praga, tru anlu 2002, s-adera la NATO, iara tru 2004 fura dipusi instrumentiliu di ratificare a acordului di aderare la organizaţia nord-atlantică. Aderarea la Uniunea Europeană însimna un proces cabaia mari di pregătire şi di verificare a rezultatilor amintati tru aesta gaereti, cu încl’idearea a dosarilor tra aderari. Tru apriliu 2005, Luxemburg, fu simnat Tratatlu di aderare ali Românie la Uniunea Europeană şi fu lansată ratificarea a aistui di cafi un crat membru.



    Tratatlu di aderare ali Românie la Uniunea Europeană intra tru lucru tru 1 di yinar 2007 şi avu simasia a unal’ei realizari istorică em tra români em tra Europa. S-ncl’idea una paranteză lungă şi nidreaptă, iara gaeretli a român’ilor di modernizari a societatil’ei şi di turnari la concertul internaţional şi tru dezbaterea europeană era un success di mari simasie. Aderarea la Uniunea Europeană însimna turnarea ali Românie tru Europa, ideal tra cari român’il’i alumtara cu ndriptati, maxus după cădearea a Pirdelui di Her, tru bitisita a doilui Polim Mondial, şi abandonarea ali Românie tru braţili a comunismului di turlie sovietica.



    Tora, isapea a deceniului di apartenenţă efectivă ali Românie la Uniunea Europeană easte pozitiv nica şi filotima, aca multi lucri nica suntu ti adrari. Societatea românească s-alaxi semnificativ, economia avu creastiri, democraţia s-anvartusi. Ti amartie, un proces ti lipsea s-hiba subakicasitu, aderarea la Spaţiul Schengen, agiumsi una băteari di cap tra decidenţal’i şi tuti gaeretli fapti di români canda suntu geaba. Tru aestu contextu, România armasi, după 10 an’i, una vasilie dedicată tra idealurli europeani, implicată tru dezbaterli mutrindalui yinitorlu a construcţiil’ei şi al filosofiiil’ei europeani.


    Autor: Marius Tita


    Armanipsearea: Tascu Lala


  • România şi Europa

    România şi Europa

    În 1999, marşul spre Bucureşti al minerilor revoltaţi din Valea Jiului a permis decidenţilor europeni să constate că România rămăsese copios în urmă în materie de sprijin pentru aderarea la Uniunea Europeană. Era, de fapt, continuarea unei situaţii existente în momentul în care românii alungaseră dictura comunistă, în decembrie 1989. Ultimii ani ai lui Ceauşescu au însemnat o înrăutăţire gravă a relaţiilor cu ţările democratice, mai ales cu organizaţia comunitară europeană. Astfel, deşi în anii 70 România era singura ţară comunistă care avea relaţii cu Comunitatea Economică Europeană, ajunsese, în anii 80, la o izolare gravă, care o scotea din programele comunitare pentru Estul Europei.



    Astfel, România a trebuit să parcurgă perioada tranziţiei post-comuniste cu un ajutor european redus, spre deosebire de alţi colegi de istorie comunistă forţată. De altfel, Polonia şi Ungaria chiar au contribuit la numele programului PHARE, unul dintre cele mai consistente proiecte de ajutor pentru fostele ţări comuniste. În tot acest timp, românii au condus în statisticile devotamentului pro-european şi nord-atlantic. Paradoxal, dacă în timpul comunismului, românii nu puteau să iasă din propria ţară din cauza regimului dictatorial, după 1989 ei au avut nevoie de vize obţinute în condiţii stricte pentru a călătorii în Vestul Europei. Acest regim strict a fost menţinut de ţările comunitare inclusiv după ce a fost semnat acordul de asociere a României la Uniunea Europeană.




    Întregul efort al societăţii româneşti în tranziţie de pregătire pentru aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană sunt acum istorie, o istorie recentă care ne permite deja să vorbim de un deceniu de apartenenţă la organizaţia comunitară. Pe de altă parte, România a fost invitată, la Praga, în anul 2002, să adere la NATO, iar în 2004 au fost depuse instrumentele de ratificare a acordului de aderare la organizaţia nord-atlantică. Aderarea la Uniunea Europeană a însemnat un proces intens de pregătire şi de verificare a rezultatelor obţinute în acest efort, cu închiderea treptată a dosarelor aderării. În aprilie 2005, la Luxemburg, a fost semnat Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană şi a fost lansată ratificarea acestuia de către fiecare dintre statele membre.



    Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007 şi a reprezentat o realizare istorică atât pentru români cât şi pentru Europa. Se încheia o paranteză lungă şi nedreaptă, iar eforturile românilor de modernizare a societăţii şi de revenire în concertul internaţional şi în dezbaterea europeană erau încununate de succes. Aderarea la Uniunea Europeană a însemnat revenirea României în Europa, ideal pentru care românii au luptat de-a dreptul, mai ales după căderea Cortinei de Fier, la sfârşitul celui de al doilea Război Mondial, şi abandonarea României în braţele comunismului de tip sovietic.



    Acum, bilanţul deceniului de apartenenţă efectivă a României la Uniunea Europeană este pozitiv şi chiar generos, în ciuda multor lucruri care mai sunt de făcut. Societatea românească s-a schimbat semnificativ, economia a evoluat, democraţia s-a întărit. Din păcate, un proces ce ar fi trebuit să fie subînţeles, aderarea la Spaţiul Schengen, a devenit o bătaie de cap pentru decidenţi şi toate eforturile făcute de români par a fi în zadar. În acest context, România a rămas, după 10 ani, o ţară dedicată idealurilor europene, implicată în dezbaterile privind viitorul construcţiei şi al filosofiei europene

  • 100 de ani de captivitate a tezaurului României în Rusia

    100 de ani de captivitate a tezaurului României în Rusia

    Se spune că ţările nu au prieteni, ci numai interese. Însă istoria
    contrazice această afirmaţie simplistă. În trecut, găsim numeroase exemple de
    prietenie între ţări care au însemnat alianţe militare, matrimoniale ori
    încredinţare de secrete şi valori. Nu sunt puţine cazuri în care o ţară a
    oferit, pentru păstrare, unei ţări prietene propriul tezaur, unul dintre cele
    mai de preţ bunuri, pentru a nu cădea în mâinile duşmanului. Un astfel de gest
    de prietenie a fost cel al trecerii tezaurului Poloniei prin România, în
    septembrie 1939, atunci când ţara fusese atacată şi de Germania nazistă, şi de
    Uniunea Sovietică.

    Dar alianţele pot fi
    trădate, ca şi prieteniile. În primul război mondial, România s-a alăturat
    Antantei formate din Franţa, Anglia şi Rusia. În numele alianţei de prietenie,
    tezaurul României a fost transportat la Moscova pentru a nu fi capturat de
    armata germană care a ocupat Bucureştiul şi întreaga parte de sud a României în
    decembrie 1916. Între 12 şi 14 decembrie 1916, în gara din Iaşi se încărcau în
    17 vagoane un număr de 1738 casete în care se afla depozitat aurul României sub
    formă de lingouri şi monede diverse. Valoarea era de aproximativ 315 milioane
    lei aur. În alte două casete erau bijuteriile reginei Maria, evaluate la 7
    milioane lei aur. Transportul a sosit la Moscova pe 21 decembrie 1916. Un al
    doilea transport a avut loc în vara anului 1917, în 3 vagoane fiind încărcate
    valorile Băncii Naţionale a României cu o valoare declarată de 1,6 miliarde
    lei, din care aur efectiv în valoare de aproximativ 575.000 lei. Arhiva era
    evaluată la 500.000 lei, iar restul reprezenta titluri, efecte, depozite şi
    alte valori. În alte 21 de vagoane, în 1.661 de casete, erau bunurile Casei de
    Depuneri în valoare de 7,5 miliarde lei. Al doilea transport a ajuns la Moscova
    pe 3 august 1917. Alte bunuri şi colecţii particulare de obiecte de artă au
    însoţit tezaurul României pentru a fi depozitate la Kremlin.


    Istoricul Ioan Scurtu
    crede că plecarea tezaurului României în Rusia a fost o pierdere greu de
    estimat: România a pierdut
    atunci tezaurul Băncii Naţionale a României prin care se asigura circulaţia
    financiară normală pe cuprinsul vechii Românii. Pe lîngă tezaurul Băncii
    Naţionale, sunt multe alte valori care depăşesc cu mult valoarea tezaurului
    Băncii Naţionale de 93 de tone în lingouri de aur. Dar mai există obiecte de
    artă, tablouri, obiecte de cult, covoare, alte bunuri cu valoare istorică şi
    valoare sentimentală. Cred că, practic, nici nu se poate face o estimare a
    valorii într-o monedă naţională, leu, dolar sau rubla, a ceea ce reprezenta
    tezaurul românesc deoarece unele piese sînt extrem de greu de evaluat. Cum
    poate fi evaluată, de exemplu, o cristelniţă din secolul al 15-lea? Ea poate
    avea o valoare artistică, ea singură depăşeşte valoarea metalului sau o valoare
    a fineţii lucrăturii, a artei meşteşugăreşti. Prin pierderea acestui tezaur,
    România a devenit mai săracă în propriile sale valori bazându-se pe faptul că
    acest tezaur va fi restituit ca între nişte ţări civilizate care îşi respectă cuvântul
    dat, cu respect pentru normele dreptului internaţional.

    Dar revoluţia
    bolşevică a dus la ruperea relaţiilor diplomatice dintre România şi Rusia, în
    ianuarie 1918, din iniţiativa lui Lenin, printr-o notă diplomatică adresată
    guvernului român. În notă se preciza că tezaurul românesc rămânea confiscat
    pentru oligarhia română şi urma să fie restituit, cândva, poporului muncitor.
    L-am întrebat pe istoricul Ioan Scurtu dacă guvernanţii de atunci ai României
    au avut o opţiune mai bună:
    A existat ideea trimiterii tezaurului în Suedia, unde era mai la adăpost, dar
    rămânea problema transportului. Cum putea fi transportat tezaurul până acolo
    fără ca trupele germane să-l intercepteze şi să-l captureze? Noi discutăm acum
    dintr-o perspectivă temporală şi din acest punct de vedere eu cred că
    trimiterea în Rusia a fost o greşeală. Dar dacă ne punem în locul celor care au
    decis în epocă, atunci nu cred că ne mai putem lansa în astfel de aprecieri. Aş
    vrea să spun că exista o adevărată psihoză, la sfârşitul anului 1917, că
    Moldova va fi ocupată, mulţi parlamentari părăsiseră Iaşii şi se refugiaseră la
    Odessa. Exista chiar ideea ca guvernul însuşi să părăsească Moldova şi a fost
    nevoie de intervenţia regelui Ferdinand şi a lui Brătianu pentru ca miniştrii
    să nu plece. Guvernul însuşi a intrat în acea psihoză, există relatări despre
    dimensiunile acelei psihoze. Politicianul liberal I. G. Duca povestea că
    garniturile de tren erau deja încărcate şi încă mai veneau cetăţeni care
    aduceau bunuri, în lăzi, pentru a le urca în tren pentru a fi transportate la
    Moscova, de unde urma să fie recuperate după război. Guvernul a intrat în acea
    psihoză şi n-a putut anticipa ce se va întâmpla, că Rusia nu-şi va respecta
    cuvântul dat.



    La sfârşitul războiului, diplomaţia română a iniţiat repetate negocieri
    pentru redobândirea tezaurului. În 1935, URSS a înapoiat documente de arhivă şi
    cele care aparţineau Academiei Române, iar în 1956 a hotărât să mai retrocedeze
    o mică parte, cea mai importantă restituire fiind tezaurul de la Pietroasa
    supranumit Cloşca cu puii de aur. În ciuda faptului că în iulie 2003, cu
    ocazia semnării tratatului de bază dintre România şi Federatia Rusă, problema
    tezaurului urma a fi discutată, nici până astăzi ea nu a fost soluţionată. După
    100 de ani, tezaurul românesc este încă la Moscova ca prizonier al unei
    prietenii trădate.

  • Bătălia pentru Bucureşti

    Bătălia pentru Bucureşti

    Operaţiunile armatei române în primul război mondial au început în august 1916, după încheierea Convenţiei militare între România şi Tripla Înţelegere, şi au constat într-o ofensivă în Transilvania. Dar Puterile Centrale au contraatacat şi au obţinut o victorie răsunătoare la Turtucaia în septembrie 1916, care a fost denumită în istoriografia română ca ”dezastrul de la Turtucaia”. În decembrie 1916, Bucureştiul era ocupat de armatele germană, austro-ungară, bulgară şi turcă.



    Rezultatul catastrofal al primei părţi a campaniei armatei române la război a fost pusă pe seama nepregătirii sale. Dar istoricul Sorin Cristescu de la Universitatea ”Spiru Haret” din Bucureşti crede că dacă România ar fi intrat în război de la început, situaţia ar fi fost alta. Sorin Cristescu a pus lipsa de experienţă în război a armatei române pe seama refuzului Rusiei de a o accepta ca aliată. ”În primul rând, a existat opoziţia Rusiei faţă de ideea creării unei Românii Mari. Cu toată presiunea opiniei publice de la Bucureşti, România nu a fost invitată să intre în război, a fost ţinută deoparte. În septembrie 1914 fusese un moment favorabil prin căderea Lembergului în mâna armatei ruse. Pe 23 mai 1915 a intrat Italia în război, dacă ar fi intrat şi România efectul ar fi putut fi devastator. Un alt treilea moment a fost pe 4 iunie 1916 când ofensiva armatelor ruse comandate de Brusilov părea victorioasă şi nu s-a admis intrarea României în război decât atunci când ofensiva lui Brusilov s-a înfundat. Ideea de intrare a României în război a corespuns intereselor puterilor Antantei care voiau să oprească cu orice preţ exportul de materii prime, vitale, din România în ţările Puterilor Centrale. Despre valoarea exportului românesc şi apoi a jafului care a urmat, în 1918 a vorbit generalul german Ludendorff care considera că materiile prime din România au ţinut Puterile Centrale cu ”nasul deasupra apei”, ca să folosesc chiar expresia sa.”



    Sorin Cristescu a arătat că ofensiva asupra Bucureştiului, contrar a ceea ce se credea de către români, a fost începută de armatele germane şi austro-ungare din vest. ”Când a apărut presiunea puternică asupra Carpaţilor Meridionali, folosind trupe de vânători de munte, Puterile Centrale au spart frontul în jurul datei de 11 noiembrie 1916 în zona cea mai îndepărtată de Bucureşti. Prin pasul Lainici, spre Târgu Jiu, armatele germane s-au îndreptat spre Craiova. Momentul în care cade Craiova şi este traversat Oltul, în jurul datei de 23 noiembrie 1916, coincide cu o traversare a armatei germane a Dunării printr-un loc pe unde se mai făcuse în 1877, şi anume pe la Zimnicea. Cele două operaţiuni, trecerea Oltului şi cea a Dunării coincid, şi efectul este devastator. Cu o lună înainte fusese cucerită Dobrogea, pe 26 octombrie. Mackensen se plimba pe podul de la Cernavodă şi constatase personal că podul era folosibil şi putea fi reparat întrucât nu fusese iremediabil distrus. Pe două mari direcţii, armata a 9-a comandată de generalul Falkenhayn, fost şef de stat major al armatei germane, şi cea comandată de Mackensen, germanii înaintau spre Bucureşti.”



    Ultima încercare a armatei române de a opri înaintarea armatelor Puterilor Centrale a fost şi ea sortită ghinionului. Sorin Cristescu: ”Momentul care trebuia să fie decisiv a fost o aşa-numită bătălie de pe râul Neajlov. Armata română, lipsită de întăririle ruşilor care nu au sosit niciodată la timp, a încercat să izoleze pe rând cele două armate germane aflate într-o ofensivă cum nu se mai văzuse din 1914, să le învingă sau măcar să le oprească. Aceasta nu s-a întâmplat din cauza superiorităţii evidente a armatelor germane şi a unui ghinion care a făcut ca un automobil cu ofiţeri români, având asupra lor plicul cu ordinele privind desfăşurarea operaţiunilor, să cadă în mâna germanilor. Aceasta a desăvârşit dezastrul. Dar chiar dacă nu s-ar fi întâmplat acel episod, rezultatul ar fi fost acelaşi. Pe 4 decembrie 1916 s-a ştiut că Bucureştiul nu va mai putea fi apărat. Forturile Bucureştilor fuseseră dezafectate încă înainte de semnarea Convenţiei din 4 august 1916, iar Bucureştiul era un oraş deschis.”



    Ofensiva Puterilor Centrale avea să fie oprită pe linia Focşani-Nămoloasa pe 9 decembrie 1916 în bătălia de la Caşin. Armata română, căreia îi venise în sfârşit în ajutor şi armata rusă, respingea atacurile germane şi trecea la contraatac pentru stabilizarea frontului. Căderea Bucureştiului însă a însemnat începerea unui regim de ocupaţie. Sorin Cristescu: ”România avea să cunoască drama retragerii. Căile ferate au devenit supraaglomerate, tot felul de materiale erau transportate în Moldova. Au fugit din capitală Parlamentul, guvernul şi familia regală care cunoscuse pe 22 noiembrie un dezastru personal. Îi murise copilul cel mai mic, prinţul Mircea, de febră tifoidă fără ca în jurul său să fie existat vreun bolnav. Hotărârea a fost ca Bucureştiul să fie abandonat fără luptă, în ziua de 6 decembrie 1916. Era ziua de naştere a feldmareşalului Mackensen care împlinea 67 de ani. Cu o zi îaninte i se făcuse o mare onoare pentru un general, regimentul 129 infanterie primise numele său.”



    Regimul de ocupaţie al sudului României şi al Bucureştiului până în noiembrie 1918 a fost unul aspru. România pierdea teritoriu în zona montană iar pe plan economic urma să fie aservită cu totul intereselor germane. În 1918 însă întregul dezastru avea să fie transformat în cea mai mare victorie a statului român modern.


  • Sfântul Nicolae, la Bucureşti

    Sfântul Nicolae, la Bucureşti

    Sfântul Nicolae, sărbătorit de ortodocşii români la 6 ecembrie, este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi din calendar. El este ocrotitorul copiilor dar şi unul dintre cei care le aduc daruri. Dacă nu uităm că este posibil ca sfântul Nicolae să aducă, de fapt, o vărguţă, copiilor cu un comportament necorespunzător, începem să ne amintim tot mai bine despre acest moment al sfârşitului de an. Desigur, cea mai cunoscută tradiţie legată de acest sfânt al blândeţei se petrece în ajun, în seara de 5 decembrie, când copiii cuminţi îşi lasă ghetuţele pe care le vor găsi, a doua zi, pline de cadouri.



    Sfântul Nicolae a existat în realitate, a fost un om, un om sfânt. A trăit în capitala regatului Liciei, oraşul Mira, şi a fost episcop, lucru ce se vede şi din straiele în care este înveşmântat sfântul Nicolae în icoane. Se ştie că s-a născut în 280 şi a murit 65 de ani mai târziu, în oraşul Mira, în prezent Demre, în Turcia, aproape de oraşul Antalya. Acolo se află şi biserica mormântului sfântului Nicolae. Numai că mormântul este gol, moaştele sfântului fiind luate, în anul 1087, de un grup de marinari şi negustori genovezi.



    Ei au luat moaştele sfântului Nicolae din Mira Lichieii şi le-au dus la Bari, unde se află şi astăzi, venerate de toţi creştinii. Mai puţin cunoscut este faptul că, peste 5 secole, mâna dreaptă a sfântului Nicolae ajungea la Bucureşti. Ea avea să fie expusă, la biserica Sfântul Gheorghe Nou, într-o casetă de aur şi argint, bătută în pietre preţioase, dăruită chiar de voievodul Mihai Viteazul. De altfel, se spune că acestuia i se datorează prezenţa moaştelor la Bucureşti, el fiind cel care fie le-a primit în dar, fie le-a cumpărat de la Bari. Mai târziu, la biserica Sfântul Gheorghe Nou a fost adus şi capul lui Constantin Brâncoveanu, cel martirizat în urmă cu 3 secole, la Istanbul.



    Pentru sfântul Nicolae sunt reţinute numeroase fapte bune şi minunate, care i-a ajutat în special pe copii. Este sărbătorit în ziua de 6 decembrie pentru că atunci a apărut în viziunile împăratului Constantin cel Mare, cerându-i să ierte 3 soldaţi creştini condamnaţi la moarte. Este ertificată şi participarea episcopului Nicolae din Mira la sinodul de la Niceea unde se discuta şi era să capete câştig de cauză erezia propusă de Arie. Exasperat de încăpăţânarea acestuia, care risca să distrugă biserica creştină însăşi, înţeleptul episcop îi dă acestuia o palmă în public.



    Atunci a înclinat balanţa discuţiilor iar, mai târziu, cei care însistă pe calea relelor primesc de la sfântul Nicolae celebra nuieluşă. Cultul sfântului Nicolae este generalizat în lumea creştină. Este iubit nu numai pentru că pomenirea lui aduce daruri, mai ales copiilor, ci şi pentru că este un sfânt al blândeţei, al iubirii, al generozităţii. În fiecare loc din lume unde este sărbătorit sfântul Nicolae au apărut obiceiuri şi tradiţii dintre cele mai vesele şi mai frumoase. Numele său olandez a generat mai târziu denumirea de Santa Claus care, adâncindu-se tot mai mult în fenomenul comercial, a rămas simplu Santa, personajul bonom în culorile unei băuturi gazoase şi foarte zaharoase, care aduce daruri tot în ajun dar nu în ajunul zilei sfântului Nicolae ci în ajunul Crăciunului, în seara de 24 decembrie.



    Astfel, blândul şi generosul sfânt Nicolae, ocrotitorul şi binefăcătorul copiilor, îşi oferă întreaga sa popularitate pentru sărbătoarea Crăciunului, atunci când s-a născut Pruncul sfânt. În aceste zile, de la sfântul Nicolae la Crăciun, este de fapt o sărbătoare a copilăriei şi a bucuriei de a face daruri, transformând sfârşitul anului calendaristic într-o feerie chiar dacă îngheţată, uneori.

  • 70 de ani de la falsificarea alegerilor din 1946

    70 de ani de la falsificarea alegerilor din 1946

    Pe 19 noiembrie 1946 se înregistra cea mai masivă fraudă electorală din istoria României, fraudă care avea să-şi pună amprenta decisiv pe istoria politică a României în a doua jumătate a secolului 20. După 6 martie 1945, data la care se instalase guvernul prosovietic condus de Petru Groza, climatul politic din România se deteriorase considerabil: prizonierii luaţi de sovietici împotriva prevederilor armistiţiului încheiat în septembrie 1944, criza generată de refacerea de după război, persecutarea politicienilor, a partidelor şi presei de opoziţie, actele de violenţă la care se dedau instituţiile statului parazitate de comunişti şi bandele înarmate de partidul comunist constituiau strategia de acapare a puterii.



    Alegerile din 19 noiembrie 1946 au fost falsificate grosolan, ele fiind deja un caz-şcoală al studierii abuzului prin care sistemele politice totalitare şi-au exercitat autoritatea. Rezultatele reale ale scrutinului nu sunt cunoscute, dar metoda prin care comuniştii au furat rezultatul alegerilor a fost înlocuirea urnelor. După toate probabilităţile, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, partidele democratice şi tradiţionale ale românilor au obţinut peste 78% din voturi în timp ce Blocul Partidelor Democrate, alianţa condusă de comunişti, aproximativ 22%. Prin inversarea rezultatelor, guvernul prosovietic şi-a proclamat victoria şi, implicit, şi-a arogat o legitimitate de care nu a avut parte niciodată în instaurarea propriului regim. Dictonul lui Stalin, “nu contează cine votează, contează cine numără”, fusese decisiv. Tot ce a urmat a fost efectul alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946 de la care s-au împlinit 70 de ani.



    Arhiva Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a înregistrat mărturii ale oamenilor care au văzut cu ochii lor sau li s-a spus despre marele furt. Nicolae Magherescu, şef de cabinet al ministrului liberal Mihail Romniceanu în guvernul Rădescu, între decembrie 1944 şi martie 1945, este unul dintre cei care îşi aducea aminte de climatul alegerilor. ”La 19 noiembrie, timp de o lună, am stat în judeţul Galaţi. Nu vă pot descrie ce întîmplări am văzut, ce bătăi, totul se făcea pe bază de forţă, de violenţă. Veneau aşa-zişi comunişti din Galaţi, cu maşini, prin toate satele, şi îi ameninţau pe oameni că dacă votează cu PNL vor fi scoşi din case şi întreg avutul li se va confisca. A fost ceva de neînchipuit. Ţin minte că eram într-o comună unde un coleg de-al nostru pe nume Dimofte a îndrăznit să le replice unor oameni care ne-au oprit din drum. Şi acest Dimofte a fost pălmuit deoarece se ştia că este liberal din familie. În acele condiţii, mi-am dat seama că o luptă corectă nu se poate duce împotriva unor asemenea oameni.”



    Dumitru Pop, primarul comunei Ieud, Maramureş şi Ştefan Balea, membru în PNŢ filiala locală, au fost martorii organizării şi desfăşurării alegerilor în regiunea lor. ”Alegerile au fost organizate în bătaie de joc. În loc să se facă secţii de votare în comuna noastră sau în cea învecinată, ne-au trimis în a treia comună, într-un sătuc aproape părăsit. Ne-au trimis acolo pe o vreme urîtă, am ajuns pe jos. (voce 2) Bieţii oameni mergeau pe jos, iar opinicile nu îi ţineau la drum, se rupeau curelele şi aţele. Cu toate astea, oamenii s-au dus acolo, la centrul de vot. (voce 1) Ţărănimea română nici nu voia să audă de comunişti, ăştia erau dispreţuiţi de toată lumea care se uita cu scîrbă la ei. Baza lor politică era minciuna, politica lor era mincinoasă şi orice om cu mintea întreagă şi cu bun-simţ nu putea lua parte la aşa ceva. La secţia de votare au fost aduşi soldaţi, parcă eram un sat asediat, care au încercat să ne împiedice să trecem peste un podeţ care ducea la acea secţie. Dar ţăranii au dat năvală peste ei şi au ajuns la secţie. Şi a început votarea. Eu am fost asistent în Comisia de validare. Semnele electorale s-au schimbat, PNŢ avea roata ca vechi semn şi luase ca nou semn ochiul. Şi bătrînii au prea ştiau unde să voteze, şi mai întrebau: unde e ochiul? Şi noi le mai arătam. Reprezentantul comunist vedea toate astea şi el lua buletinele să le bage în urnă. Şi cînd lua votul de la vreun bătrîn, înfigea degetul în el să-l găurească şi să-l anuleze.”



    Eva Hirsch a fost comunistă în perioada interbelică şi ea descria, cu realism, în 1996 climatul de violenţă care a dus la furtul scorurilor electorale. ”În perioada alegerilor, Ana Pauker a dat dispoziţie să dăm adeziuni pe şantiere şi în fabrici. Ea spunea că semnînd o adeziune, acela ne va fi votul. Dar votul a fost falsificat. Noi am stabilit centrele de votare şi pe oamenii care au făcut parte din Comisii, fiecare partid avea un reprezentant. Numai că erau toţi oameni de-ai noştri. În preajma alegerilor, Maniu a ţinut o conferinţă la Ateneu şi am fost trimişi acolo să-i stricăm conferinţa, să nu-l lăsăm să vorbească. Ne-am dus şi ne-am încăierat cu ţărăniştii. Nu mi-era teamă deloc, eram aşa de convinsă că în ce credeam eu era drept! La alegeri ne-au trimis să votăm de mai multe ori, în mai multe locuri şi dacă oamenii noştri erau în poziţii-cheie, noi am cîştigat. Şi ca mine au fost mulţi, foarte mulţi.”



    Pentru omul secolului 21, furtul atât de grosolan al unor opţiuni politice nu poate decât să producă un sentiment legitim de revoltă, amestecată cu uimire şi compasiune. Alegerile parlamentare falsificate din 19 noiembrie 1946 au dovedit, deşi nu mai era cazul după experienţa din Uniunea Sovietică, că regimul comunist înseamna tot ceea ce detesta individul cel mai mult.

  • Istoria tehnică a Radiodifuziunii Române

    Istoria tehnică a Radiodifuziunii Române

    De la înfiinţarea sa, Radiodifuziunea Română a trecut prin toate etapele tehnice ale dotărilor sale, de la discurile de celită la calculatoare. Deşi este mai mult în atenţia specialiştilor, istoria tehnică a Radiodifuziunii nu este mai puţin importantă decât cea editorială. În istoria tehnică a Radiodifuziunii sunt câteva etape. Prima, cea dintre cele două războaie mondiale, este cea a începuturilor radiodifuziunii. Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România, aşa cum se numea atunci, comandase la firma Marconis Wirelles Telegraph Company Limited din Londra un post de emisie cu o putere de 12 kW. Pe un teren de 10 hectare situat în comuna Băneasa, se instala o antenă. Prima emisiune a postului Radio România a fost joi, 1 noiembrie 1928, la ora 17, pe lungimea de undă de 401,6 metri, cu o putere de 0,15 kw. Emisiunea a fost deschisă de profesorul inginer Dragomir Hurmuzescu în calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie. După război, dotările tehnice au rămas parţial cele anterioare, echipamentele noi fiind cumpărate exclusiv din ţările socialiste, din Ungaria şi RDG. Dar în perioada de după război s-a construit actuala Casă Radio, dată în folosinţă în 1954. Din anii 1970, România s-a orientat către achiziţionarea de echipamente din Occident. De la jumătatea anilor 1990 a început perioada de informatizare a Societăţii Române de Radiodifuziune.



    Inginerul Ilie Drăgan a lucrat la Radio România mai mult de 40 de ani. În anul 2000, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română l-a intervievat pentru a afla câteva repere ale istoriei dotării tehnice a societăţii. În 1958, Ilie Drăgan se angaja la radio şi dotarea era la nivelul anilor 1950: ”Mi-aduc aminte că utilizam transmisii cu nişte utilaje pe tuburi electronice, noi le spuneam CN, şi pentru a putea avea şi o alimentare de rezervă, foloseam nişte baterii de 110 volţi, aşa-zise ”cărămizi”. Efectiv erau, ca volum, două cărămizi puse una peste alta. Şi când plecam în deplasare, puneam acele ”cărămizi”, în număr de două, într-o geantă, mai luam un magnetofon care avea de multe ori peste 35 de kg, care mergea de bandă de hârtie, şi plecam cu trenul undeva în provincie să facem înregistrări. În condiţiile în care se realizau înregistrări din domeniul agriculturii, redactorii şi tehnicienii trebuia să meargă pe câmp, acolo la locul de realizare a produselor agricole, unde nu exista energie electrică şi unde serviciul era dotat cu două sau trei grupuri electrogene pe care le băga în maşină. Ajungeam la locul înregistrării, grupurile electrogene se alimentau cu benzină, le dădeau drumul, se alimentau magnetofoanele şi uite aşa se făceau înregistrările în acele timpuri.”



    Carele de reportaj erau puţine la acea vreme. Se putea vorbi, mai degrabă, de maşini autospeciale. Ilie Drăgan. ”Când am venit eu în cadrul acestui serviciu, am găsit în exploatare un car de reportaj mare care avea şi o cabină de crainic, undeva deasupra şoferului, era un Mercedes de prin 1938, pe care noi îl foloseam mai rar în exploatarea curentă. Îl foloseam mai mult la transmisii mari, complexe, cum erau transmisiile de 1 Mai şi 23 August din Piaţa Aviatorilor. Noi ne amplasam acolo cu circa două săptămâni înainte de eveniment, împânzeam toată piaţa cu cabluri şi cu aparatură. Vizavi, chiar în parc, unde era fosta statuie, aveam noi un loc unde amplasam acest car de reportaj şi acolo aveam o cutie terminală prin care aveam nişte legături directe cu Radioul şi Televiziunea. Această cutie terminală avea o formă cam ciudată şi până la urmă a intrat în vocabularul nostru ca ”locul de mormânt”. Maşina era amplasată lângă ”mormânt”, circuitele se găseau tot lângă mormânt. Mai aveam un car de reportaj, Steier, o dotare mai recentă, avea pe el pupitre, carul era din Austria, prin intermediul căruia noi realizam înregistrări şi transmisii mai complexe.”



    Ilie Drăgan îşi aducea aminte şi de transmisia în direct a discursului lui Nicolae Ceauşescu din 1968 în care era condamnată intervenţia trupelor Pactului de la Varşovia împotriva reformelor din Cehoslovacia: ”În 1968, am fost chemaţi de-acasă, am venit mai devreme cu circa o oră, şi ni s-a spus de urgenţă să facem o transmisie de la un miting care va avea loc în Piaţa Republicii. M-am deplasat de urgenţă acolo cu o echipă tehnică, mi-aduc aminte că aveam un car de reportaj pe un microbuz TV, unde improvizasem pe maşină undeva, sus, un loc de crainic. Am montat maşina în nişte condiţiuni foarte dificile pentru că am ajuns cu greu acolo, populaţia Bucureştiului începuse să vină masiv în această piaţă. Mi-aduc aminte că am mutat maşina undeva pe colţ, spre intrarea C, chiar lângă o fereastră, pe spaţiu verde. Am reuşit cu cei de la Telefoane să tragem de urgenţă circuitele şi cu un sfert de oră înainte de a avea loc mitingul, noi eram în legătură directă cu cabina de emisie, cu controlorul general din Radio. Lângă noi erau cetăţeni, a trebuit să apelăm la nişte forţe de ordine ca să nu cumva să ne împingă şi să ne rupă legăturile cu Casa Radio. Şi am reuşit să facem transmisia aceea care a durat două ore şi ceva, în direct, pentru toată ţara şi nu numai pentru toată ţara, prin cabina de emisie a societăţii noastre.”



    La 88 de ani, Radio România este cea mai longevivă instituţie de presă din România. În acest răstimp, ea a trecut prin întreaga istorie complicată a românilor secolului 20.

  • Salina Praid

    Salina Praid

    Ne îndreptăm astăzi către una dintre
    cele mai apreciate provincii istorice ale României: Transilvania. Considerând
    că aşezările vechi de aici datează încă din anii 1100, Praidul se clasifică
    drept o aşezare relativ tânără, fiind atestată din anul 1564. Însă
    e cea mai mare comună din judeţul Harghita. În ciuda peisajului montan frumos
    şi al aspectului arhaic, Praidul este cunoscut mai ales pentru salină, un
    adevărat oraş subteran.

    Conform ultimelor date comunicate de
    administraţia salinei din Praid, numărul turiştilor a crescut cu 35.000 în
    acest an, faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. Iar
    media celor care coboară în subteran este cuprinsă între 3.000 şi 4.000
    de persoane pe zi. Turiştii care merg să se relaxeze sau pacienţii care coboară
    în salină pentru tratament au la dispoziţie o serie de facilităţi de petrecere
    a timpului. În galeria de vizitare, se găsesc spaţii de joacă pentru copii, un
    cinema 3D, dar şi locuri de creaţie pentru cei mici. Doritorii pot face şi
    mişcare în subteran, întrucât au la dispoziţie mese de ping-pong, dar pot
    participa şi la ore de gimnastică, cu un antrenor, acestea fiind foarte de
    benefice pentru pacienţi, în condiţiile în care, astfel, pot inhala mai mult
    aer sărat. Tot în subteran, pasionaţii de internet au acces la wireless, iar
    cei care doresc să bea un ceai sau să servească masa au la dispoziţie o cafenea
    şi un restaurant.


    Peisajul subteran
    este impresionant spune Seprodi Zoltan, directorul salinei Praid. Se intră cu un autobuz. Traseul acestui autobuz în subteran este de 1,2 km.
    Coboară cam 100 de metri de la suprafaţă. De acolo, turiştii merg pe scări.
    Sunt 240 de trepte pe care le parcurg pentru a ajunge într-o cameră mai veche.
    Aceasta are un sistem de galerii în lungime de aproximativ 600 de metri, cu 20
    de metri lăţime. Înălţimea este de 14 metri. Aceste dimensiuni sunt
    impresionante.


    Începuturile Salinei Praid datează din
    epoca romană, în unele documente fiind amintite patru excavaţii de suprafaţă de
    tip amfiteatru. Apoi, în apropierea comunei Praid se află şi Muntele de
    Sare, o rezervaţie geologică inclusă în zonele naturale protejate de
    interes naţional, care are aproximativ 60 de hectare şi unde cresc plante extrem
    de rare, unele unice în România.


    De
    unde vin turiştii? Aflăm de la Seprodi Zoltan, directorul salinei Praid. Turiştii străini, în proporţie de 80% sunt din Ungaria. Restul sunt turişti
    din toate ţările din Europa, chiar şi din Asia am avut grupuri, din America.
    Intrând în contact cu ei, aflăm că sunt uimiţi de ceea ce se află în subteran.
    Tuturor ascultătorilor dvs vreau să le trimit un mesaj. Aici sunt bineveniţi
    şi, dacă vor să rămână cu gura căscată, atunci, să treacă pragul Praidului şi
    al salinei.

    Iată şi câteva informaţii pe care ar
    trebui să le cunoaşteţi înainte de a vă programa vizita la salina Praid.
    Temperatura în subteran este constantă şi se situează în jurul valorii de 16
    grade. Dacă suferiţi de tuberculoză, tensiune foarte mare, cardiopatie
    ischemică sau claustrofobie, ar trebui să rămâneţi la suprafaţă. Programul de
    vizitare al saline este cuprins între orele 8.00 şi 14.50.

    Vizita la salină ajută la
    ameliorarea afecţiunilor respiratorii. Pentru cei fără astfel de probleme,
    microclimatul din subteran ajută la întinerirea tenului, la relaxare şi la
    revigorare. În speranţa că v-am convins, vă aşteptăm şi data viitoare cu o nouă
    destinaţie. Până atunci, drum bun şi vreme frumoasă!

  • Cetatea Oradiei

    Cetatea Oradiei

    Cetăţile şi fortificaţiile militare medievale au devenit astăzi situri şi locuri de atracţie pentru turişti. În România există câteva cetăţi spectaculoase, una dintre ele fiind în oraşul Oradea, la graniţa de vest a României. Cetatea Oradea este considerată monument arhitectonic unic în România, şi este una dintre puţinele construcţii de acest tip utilizate şi în prezent. Legendele afirmă că cetatea Oradiei era inexpugnabilă deoarece existau complicate reţele subterane de tuneluri care duceau către zone îndepărtate.



    Istoria cetăţii Oradiei este una lungă, marcată de evenimente care au transformat-o. Ea a fost construită de regele Ungariei Ladislau I, care a domnit între 1077 şi 1095. Denumită ”castrum” în documentele epocii în limba latină, cetatea avea un val de pământ şi palisadă, ziduri de piatră pe anumite porţiuni şi turnuri din lemn. Era împrejumuită de un şanţ care, în caz de asediu, putea fi umplut cu apă termală din râul Peţa. La origine, regele Ladislau a zidit o mănăstire fortificată cu hramul Sfintei Fecioare Maria din care s-a dezvoltat fortăreaţa. Ulterior, biserica mănăstirii a fost folosită drept catedrală şi sediu al episcopiei romano-catolice de Oradea, începând cu anul 1092. La moartea sa din 1095, regele Ladislau I va fi înmormântat în curtea interioară a catedralei. Detalii a oferit Nandor Mihalka, arheolog la Muzeul Cetăţii Oradiei. ”Instituţia episcopiei romano-catolice există în cetate până în 1557, când cetatea intră sub controlul trupelor Transilvaniei. Până în 1660, în perioada Principatului Transilvaniei, toate construcţiile medievale sunt demolate treptat şi este construită cetatea în care ne aflăm acum. Din 1619 se construieşte acest minunat palat princiar al lui Gabriel Bethlen. Din 1660 până în 1692 sunt 32 de ani de perioadă turcă în care Oradea este centru de paşalîc. A fost ultimul paşalîc înfiinţat în bazinul carpatic pentru că după acel an turcii sunt definitiv alungaţi de aici.”



    Pe 27 iunie 1192, papa Celestinus al III-lea îl sanctifica pe regele Ladislau I, fondatorul cetăţii orădene, locul de înmormântare a regelui fiind transformat în loc de pelerinaj. Năvălirea mongolilor din 1241 duce la cucerirea şi incendierea cetăţii, episod descris de călugărul Rogerius în cronica sa intitulată ”Carmen miserabile”. În 1290, cetatea este atacată de voievodul transilvănean Roland Borşa care îi provoacă distrugeri. În secolul al XIV-lea începe o altă reconstrucţie a sa. Noua cetate avea şapte laturi, turnuri şi creneluri. Între 1342 şi 1370, în perioada de afirmare a stilului arhitectonic gotic, a fost construită ridicată o catedrală de dimensiuni impresionante, cu trei nave şi altar octogonal, o faţadă cu două turnuri şi contraforturi masive. În interior s-au realizat ample lucrări de decorare şi s-au ridicat numeroase altare. Catedrala este considerată de specialişti una dintre cele mai mari clădiri ecleziastice din Transilvania. În secolul al XV-lea, în perioada Renaşterii, în cetatea Oradiei sunt menţionaţi episcopii Andrea Scolari, supranumit Florentinul, Ioan Vitéz de Zredna şi Sigismund Thurzó, importante nume ale umanismului din Europa Centrală. Iar fizicianul Georg von Peuerbach a înălţat la Oradea un observator astronomic. El a stabilit la Oradea meridianul zero şi a calculat eclipsele solare şi lunare pe care le-a descris în carea ”Tabulas Varadienses”.



    Ofensiva otomană spre centrul Europei din prima jumătate a secolului al XV-lea va duce la cucerirea cetăţii şi la semnarea, pe 24 februarie 1538, a păcii de la Oradea. Transilvania era separată de Ungaria şi intra sub control otoman. Din 1557, cetatea avea misiunea de a apăra graniţa de est a Transilvaniei. După războiul de 30 de ani, terminat în 1648, este construită o altă cetate, cu cinci laturi, de arhitecţi italieni. Tot în perioada barocă este înălţat şi palatul princiar al lui Gabriel Bethlen de către italianul Giacomo Resti. Ofensiva antiotomană a Casei de Habsburg de la sfârşitul secolului al XVII-lea a dus la recucerirea cetăţii şi la refacerea ei între 1692 şi 1695. Din nou, arheologul Nandor Mihalka. ”Din 1692 vorbim despre cetatea-cazarmă a trupelor austriece şi acest aspect militar se păstrează până în 1990, cu diferenţierea instituţiilor legale care s-au succedat. După aderarea României la Uniunea Europeană, am dobândit fonduri europene de care aveam nevoie pentru reconstrucţia cetăţii. Din 2010 s-a lucrat 5 ani la refacerea ei. Sperăm ca de anul viitor să începem cercetarea arheologică a catedralei gotice, utilizarea şi reconstrucţia unor parcări, reconstrucţia bastioanelor. Există 5 bastioane, din care numai bastionul ciunt este renovat şi reconstruit. Şi mai urmează reconstrucţia şi restaurarea zidurilor exterioare ale cetăţii.”



    De formă pentagonală, cetatea Oradiei are 5 bastioane: bastionul aurit, bastionul Bethlen, bastionul ciunt, bastionul Crişorul şi bastionul roşu. Legat de cetate există şi două legende, cea a întemeierii ei de către regele Ladislau, căruia i s-ar fi arătat doi îngeri care i-ar fi spus să înalţe o mănăstire. Cea de-a doua legendă a apărut după cucerirea otomană şi este denumită legenda trădării. La asediul turcilor din 1540, se spune că soţia morarului, căreia asediatorii îi prinseseră fiii, le-ar fi dezvăluit acestora cum unde să sape pentru a deschide zăgazurile de evacuare a apei care umplea marele şanţ din jurul zidurilor de apărare. În prezent, în afara altor instituţii, în incinta cetăţii funcţionează Facultatea de Arte Vizuale a Universităţii din Oradea.

  • 100 de ani de la intrarea României în primul război mondial

    100 de ani de la intrarea României în primul război mondial

    Intrarea s-a făcut la presiunea Franţei, aliatul principal şi tradiţional al României, şi a fost legat de situaţia frontului, de bătălia de la Verdun şi de ofensiva armatei ruse. Sub deviza ”acum ori niciodată”, România accepta să participe la război după ce obţinuse promisiunea ca la încheierea păcii teritoriile locuite de românii din Austro-Ungaria să se unească cu regatul României. Tergiversarea intrării României în război a avut o dublă explicaţie.



    Prima a fost dorinţa regelui Carol I ca România să lupte alături de Germania, dorinţă respinsă de clasa politică, iar a doua a fost neîncrederea armatei române în alianţa cu Rusia după nefericita experienţă din războiul din 1877-1878. În doi ani de conflict, România a pierdut 535.700 de militari, morţi, răniţi şi dispăruţi, adică 71% din efectivul armatei cu care a intrat în război, fiind pe locul 4 într-un clasamentul negru după Austro-Ungaria, care a pierdut 90% din efective, Rusia, 76% şi Franţa, 73%. La acestea pierderi se adaugă moartea a 300.000 de civili, dintre care 250 de medici şi 1.000 de sanitari, din cauza tifosului exantematic. La sfârşitul războiului însă România primea teritorii şi România Mare se forma cu preţul acelor imense sacrificii umane.



    Istoria acelui război a suferit şi ea schimbări care au influenţat percepţiile publice asupra acelor ani. După război, victimele, urmaşii lor, invalizii şi supravieţuitorii au beneficiat de atenţia principală. Istoria era mai puţin triumfalistă, şocul pierderilor de vieţi umane încă marca refacerea psihologică şi materială a ţesutului social. Istoria a devenit militantă, pe măsură ce timpul a trecut, iar ideologiile politice au făcut ca dimensiunea umană să fie treptat pusă în umbră în detrimentul patriotismului şi al interesului naţional. Tragediile primului război mondial au început să nu mai fie văzute ca tragedii ale umanităţii ci drept sacrificii în folosul patriei. Tot aşa a fost şi cazul României care a trecut prin fazele istoriei militante, totul culminând cu regimul comunist care a deformat grav semnificaţiile evenimentelor de acum 100 de ani.



    Intrarea României în ”Marele Război” trebuie privită, crede istoricul Răzvan Pârâianu de la Universitatea ”Petru Maior” din Târgu Mureş, ca o restituire a înţelesurilor şi trăirilor originale ale oamenilor de atunci. ”Nu putem privi inocenţi trecutul. Înţelesurile, semnificaţiile, semantica celor mai banale cuvinte sunt altele. Multă lume va spune că este relativism. Nu este relativism, este înţelegerea faptului că noi înţelegem altfel decât părinţii noştri, bunicii noştri şi străbunicii noştri ideea de naţiune, ideea de popor. Bernard Paqueteau, sociolog francez care a venit în România în anii 1990, a scris un articol despre congelatorul ideilor false. Era perioada în care Robert Kaplan scrisese despre fantomele Balcanilor. Articolul lui Paqueteau era o reacţie la opinia că regimul comunist băgase fantomele trecutului într-un frigider şi le îngheţase şi după 1989 cineva scosese frigiderul din priză, iar fantomele reveniseră şi reîncepuseră să bântuie societăţile. Paqueteau spune foarte clar că fantomele nu sunt aceleaşi şi că nu a existat niciun frigider. Regimul comunist a alterat radical nu numai înţelesurile cuvintelor, ci şi societatea însăşi, cea care înţelege semnificaţiile.”



    Se spune că vorbele atrag realitatea, adică semnificaţia lor este atât de puternică încât devine decisivă în formarea unor opinii. Răzvan Pârâianu crede că istoricul trebuie să formuleze interpretări credibile ale primului război mondial fără să se lase influenţat de ideologii. “Nu putem privi inocenţi la primul război mondial, între 1916 şi 2016 există o prăpastie uriaşă care alterează înţelesurile cuvintelor şi faptelor. Istoria conceptuală a lui Reinhard Koselleck arată că semantica este în relaţie cu schimbările care se produc în societate, cu schimbările pe care le aduce viaţa politică. Nu este vorba despre o schimbare imediată. Înţelesurile au o întârziere şi trebuie să fim atenţi la schimbări. Istoricul olandez Frank Ankersmit afirmă că limbajul narativ nu este un limbaj-obiect. Ankersmit vrea să spună că arheologul găseşte obiecte vechi, le dezgroapă, dar obiectul rămâne obiect. Noi nu lucrăm numai cu obiecte, noi lucrăm cu înţelesuri, cu rolul pe care aceste obiecte l-au avut la vremea lor. Dacă ne închipuim că în mileniul 3 un arheolog va săpa şi va găsi o sticlă, ar putea crede că noi beam vin din acea sticlă. Dar poate acea sticlă era o lampă. Sau poate acea sticlă a fost folosită drept cocktail Molotov. Ce penibil ar fi ca o lampă să fie confundată cu un cocktail Molotov pentru că forma este aceeaşi, dar rolurile lor sunt complet diferite?”



    Citirea presei, a jurnalelor, scrisorilor şi însemnărilor personale din anii primului război ne arată un spirit care a însoţit plecarea a sute de mii de români către un drum necunoscut, diferit de cel cu care suntem obişnuiţi. Pentru foarte mulţi dintre ei, drumul a fost unul fără întoarcere. La sfârşitul războiului, România Mare a fost răsplata sacrificiului lor, unul pe care cei dragi să-l fi considerat prea mare.