Interacționând cu migranții, și fiind eu însumi unul, am înțeles de ce unii devin radicali. Când nu reușești să te integrezi, te izolezi, iar când te izolezi, gândurile tale încep să țeasă furie…”
Alex s-a mutat din Ecuador în România în 2009, la doi ani după aderarea la Uniunea Europeană, iar experiența personală l-a ajutat să înțeleagă, vrut-nevrut, toate greutățile psihologice asociate cu procesul de migrație. Munca lui, de mai bine de un deceniu, în asistență socială pentru restul migranților l-a transformat, însă, într-un expert.
Alex înțelege mai bine decât oricine izolarea impusă de necunoașterea limbii, neputința asociată unui mediu de lucru abuziv atunci când nu îți cunoști drepturile și riscul radicalizării pe care îl implică migrația fără politici de integrare. În același timp, continuă să descopere cutume românști, moduri de a fi și de a interacționa care fac conviețuirea pe în societatea românească mai armonioasă.
Alex e potrivit de înălțime, are pielea de culoare închisă, părul și mai mult, iar mersul, deopotrivă hotărât și elegant. Vorbește cu voce joasă și cu inflexiuni care știu cum să te țină captiv atunci când deapănă povești. Îi place muzica religioasă, iar când se află în biserica ortodoxă, ascultând corul și predica, se simte cu un picior în rai.
Ne-am întâlnit în toamna lui 2022, în biroul asociației LADO (Liga Apărării Drepturilor Omului), pentru care lucrează de 11 ani ajutându-i pe migranți, multă vreme pe cei care care ajungeau aici venind din partea cealaltă a Atlanticului, vorbitori de limbă spaniolă.
Preț de mulți ani a fost asistent social — a stat de vorbă cu oameni care, ajungând în România, găseau o cultură pe care n-o înțelegeau și care se simțea adesea ca o respingere de ghimpe. Alex nu s-a mutat în România pentru un trai mai bun. Viața lui din Quito era suficientă; absolvise facultatea de inginerie mecanică, iar drumul profesional i se întindea în față sigur și lin.
În 2007, a cunoscut-o, însă, pe Camelia, fosta lui soție româncă, iar după doi ani de contact virtual și o vizită de trei luni în România s-a pus pe făcut bagaje și desăvârșit planuri de masterat în România.
— Nu știam mai nimic, dar mi-am spus că dacă-i în Uniunea Europeană n-are cum să fie rău.
Nu a reușit să se înscrie la facultate așa cum își propusese, iar primii doi ani i-a petrecut căutând cu disperare un loc de muncă.
— Aș fi lucrat orice, căutam de muncă încontinuu, dar nu găseam nimic pentru că nu știam limba, nu știam unde să caut, nu știam cui să cer ajutorul. Până am cunoscut asociația LADO la un curs de limbă română.
Despre vocație și încercările de a-i rezista
Simte că și-a dezamăgit întreaga familie atunci când a plecat de acasă, în 2009, auzind în spate ecoul acelorași întrebări: ce faci? ce cauți acolo? I se promisese un loc de muncă bun, în slujba profesorului coordonator de licență, doar că s-a îndrăgostit iremediabil și nu mai era cale de întoarcere.
A început să lucreze part-time la LADO din 2011 și așa a continuat mulți ani, făcând consiliere pentru imigranții latinoamericani ajunși în România. Este convins că înclinația lui supremă și sensul pe lume sunt acelea de a fi asistent social și nu înțelege nici picat cu ceară de ce a pierdut atâția ani studiind inginerie.
Iată, însă, că în 2017 s-a înscris la un program de master la Babeș Bolyai — nu la cel pentru care ajunsese aici, în urmă cu opt ani, ci la Facultatea de Informatică. De ce? Pentru că încă de pe-atunci aerul clujean era îmbibat de promisiunea unei vieți bune, siguranța unui trai ușor și îndestulător oricui își închină viața industriei IT, cea care, în ultimele două decenii, a săltat Clujul la niveluri economice neatinse anterior.
Dar Alex își găsise deja vocația. Așa cum se întâmplă adesea în procesul de migrație, omul nu lasă în urmă doar casa, ci și presiunile socio-culturale, precum cele care susțin sus și tare că doar o mână de meserii merită urmate — cele bănoase și aducătoare de prestigiu. Alex învățase patru ani pentru a fi inginer, dar migrația i-a arătat că ceea ce-l face fericit este să îi ajute să își găsească vocea pe cei care simt că li s-a luat.
Alex nu a ajuns să lucreze în IT (e greu să te iei la trântă cu chemarea lăuntrică atunci când se aude ca din megafon), dar la unul dintre cursurile despre cum să dezvolți relații de afaceri cu parteneri din alte țări a auzit pentru prima dată de șoc cultural”. Desigur, nu se vorbea despre ce simt nou-veniții la contactul cu un alt fel de a fi în lume — doar era un curs de business –, dar rezonanța conceptului a aruncat lumină peste de ce-ul uneia dintre principalele dureri ale migrantului.
— Când am auzit de șoc cultural” mi s-au deschis ochi. Este un concept extrem de important când te gândești că, de multe ori, migrantul nu are alt punct de referință în afară de casa lui. De-aceea, într-o astfel de ciocnire culturală pleci acasă, de multe ori, cu ideea clară că românii sunt reci sau mai știu eu cum și e greu apoi să-ți mai schimbi ideile.
La IT nu s-a mai întors, dar unul dintre cursurile masteratului l-a ajutat să înțeleagă cum să-și facă mai bine treaba ca asistent social.
Nevoia cea mai mare a unui migrant [în situație de vulnerabilitate] este să fie ascultat
— E dureros să nu poți să comunici cu ceilalți, să te simți separat de cei care te înconjoară, dar mulți migranți nu simt durerea, iar acum vorbesc, de fapt, despre mine. Nu știi ce-i durere, nu o identifici, nu știi să îi dai numele de durere și, crede-mă, cel mai dureros lucru este să nu poți vorbi.
Sentimentul de inadecvare, de neputință și de singurătate care se instalează inevitabil când nu poți comunica cu ceilalți pentru că nu le cunoști limba și nu poți să îi citești. Să îți simți creierul turând la viteză maximă în încercarea de a înțelege măcar despre ce se vorbește — dacă-i de bine sau de rău. Dacă să râzi sau să empatizezi cu tristețea. Să știi măcar ce expresie să-ți așezi pe față ca să fie în ton cu discuția. Să nu poți să glumești, să arăți cine ești, să înțelegi cine sunt ceilalți. Ca și cum ți s-ar fi tăiat o mână din umăr și, tot ce făcusei până atunci cu toate membrele, trebuie acum să faci doar cu jumate. Ia-i omului graiul și-l condamni la exil.
— Nevoia cea mai mare a unui migrant este să fie ascultat, spune Alex. Bineînțeles că au probleme și le-ar prinde bine o baghetă magică care să le descomplice situațiile, dar mai mult decât orice au nevoie să vorbească cu cineva. Sunt multe momentele în care regretă că au venit, sus horas de depresión, iar ceea ce caută nu-i cineva care să le spună ce să facă sau să îi certe de ce au făcut așa și pe dincolo. Nu, să fie ascultați. Ani de zile mi-am petrecut tot timpul liber, toate zilele de concediu stând de vorbă cu oameni. Eu mă ocupam de latinoamericanii din București, Arad, toate colțurile României. Oamenii mă sunau și la două dimineața, iar eu nu aveam bariere — eram mereu acolo… să ascult. Îmi plăcea să fiu asistent social 24 de ore pe zi, dar obosești la un moment dat.
Când nu era asistent social, cu contract de jumătate de normă, dar disponibil oricând, Alex lucra full–time într-un call center, locul de muncă pe care l-a găsit după doi ani de căutări năprasnice și unde a lucrat până în 2020.
Când muncești prea mult și uiți să trăiești
— Recent mi-am dat seama că mi-am dedicat toată viața muncii și nu a fost cel mai bun lucru pe care-l puteam face; oricum nu știam ce să fac cu venitul câștigat pentru că nu aveam noțiunea de a cheltui bani pentru mine. Nu călătorisem niciodată, nu înțelegeam unde-i bucuria călătoriilor. Nu ieșeam nicăieri, nu-mi cumpăram nimic. Când nu îmi închiriam o parte din casă în regim Airbnb, o ofeream pe Couchsurfing pentru a cunoaște oameni; oameni care îmi vorbeau despre călătoriile lor și despre aventuri despre care eu nu știam nicio iotă.
Alex spune că după zece ani de muncă neîntreruptă nu mai știi să-ți trăiești viața. În timpul pandemiei, timp de reflecție și reconsiderare, a început să își pună la îndoială alegerile de până atunci.
— Anul ăsta am călătorit pentru prima dată, în Oslo și în Cappadocia, iar la începutul anului m-am înscris la un curs de dans; acum dansez bachata, salsa, kizomba. La început nici nu voiam să aud, cum să dau bani ca să învăț să dansez salsa, eu sunt latino, eu știu să dansez salsa. Dar când am început cursul mi-am dat seama că nu știu nimic despre salsa; despre bachata… cu atât mai puțin. Acum, în mai puțin de un an, sunt performer, ajut la crearea coregrafiilor, fac parte din echipa celor care participă la festivale, ultimul a fost în Vama Veche.
Dacă nu are un job full-time, unul part-time și Airbnb-ul în timpul liber, Alex participă la cursuri de dans, câte patru ore pe zi.
— Prietenii mei de la școala de dans au abonament normal, eu am unul VIP… particip la tot. Îmi place să dansez! Am grupul meu de prieteni. Mi-am schimbat stilul de viață, acum am un echilibru; lucrez pentru ce am nevoie, dar și investesc în ceea ce-mi face plăcere.
Interesant este că migranții latinoamericani sunt la fel cum eram eu: îi sfătuiesc să vină la cursurile de dans și refuză să plătească ca să învețe salsa. Le spun că nu au idee ce pierd. Fără să mai spun că în grupul de dans mi-am perfecționat limba, cu cei de acolo am început să fac glume în română.
— Acum lucrez cu normă completă ca asistent de manager de proiect, coordonând echipele de asistenți din Cluj, Șomcuța Mare, Baia Mare, Sibiu, Mureș și Baia Mare. Noi avem partea de nord-vest a țării. Pentru celelalte zone mai există alte opt ONG-uri.
Stând de vorbă cu cineva care, pe bună dreptate, poate fi socotit drept vocea migranților, afli cum poate lua naștere ura profundă față de societatea gazdă. Alex nu este singurul care susține că cel mai important aspect al integrării este cunoașterea limbii, pentru că atunci când nu poți vorbi cu ceilalți, nu îi înțelegi. Nu îți pui întrebări iscoditoare atunci când te simți respins, ci te arunci în brațele consolatoare ale convingerii Rumania es una mierda (sau Franța, sau Germania…)
— Interacționând cu migranții, și fiind eu însumi unul, am înțeles cum se face că unii devin radicali. Când nu reușești să te integrezi, te izolezi, iar când te izolezi, gândurile tale încep să țeasă furie împotriva societății. Nu știu dacă este și cazul altor țări, dar aici, dacă nu înțelegi cultura locală, societatea te izolează, românii te izolează. Tu trebuie să înveți să te integrezi, să înțelegi codurile culturale.
De exemplu, abia de curând mi-am dat seama că dacă un român te întreabă dacă poate să te ajute, o face din politețe. Nu se așteaptă ca, într-adevăr, să îi dai ceva de făcut, ci să îi răspunzi Nu, mulțumesc, stai liniștit, mă descurc. Am înțeles că eu trebuie să învăț să mulțumesc și să mă bucur de intenție, pentru că de fiecare dată când am dat curs invitației de a primi ajutor, am intrat în conflict cu cealaltă persoană. Imaginează-ți toate lucrurile astea mărunte pe care le-am identificat, dar de care oamenii străini nu își dau seama când ajung într-o nouă societate.
Înainte nu exista o cerere enormă de asistență socială pentru migranți în România. Astăzi situația-i diferită pentru că multe companii și-au dat seama că există străini dispuși să muncească aici.
Înainte nu credeau asta, iar Alex era de aceeași părere: că România nu-i o țară de interes pentru străini. Dar oameni din Sri Lanka, Vietnam, Asia, Venezuela… latinoamericani nu foarte mulți; un salariu de 2000 de lei este mic pentru majoritatea latinoamericanilor, dar pentru unii străini înseamnă ceva. Toate aceste schimbări au început înainte de pandemie, au făcut o pauză în cei doi ani, dar acum imigrația a revenit cu și mai mult avânt.
Când a început să lucreze cu oameni din toată lumea care nu vorbesc altă limbă decât cea de-acasă a aflat de funcția vocală Google Translate, dar i s-a confirmat încă o dată ceea ce știa: cunoașterea limbii este vitală.
— Inclusiv cei care se descurcă în română, nu vor să o învețe mai bine. Așa eram și eu înainte crezând că vorbesc bine pentru că la muncă, cu colegii mei, foloseam aceleași cuvinte, vorbeam despre aceleași lucruri. Mi-am dat seama că nu stau deloc bine când am început să ies cursuri de dans, am vrut să ies cu o fată de-acolo și a fost vorba să discut despre altceva, despre viață… (Alex râde)
Mă consider, totuși, un caz fericit pentru că am grupul de dans cu care exersez limba, dar cei mai mulți oameni n-au norocul acesta și îmi dau seama că trec și ei prin ce am trecut eu în 2009. Încerc să îi conving mereu de importanța cunoașterii limbii, dar puțini înțeleg.
Dacă lucrezi, de exemplu, într-un restaurant, în bucătărie, în construcții, nu ai nevoie de limbă. Dacă trăiești doar în comunitatea ta, iarăși nu ai nevoie, dar nici nu ajungi să interacționezi cu români mai departe de un nivel de bază, nu ai prieteni români. Mulți mă întreabă dacă LADO nu organizează cumva și cursuri de engleză sau franceză. Eu mi-am dat seama că învățatul limbii este o investiție pentru termen lung.
Probleme cu care se confruntă migranții
Cum se integrează oare cel care vine dintr-o cultură mai tactilă, mai înclinată spre apropiere fizică și mai deschisă spre conversații purtate pe un ton personal la întâlnirea cu o societate ceva mai reținută.
— Uneori te simți respins. De exemplu, unele femei latinoamericane îmi spun că se simt nevăzute. Interacțiunile noastre stradale sunt diferite, un bărbat se uită în ochii tăi, menține contactul vizual până pleci, iar apoi întoarce capul după tine. Eu le spun că nu este vorba că aici bărbații nu le văd, ci că acel comportament considerat normal pe străzile din Ecuador sau Columbia, de exemplu, este privit aici ca o lipsă de respect și un gest intruziv.
Și pentru mine contactul fizic este important, iar în zilele în care sunt trist și simt cum oamenii în autobuz se dau mai încolo, evitând atingerile de orice fel, mă simt și mai rău. Chiar dacă acum înțeleg că-i vorba de o diferență culturală. Dar imaginează-ți-i pe cei care abia ajung, nu vorbesc limba, au o zi în care sunt certați la serviciu, poate nici nu înțeleg bine de ce. În zile ca acestea te simți la pământ și ajungi să te întrebi: Eu ce fac aici?”
Dar migranții care ajung în România cu contract de muncă au multe alte năpaste, iar probabil cea mai crâncenă se trage din necunoașterea legilor. A drepturilor, mai bine zis. Lucrează în zilele de sfârșit de săptămână fără să fie plătiți în plus, lucrează nopțile fără sporuri și fără să știe că au dreptul la câte 48 de ore neîntrerupte de pauză pe săptămână, cer zile de concediu ca și cum ar fi o favoare și, de multe ori, nu le primesc.
— Când încep să le spun că există o legislație care îi protejează, dar că trebuie să înainteze o plângere împotriva angajatorului, mă întreabă dacă pot să fac eu plângerea în locul lor. Îmi cer ca discuțiile noastre să rămână confidențiale de frică să nu-și piardă locul de muncă.
S-a întâmplat ca angajatul unui alt ONG să dea curs rugăminții și să depună plângere în numele unui migrant. Cu plângerea nu se știe ce s-a întâmplat, dar angajatul a fost chemat în biroul autorității și anunțat de încheierea colaborării.
— Cum nu știu limba, li se cere să semneze încheierea contractului fără să știe că, de fapt, își semnează demisia. Eu le spun întotdeauna: nu semna nimic! Nu semna, pentru că semnezi renunțarea la drepturile tale. Am vorbit cu migrantul care a pățit asta și mi-a spus că dacă nu semna, nu i-ar fi plătit ultima lună. Închipuie-ți frica pe care o simți când ești străin, nu știi limba, singura sursă de venit este locul de muncă pe care îl ai, iar dacă îl pierzi rămâi în stradă și te întorci acasă. Șeful român înțelege această poziție vulnerabilă și profită.
*Libertatea a investigat abuzuri la care sunt supuși străinii care ajung în România să muncească. Au scris despre lupta acestora cu birocrația, despre abuzul angajatorilor. Au realizat, cu ajutorul lui Radu Stoichita drept corespondent din Nepal, o investigație elaborată despre felul în care un grup de nepalezi a fost ademenit să lucreze în România, escrocați de mii de euro și abandonați în Ilfov.
— Când lucram la call-center, aveam un coleg spaniol care ne lăsa pe toți cu gura căscată. Îl admiram cu toții și ne doream să avem personalitatea lui. Nu știu dacă așa sunt toți spaniolii, dar nu se lăsa deloc în fața șefilor. Îmi iau concediu pentru că este dreptul meu, reclama sus și tare. Și își lua concediu. Spune-mi unde scrie că nu pot să-mi iau concediu. Și făcea ce voia, iar noi rămâneam cu gura căscată.
Niciodată nu l-au dat afară. I-am cerut să vină la noi și să le vorbească migranților de la LADO despre cum să lupte pentru drepturile lor. Ei îi spuneau tot timpul mie mi-e frică să fac asta, eu n-aș fi în stare să fac ce ai făcut tu, iar el îi încuraja tu poți! Ai dreptul și doar tu poți să îl revendici.
Nu mi-am mai văzut familia din 2009”
Ultima dată și-a văzut familia în aeroportul din Quito, înainte să se urce în avionul spre București, cu escală în Madrid și singura care plângea, făcută țăndări”, era mama lui.
Familia lui Alex este numeroasă: opt frați din partea mamei, opt din cea a tatălui și un număr nesfârșit de verișori cu care, copil fiind, să te joci și să faci sport până nu mai știi de tine.
Alex crede că a moștenit caracterul melancolic al mamei sale sau l-a dezvoltat asistând la episoadele de violență dintre părinți. Cel mai dor îi este de mama lui, care a mers la școală doar doi ani și a muncit de când se știe.
A încercat să o aducă în vizită în Cluj înainte de pandemie, dar pentru că nu a mai călătorit niciodată și cu atât mai puțin undeva unde ai nevoie de viză, a pierdut avionul din pricina unor neînțelegeri birocratice.
Ultima dată când am stat de vorbă, Alex aștepta nerăbdător începutul de noiembrie și ziua zborului înapoi în Ecuador după 13 ani. Prieteni care au migrat la rândul lor cu ani în urmă l-au avertizat:
— Alex, nu sta mai mult de două săptămâni! Pentru că după 15 zile deja te simți ca un străin în propria țară. La început bucuria este enormă, dar apoi îți dai seama că toți cei de acasă au deja vieților lor și că tu nu mai aparții acelui loc. Că tu ai nevoie să te întorci în locul unde aparții, iar locul tău este acum în România.
Actualizare: Am stat de vorbă cu Alex, din nou, în septembrie 2023. Între timp, nu mai lucra pentru LADO, ci se angajase la ASSOC, o asociație care ajută persoanele șomere din România să își găsească un loc de muncă. Călătoria înapoi în Ecuador a fost prea lungă, iar timpul timpul îndelungat pe care l-a petrecut în afară a săpat un abis insurmontabil între el și cei dragi. Fiecare avea acum viața lui în care nu încăpea mult mai mult de o petrecere de regăsire. Timpul de care își va aduce aminte cu drag va fi cel petrecut cu mama lui.
Iulia Hau este colaborator extern Radio România Internaţional. Găseşti articolul pe blogul Iuliei, La pas molcom.
