În urmă cu exact 50 de ani, legendarul preşedinte de atunci al Franţei, generalul Charles de Gaulle, efectua o vizită în România. Era un prim pas al deschiderii pe care Nicolae Ceauşescu o promitea Occidentului, aflată încă în stadiu de tatonare. Deşi s-ar putea crede, văzând produsele propagandei oficiale, că a venit doar ca să se arate în public alături de Ceauşescu, De Gaulle a avut un program foarte plin şi de mare importanţă, fiecare dintre iniţiativele sale având şi o mare încărcătură simbolică. În acel moment, Franţa era partener privilegiat al României, continuându-se o tradiţie de mai bine de un secol. Istoria secolului al XIX-lea cunoaşte numeroase momente esenţiale în care Franţa a sprijinit unirea Principatelor române, consolidarea statului român şi dezvoltarea unei societăţi moderne şi democratice. În 1968, Ceauşescu încerca să se detaşeze de controlul strict realizat de Uniunea Sovietică şi instalat cu forţa după al Doilea Război Mondial, în timp ce De Gaulle impunea o poziţie aparte a Franţei în structurile occidentale, mai ales la NATO.
Vizita istorică fusese stabilită, de fapt, în anul 1964, de către Ion Gheorghe Maurer, liderul comunist, fost avocat capitalist, înainte de război. Era, însă, ultimul an de viaţă al liderului de atunci al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej, care avea să moară în 1965, lăsându-l pe Nicolae Ceauşescu în locul lui, un neaşteptat nou lider comunist, cel mai tânăr din lagărul ridicat în Estul Europei. De la început, vizita a avut de suferit evoluţiile complexe ale momentului. Fusese programată pentru iunie 1967 şi nu a fost amânată din cauza înlocuirii liderului de la Bucureşti. Când De Gaulle trebuia să vină în România, a izbucnit Războiul de şase zile dintre Israel şi mai multe ţări arabe, Egipt, Iordania şi Siria. Până la urmă, momentul mai 1968 s-a dovedit şi el unul nepotrivit, de această dată din cauza situaţiei din Franţa. Spre deosebire de Ceauşescu care era un necunoscut, inclusiv pentru cei care îl aleseseră în fruntea ţării şi a partidului unic, comunist, De Gaulle era o legendă a istoriei celui de al Doilea Război Mondial şi o figură internaţională de prim rang. Generalul Charles de Gaulle a refuzat să accepte capitularea Franţei în faţa lui Hitler şi a organizat eroica Rezistenţă franceză. La 23 august 1944, când, la Bucureşti, regele Mihai întorcea armele împotriva Germaniei, generalul De Gaulle intra triumfal într-un Paris eliberat eroic. Din 1959, De Gaulle era preşedinte al Franţei, fiind fondatorul unei mişcări politice care a dominat şi a modelat Franţa postbelică. În momentul vizitei sale în România, preşedintele De Gaulle se confrunta cu o contestare în creştere, pornită de la studenţii Sorbonei.
În România, de Gaulle a avut un program încărcat şi divers, au fost discutate strategiile de colaborare bilaterală dar şi situaţia internaţională. În timp, pe măsură ce s-au aflat mai multe despre vizita generalului De Gaulle în România, s-au conturat şi o serie de momente deosebite. Preşedintele Franţei a venit la Bucureşti cu o listă de persoane a căror plecare din România, refuzată de regimul comunist, o cerea personal. În timpul vizitei în România, preşedintele De Gaulle a mers şi la Craiova, unde mai târziu avea să se ridice o fabrică de automobile în parteneriat cu Citroenul francez. S-a desfăşurat o mare adunare populară în centrul Craiovei dar există şi amintiri cu un dejun restrâns când, în timpul prezentării participanţilor, celebrul general francez a bătut pas de defilare şi a prezentat raportul unui militar român a cărei prezenţă nici nu fusese observată. De Gaulle îl recunoscuse pe Polihron Dumitrescu, general român în retragere, care îi fusese coleg şi prieten la Saint Cyr. Cum militarul român fusese şef al clasei în care a învăţat şi De Gaulle, preşedintele Franţei nu a ezitat să îi prezinte raportul, conform regulilor vestitei instituţii militare. Numai că veştile din Franţa erau din ce în ce mai grave, tot mai multe categorii sociale decideau să protesteze şi să intre în grevă astfel că vizita istorică a preşedintelui De Gaulle în România a trebuit să fie scurtată iar generalul să revină în grabă la Paris. Restul este istorie intrnaţională.
