Radio România Internațional

Tag: reteta

  • Peşte gătit ca la Brăila

    Peşte gătit ca la Brăila

    Diversitatea etnică a Brăilei s-a reflectat şi în gastronomia locală. Evreii obişnuiau să facă rasol de ştiucă cu legume, iar ruşii lipoveni de la periferia Brăilei pregăteau peştele într-un mod aparte, începând cu borşul făcut în cazan, la pirostrii, chiar şi atunci când umblau cu căruţele prin satele din jur pentru a vinde peştele prins de ei în balta Brăilei, aşa cum se numea înainte de îndiguirea acelei zone mlăştinoase, Insula Mare a Brăilei.

    Borşul ieşea bun dacă se făcea din mai multe capete şi bucăţi de peşte amestecat: crap, somn, ştiucă şi şalău. Peste peştele ce urma să fie pregătit se dădea, cu câteva ore înainte un praf de sare. În ceaun se puneau la fiert, dacă era vară, câţiva ardei graşi, tăiaţi felii, câteva roşii mărunţite, câteva cepe tocate. După ce dădea în fiert, se adăugau bucăţile de peşte şi, când apa dădea din nou în clocot, se puneau câteva linguri de oţet. Zeama se servea în castron, cu frunze tocate de leuştean pe deasupra, iar separat peştele fiert, care se mânca cu mujdei de usturoi sau cu hrean.

     

    Ieşită din bucătăriile etnicilor greci din Brăila, scordoleaua a fost bine primită şi de ceilalţi, Scordolea este un cuvânt venit din Grecia (skordalia) şi naturalizat prin partea de sud a României. Atunci când pe malul Dunării, la Brăila, se vorbea despre scordolea de peşte, era vorba despre piureul de cartofi, întins deasupra peştelui şi ornat cu jumătăţi de nucă. Avem nevoie de un kg de cartofi, de un kg de peşte file afumat, de ulei sau de lapte, unt, nuci, usturoi, piper şi frunze de ţelină. Peştele este fiert separat, pentru a scoate sarea din el. Tăiaţi în cubuleţe şi puşi la fiert, cartofii sunt transformaţi în piure, în care se adaugă, lapte, unt sau puţin ulei, nuci pisate, mujdei de usturoi şi câteva frunze tocate de ţelină. Bucăţile de peştele sunt aşezate pe un platou, iar deasupra se întinde un strat uniform de piure. Există însă şi varianta în care peştele este tăiat în bucăţi mici, care sunt amestecate cu piureul de cartofi.

     

    O mâncare rapidă, făcută pe cheu de docheri, era peştele cu garnitură de grâu. Pentru că vasele din port erau încărcate cu cereale, câţiva pumni de grâu erau la îndemâna oricărui lucrător din port. De asemenea, peştele putea fi prins uşor din Dunăre. Modul de preparare era destul de simplu. Boabele de grâu erau fierte, peste ele se turna ceapă călită şi roşii tocate, apoi puţin vin şi, în final, în vas se punea peştele. Totul fierbea înăbuşit şi se servea imediat.

     

     

  • Preparate din somn

    Preparate din somn

    Pentru că are puţine oase, carnea acestuia, file sau tocată, este folosită la prepararea multor mâncăruri.

     

    Cel mai simplu preparat este somnul la grătar. După ce a fost curăţat şi spălat, somnul trebuie dat cu sare şi lăsat la rece pentru câteva ore. După ce îl spălăm de surplusul de sare, somnul trebuie tăiat transversal, în rondele cu o grosime de două degete, care se pun pe grătar sau pe plită. La fel de bine poate fi dat prin făină şi apoi prăjit în tigaie. În toate variantele, poate fi consumat cu mujdei de usturoi şi împreună cu mămăligă sau cu sau cu garnitură de cartofi fierţi.

     

    Din carnea de somn, tocată, se pot pregăti şi chiftele. Există reţete la care se pun multe condimente, ba chiar şi miere, însă în cea mai simplă variantă avem nevoie de un kg de file de somn, de două … trei cepe, de câţiva căţei de usturoi, de două ouă, de puţină făină, de piper şi sare. Se poate adăuga piure de cartofi sau două felii de pâine, precum şi mărar tocat. Carnea de peşte şi feliile de pâine sunt trecute prin maşina de tocat. Pasta rezultată este amestecată apoi într-un bol cu cepele tocate mărunt, cu mărarul, de asemenea, tocat, cu căţeii de usturoi, pisaţi,  cu ouăle, cu piper şi sare, după gust. În continuare, cu ajutorul unei linguri, formăm chifteluţele pe care le dăm prin făină înainte de a le pune la prăjit în tigaie.

     

    Un preparat specific Deltei Dunării este tochitura de somn. De menţionat că tochitura este o mâncare tradiţională din bucătăria românească, întâlnită în toate regiunile. Este preparată din bucăţi de carne de porc, vită, pui sau din organe precum ficat, rinichi, inimă şi splină la care se mai adaugă cârnaţi tăiaţi rondele. În satul Lunca din judeţul Tulcea se pregăteşte tochitură de somn. Avem nevoie de un somn de două … trei kg, care se dezosează, după care este tăiat în cubuleţe. Aceste cubuleţe trebuie sărate puţin, tăvălite prin făină şi apoi puse într-o tigaie cu ulei încins. Se adaugă ceapă tăiată solzişori, puţin cimbru uscat, boia dulce şi pastă de roşii. După ce bucăţile de peşte s-au rumenit puţin, se sting cu un pahar de vin sau cu puţină apă şi se lasă să fiarbă nu foarte mult, circa un sfert de oră. Tochitura de somn se serveşte împreună cu mămăligă şi cu un pahar de vin alb sec sau demisec, bine răcit.

  • Pastramă de oaie

    Pastramă de oaie

    Este o tradiţie ca, la început de
    toamnă, la vremea
    culesului viei, românii să mănânce pastramă de oaie şi să bea must sau, puţin
    mai târziu, tulburel, acel vin nou care nu s-a limpezit şi care nu s-a oprit
    din fiert. Asocierea dintre must şi pastramă se datorează faptului că, în cursul
    lunii septembrie, turmele sunt coborâte de pe păşunile
    alpine, iar oile sunt aduse în sat şi înapoiate stăpânilor de drept. Acest eveniment
    era marcat în fiecare an în a doua jumătate a lunii septembrie prin sărbători
    ale satului, transformate apoi în festivaluri folclorice şi gastronomice. Unul dintre preparatele tradiţionale la
    aceste serbări câmpeneşti este pastrama din carne de oaie sau de berbecuţ.


    Pentru prepararea pastramei, avem
    nevoie de 2… 3 kg de carne, de câteva căpăţâni de usturoi, de sare şi de
    piper măcinat, de boia de ardei, dulce şi iute, de o linguriţă de cimbru şi de
    puţin vin alb. Dezosăm şi tranşăm carnea în bucăţi groase de un deget care să poată fi puse pe
    grătar. Separat, curăţăm şi zdrobim usturoiul pe care-l transformăm într-o
    pastă în care adăugăm toate celelalte condimente pe care le amestecăm bine.
    Întindem această pastă pe bucăţile de carne, astfel încât aceste condimente să
    pătrundă în carne. Într-un vas, punem bucăţile de carne una peste alta şi
    adăugăm vin atât cât să le acopere. Astfel pregătită, carnea de
    oaie sau de berbecuţ trebuie lăsată câteva zile într-un loc răcoros.


    Bucăţile
    de carne sunt scoase apoi din acel baiţ şi lăsate la zvântat, putând fi puse
    apoi pe grătar. Pastrama mai poate fi pregătită şiîn tigaie, caz în care carnea
    trebuie tăiată fideluţă.
    Pastrama este servită împreună cu mămăligă. Alături se mai poate pune şi brânză de burduf care face parte din categoria brânzeturilor sărate, frământate şi lăsate la
    maturat. În mod
    tradiţional, se obţinea în stânile de la munte, din caş de oaie sau dintr-un
    amestec de caş de oaie şi caş de vacă. Acest caş era sfârâmat şi amestecat cu
    sare, pasta rezultată fiind introdusă în aşa-numitul burduf, un sac
    confecţionat dintr-o piele de oaie. Pe lângă brânză de
    burduf şi mămăligă, pastrama trebuie servită alături de un pahar de must sau de
    un pahar de vin.



  • Pastramă de oaie

    Pastramă de oaie

    Este o tradiţie ca, la început de
    toamnă, la vremea
    culesului viei, românii să mănânce pastramă de oaie şi să bea must sau, puţin
    mai târziu, tulburel, acel vin nou care nu s-a limpezit şi care nu s-a oprit
    din fiert. Asocierea dintre must şi pastramă se datorează faptului că, în cursul
    lunii septembrie, turmele sunt coborâte de pe păşunile
    alpine, iar oile sunt aduse în sat şi înapoiate stăpânilor de drept. Acest eveniment
    era marcat în fiecare an în a doua jumătate a lunii septembrie prin sărbători
    ale satului, transformate apoi în festivaluri folclorice şi gastronomice. Unul dintre preparatele tradiţionale la
    aceste serbări câmpeneşti este pastrama din carne de oaie sau de berbecuţ.


    Pentru prepararea pastramei, avem
    nevoie de 2… 3 kg de carne, de câteva căpăţâni de usturoi, de sare şi de
    piper măcinat, de boia de ardei, dulce şi iute, de o linguriţă de cimbru şi de
    puţin vin alb. Dezosăm şi tranşăm carnea în bucăţi groase de un deget care să poată fi puse pe
    grătar. Separat, curăţăm şi zdrobim usturoiul pe care-l transformăm într-o
    pastă în care adăugăm toate celelalte condimente pe care le amestecăm bine.
    Întindem această pastă pe bucăţile de carne, astfel încât aceste condimente să
    pătrundă în carne. Într-un vas, punem bucăţile de carne una peste alta şi
    adăugăm vin atât cât să le acopere. Astfel pregătită, carnea de
    oaie sau de berbecuţ trebuie lăsată câteva zile într-un loc răcoros.


    Bucăţile
    de carne sunt scoase apoi din acel baiţ şi lăsate la zvântat, putând fi puse
    apoi pe grătar. Pastrama mai poate fi pregătită şiîn tigaie, caz în care carnea
    trebuie tăiată fideluţă.
    Pastrama este servită împreună cu mămăligă. Alături se mai poate pune şi brânză de burduf care face parte din categoria brânzeturilor sărate, frământate şi lăsate la
    maturat. În mod
    tradiţional, se obţinea în stânile de la munte, din caş de oaie sau dintr-un
    amestec de caş de oaie şi caş de vacă. Acest caş era sfârâmat şi amestecat cu
    sare, pasta rezultată fiind introdusă în aşa-numitul burduf, un sac
    confecţionat dintr-o piele de oaie. Pe lângă brânză de
    burduf şi mămăligă, pastrama trebuie servită alături de un pahar de must sau de
    un pahar de vin.



  • Puricei domneşti de Buzău

    Puricei domneşti de Buzău

    Buzăul se
    remarcă prin câteva produse cu denumire de origine, fiecare cu o poveste legată
    de târgurile organizate într-o zonă cu mare trafic
    comercial, care lega cele trei mari provincii istorice româneşti: Ţara
    Românească, Moldova şi Transilvania.


    Covrigii de Buzău au
    devenit un brand şi se găsesc ambalaţi la pungi în toate marile magazine din
    România. În mod tradiţional, covrigii de Buzău erau vânduţi la şir, adică
    legaţi cu o sfoară, la uşa brutăriei. Nu sunt mai groşi de un centimetru, sunt
    rotunzi şi au diametru de numai câţiva centimetri. Se fac din aluat dospit şi
    sunt copţi în mod tradiţional în cuptoare pe vatră. Se pare că ei au apărut
    prin 1800 fiind aduşi de negustorii greci care se stabiliseră în zona Buzăului,
    aceşti covrigi fiind oferiţi în cârciumi împreună cu băutura comandată.


    Există şi două sortimente de
    cârnaţi specifice zonei Buzăului: babicul de Buzău şi cârnaţii de Pleşcoi. Iniţial, cârnaţii de Pleşcoi erau produşi din carne de oaie, tocată cu
    barda, amestecată cu seu de oaie şi condimentaţi cu usturoi, cimbru şi busuioc.
    Acest amestec era pus în maţe subţiri de oaie, după care urma afumarea cârnaţilor.
    În reţetă a fost introdusă şi carnea de vită, într-o proporţie mai mică decât
    cea de oaie.


    Spre deosebire de
    cârnaţii de Pleşcoi, babicul de Buzău este preparat carne de porc, probabil o
    frondă faţă de otomani. Metoda de preparare a babicului este asemănătoare cu
    cea a cârnaţilor de oaie, carnea de
    porc, de obicei pulpă, fiind tocată cu barda. Apoi se pune sare, iar carnea
    este condimentată cu boia de ardei, şi iute, şi dulce, după care amestecul este
    pus în maţe mai groase şi se modelează cârnaţii. Sunt lăsaţi la zvântat, apoi
    la afumat, iar în final la presat, căpătând o formă plată.


    În zona Buzăului,
    aceşti cârnaţii sunt folosiţi şi la pregătirea unor mâncăruri, cum ar fi, spre
    exemplu, ciorba din babic la care se folosesc multe legume şi felii de cârnat tăiate
    foarte, foarte subţire.


    Tot în zona Buzăului se
    mai pregătesc aşa-numiţii puricei domneşti, fiind valorificată mămăliga
    rămasă de la o masă anterioară, conform reţetei originale. Se poate face o
    mămăligă, după care aceasta este pusă într-o tigaie cu untură încinsă şi se
    mărunţeşte. Se mai adaugă brânză sărată de oaie, de asemenea, mărunţită şi
    rondele de cârnaţi de Pleşcoi, uşor rumeniţi. Compoziţia se omogenizează şi se
    serveşte cu ceapă roşie, desigur, de Buzău. Mămăliga cu untură se pregătea în
    mod obişnuit în gospodăria ţărănească de altădată, dar domnului sau boierului
    nu-i putea da să mănânce doar mămăligă, trebuia să fie acolo o bucată de telemea
    şi un cârnat. Şi atlfel, mămăliga sfărâmată şi încălzită în untură careia i se
    spunea puricei a fost ridicată la rangul de puricei domneşti.

  • Puricei domneşti de Buzău

    Puricei domneşti de Buzău

    Buzăul se
    remarcă prin câteva produse cu denumire de origine, fiecare cu o poveste legată
    de târgurile organizate într-o zonă cu mare trafic
    comercial, care lega cele trei mari provincii istorice româneşti: Ţara
    Românească, Moldova şi Transilvania.


    Covrigii de Buzău au
    devenit un brand şi se găsesc ambalaţi la pungi în toate marile magazine din
    România. În mod tradiţional, covrigii de Buzău erau vânduţi la şir, adică
    legaţi cu o sfoară, la uşa brutăriei. Nu sunt mai groşi de un centimetru, sunt
    rotunzi şi au diametru de numai câţiva centimetri. Se fac din aluat dospit şi
    sunt copţi în mod tradiţional în cuptoare pe vatră. Se pare că ei au apărut
    prin 1800 fiind aduşi de negustorii greci care se stabiliseră în zona Buzăului,
    aceşti covrigi fiind oferiţi în cârciumi împreună cu băutura comandată.


    Există şi două sortimente de
    cârnaţi specifice zonei Buzăului: babicul de Buzău şi cârnaţii de Pleşcoi. Iniţial, cârnaţii de Pleşcoi erau produşi din carne de oaie, tocată cu
    barda, amestecată cu seu de oaie şi condimentaţi cu usturoi, cimbru şi busuioc.
    Acest amestec era pus în maţe subţiri de oaie, după care urma afumarea cârnaţilor.
    În reţetă a fost introdusă şi carnea de vită, într-o proporţie mai mică decât
    cea de oaie.


    Spre deosebire de
    cârnaţii de Pleşcoi, babicul de Buzău este preparat carne de porc, probabil o
    frondă faţă de otomani. Metoda de preparare a babicului este asemănătoare cu
    cea a cârnaţilor de oaie, carnea de
    porc, de obicei pulpă, fiind tocată cu barda. Apoi se pune sare, iar carnea
    este condimentată cu boia de ardei, şi iute, şi dulce, după care amestecul este
    pus în maţe mai groase şi se modelează cârnaţii. Sunt lăsaţi la zvântat, apoi
    la afumat, iar în final la presat, căpătând o formă plată.


    În zona Buzăului,
    aceşti cârnaţii sunt folosiţi şi la pregătirea unor mâncăruri, cum ar fi, spre
    exemplu, ciorba din babic la care se folosesc multe legume şi felii de cârnat tăiate
    foarte, foarte subţire.


    Tot în zona Buzăului se
    mai pregătesc aşa-numiţii puricei domneşti, fiind valorificată mămăliga
    rămasă de la o masă anterioară, conform reţetei originale. Se poate face o
    mămăligă, după care aceasta este pusă într-o tigaie cu untură încinsă şi se
    mărunţeşte. Se mai adaugă brânză sărată de oaie, de asemenea, mărunţită şi
    rondele de cârnaţi de Pleşcoi, uşor rumeniţi. Compoziţia se omogenizează şi se
    serveşte cu ceapă roşie, desigur, de Buzău. Mămăliga cu untură se pregătea în
    mod obişnuit în gospodăria ţărănească de altădată, dar domnului sau boierului
    nu-i putea da să mănânce doar mămăligă, trebuia să fie acolo o bucată de telemea
    şi un cârnat. Şi atlfel, mămăliga sfărâmată şi încălzită în untură careia i se
    spunea puricei a fost ridicată la rangul de puricei domneşti.

  • Ziua clătitelor

    Ziua clătitelor

    Peste câteva zile, mai precis marți, 1 marți, va
    fi marcată Ziua Internaţională a Clătitelor. Această sărbătoare este în
    legătură cu calendarul creștin, fiind stabilită cu exact 47 de zile înaintea
    Paștelui catolic. În străinătate i se mai spune şi Marţea Clătitelor
    (Pancake Tuesday) sau Marţea Grasă (Fat Tuesday). Inventate, se pare, în Franţa, clătitele s-au
    răspândit în Europa astfel încât le putem întâlni sub diferite nume în vestul
    Europei şi pe continentul nord-american, dar şi în Europa centrală şi de Est.
    Pot fi servite ca desert, umplute cu dulceaţă, gem sau cremă de ciocolată, dar
    şi ca aperitiv atunci când sunt umplute cu legume sau cu carne. Uneori sunt
    consumate împreună cu felul principal, de exemplu în Slovacia, unde friptura de
    gâscă este servită cu varză roşie călită şi cu clătite.


    Și
    în România există comunități care au tradiția de a marca sfârșitul iernii sau
    de a îngropa iarna printr-o sărbătoare numită Fărşang sau Fasching, termen al coloniştilor saşi din Transilvania și al
    șvabilor din Banat. Cu această ocazie, localităţile erau cutreierate de tineri
    îmbrăcaţi ciudat şi care, prin zgomotele pe care le făceau, alungau spiritele
    rele înainte de intrarea in postul Paştelui. Tot cu această ocazie, cei care
    colindau împărteau oamenilor din sat clătite sau gogoşi. Împărţitul clătitelor
    era un obicei al saşilor din zona Braşovului, legat, se pare, de plecarea
    tinerilor în armată. Aceştia colindau prin sat pentru a-şi lua rămas bun,
    împărţind tuturor clătite pentru ca oamenii să nu îi uite. În cursul serii
    pentru ei era organizată o petrecere la care se strângea toată lumea din
    localitate. Înainte de pandemie, la Prejmer, localitate situată în apropiere de
    Braşov, era organizată Caravana
    Clătitelor, o manifestare care avea ca scop promovarea turismului local şi a
    tradiţiilor gastronomice. De menţionat că localitatea Prejmer a fost înfiinţată
    de colonişti saşi, iar în centrul localităţii puteţi admira biserica
    fortificată săsească, aflată în patrimoniul UNESCO. Având o formă circulară, cetatea are ziduri de 12 metri înălţime şi
    3 – 4 metri grosime.


    Clătitele
    pot fi mai mici sau mai mari. Cele mici se consumă după ce deasupra lor se
    toarnă dulceaţă sau cremă de ciocolată, cele de dimensiuni mari se consumă
    pliate sau rulate, umplutura rămânând, desigur, în interior. În Transilvania
    găsim şi clătite cu umplutură de carne tocată, de pui, de porc sau de vită,
    amestecată cu ceapă şi cu ciuperci călite şi condimentată cu piper, cimbru,
    mărar sau boia. Pentru că am mai prezentat modul de preparare a clătitelor, de
    această dată vă propunem o reţetă de clătite braşovene cu carne. După ce am
    pregătit clătite de dimensiuni mai mari, fără a folosi zahăr, pregătim și
    umplutura. Avem nevoie de o
    ceapă, de un sfert de kg de ciuperci, de un sfert de kg de carne tocată, de
    pui, de porc sau de vită şi de condimente specifice (piper, cimbru, mărar sau
    boia). Călim uşor ceapa, tocată mărunt, adăugăm carnea şi ciupercile, de
    asemenea, tocate, apoi turnăm un pahar cu apă şi lăsăm umplutura să fiarbă
    înăbuşit. Condimentăm cu piper, cimbru
    și mărar mărunțit și adăugăm sare după gust. Umplem clătitele, le înpăturim, le
    dăm prin ou şi pesmet şi le prăjim în ulei. Există şi varianta de a le pune
    într-un vas, una peste alta, între ele fiind straturi de carne tocată în
    amestec cu ciuperci și ceapă. Le acoperim cu smântână şi le lăsăm în cuptor la
    foc mediu, pentru circa 20 de minute. Se porționează și se servesc imediat.


  • Ziua clătitelor

    Ziua clătitelor

    Peste câteva zile, mai precis marți, 1 marți, va
    fi marcată Ziua Internaţională a Clătitelor. Această sărbătoare este în
    legătură cu calendarul creștin, fiind stabilită cu exact 47 de zile înaintea
    Paștelui catolic. În străinătate i se mai spune şi Marţea Clătitelor
    (Pancake Tuesday) sau Marţea Grasă (Fat Tuesday). Inventate, se pare, în Franţa, clătitele s-au
    răspândit în Europa astfel încât le putem întâlni sub diferite nume în vestul
    Europei şi pe continentul nord-american, dar şi în Europa centrală şi de Est.
    Pot fi servite ca desert, umplute cu dulceaţă, gem sau cremă de ciocolată, dar
    şi ca aperitiv atunci când sunt umplute cu legume sau cu carne. Uneori sunt
    consumate împreună cu felul principal, de exemplu în Slovacia, unde friptura de
    gâscă este servită cu varză roşie călită şi cu clătite.


    Și
    în România există comunități care au tradiția de a marca sfârșitul iernii sau
    de a îngropa iarna printr-o sărbătoare numită Fărşang sau Fasching, termen al coloniştilor saşi din Transilvania și al
    șvabilor din Banat. Cu această ocazie, localităţile erau cutreierate de tineri
    îmbrăcaţi ciudat şi care, prin zgomotele pe care le făceau, alungau spiritele
    rele înainte de intrarea in postul Paştelui. Tot cu această ocazie, cei care
    colindau împărteau oamenilor din sat clătite sau gogoşi. Împărţitul clătitelor
    era un obicei al saşilor din zona Braşovului, legat, se pare, de plecarea
    tinerilor în armată. Aceştia colindau prin sat pentru a-şi lua rămas bun,
    împărţind tuturor clătite pentru ca oamenii să nu îi uite. În cursul serii
    pentru ei era organizată o petrecere la care se strângea toată lumea din
    localitate. Înainte de pandemie, la Prejmer, localitate situată în apropiere de
    Braşov, era organizată Caravana
    Clătitelor, o manifestare care avea ca scop promovarea turismului local şi a
    tradiţiilor gastronomice. De menţionat că localitatea Prejmer a fost înfiinţată
    de colonişti saşi, iar în centrul localităţii puteţi admira biserica
    fortificată săsească, aflată în patrimoniul UNESCO. Având o formă circulară, cetatea are ziduri de 12 metri înălţime şi
    3 – 4 metri grosime.


    Clătitele
    pot fi mai mici sau mai mari. Cele mici se consumă după ce deasupra lor se
    toarnă dulceaţă sau cremă de ciocolată, cele de dimensiuni mari se consumă
    pliate sau rulate, umplutura rămânând, desigur, în interior. În Transilvania
    găsim şi clătite cu umplutură de carne tocată, de pui, de porc sau de vită,
    amestecată cu ceapă şi cu ciuperci călite şi condimentată cu piper, cimbru,
    mărar sau boia. Pentru că am mai prezentat modul de preparare a clătitelor, de
    această dată vă propunem o reţetă de clătite braşovene cu carne. După ce am
    pregătit clătite de dimensiuni mai mari, fără a folosi zahăr, pregătim și
    umplutura. Avem nevoie de o
    ceapă, de un sfert de kg de ciuperci, de un sfert de kg de carne tocată, de
    pui, de porc sau de vită şi de condimente specifice (piper, cimbru, mărar sau
    boia). Călim uşor ceapa, tocată mărunt, adăugăm carnea şi ciupercile, de
    asemenea, tocate, apoi turnăm un pahar cu apă şi lăsăm umplutura să fiarbă
    înăbuşit. Condimentăm cu piper, cimbru
    și mărar mărunțit și adăugăm sare după gust. Umplem clătitele, le înpăturim, le
    dăm prin ou şi pesmet şi le prăjim în ulei. Există şi varianta de a le pune
    într-un vas, una peste alta, între ele fiind straturi de carne tocată în
    amestec cu ciuperci și ceapă. Le acoperim cu smântână şi le lăsăm în cuptor la
    foc mediu, pentru circa 20 de minute. Se porționează și se servesc imediat.


  • Piftie

    Piftie

    Piftia este una dintre
    mâncărurile specifice Sărbătorilor de iarnă, fiind nelipsită de pe masa de
    Crăciun sau de Anul Nou. De Bobotează, există tradiţia ca să se consume piftie,
    grâu fiert şi vin roşu. Piftia este un preparat tradiţional servit demult şi la
    curţile domneşti şi boiereşti din Muntenia.
    Piftia se face cu carne de găină, de gâscă, de porc, de viţel sau chiar cu
    peşte, condiţia fiind ca zeama în care a fost fiartă carnea să se transforme în
    gelatină.


    Pe vremea când industria
    alimentară nu producea gelatină la plic, aceasta se obţinea prin fierberea unor
    oase de vită, de porc sau de pui. Conform unei reţete de acum 100 de ani, într-o
    oală mare se turnau 4 litri de apă şi se puneau la fiert la foc mic, timp de
    două ore, 4 picioare de porc sau ghiare şi capete de pui. Se îndepărta periodic
    spuma, iar după aceea se adăugau un morcov şi o rădăcină de pătrunjel, câteva
    boabe de ienibahar şi câteva boabe de piper alb. Zeama era strecurată şi pusă
    la fiert în continuare până mai scădea. După aceea, zeama trebuia strecurată,
    pusă în recipiente mici şi păstrată la rece, gelatina astfel obţinută putând fi
    folosită timp de 3 … 4 săptămâni. Recomandarea era ca, pentru o gelatină mai limpede şi mai deschisă, se
    puneau la fiert oase şi carne de viţel sau ghiare şi capete de pui. Dacă se dorea o gelatină mai închisă, în
    fiertură se adăuga zahăr ars, iar dacă se dorea o culoare roşiatică, în fiertură
    se adăuga zeamă de sfeclă roşie.


    Un
    preparat pentru mese festive este piftia de păstrăv sau, dacă doriţi o denumire
    mai pretenţioasă, păstrăvi în aspic. Pentru a obţine gelatină, se pun la fiert
    unul sau două capete de crap şi după ce au fiert circa jumptate de oră se
    strecoară zeama şi se pune din nou la fiert împreună cu două cepe, cu doi
    morcovi, cu câţiva căţei de usturoi pisat şi cu câteva boabe de piper. Dacă păstrăvii
    au fost daţi cu sare şi ţinuţi câteva ore la rece, nu mai este nevoie să adaugăm
    şi sare în zeamă. Spălăm păstrăvii de sare şi îi punem la fiert, la foc mic, în
    zeama în care am pus şi legumele. După circa 15 minute, pot fi adăugate şi
    felii de ciuperci champignon. Se mai lasă 10 min la fiert, tot la foc mic pentru
    ca să nu desfacă păstrăvii. Îi luăm cu grijă şi îi punem într-un vas, fie
    întregi, fie în bucăţi mai mari, după care turnăm zeama peste ei. După ce
    compoziţia s-a răcit, punem vasul în frigider pentru câteva ore bune. Se
    porţionează şi se serveşte rece.



  • Piftie

    Piftie

    Piftia este una dintre
    mâncărurile specifice Sărbătorilor de iarnă, fiind nelipsită de pe masa de
    Crăciun sau de Anul Nou. De Bobotează, există tradiţia ca să se consume piftie,
    grâu fiert şi vin roşu. Piftia este un preparat tradiţional servit demult şi la
    curţile domneşti şi boiereşti din Muntenia.
    Piftia se face cu carne de găină, de gâscă, de porc, de viţel sau chiar cu
    peşte, condiţia fiind ca zeama în care a fost fiartă carnea să se transforme în
    gelatină.


    Pe vremea când industria
    alimentară nu producea gelatină la plic, aceasta se obţinea prin fierberea unor
    oase de vită, de porc sau de pui. Conform unei reţete de acum 100 de ani, într-o
    oală mare se turnau 4 litri de apă şi se puneau la fiert la foc mic, timp de
    două ore, 4 picioare de porc sau ghiare şi capete de pui. Se îndepărta periodic
    spuma, iar după aceea se adăugau un morcov şi o rădăcină de pătrunjel, câteva
    boabe de ienibahar şi câteva boabe de piper alb. Zeama era strecurată şi pusă
    la fiert în continuare până mai scădea. După aceea, zeama trebuia strecurată,
    pusă în recipiente mici şi păstrată la rece, gelatina astfel obţinută putând fi
    folosită timp de 3 … 4 săptămâni. Recomandarea era ca, pentru o gelatină mai limpede şi mai deschisă, se
    puneau la fiert oase şi carne de viţel sau ghiare şi capete de pui. Dacă se dorea o gelatină mai închisă, în
    fiertură se adăuga zahăr ars, iar dacă se dorea o culoare roşiatică, în fiertură
    se adăuga zeamă de sfeclă roşie.


    Un
    preparat pentru mese festive este piftia de păstrăv sau, dacă doriţi o denumire
    mai pretenţioasă, păstrăvi în aspic. Pentru a obţine gelatină, se pun la fiert
    unul sau două capete de crap şi după ce au fiert circa jumptate de oră se
    strecoară zeama şi se pune din nou la fiert împreună cu două cepe, cu doi
    morcovi, cu câţiva căţei de usturoi pisat şi cu câteva boabe de piper. Dacă păstrăvii
    au fost daţi cu sare şi ţinuţi câteva ore la rece, nu mai este nevoie să adaugăm
    şi sare în zeamă. Spălăm păstrăvii de sare şi îi punem la fiert, la foc mic, în
    zeama în care am pus şi legumele. După circa 15 minute, pot fi adăugate şi
    felii de ciuperci champignon. Se mai lasă 10 min la fiert, tot la foc mic pentru
    ca să nu desfacă păstrăvii. Îi luăm cu grijă şi îi punem într-un vas, fie
    întregi, fie în bucăţi mai mari, după care turnăm zeama peste ei. După ce
    compoziţia s-a răcit, punem vasul în frigider pentru câteva ore bune. Se
    porţionează şi se serveşte rece.



  • Bograci

    Bograci

    Ardeiul
    gras, ardeii kapia şi gogoşarii fac parte din generoasa ofertă de toamnă din
    pieţele agroalimentare din România. În stare proaspătă, ardeiul gras este
    combinat, în salate, cu roşii, ceapă şi castraveţi, precum şi cu cuburi de
    brânză sau cu brânză rasă. Tot în stare proaspătă, ardeiul gras poate fi umplut
    fie cu salată de vinete coapte sau cu o cremă de brânză. De asemenea, ardeii
    graşi pot fi umpluţi cu orez, ciuperci sau carne tocată şi pregătiţi în cuptor.
    Tăiaţi în suviţe, pot fi folosiţi, împreună cu alte legume mărunţite, la ciorbe
    sau la mâncăruri pregătite pe plită sau în cuptor.


    În partea vestică a
    României, este pregătită o mâncare la
    care ardeiul gras este folosit într-o proporţie semnificativă. Se numeşte
    bograci şi este o mâncare specifică bucătăriei maghiare, a cărei reţetă a fost adaptată pentru a fi
    pregătită în aer liber. Se spune că atunci când este gătită în aer liber, în
    cazan de tuci (fontă), această mâncare capătă un gust cu totul şi cu totul
    deosebit.


    Nu
    este dificil să pregăteşti bograci, însă este o mâncare din categoria slow
    food, deoarece durează circa 3 ore. Se spune că lucrul cel mai important este
    ceapa, care trebuie pusă din belşug. Dacă avem două kg de carne, atunci trebuie
    curăţate şi tocate nu mai puţin de două kg de ceapă. Mai avem nevoie de câteva
    roşii, de suc de roşii sau de bulion, de doi, trei ardei iuţi şi de câţiva
    ardei graşi, de boia dulce, de câţiva căţei de usturoi, două foi de dafin,
    ulei, piper măcinat şi sare.


    Ceapa,
    tocată mărunt, se căleşte uşor în ulei, după care adăugăm şi carnea, tăiată în
    cubuleţe. Caracteristic pentru această mâncare este amestecul de cărnuri. Poate
    fi folosită carne de vită în amestec cu carne de porc sau carne de porc, vită
    şi oaie laolaltă. Se pun şi celelalte legume, tocate mărunt, inclusiv ardeii
    graşi, tăiaţi în feliuţe subţiri. Putem renunţa la ardeii iuţi dacă nu dorim să
    fie prea condimentat. Important este ca boiaua dulce să fie presărată acum în
    ceaun pentru a da culoare şi gust deoarece ea se dizolvă doar în ulei. Turnăm
    apoi puţină apă şi suc de roşii sau bulion, cât să acopere compoziţia, punem şi
    foile de dafin, puţin piper şi lăsăm să fiarbă încet, amestecând din când în
    când. Când este aproape gata, adăugăm sare după gust, precum şi frunze tocate
    de pătrunjel. Se serveşte cald, alături de cartofi natur, mămăligă sau paste.

  • Bograci

    Bograci

    Ardeiul
    gras, ardeii kapia şi gogoşarii fac parte din generoasa ofertă de toamnă din
    pieţele agroalimentare din România. În stare proaspătă, ardeiul gras este
    combinat, în salate, cu roşii, ceapă şi castraveţi, precum şi cu cuburi de
    brânză sau cu brânză rasă. Tot în stare proaspătă, ardeiul gras poate fi umplut
    fie cu salată de vinete coapte sau cu o cremă de brânză. De asemenea, ardeii
    graşi pot fi umpluţi cu orez, ciuperci sau carne tocată şi pregătiţi în cuptor.
    Tăiaţi în suviţe, pot fi folosiţi, împreună cu alte legume mărunţite, la ciorbe
    sau la mâncăruri pregătite pe plită sau în cuptor.


    În partea vestică a
    României, este pregătită o mâncare la
    care ardeiul gras este folosit într-o proporţie semnificativă. Se numeşte
    bograci şi este o mâncare specifică bucătăriei maghiare, a cărei reţetă a fost adaptată pentru a fi
    pregătită în aer liber. Se spune că atunci când este gătită în aer liber, în
    cazan de tuci (fontă), această mâncare capătă un gust cu totul şi cu totul
    deosebit.


    Nu
    este dificil să pregăteşti bograci, însă este o mâncare din categoria slow
    food, deoarece durează circa 3 ore. Se spune că lucrul cel mai important este
    ceapa, care trebuie pusă din belşug. Dacă avem două kg de carne, atunci trebuie
    curăţate şi tocate nu mai puţin de două kg de ceapă. Mai avem nevoie de câteva
    roşii, de suc de roşii sau de bulion, de doi, trei ardei iuţi şi de câţiva
    ardei graşi, de boia dulce, de câţiva căţei de usturoi, două foi de dafin,
    ulei, piper măcinat şi sare.


    Ceapa,
    tocată mărunt, se căleşte uşor în ulei, după care adăugăm şi carnea, tăiată în
    cubuleţe. Caracteristic pentru această mâncare este amestecul de cărnuri. Poate
    fi folosită carne de vită în amestec cu carne de porc sau carne de porc, vită
    şi oaie laolaltă. Se pun şi celelalte legume, tocate mărunt, inclusiv ardeii
    graşi, tăiaţi în feliuţe subţiri. Putem renunţa la ardeii iuţi dacă nu dorim să
    fie prea condimentat. Important este ca boiaua dulce să fie presărată acum în
    ceaun pentru a da culoare şi gust deoarece ea se dizolvă doar în ulei. Turnăm
    apoi puţină apă şi suc de roşii sau bulion, cât să acopere compoziţia, punem şi
    foile de dafin, puţin piper şi lăsăm să fiarbă încet, amestecând din când în
    când. Când este aproape gata, adăugăm sare după gust, precum şi frunze tocate
    de pătrunjel. Se serveşte cald, alături de cartofi natur, mămăligă sau paste.

  • Mâncăruri şi preparate din vinete

    Mâncăruri şi preparate din vinete

    În perioada verii,
    vinetele sunt nelipsite din alimentaţia românilor, cel mai popular aperitiv
    fiind salata de vinete, coapte pe jar sau pe plită. Odată cu apropierea
    toamnei, când căldura se mai domoleşte, vinetele sunt adăugate în mâncăruri ce
    necesită un timp mai mare de preparare. Vinetele au pătruns în spaţiul românesc
    odată cu expansiunea otomană în Europa. Astfel au fost preluate şi, uneori,
    adaptate reţete de preparare a vinetelor şi denumiri comune precum musacaua, o
    mâncare cu carne tocată de porc sau de pui. Poate fi pregătită şi musaca fără carne, cu vinete combinate cu cartofi,
    ciuperci, ardei, ceapă şi smântână.


    După ce au fost coapte,
    transformate în pastă şi amestecate cu ceapă tocată şi cu puţin ulei, vinetele
    astfel preparate pot fi folosite ca umplutură pentru alte legume, precum
    roşiile sau ardeii graşi. Aceste legume umplute cu salată de vinete pot fi
    servite ca aperitive. Tot la aperitive putem încadra şi vinetele pane, care se pregătesc
    rapid. Spălate şi curăţate de coajă, vinetele sunt tăiate rondele peste care se
    pune puţină sare, după care sunt lăsate puţin la scurs. Rondelele de vinete
    sunt trecute apoi prin făină şi prăjite în ulei. Peste feliile prăjite de
    vinete se toarnă puţin mujdei de usturoi şi, pentru un plus de aromă, se
    presară busuioc mărunţit, fie proaspăt, fie uscat. O altă variantă este aceea de
    a le tăia în felii subţiri şi de a le prăji în ulei. După ce le scoatem din tigaie şi le scurgem de
    ulei, aranjăm feliile de vinete pe un platou. Separat, curăţăm câţiva căţei de
    usturoi, îi pisăm şi îi amestecăm cu mărar tocat şi cu puţin ulei. Turnăm acest
    amestec peste rondelele de vinete. În bucătăria românească a fost preluată şi
    aşa-numita reţetă de vinete a la grec. Reţeta este simplă! După ce am prăjit
    feliile subţiri de vinete, pregătim un sos din câteva roşii tăiate cubuleţe şi
    puse la fiert în puţină apă. Spre final adăugăm usturoi pisat şi o legătură de
    frunze de pătrunjel, tocate mărunt. Acest sos este turnat apoi peste feliile de
    vinete de pe platou.


    În zona Banatului întâlnim drobul de vinete. Avem nevoie de un kg
    de vinete pe care le curăţăm de coajă şi pe care le tăiem în cubuleţe, după
    care le punem la fiert în apă cu puţină sare. Scurgem cubuleţele de vinete şi
    le amestecăm cu o ceapă tocată mărunt şi călită în ulei. Adăugăm doi cartofi
    daţi pe răzătoare, 100 de grame de făină, două ouă bătute, condimentăm cu piper
    negru măcinat şi omogenizăm. Punem compoziţia într-o tavă unsă cu unt şi în
    care am presărat pesmet. Lăsăm tava în cuptor la foc mediu spre mic până când
    drobul începe să se rumenească.

  • Mâncăruri şi preparate din vinete

    Mâncăruri şi preparate din vinete

    În perioada verii,
    vinetele sunt nelipsite din alimentaţia românilor, cel mai popular aperitiv
    fiind salata de vinete, coapte pe jar sau pe plită. Odată cu apropierea
    toamnei, când căldura se mai domoleşte, vinetele sunt adăugate în mâncăruri ce
    necesită un timp mai mare de preparare. Vinetele au pătruns în spaţiul românesc
    odată cu expansiunea otomană în Europa. Astfel au fost preluate şi, uneori,
    adaptate reţete de preparare a vinetelor şi denumiri comune precum musacaua, o
    mâncare cu carne tocată de porc sau de pui. Poate fi pregătită şi musaca fără carne, cu vinete combinate cu cartofi,
    ciuperci, ardei, ceapă şi smântână.


    După ce au fost coapte,
    transformate în pastă şi amestecate cu ceapă tocată şi cu puţin ulei, vinetele
    astfel preparate pot fi folosite ca umplutură pentru alte legume, precum
    roşiile sau ardeii graşi. Aceste legume umplute cu salată de vinete pot fi
    servite ca aperitive. Tot la aperitive putem încadra şi vinetele pane, care se pregătesc
    rapid. Spălate şi curăţate de coajă, vinetele sunt tăiate rondele peste care se
    pune puţină sare, după care sunt lăsate puţin la scurs. Rondelele de vinete
    sunt trecute apoi prin făină şi prăjite în ulei. Peste feliile prăjite de
    vinete se toarnă puţin mujdei de usturoi şi, pentru un plus de aromă, se
    presară busuioc mărunţit, fie proaspăt, fie uscat. O altă variantă este aceea de
    a le tăia în felii subţiri şi de a le prăji în ulei. După ce le scoatem din tigaie şi le scurgem de
    ulei, aranjăm feliile de vinete pe un platou. Separat, curăţăm câţiva căţei de
    usturoi, îi pisăm şi îi amestecăm cu mărar tocat şi cu puţin ulei. Turnăm acest
    amestec peste rondelele de vinete. În bucătăria românească a fost preluată şi
    aşa-numita reţetă de vinete a la grec. Reţeta este simplă! După ce am prăjit
    feliile subţiri de vinete, pregătim un sos din câteva roşii tăiate cubuleţe şi
    puse la fiert în puţină apă. Spre final adăugăm usturoi pisat şi o legătură de
    frunze de pătrunjel, tocate mărunt. Acest sos este turnat apoi peste feliile de
    vinete de pe platou.


    În zona Banatului întâlnim drobul de vinete. Avem nevoie de un kg
    de vinete pe care le curăţăm de coajă şi pe care le tăiem în cubuleţe, după
    care le punem la fiert în apă cu puţină sare. Scurgem cubuleţele de vinete şi
    le amestecăm cu o ceapă tocată mărunt şi călită în ulei. Adăugăm doi cartofi
    daţi pe răzătoare, 100 de grame de făină, două ouă bătute, condimentăm cu piper
    negru măcinat şi omogenizăm. Punem compoziţia într-o tavă unsă cu unt şi în
    care am presărat pesmet. Lăsăm tava în cuptor la foc mediu spre mic până când
    drobul începe să se rumenească.

  • Minciunele

    Minciunele

    Gogoşile devin vedete la unele obiceiuri ale unor comunităţi,
    în special din zona rurală, prin care, uneori, este marcată intrarea în postul
    Paştelui. De exemplu, la Agnita (oraş din sudul Transilvaniei) există un obicei
    transformat în festival. Din cauza pandemiei, obiceiul nu a putut fi respectat
    în acest an. Se numeşte Fuga Lolelor şi conform tradiţiei, tineri mascaţi şi îmbrăcaţi în costume ciudate,
    chiar înfricoşătoare, aleargă pe străzi,
    făcând zgomot pentru a îndepărta spiritele rele. Dacă o lolă este recunoscută de cineva din public, atunci persoana respectivă
    primeşte din partea celui mascat o gogoaşă. Acest obicei are la
    bază o legendă din Evul Mediu, conform căreia în timpul unui asediu o tânără
    curajoasă, într-un costum înfricoşător, ar fi ieşit din cetate, pocnind din
    bici şi i-a alungat astfel de atacatorii turci.


    Pentru a pregăti gogoşi, ne trebuie o jumătate de kg de făină, puţin ulei, drojdie proaspătă sau uscată, zahăr, ulei şi puţină sare. Într-un castron se amestecă făina, cu două -
    trei linguri de zahăr, un
    vârf de linguriţă de sare şi drojdia uscată. Se
    toarnă puţină apă încălzită, se
    frământă până când se obţine un aluat lipicios. Se toarnă şi puţin ulei şi se
    frământă în continuare până când aluatul nu mai lipeşte de mână. Aluatul se
    lasă la dospit în castronul acoperit cu un prosop. Aluatul poate fi luat apoi
    cu o lingură şi pus într-un ceaun cu ulei încins, obţinându-se gogoşi rotunde.
    După ce uleiul s-a scurs de pe gogoşi, acestea vor fi tăvălite prin zahăr pudră
    şi pot fi servite imediat.


    În limba română există şi o expresie
    legată de gogoşi. Atunci când cuiva i se reproşează că spune gogoşi, aceasta nu
    înseamnă că prezintă reţeta, ci că spune numai minciuni. Există chiar şi gogoşi
    numite minciunele. Acestea sunt foarte subţiri, crocante şi nu au umplutură,
    iar atunci când le mănânci aproape că se topesc, lăsând senzaţia că practic nu
    ai nimic în gură. Li se mai spune şi uscăţele sau, în partea Moldovei,
    scovergi. Aluatul este foarte simplu de preparat. Avem nevoie de 4 gălbenuşuri
    de ou, de un sfert de kilogram de făină, de o lingură de zahăr sau de un plic
    de zahăr vanilat, de puţină esenţă de rom şi un vârf de sare. Numărul
    gălbenuşurilor de ou poate fi redus dacă adăugăm jumătate de pahar de lapte şi,
    eventual, o lingură de smântână.


    Se amestecă toate aceste ingrediente pentru a
    obţine un aluat ceva mai moale, dar care să nu fie lipicios. Aluatul este
    întins cu un sucitor, într-un strat de grosimea unei lame de cuţit. Folosind o
    rotiţă de patiserie, foaia de aluat este tăiată în fâşii dreptunghiulare cu
    lăţimea de 2… 3 centimetri şi lungimea de circa 15 cm. Pe fiecare fâşie se
    mai face, în zona centrală, o tăietură pe lungime, de circa 4 cm. Prin această
    tăietură este trecut un capăt al fâşiei, formându-se astfel o fundă. În
    continuare, minciunelele sunt prăjite în baie de ulei, iar apoi sunt pudrate cu
    zahăr. Aceste gogoşi pot fi servite simple sau după ce deasupra lor a fost
    turnată puţină dulceaţă.