Radio România Internațional

Tag: reteta

  • Zacuscă

    Zacuscă

    Amestec de legume coapte pe plită sau în cuptor şi apoi tocate, zacusca
    este un excelent aperitiv rece. Se prepară din diferite legume precum vinete,
    gogoşari, ardei capia, ardei gras, fasole verde sau boabe şi ceapă. Există mai
    multe variante de zacuscă, din a căror reţete pot lipsi vinetele sau în care
    figurează ciupercile sau chiar peştele. Este un preparat pe care îl întâlnim în
    spaţiul balcanic, cuvântul zacuscă fiind de origine slavă şi având sensul de
    gustare.


    În această editie vă
    prezentăm două variante de zacuscă. Prima variantă este cea din gogoşari, ardei
    capia, roşii şi ceapă, fără a folosi vinete. Avem nevoie de 5 kg de gogoşari şi
    de ardei capia, de 2 kg de roşii sau de o sticlă cu suc de roşii, de un kg de
    ceapă, de jumătate de litru ulei, de piper negru boabe, de câteva foi de dafin
    şi de sare. Gogoşarii şi ardeii capia trebuie puşi la copt pe plită sau pe
    tavă, în cuptor. După coacere, le sunt îndepărtate cotoarele şi pieliţele, iar
    în continuare pulpa rezultată trebuie lasată la scurs. Tăiată mărunt, ceapa
    este călită uşor în ulei într-un vas în care turnăm sucul de roşii. Adăugăm
    pulpa de gogoşari şi de ardei capia, pasată sau tocată mărunt, boabele de piper,
    cele câteva foi de dafin, puţină sare, turnăm restul de ulei şi omogenizăm.
    Conform unor retete, se poate pune şi cimbru uscat şi mărunţit, precum şi
    măghiran. Vasul se lasă la foc mic pe aragaz sau, dacă zacusca este suficient
    de scăzută, se poate pune în cuptor, de asemenea la foc mic. Se consideră că
    zacusca a fiert suficient atunci când uleiul începe să iasă la suprafaţă. În
    continuare, zacusca este turnată in borcane cu capac, pe care le lăsăm să se
    răcească lent. Pentru o mai bună conservare, aceste borcane trebuie puse
    într-un vas cu apă care va fi pus la fiert pentru un sfert de oră sau în tavă,
    în cuptorul pe care îl încălzim uşor până când zacusca se încinge şi începe să
    se ridice în borcane. Borcanele cu zacuscă sunt lăsate la răcit în cuptor, după
    care sunt depozitate într-un spatiu răcoros şi fără lumină. Zacusca se consumă
    întinsă pe felii de pâine, dar poate fi folosită şi la gătit, la mâncărurile cu
    sos.


    A doua reţetă este
    asemănătoare, cu diferenţa că adăugăm şi un kg de ciuperci pe care le tocăm
    mărunt şi pe care le punem în vas după ce am călit ceapa. Pot fi folosite ghebe
    sau ciuperci champignon. În continuare, modul de preparare este asemănător.

  • Zacuscă

    Zacuscă

    Amestec de legume coapte pe plită sau în cuptor şi apoi tocate, zacusca
    este un excelent aperitiv rece. Se prepară din diferite legume precum vinete,
    gogoşari, ardei capia, ardei gras, fasole verde sau boabe şi ceapă. Există mai
    multe variante de zacuscă, din a căror reţete pot lipsi vinetele sau în care
    figurează ciupercile sau chiar peştele. Este un preparat pe care îl întâlnim în
    spaţiul balcanic, cuvântul zacuscă fiind de origine slavă şi având sensul de
    gustare.


    În această editie vă
    prezentăm două variante de zacuscă. Prima variantă este cea din gogoşari, ardei
    capia, roşii şi ceapă, fără a folosi vinete. Avem nevoie de 5 kg de gogoşari şi
    de ardei capia, de 2 kg de roşii sau de o sticlă cu suc de roşii, de un kg de
    ceapă, de jumătate de litru ulei, de piper negru boabe, de câteva foi de dafin
    şi de sare. Gogoşarii şi ardeii capia trebuie puşi la copt pe plită sau pe
    tavă, în cuptor. După coacere, le sunt îndepărtate cotoarele şi pieliţele, iar
    în continuare pulpa rezultată trebuie lasată la scurs. Tăiată mărunt, ceapa
    este călită uşor în ulei într-un vas în care turnăm sucul de roşii. Adăugăm
    pulpa de gogoşari şi de ardei capia, pasată sau tocată mărunt, boabele de piper,
    cele câteva foi de dafin, puţină sare, turnăm restul de ulei şi omogenizăm.
    Conform unor retete, se poate pune şi cimbru uscat şi mărunţit, precum şi
    măghiran. Vasul se lasă la foc mic pe aragaz sau, dacă zacusca este suficient
    de scăzută, se poate pune în cuptor, de asemenea la foc mic. Se consideră că
    zacusca a fiert suficient atunci când uleiul începe să iasă la suprafaţă. În
    continuare, zacusca este turnată in borcane cu capac, pe care le lăsăm să se
    răcească lent. Pentru o mai bună conservare, aceste borcane trebuie puse
    într-un vas cu apă care va fi pus la fiert pentru un sfert de oră sau în tavă,
    în cuptorul pe care îl încălzim uşor până când zacusca se încinge şi începe să
    se ridice în borcane. Borcanele cu zacuscă sunt lăsate la răcit în cuptor, după
    care sunt depozitate într-un spatiu răcoros şi fără lumină. Zacusca se consumă
    întinsă pe felii de pâine, dar poate fi folosită şi la gătit, la mâncărurile cu
    sos.


    A doua reţetă este
    asemănătoare, cu diferenţa că adăugăm şi un kg de ciuperci pe care le tocăm
    mărunt şi pe care le punem în vas după ce am călit ceapa. Pot fi folosite ghebe
    sau ciuperci champignon. În continuare, modul de preparare este asemănător.

  • Brânză de burduf

    Brânză de burduf

    La începutul toamnei, în multe locuri din România sunt organizate, cu ocazia coborârii oilor de la munte, sărbători câmpeneşti în cursul cărora
    buna dispoziţie a vizitatorilor este intreţinută de programul
    de muzică populară şi de
    preparate tradiţionale precum pastrama şi brânzeturile,
    acestea fiind, cum se spune, udate cu must şi cu
    vin. Un preparat specific este brânza de burduf,
    din categoria brânzeturilor sărate, frământate şi lăsate la maturat. Poartă această
    denumire de la învelişul în care se
    maturează,
    burduful fiind confecţionat din două piei de oaie suprapuse, de pe care au fost
    îndepărtate firele de lână. Aceste piei sunt cusute pe margine astfel încât să
    se obţină un sac, adică burduful, în interiorul căruia să poată fi pusă brânza
    la maturat. Acest burduf trebuie perforat din loc în loc pentru a permite
    scurgerea eventualului zer din caşul proaspăt.


    În mod tradiţional, brânza
    de burduf se obţinea în stânile de la munte, din caş de oaie sau dintr-un
    amestec de caş de oaie şi caş de vacă. Acest caş era sfârâmat şi amestecat cu
    sare, pasta rezultată fiind introdusă în burduf şi lăsată la maturat timp de
    două săptămâni. Depozitată într-un loc răcoros, brânza de burduf poate fi păstrată
    timp de circa 3 luni. Brânza de burduf are o culoare gălbuie şi, fiind mai
    grasă, se taie în felii, ca un caşcaval, fără a se sfărâma şi fără a se lipi de
    cuţit. În fabricile de industrializare a laptelui, învelişul tradiţional a fost
    înlocuit cu o folie protectoare de plastic. La târgurile cu produse
    gastronomice tradiţionale, poate fi întâlnită însă brânza de burduf în înveliş
    de coajă de brad, care îi conferă o aromă specifică. O explicaţie cu iz de
    legendă este aceea că brânza de burduf în înveliş de coajă de brad putea fi
    transportată şi ascunsă mai uşor în vremuri de război.


    Brânza de burduf poate
    fi consumată ca atare, tăiată în felii şi prezentată pe un platou cu aperitive.
    Brânza de burduf poate fi folosită ca umplutură pentru plăcintă sau împreună cu
    mămăligă, cârnaţi, şuncă şi ouă, la bulz, un preparat specific românesc. Un
    preparat întâlnit în restaurante îl reprezintă buletele de caşcaval. Caşcavalul
    poate fi înlocuit cu brânza de burduf. Avem nevoie du un sfert de kg de brânză
    de burduf, de un un ou, de câteva linguri de făină şi de puţin praf de copt.
    Toate ingredientele trebuie amestecate
    şi frământate pănă când se obţine un aluat consistent. Din acest aluat
    se formează biluţe care se pun la prăjit, pentru câteva minute, în ulei încins,
    până când se rumenesc uşor. Se servesc imediat, ca aperitiv.

  • Brânză de burduf

    Brânză de burduf

    La începutul toamnei, în multe locuri din România sunt organizate, cu ocazia coborârii oilor de la munte, sărbători câmpeneşti în cursul cărora
    buna dispoziţie a vizitatorilor este intreţinută de programul
    de muzică populară şi de
    preparate tradiţionale precum pastrama şi brânzeturile,
    acestea fiind, cum se spune, udate cu must şi cu
    vin. Un preparat specific este brânza de burduf,
    din categoria brânzeturilor sărate, frământate şi lăsate la maturat. Poartă această
    denumire de la învelişul în care se
    maturează,
    burduful fiind confecţionat din două piei de oaie suprapuse, de pe care au fost
    îndepărtate firele de lână. Aceste piei sunt cusute pe margine astfel încât să
    se obţină un sac, adică burduful, în interiorul căruia să poată fi pusă brânza
    la maturat. Acest burduf trebuie perforat din loc în loc pentru a permite
    scurgerea eventualului zer din caşul proaspăt.


    În mod tradiţional, brânza
    de burduf se obţinea în stânile de la munte, din caş de oaie sau dintr-un
    amestec de caş de oaie şi caş de vacă. Acest caş era sfârâmat şi amestecat cu
    sare, pasta rezultată fiind introdusă în burduf şi lăsată la maturat timp de
    două săptămâni. Depozitată într-un loc răcoros, brânza de burduf poate fi păstrată
    timp de circa 3 luni. Brânza de burduf are o culoare gălbuie şi, fiind mai
    grasă, se taie în felii, ca un caşcaval, fără a se sfărâma şi fără a se lipi de
    cuţit. În fabricile de industrializare a laptelui, învelişul tradiţional a fost
    înlocuit cu o folie protectoare de plastic. La târgurile cu produse
    gastronomice tradiţionale, poate fi întâlnită însă brânza de burduf în înveliş
    de coajă de brad, care îi conferă o aromă specifică. O explicaţie cu iz de
    legendă este aceea că brânza de burduf în înveliş de coajă de brad putea fi
    transportată şi ascunsă mai uşor în vremuri de război.


    Brânza de burduf poate
    fi consumată ca atare, tăiată în felii şi prezentată pe un platou cu aperitive.
    Brânza de burduf poate fi folosită ca umplutură pentru plăcintă sau împreună cu
    mămăligă, cârnaţi, şuncă şi ouă, la bulz, un preparat specific românesc. Un
    preparat întâlnit în restaurante îl reprezintă buletele de caşcaval. Caşcavalul
    poate fi înlocuit cu brânza de burduf. Avem nevoie du un sfert de kg de brânză
    de burduf, de un un ou, de câteva linguri de făină şi de puţin praf de copt.
    Toate ingredientele trebuie amestecate
    şi frământate pănă când se obţine un aluat consistent. Din acest aluat
    se formează biluţe care se pun la prăjit, pentru câteva minute, în ulei încins,
    până când se rumenesc uşor. Se servesc imediat, ca aperitiv.

  • Brânzoaice

    Brânzoaice

    În toate
    regiunile României întâlnim
    gogoşi umplute cu brânză, fie dulce, fie sărată, sub diferite nume. În Moldova
    întâlnim faimoasele poale-n brâu, o
    plăcintă de dimensiune
    mai mică sau, dacă doriţi, o gogoaşă căreia îi împletim aluatul în partea
    superioară şi căreia i se mai spune şi brânzoaică. În Dobrogea, acest produs de patiserie este umplut
    cu brânză sărată, la fel ca şi în Transilvania
    unde a împrumutat numele de langoş, din gastronomia maghiară. Diferenţe sunt şi la modul de preparare, brânzoaicele fiind coapte în cuptor, în timp
    ce langoşii sunt prăjiţi în ulei, ca
    orice gogoaşă. În Munţii
    Apuseni întâlnim un alt
    fel de plăcintă, umplută de brânză de burduf amestecată cu mărar. Aluatul dospit este întins cu un sucitor, în mijloc se pune umplutura, marginile foii de
    aluat sunt aduse spre centru, după care, tot cu
    ajutorul sucitorului, aluatul trebuie întins într-o formă rotundă care să
    încapă într-o tigaie, unde se prăjeşte în puţin ulei. Există si
    varianta ca această plăcintă să fie coaptă pe o
    tablă încinsă. Ca
    formă, seamănă cu o clătită, numai că este umplută deja cu brânză.


    Pentru
    brânzoaice sau aşa-numitele poale-n brâu, în zona Moldovei sunt organizate şi
    festivaluri specifice, pe de o parte,
    pentru a pune în evidenţă priceperea unor concurenţi de a face plăcinte după reţete originale, iar pe de altă parte, pentru a promova atracţiile zonei. Pentru a pregăti poale-n brâu, avem nevoie de jumătate de kg de făină, de 50
    de grame de drojdie sau de un plic de drojdie uscată, de 4 ouă, de lapte, zahăr
    şi sare. Pentru umplutură ne trebuie brânză de vaci sărată pe care o amestecăm
    cu puţin mărar sau brânză dulce în care adăugăm şi stafide. Dacă folosim
    drojdie uscată, atunci amestecăm direct ingredientele cu făina. Pentru a
    pregăti aluatul, drojdia trebuie dizolvată în lapte călduţ, iar apoi se
    amestecă cu 3 gălbenuşuri de ou şi cu 100 de grame de zahăr. Turnăm acest
    amestec într-un vas mai mare, deasupra făinii şi amestecăm circa 20 de minute
    până obţinem o cocă omogenă pe care o lăsăm la dospit circa o oră, într-o
    încăpere încălzită, fără curenţi de aer. Din acest aluat întindem foi de
    plăcintă nu foarte subţiri pe care le porţionăm în pătrate cu latura de circa 15
    cm. Pe aceste pătrate de aluat, întindem umplutura, după care aducem colţurile
    spre centru, de unde şi asemănarea cu o femeie care îşi ridică poalele
    sau, dacă vreţi, îşi pune poalele în brâu atunci când intră în apă pentru a spăla rufe
    la râu. Punem aceste plăcinte într-o tavă unsă cu puţin unt. Ungem şi
    plăcintele cu un amestec făcut din gălbenuş de ou şi zahăr şi apoi introducem
    tava în cuptorul deja încălzit, la foc potrivit, 20 … 30 de minute, până se
    rumenesc.

  • Brânzoaice

    Brânzoaice

    În toate
    regiunile României întâlnim
    gogoşi umplute cu brânză, fie dulce, fie sărată, sub diferite nume. În Moldova
    întâlnim faimoasele poale-n brâu, o
    plăcintă de dimensiune
    mai mică sau, dacă doriţi, o gogoaşă căreia îi împletim aluatul în partea
    superioară şi căreia i se mai spune şi brânzoaică. În Dobrogea, acest produs de patiserie este umplut
    cu brânză sărată, la fel ca şi în Transilvania
    unde a împrumutat numele de langoş, din gastronomia maghiară. Diferenţe sunt şi la modul de preparare, brânzoaicele fiind coapte în cuptor, în timp
    ce langoşii sunt prăjiţi în ulei, ca
    orice gogoaşă. În Munţii
    Apuseni întâlnim un alt
    fel de plăcintă, umplută de brânză de burduf amestecată cu mărar. Aluatul dospit este întins cu un sucitor, în mijloc se pune umplutura, marginile foii de
    aluat sunt aduse spre centru, după care, tot cu
    ajutorul sucitorului, aluatul trebuie întins într-o formă rotundă care să
    încapă într-o tigaie, unde se prăjeşte în puţin ulei. Există si
    varianta ca această plăcintă să fie coaptă pe o
    tablă încinsă. Ca
    formă, seamănă cu o clătită, numai că este umplută deja cu brânză.


    Pentru
    brânzoaice sau aşa-numitele poale-n brâu, în zona Moldovei sunt organizate şi
    festivaluri specifice, pe de o parte,
    pentru a pune în evidenţă priceperea unor concurenţi de a face plăcinte după reţete originale, iar pe de altă parte, pentru a promova atracţiile zonei. Pentru a pregăti poale-n brâu, avem nevoie de jumătate de kg de făină, de 50
    de grame de drojdie sau de un plic de drojdie uscată, de 4 ouă, de lapte, zahăr
    şi sare. Pentru umplutură ne trebuie brânză de vaci sărată pe care o amestecăm
    cu puţin mărar sau brânză dulce în care adăugăm şi stafide. Dacă folosim
    drojdie uscată, atunci amestecăm direct ingredientele cu făina. Pentru a
    pregăti aluatul, drojdia trebuie dizolvată în lapte călduţ, iar apoi se
    amestecă cu 3 gălbenuşuri de ou şi cu 100 de grame de zahăr. Turnăm acest
    amestec într-un vas mai mare, deasupra făinii şi amestecăm circa 20 de minute
    până obţinem o cocă omogenă pe care o lăsăm la dospit circa o oră, într-o
    încăpere încălzită, fără curenţi de aer. Din acest aluat întindem foi de
    plăcintă nu foarte subţiri pe care le porţionăm în pătrate cu latura de circa 15
    cm. Pe aceste pătrate de aluat, întindem umplutura, după care aducem colţurile
    spre centru, de unde şi asemănarea cu o femeie care îşi ridică poalele
    sau, dacă vreţi, îşi pune poalele în brâu atunci când intră în apă pentru a spăla rufe
    la râu. Punem aceste plăcinte într-o tavă unsă cu puţin unt. Ungem şi
    plăcintele cu un amestec făcut din gălbenuş de ou şi zahăr şi apoi introducem
    tava în cuptorul deja încălzit, la foc potrivit, 20 … 30 de minute, până se
    rumenesc.

  • Grâul în mâncăruri

    Grâul în mâncăruri

    Este perioada secerişului grâului, un
    eveniment deosebit în lumea satului românesc de altădată. Tradiţiile au
    dispărut pe măsura înlocuirii secerelor cu mijloace mecanizate de recoltare.
    Ceremonialul secerişului îl regăsim astăzi doar în paginile etnologilor sau sub
    formă de spectacol în cadrul unor festivaluri.

    Astăzi
    coborâm şi noi în istoria gastronomiei, pe vremea când, în spaţiul românesc,
    orezul încă nu ajunsese pe mesele tuturor şi când ardeii sau sarmalele erau
    umplute cu grâu şi nu cu carne tocată şi cu orez. Grâul era şi aliment
    ritualic, fiind împărţit ca pomană de sărbătoarea (ortodoxă a) Sfântului Ilie.
    Era vorba despre grâul fiert în apă, cu puţină sare şi amestecat cu miere de
    albine.


    În
    vremea când porumbul, cartoful şi orezul erau necunoscute locuitorilor din
    spaţiul românesc, grâul era folosit nu numai pentru a obţine pâinea, ci şi ca
    garnitură. Unele reţete s-au pierdut, probabil, în timp, altele s-au păstrat. O reţetă atipică pentru zilele
    noastre, dar folosită în porturile dunărene până în perioada interbelică este
    peşte cu garnitură de grâu. În porturile dunărene erau încărcate pe vase
    cerealele care ajungeau dincolo de teritoriul românesc, iar pentru docheri era
    foarte comod să-şi pregătească peşte cu grâu deoarece peştele se afla în
    Dunăre, iar grâu era, de asemenea, din belşug. Modul de preparare era destul de
    simplu. Boabele de grâu erau fierte, peste ele se turnau ceapă călită şi roşii
    tocate, apoi puţin vin şi, în final, în vas se punea peştele. Totul fierbea
    înăbuşit şi se servea imediat. Compoziţia putea fi pusă şi la cuptor şi lăsată
    la foc mic, până la 30 de minute, având grijă să nu lăsăm peştele foarte mult
    la fiert.

    O
    altă reţetă pe care v-o propun este pilaful de grâu. Avem nevoie de jumătate de
    kg de grâu, de 3 cepe de mărime mijlocie, de câteva ciuperci, fie proaspete,
    fie din conservă, de doi ardei graşi şi de o legătură de pătrunjel. Fierbem
    grâul într-un vas cu apă şi cu puţină sare. Separat, într-o tigaie cu ulei,
    călim ceapa, tocată mărunt şi tot acolo punem ardeii curăţaţi şi tăiaţi felii,
    precum şi ciupercile pe care, de asemenea, le tocăm. Amestecăm mereu timp de
    câteva minute, iar apoi adăugăm şi grâul fiert, cu puţină apă. Lăsăm la fiert
    timp de un sfert de oră, iar spre sfârşit adăugăm şi pătrunjelul, tocat mărunt.
    Mâncarea se serveşe imediat. Poftă bună!

  • Grâul în mâncăruri

    Grâul în mâncăruri

    Este perioada secerişului grâului, un
    eveniment deosebit în lumea satului românesc de altădată. Tradiţiile au
    dispărut pe măsura înlocuirii secerelor cu mijloace mecanizate de recoltare.
    Ceremonialul secerişului îl regăsim astăzi doar în paginile etnologilor sau sub
    formă de spectacol în cadrul unor festivaluri.

    Astăzi
    coborâm şi noi în istoria gastronomiei, pe vremea când, în spaţiul românesc,
    orezul încă nu ajunsese pe mesele tuturor şi când ardeii sau sarmalele erau
    umplute cu grâu şi nu cu carne tocată şi cu orez. Grâul era şi aliment
    ritualic, fiind împărţit ca pomană de sărbătoarea (ortodoxă a) Sfântului Ilie.
    Era vorba despre grâul fiert în apă, cu puţină sare şi amestecat cu miere de
    albine.


    În
    vremea când porumbul, cartoful şi orezul erau necunoscute locuitorilor din
    spaţiul românesc, grâul era folosit nu numai pentru a obţine pâinea, ci şi ca
    garnitură. Unele reţete s-au pierdut, probabil, în timp, altele s-au păstrat. O reţetă atipică pentru zilele
    noastre, dar folosită în porturile dunărene până în perioada interbelică este
    peşte cu garnitură de grâu. În porturile dunărene erau încărcate pe vase
    cerealele care ajungeau dincolo de teritoriul românesc, iar pentru docheri era
    foarte comod să-şi pregătească peşte cu grâu deoarece peştele se afla în
    Dunăre, iar grâu era, de asemenea, din belşug. Modul de preparare era destul de
    simplu. Boabele de grâu erau fierte, peste ele se turnau ceapă călită şi roşii
    tocate, apoi puţin vin şi, în final, în vas se punea peştele. Totul fierbea
    înăbuşit şi se servea imediat. Compoziţia putea fi pusă şi la cuptor şi lăsată
    la foc mic, până la 30 de minute, având grijă să nu lăsăm peştele foarte mult
    la fiert.

    O
    altă reţetă pe care v-o propun este pilaful de grâu. Avem nevoie de jumătate de
    kg de grâu, de 3 cepe de mărime mijlocie, de câteva ciuperci, fie proaspete,
    fie din conservă, de doi ardei graşi şi de o legătură de pătrunjel. Fierbem
    grâul într-un vas cu apă şi cu puţină sare. Separat, într-o tigaie cu ulei,
    călim ceapa, tocată mărunt şi tot acolo punem ardeii curăţaţi şi tăiaţi felii,
    precum şi ciupercile pe care, de asemenea, le tocăm. Amestecăm mereu timp de
    câteva minute, iar apoi adăugăm şi grâul fiert, cu puţină apă. Lăsăm la fiert
    timp de un sfert de oră, iar spre sfârşit adăugăm şi pătrunjelul, tocat mărunt.
    Mâncarea se serveşe imediat. Poftă bună!

  • Scrumbie marinată

    Scrumbie marinată

    În perioada
    primăverii are loc procesul de migraţie a scrumbiilor, peşte care trăieşte în
    Marea Neagră şi care urcă pe Dunăre pentru reproducere. Scrumbiile se adună în
    bancuri mari la gurile Dunării şi, în cursul lunii martie, încep se urce pe
    fluviu, parcurgând uneori peste 500 de km pentru a-şi depune icrele. Acesta
    este şi momentul aşteptat de pescari pentru a captura acest peşte sezonier, foarte
    gustos, care cântăreşte între 200 şi 600 de grame.

    Cea
    mai populară reţetă este saramura de
    scrumbie. După ce au fost curăţate de solzi, eviscerate şi spălate, scrumbiile
    trebuie sărate bine şi lăsate să stea aşa vreo jumătate de oră. Le clătim de sare
    şi le punem pe grătar sau pe o tablă încinsă de jar sau de focul de la aragaz.
    Pentru a fi preparate uniform, scrumbiile trebuie întoarse şi pe cealaltă
    parte. După ce s-au rumenit, luăm scrumbiile de pe grătar şi le punem într-un
    vas în care turnăm apoi o saramură făcută din apă fiartă, usturoi pisat, piper,
    cimbru şi rondele de ardei iute. Acoperim cu un capac astfel încât să se
    întrepătrundă circa 20 de minute, timp în care putem pregăti o mămăligă. Punem
    peştele în farfurie alături de mămăliguţă şi presărăm deasupra pătrunjel tocat.
    Saramura trebuie consumată alături de un pahar de vin alb, demisec sau sec,
    foarte bine răcit.


    Dacă doriţi să savuraţi o scrumbie de Dunăre şi după ce trece perioada de
    pescuit, atunci trebuie să încercaţi să pregătiţi o marinată. Scrumbia trebuie
    curăţată şi, în plus, trebuie eliminate capetele şi cozile. Trunchiurile de
    scrumbie sunt tăiate apoi în rondele, groase de circa 2 degete, care sunt spălate
    în mai multe ape. Bucăţile de peşte sunt scurse de apă şi sărate foarte, foarte
    mult, fiind lăsate apoi la sare 3 zile. Apoi, rondelele de peşte sunt scoase
    din sare şi spălate de mai multe ori, iar în final sunt aşezate în borcane.
    Separat se prepară o marinată, un amestec din oţet şi apă, în proporţii egale,
    care se pune la fiert, împreună cu foi de dafin, boabe de piper şi boabe de
    muştar. Marinata trebuie turnată călduţă, în borcane, pe care le închidem
    foarte bine şi pe care le depozităm în cămară. Scrumbia marinată se poate
    consuma după o săptămână. Se poate face o salată de scrumbii marinate, cu frunze
    de salată, ridichi şi ceapă verde. Poftă bună!

  • Scrumbie marinată

    Scrumbie marinată

    În perioada
    primăverii are loc procesul de migraţie a scrumbiilor, peşte care trăieşte în
    Marea Neagră şi care urcă pe Dunăre pentru reproducere. Scrumbiile se adună în
    bancuri mari la gurile Dunării şi, în cursul lunii martie, încep se urce pe
    fluviu, parcurgând uneori peste 500 de km pentru a-şi depune icrele. Acesta
    este şi momentul aşteptat de pescari pentru a captura acest peşte sezonier, foarte
    gustos, care cântăreşte între 200 şi 600 de grame.

    Cea
    mai populară reţetă este saramura de
    scrumbie. După ce au fost curăţate de solzi, eviscerate şi spălate, scrumbiile
    trebuie sărate bine şi lăsate să stea aşa vreo jumătate de oră. Le clătim de sare
    şi le punem pe grătar sau pe o tablă încinsă de jar sau de focul de la aragaz.
    Pentru a fi preparate uniform, scrumbiile trebuie întoarse şi pe cealaltă
    parte. După ce s-au rumenit, luăm scrumbiile de pe grătar şi le punem într-un
    vas în care turnăm apoi o saramură făcută din apă fiartă, usturoi pisat, piper,
    cimbru şi rondele de ardei iute. Acoperim cu un capac astfel încât să se
    întrepătrundă circa 20 de minute, timp în care putem pregăti o mămăligă. Punem
    peştele în farfurie alături de mămăliguţă şi presărăm deasupra pătrunjel tocat.
    Saramura trebuie consumată alături de un pahar de vin alb, demisec sau sec,
    foarte bine răcit.


    Dacă doriţi să savuraţi o scrumbie de Dunăre şi după ce trece perioada de
    pescuit, atunci trebuie să încercaţi să pregătiţi o marinată. Scrumbia trebuie
    curăţată şi, în plus, trebuie eliminate capetele şi cozile. Trunchiurile de
    scrumbie sunt tăiate apoi în rondele, groase de circa 2 degete, care sunt spălate
    în mai multe ape. Bucăţile de peşte sunt scurse de apă şi sărate foarte, foarte
    mult, fiind lăsate apoi la sare 3 zile. Apoi, rondelele de peşte sunt scoase
    din sare şi spălate de mai multe ori, iar în final sunt aşezate în borcane.
    Separat se prepară o marinată, un amestec din oţet şi apă, în proporţii egale,
    care se pune la fiert, împreună cu foi de dafin, boabe de piper şi boabe de
    muştar. Marinata trebuie turnată călduţă, în borcane, pe care le închidem
    foarte bine şi pe care le depozităm în cămară. Scrumbia marinată se poate
    consuma după o săptămână. Se poate face o salată de scrumbii marinate, cu frunze
    de salată, ridichi şi ceapă verde. Poftă bună!

  • Ciorbă de potroace

    Ciorbă de potroace

    Odată cu Bobotează şi Sf.Ion, se poate spune că s-a încheiat perioada sărbătorilor de iarnă, o perioadă marcată de întâlniri cu familia şi cu prietenii, de mese îmbelşugate, cu preparate specifice Crăciunului şi Anului Nou, udate, cum se spune, cu băuturi mai tari sau mai slab alcoolizate. O astfel de provocare gastronomică este urmată, în cazul unor excese, de acea senzaţie de mahmureală. Este o stare din care se poate ieşi apelând la remedii naturale precum zeama de varză murată, murături sau suc de roşii. Cea mai eficace este zeama de varză murată, cunoscută şi sub numele de moare”.



    Există însă şi o variantă mai sofisticată de a lupta contra mahmurelii sau unei mese copioase, cum este, de exemplu, cea de nuntă şi anume ciorba de potroace. Se folosesc legume, măruntaie, gături, capete, gheare şi bucăţi de spate de pasăre, adică exact ceea ce nu se utilizează la o masă cu multe preparate, cum este cea de nuntă.



    Pentru a face o ciorbă de potroace într-o oală de circa 10 litri, avem nevoie de circa 2 kg de măruntaie de pasăre, pe care le curăţăm şi pe lăsăm să fiarbă în 4 litri de apă în care am pus şi puţină sare. După îndepărtarea spumei care se formează la suprafaţă, punem la fiert în oală 2-3 cepe, câţiva morcovi, un păstârnac, un pătrunjel şi o ţelină, toate aceste legume fiind mărunţite. După ce dă în fiert din nou, adăugăm o ceaşcă de orez şi lăsăm încă un sfert de oră la fiert. A venit momentul de a folosi ingredientul cel mai important al acestei ciorbe: zeama de varză. Se toarnă circa 2 litri de zeamă de varză, condiţia fiind ca această să fie limpede. Zeama de varză murată va da ciorbei acel gust acru.



    Separat, se bat două ouă şi se amestecă cu puţină smântână. După ce a dat din nou în fiert, se ia oala de pe foc, se scoate puţină zeamă care se amestecă cu ouăle bătute şi cu smântâna, după care totul se toarnă în oala de ciorbă. Deasupra se presară leuştean tocat. Bine, bine, vă veţi întreba, dar de ce i se spune ciorbă de potroace? Pentru că potroacă înseamnă sărătură, adică tocmai acea zeamă de varză, care, aşa cum am menţionat, combate starea de mahmureală. Este o ciorbă pe care nuntaşii o consumă dimineaţa, la finalul petrecerii, dar care poate fi înghiţită şi la prânz, după un somn de refacere.

  • Ciorbă de potroace

    Ciorbă de potroace

    Odată cu Bobotează şi Sf.Ion, se poate spune că s-a încheiat perioada sărbătorilor de iarnă, o perioadă marcată de întâlniri cu familia şi cu prietenii, de mese îmbelşugate, cu preparate specifice Crăciunului şi Anului Nou, udate, cum se spune, cu băuturi mai tari sau mai slab alcoolizate. O astfel de provocare gastronomică este urmată, în cazul unor excese, de acea senzaţie de mahmureală. Este o stare din care se poate ieşi apelând la remedii naturale precum zeama de varză murată, murături sau suc de roşii. Cea mai eficace este zeama de varză murată, cunoscută şi sub numele de moare”.



    Există însă şi o variantă mai sofisticată de a lupta contra mahmurelii sau unei mese copioase, cum este, de exemplu, cea de nuntă şi anume ciorba de potroace. Se folosesc legume, măruntaie, gături, capete, gheare şi bucăţi de spate de pasăre, adică exact ceea ce nu se utilizează la o masă cu multe preparate, cum este cea de nuntă.



    Pentru a face o ciorbă de potroace într-o oală de circa 10 litri, avem nevoie de circa 2 kg de măruntaie de pasăre, pe care le curăţăm şi pe lăsăm să fiarbă în 4 litri de apă în care am pus şi puţină sare. După îndepărtarea spumei care se formează la suprafaţă, punem la fiert în oală 2-3 cepe, câţiva morcovi, un păstârnac, un pătrunjel şi o ţelină, toate aceste legume fiind mărunţite. După ce dă în fiert din nou, adăugăm o ceaşcă de orez şi lăsăm încă un sfert de oră la fiert. A venit momentul de a folosi ingredientul cel mai important al acestei ciorbe: zeama de varză. Se toarnă circa 2 litri de zeamă de varză, condiţia fiind ca această să fie limpede. Zeama de varză murată va da ciorbei acel gust acru.



    Separat, se bat două ouă şi se amestecă cu puţină smântână. După ce a dat din nou în fiert, se ia oala de pe foc, se scoate puţină zeamă care se amestecă cu ouăle bătute şi cu smântâna, după care totul se toarnă în oala de ciorbă. Deasupra se presară leuştean tocat. Bine, bine, vă veţi întreba, dar de ce i se spune ciorbă de potroace? Pentru că potroacă înseamnă sărătură, adică tocmai acea zeamă de varză, care, aşa cum am menţionat, combate starea de mahmureală. Este o ciorbă pe care nuntaşii o consumă dimineaţa, la finalul petrecerii, dar care poate fi înghiţită şi la prânz, după un somn de refacere.

  • Mititei

    Mititei

    De 1 Mai, românii şi-au făcut un obicei de a ieşi la iarbă verde şi de a pune pe grătar carne, cârnaţi şi mititei. Având acest pretext, în această ediţie vă prezentăm modul de preparare a mititeilor.


    Mititeii reprezintă un fel de mâncare revendicat de bucătăria românească, dar care îşi găsesc echivalent în bucătăria balcanică. (Chiftea de formă cilinidrică pusă la grătar) Mititeii sunt alcătuiţi din care tocată şi din multe mirodenii, reţetele fiind diferite. list, scriitor, realizator de televiziune şi autor de cărţi de cultură gastronomică, Radu Anton Roman, sublinia: Demâncare veche, luată de prin podişurile Anatoliei şi prefăcută pe româneşte, cu carne de porc, micul s-a desprins de profet şi s-a lipit de Mioriţa şi prin faptul că se bea, se bea temeinic, dar nu cu bere ci cu un vin sec şi vesel din sudul României”.



    Asemănători ca mod de preparare cu kebap-ul turcesc, mititeii seamănă izbitor cu un preparat sârbesc numit cevapcici, numai că în compozitie este folosită şi carnea de porc, interzisă prin tradiţie musulmanilor. Iniţial, mititeii erau pregătiţi din carne de oaie şi ceva mai puţină carne de vită deoarece în spaţiul românesc vita era folosită în special pentru tracţiune sau ca animal de lapte. În timp, carnea de porc a început să fie folosită în proporţie mai mare în compozitia micilor. Există şi o legendă privind apariţia mititeilor în spaţiul românesc de care aminteşte un alt jurnalist celebru de la sfârşitul secolului al 19-lea, prima jumătate a secolului al 20-lea, Constantin Bacalbaşa. Acesta susţinea că mititeii ar fi fost inventaţi la o cârciumă din centrul istoric al Bucureştiului, după ce proprietarul a constatat că nu mai are maţe pentru cârnaţi şi atunci a pus carnea tocată direct pe grătar, păstrând forma cârnatului.



    Pentru a pregăti mititei, avem nevoie de carne de vită, de porc şi de oaie în proporţii egale. Ca mirodenii, avem nevoie de piper măcinat, de cimbru uscat, enibahar, o căpăţână de usturoi pentru fiecare kilogram de carne, usturoi transformat în mujdei şi puţină sare. Tocăm carnea şi adăugăm fie grăsime de vacă sau de oaie, fie zeamă obţinută din fierberea unor oase de vacă. Carnea tocată trebuie amestecată într-un vas împreună cu zeama de oase şi cu toate condimentele. Se adaugă incriminatul bicarbonat de sodiu stins în zeamă de lămâie şi se lasă la rece timp de câteva ore pentru ca aromele să se întrepătrundă. După aceea, se scoate vasul de la rece, se formează mititeii, cu o lungime de circa 10 cm şi groşi de două degete şi se lasă puţin la zvântat, după care sunt numai buni de pus pe grătar, unde trebuie întorşi de pe o parte pe alta. Nu trebuie lăsaţi prea mult timp pe grătar deoarece se pot usca, dar nici la un jar prea mare pentru a nu se prăji prea tare la exterior. Se servesc calzi, cu muştar. Poftă bună!

  • Drob la pahar

    Drob la pahar

    Multi romani au ales sa-si petreaca sarbatorile pascale departe de casa, tintele cele mai vizate anul acesta fiind pensiunile agroturistice din zonele montane, din Bucovina (zona de nord a tarii) sau pe litoralul marii Negre. Cei care au ales sa-si petreaca Pastele in zonele rurale au facut-o tocmai pentru a se bucura de liniste, aer curat, obiceiuri si traditii, dar si pentru bucatele traditionale deosebite. Iata de ce in aceasta saptamână am sa va prezint o reteta de drob mai deosebita. Drobul este unul din aperitivele de nelipsit de pe masa de Paste si fiecare gospodina are secretul ei de preparare.



    Ingrediente necesare: 1 kg de maruntaie de miel (inima, plamini si ficat), 3 oua, 1 lingura de smintina, verdeata (marar, patrunjel), ceapa verde, usturoi verde, sare si piper dupa gust.


    Modul de pregatire: maruntaiele de miel se fierb si se dau prin masina de tocat. Se adauga ouale, smintina, verdeata tocata marunt, sarea si piperul.



    Se aleg citeva pahare termorezistente care se ung cu unt. In interiorul fiecarui pahar se presara verdeata tocata marunt, apoi se pun cu gura in jos pentru a se indeparta surplusul de verdeata. Pe fundul fiecarui pahar se pune cite un ou crud, peste care se aseaza 2 linguri de tocatura, se apasa si se netezeste usor. Paharul nu trebuie umplut pentru ca deasupra se mai pune un ou crud. Astfel umplute, paharele se infasoara in hirtie si se aseaza intr-o cratita cu apa pe fundul careia a fost asternuta o cirpa impaturita.



    Cratita se acopera cu capac si se pune la fiert pe foc mic. Cind drobul e fiert, se lasa in pahare sa se raceasca si se scoate abia inainte de momentul servirii. Drobul se taie pe lung in sferturi, astfel incit mesenii sa admire delicatesa in sectiune si se aseaza pe frunze de salata, foi de andive sau ridichi.



    (Reluare din 14 aprilie 2009 – ne cerem scuze pentru lipsa diacriticelor)

  • Drob la pahar

    Drob la pahar

    Multi romani au ales sa-si petreaca sarbatorile pascale departe de casa, tintele cele mai vizate anul acesta fiind pensiunile agroturistice din zonele montane, din Bucovina (zona de nord a tarii) sau pe litoralul marii Negre. Cei care au ales sa-si petreaca Pastele in zonele rurale au facut-o tocmai pentru a se bucura de liniste, aer curat, obiceiuri si traditii, dar si pentru bucatele traditionale deosebite. Iata de ce in aceasta saptamână am sa va prezint o reteta de drob mai deosebita. Drobul este unul din aperitivele de nelipsit de pe masa de Paste si fiecare gospodina are secretul ei de preparare.



    Ingrediente necesare: 1 kg de maruntaie de miel (inima, plamini si ficat), 3 oua, 1 lingura de smintina, verdeata (marar, patrunjel), ceapa verde, usturoi verde, sare si piper dupa gust.


    Modul de pregatire: maruntaiele de miel se fierb si se dau prin masina de tocat. Se adauga ouale, smintina, verdeata tocata marunt, sarea si piperul.



    Se aleg citeva pahare termorezistente care se ung cu unt. In interiorul fiecarui pahar se presara verdeata tocata marunt, apoi se pun cu gura in jos pentru a se indeparta surplusul de verdeata. Pe fundul fiecarui pahar se pune cite un ou crud, peste care se aseaza 2 linguri de tocatura, se apasa si se netezeste usor. Paharul nu trebuie umplut pentru ca deasupra se mai pune un ou crud. Astfel umplute, paharele se infasoara in hirtie si se aseaza intr-o cratita cu apa pe fundul careia a fost asternuta o cirpa impaturita.



    Cratita se acopera cu capac si se pune la fiert pe foc mic. Cind drobul e fiert, se lasa in pahare sa se raceasca si se scoate abia inainte de momentul servirii. Drobul se taie pe lung in sferturi, astfel incit mesenii sa admire delicatesa in sectiune si se aseaza pe frunze de salata, foi de andive sau ridichi.



    (Reluare din 14 aprilie 2009 – ne cerem scuze pentru lipsa diacriticelor)