Radio România Internațional

Tag: reteta

  • Mâncăruri din Dobrogea

    Mâncăruri din Dobrogea

    Dobrogea are o zestre gastronomică diferită de cea a celorlalte provincii româneşti. Teritoriu aflat sub administrare otomană până în a doua jumătate a secolului al 19-lea, Dobrogea are multe mâncăruri pe bază de peşte, în special în Delta Dunării şi pe bază de lapte şi carne de oaie, datorită tradiţiilor minorităţii turco-tătare. Unele preparate au trecut dincolo de limitele geografice ale Dobrogei, păstrându-şi însă denumirea. Oriunde în România, găsim în rafturile magazinelor salamuri uscate din carne de oaie denumite babic şi ghiudem. Există şi preparate cu denumire de origine, precum plăcinta dobrogeană”, care poate fi considerată un brand gastronomic. Această plăcintă are fie umplutură de brânză dulce, fie de brânză sărată, cu foi subţiri de aluat, puse în straturi sau răsucite în jurul umpluturii sau, pur şi simplu, încreţite cu mâna după ce în mijlocul foii a fost pusă umplutura.



    Pentru această ediţie vă oferim o reţetă potrivită pentru perioada iernii şi anume musacaua dobrogeană. În general, musacaua este o mâncare cu carne tocată de porc, vită sau amestec, cu felii de cartofi sau, în perioada verii, cu vinete sau dovlecei. La musacaua dobrogeană se pune însă carne de oaie. Cuvântul musaca provine din turcă (musakka), ceea ce dă dimensiunea geografică a acestui preparat gastronomic pe care îl putem întâlni în spaţiul balcanic. Avem nevoie de 2 kg de cartofi, 1 kg de carne tocată din pulpă de oaie, o ceapă mare, două roşii mari sau suc de roşii, ulei, sare, piper, cimbru, smântână. Dacă folosiţi alte cantităţi ale principalelor ingrediente, e bine să păstraţi raportul de 1 la 2 între cantitatea de carne şi cantitatea de cartofi folosită.



    Ceapa este tocată mărunt şi călită în ulei, apoi este amestecată cu carnea tocată şi cu sucul de roşii. Se adaugă, după gust, sare, piper şi cimbru. Cartofii, tăiaţi rondele, trebuie rumeniţi uşor în tigaie după care sunt puşi într-o cratiţă, în straturi, alternând cu carnea tocată. Se pot pune şi cartofi cruzi, însă este important ca primul şi ultimul strat să fie de cartofi. Cratiţa trebuie lăsată în cuptor pentru circa jumătate de oră, iar spre sfârşit poate fi presărat caşcaval ras deasupra ultimului strat de cartofi. După ce se rumeneşte, musacaua trebuie scoasă din cuptor, porţionată şi, înainte de a fi servită, se poate turna deasupra fiecărei porţii fie sos tomat, fie smântână. Musacaua este servită caldă, alături de orice fel de murătură. Poftă bună!

  • Mâncăruri din Dobrogea

    Mâncăruri din Dobrogea

    Dobrogea are o zestre gastronomică diferită de cea a celorlalte provincii româneşti. Teritoriu aflat sub administrare otomană până în a doua jumătate a secolului al 19-lea, Dobrogea are multe mâncăruri pe bază de peşte, în special în Delta Dunării şi pe bază de lapte şi carne de oaie, datorită tradiţiilor minorităţii turco-tătare. Unele preparate au trecut dincolo de limitele geografice ale Dobrogei, păstrându-şi însă denumirea. Oriunde în România, găsim în rafturile magazinelor salamuri uscate din carne de oaie denumite babic şi ghiudem. Există şi preparate cu denumire de origine, precum plăcinta dobrogeană”, care poate fi considerată un brand gastronomic. Această plăcintă are fie umplutură de brânză dulce, fie de brânză sărată, cu foi subţiri de aluat, puse în straturi sau răsucite în jurul umpluturii sau, pur şi simplu, încreţite cu mâna după ce în mijlocul foii a fost pusă umplutura.



    Pentru această ediţie vă oferim o reţetă potrivită pentru perioada iernii şi anume musacaua dobrogeană. În general, musacaua este o mâncare cu carne tocată de porc, vită sau amestec, cu felii de cartofi sau, în perioada verii, cu vinete sau dovlecei. La musacaua dobrogeană se pune însă carne de oaie. Cuvântul musaca provine din turcă (musakka), ceea ce dă dimensiunea geografică a acestui preparat gastronomic pe care îl putem întâlni în spaţiul balcanic. Avem nevoie de 2 kg de cartofi, 1 kg de carne tocată din pulpă de oaie, o ceapă mare, două roşii mari sau suc de roşii, ulei, sare, piper, cimbru, smântână. Dacă folosiţi alte cantităţi ale principalelor ingrediente, e bine să păstraţi raportul de 1 la 2 între cantitatea de carne şi cantitatea de cartofi folosită.



    Ceapa este tocată mărunt şi călită în ulei, apoi este amestecată cu carnea tocată şi cu sucul de roşii. Se adaugă, după gust, sare, piper şi cimbru. Cartofii, tăiaţi rondele, trebuie rumeniţi uşor în tigaie după care sunt puşi într-o cratiţă, în straturi, alternând cu carnea tocată. Se pot pune şi cartofi cruzi, însă este important ca primul şi ultimul strat să fie de cartofi. Cratiţa trebuie lăsată în cuptor pentru circa jumătate de oră, iar spre sfârşit poate fi presărat caşcaval ras deasupra ultimului strat de cartofi. După ce se rumeneşte, musacaua trebuie scoasă din cuptor, porţionată şi, înainte de a fi servită, se poate turna deasupra fiecărei porţii fie sos tomat, fie smântână. Musacaua este servită caldă, alături de orice fel de murătură. Poftă bună!

  • Cârnaţi bănăţeni

    Cârnaţi bănăţeni

    În zestrea fiecărei bucătării există preparate tradiţionale, dar şi mâncăruri şi preparate care, ca şi vinurile, au o denumire de origine. În România, spre exemplu, există cârnaţi care se diferenţiază prin ingredientele folosite, prin dimensiune şi mod de preparare, iar uneori şi prin denumirea de origine. Există de exemplu cârnaţii olteneşti, subţiri şi lungi, din carne de porc şi de vită, cu cubuleţe de slănină de porc, condimentaţi şi uşor afumaţi.



    Există cârnaţi de Pleşcoi, după numele unei localităţi din Buzău (estul României), din carne de oaie, picanţi, subţiri şi mai mici decât cei olteneşti. Există cârnaţi ardeleneşti, mai groşi şi mai lungi, făcuţi din carne de porc ceva mai grasă, cu usturoi şi cu alte condimente. Există şi cârnaţi secuieşti, produşi în partea estică a Transilvaniei, la care se mai adaugă, eventual, carne de vită şi, în mod obligatoriu, boia.



    Aceştia au o culoare roşiatică pronunţată din cauza procesului de afumare la care au fost supuşi pentru a putea fi păstraţi o perioadă mai îndelungată. Aceştia au un aspect asemănător cu cârnaţii bănăţeni (provincie istorică din vestul României) cărora le-a fost dedicat un concurs de degustat, un concurs care îşi are originea în redacţia unui săptămânal de limbă germană Banater Zeitung” din Timişoara.



    Pentru prepararea cârnătilor bănăţeni, avem nevoie de circa 2 kg de carne de porc şi de jumătate de kg de slănină. Ne mai trebuie şi condimente: o căpăţână de usturoi, o lingură de boia dulce, coriandru uscat şi piper măcinat. Ne mai trebuie şi puţină supă de oase. Carnea de porc şi slănina, tăiate in cuburi, se trec prin maşina de tocat. Tocătura se amestecă cu usturoiul pisat, cu toate celelalte condimente şi cu puţină supă de oase pentru a se omogeniza.



    Cu această compoziţie, pe care am potrivit-o la gust cu sare, umplem maţele de porc şi modelăm cârnaţii, astfel încât să îî potrivim la o lungime de circa 40 de cm, după care îi lăsăm la zvântat. Aceşti cârnaţi trebuie puşi apoi la afumat. Pot fi consumaţi ca atare sau prăjiţi în ulei sau untură.

  • Cârnaţi bănăţeni

    Cârnaţi bănăţeni

    În zestrea fiecărei bucătării există preparate tradiţionale, dar şi mâncăruri şi preparate care, ca şi vinurile, au o denumire de origine. În România, spre exemplu, există cârnaţi care se diferenţiază prin ingredientele folosite, prin dimensiune şi mod de preparare, iar uneori şi prin denumirea de origine. Există de exemplu cârnaţii olteneşti, subţiri şi lungi, din carne de porc şi de vită, cu cubuleţe de slănină de porc, condimentaţi şi uşor afumaţi.



    Există cârnaţi de Pleşcoi, după numele unei localităţi din Buzău (estul României), din carne de oaie, picanţi, subţiri şi mai mici decât cei olteneşti. Există cârnaţi ardeleneşti, mai groşi şi mai lungi, făcuţi din carne de porc ceva mai grasă, cu usturoi şi cu alte condimente. Există şi cârnaţi secuieşti, produşi în partea estică a Transilvaniei, la care se mai adaugă, eventual, carne de vită şi, în mod obligatoriu, boia.



    Aceştia au o culoare roşiatică pronunţată din cauza procesului de afumare la care au fost supuşi pentru a putea fi păstraţi o perioadă mai îndelungată. Aceştia au un aspect asemănător cu cârnaţii bănăţeni (provincie istorică din vestul României) cărora le-a fost dedicat un concurs de degustat, un concurs care îşi are originea în redacţia unui săptămânal de limbă germană Banater Zeitung” din Timişoara.



    Pentru prepararea cârnătilor bănăţeni, avem nevoie de circa 2 kg de carne de porc şi de jumătate de kg de slănină. Ne mai trebuie şi condimente: o căpăţână de usturoi, o lingură de boia dulce, coriandru uscat şi piper măcinat. Ne mai trebuie şi puţină supă de oase. Carnea de porc şi slănina, tăiate in cuburi, se trec prin maşina de tocat. Tocătura se amestecă cu usturoiul pisat, cu toate celelalte condimente şi cu puţină supă de oase pentru a se omogeniza.



    Cu această compoziţie, pe care am potrivit-o la gust cu sare, umplem maţele de porc şi modelăm cârnaţii, astfel încât să îî potrivim la o lungime de circa 40 de cm, după care îi lăsăm la zvântat. Aceşti cârnaţi trebuie puşi apoi la afumat. Pot fi consumaţi ca atare sau prăjiţi în ulei sau untură.

  • Românii şi consumul de medicamente

    Românii şi consumul de medicamente

    În condiţiile în care, în ultima vreme, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a lansat mai multe avertismente despre rezistenţa crescută a unor bacterii la antibiotice, Comisia Europeană a lansat, recent, un Eurobarometru referitor la consumul acestor medicamente printre europeni. Interesul pentru subiect constă în faptul că tocmai consumul excesiv al antibioticelor creşte rezistenţa anumitor bacterii.



    În ceea ce-i priveşte pe români, rezultatele nu sunt tocmai îmbucurătoare: românii consumă mai multe antibiotice decât ceilalţi europeni şi sunt mai puţin informaţi în legătură cu modul lor de administrare. De pildă, întrebaţi dacă au luat antibiotice în ultimele 12 luni, 47% dintre români au răspuns “da”, faţă de 35% dintre europeni. Mai îngrijorătoare, poate, decât datele privind consumul sunt cele privitoare la modul în care au fost cumpărate: la întrebarea “Cum aţi ajuns să luaţi antibioticele?”, 75% dintre români au spus că le-au obţinut cu ajutorul unei reţete medicale, 5% au spus că le-au fost administrate de un medic, 18% le-au obţinut, făra prescripţie, de la farmacie. Comparativ, 87% dintre europeni au obţinut antibioticele cu ajutorul unei reţete medicale, 8% au spus că le-au fost administrate de un medic, iar 3% le-au obţinut, fără prescripţie, de la farmacie.



    De ce este importantă prescripţia medicului în cazul administrării antibioticelor, aflăm de la jurnalistul Vlad Mixich: Românii sunt europenii care îşi auto-administrează antibiotice fără prescripţie în cea mai mare măsură. De asemenea, ei sunt şi cei mai ignoranţi dintre toţi cetăţenii UE în privinţa utilizării antibioticelor. Dacă ai şti exact la ce folosesc antibioticele, poate nu ar fi o problemă majoră dacă le foloseşti fără prescripţia medicului. Problema noastră este că nu ştim la ce folosesc aceste antibiotice. Medical vorbind, asta creează nu doar o problemă individuală, ci şi una de comunitate. Una dintre principalele priorităţi în sănătatea publică mondială în ultimul timp devine rezistenţa crescută la antibiotice.



    În sezonul friguros, cum este cel pe care-l traversăm acum, şi mai ales în perioadele când temperaturile fluctuează, oamenii sunt mai afectaţi de răceli şi gripe, 55% dintre români, faţă de 41% dintre europene, consideră că antibioticele sunt eficiente în tratarea acestor boli şi le consumă de multe ori, poate, fără consultarea medicului, neştiind că o infecţie virală nu se tratează cu antibiotice. Doar în cazul celor bacteriene se prescriu antibiotice. Tocmai de aceea este necesară consultarea medicului: pentru a determina tipul de infecţie. doctoriţa Sandra Alexiu de la Societatea Naţională de Medicină de Familie ne oferă amănunte: Fiecare infecţie ar trebui documentată şi investigată prin diverse analize. Există şi infecţii care sunt atât de evidente încât pot fi tratate de la prima consultaţie pe baza anumitor scoruri cunoscute medicului. În cea mai mare parte a infecţiilor este nevoie de analize suplimentare ca să fii sigură că este o infecţie bacteriană, deci care are nevoie de antibiotice. Dacă este vorba de o infecţie virală, atunci nu e nevoie de antibiotice.



    Deşi în România regimul comercializării medicamentelor este strict legiferat, pacienţii le pot cumpăra fără reţetă din farmacii. Cum este posibil acest lucru, ne spune tot doctoriţa Sandra Alexiu: Există o listă a tuturor medicamentelor înregistrate în România şi în dreptul fiecărui medicament există un cod cu tipul său de prescripţie — dacă se eliberează cu reţetă medicală şi dacă aceasta trebuie reînnoită după un anumit interval — şi ar trebui să se ţină seama de acest cod. Din nefericire, nu se ţine seama mereu de acest cod. De pildă, de multe ori părinţii, când au un copil bolnav, preferă să se ducă direct la farmacie în loc să treacă pe la medic din diverse motive: fie e aglomeraţie, fie e weekend, fie acesta e impulsul de moment. Pe de altă parte, şi farmacistul poate prescrie un anumit tip de tratament în cazul unei infecţii, iar în weekend ei pot elibera antibiotice fără reţetă doar pentru o zi sau două pentru ca după aceea, tratamentul să fie continuat după consultarea medicului.



    Cu toate acestea, este posibil ca, şi după consultaţie, unii medici să prescrie antibiotice, atunci când nu este cazul? Iată ce ne răspunde doctoriţa Sandra Alexiu: Antibioticele sunt prescrise în exces chiar şi de către medici şi nu e doar o problemă românească, e una semnalată pe plan mondial. Mai gravă este însă automedicaţia decât prescripţia excesivă de către medic pentru că medicul a consultat pacientul şi a decis. Poate că decizia lui nu e cea mai bună, dar este una asumată şi poate fi contestată. Automedicaţia e un risc pe care şi-l asumă pacientul atunci când se tratează fără să aibă cunoştinţe medicale.



    La rândul său Vlad Mixich consideră că în lipsa unor date obiective clare, nu se poate declara dacă medicii români suprascriu antibiotice sau nu. Răspunderea este şi de data aceasta individuală şi ţine de nivelul de educaţie al oamenilor, educaţie care, de altfel, cade şi în sarcina autorităţillor. Vlad Mixich: Ar fi nevoie de un program de informare la nivel naţional susţinut şi finanţat de către ministerul sănătăţii pentru că această instituţie se ocupă de educaţie şi de prevenţie. În acest caz putem vorbi şi despre prevenţie, prevenţia răspândirii infecţiilor rezistente la antibiotice.”



    Unul dintre microbii rezistenţi deja la tratamentele clasice este cel care provoacă tuberculoza. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a avertizat că în mai multe zone din lume, a apărut o formă a acestei boli care nu poate fi tratată cu medicamentele uzuale de până acum.

  • Bulz, mâncarea oierilor

    Bulz, mâncarea oierilor

    Astăzi vă propunem o mâncare făcută iniţial de către oieri, dar care, în timp, şi-a făcut loc în meniurile multor restaurante din România — bulzul. Există mai multe tipuri de bulz, cu sau fără cârnaţi, cu sau fără ou, în straturi sau sub forma unor găluşti de dimensiuni mai mari. O dovadă că bulzul se află la loc de cinste în gastronomia românească este şi tentativa reuşită a locuitorilor din Turia, judeţul Covasna, de a intra în Cartea recordurilor cu un bulz gigantic, în formă de ruladă.



    La prima încercare au făcut un bulz de 9 metri lungime, însă în anul 2008 au reuşit să facă o ruladă de 150 de metri şi 32 de centimetri, întinsă pe mese de aceeaşi înălţime şi aliniate pe şosea. Pentru acel bulz au fost utilizate circa 150 de kg de brânză de oaie şi 400 de kg de mălai. Nu mai puţin de 15 ceaune de 50 de litri, aduse de ciobani de la stânile din jur au fost folosite pentru pregătirea mămăligii.



    Să vă prezentăm în continuare modul de preparare a bulzului în straturi. Avem nevoie de un kg de mălai şi de jumătate de kg de brânză de burduf. La început, pregătim mămăliga. Turnăm apă într-o oală sau într-un ceaun, adăugăm puţină sare şi apoi mălai şi fierbem la foc mic până când obţinem o mămăligă mai tare. Lăsăm mămăliga să se răcească puţin, după care luăm o parte din ea şi întindem un strat subţire, într-o cratiţă. Peste acesta aşternem un strat de brânză de burduf, după care întindem un alt strat de mămăligă.



    Brânza de burduf poate fi amestecată cu mărar sau cu frunze tocate de pătrunjel. Între straturile de brânză şi mămăligă putem adăuga rondele de cârnaţi sau bucăţi mici de şuncă. Înainte de a introduce cratiţa la cuptor, putem sparge câteva ouă pe care le punem deasupra ultimului strat de mămăligă. După jumătate de oră la foc potrivit, scoatem cratiţa din cuptor, iar bulzul, porţionat, poate fi servit imediat. Întrucât este considerat ca un aperitiv, se poate servi alături de o ţuică bine răcită.



    În Bucovina (nordul României), chiar la pensiunile turistice din zona Câmpulung Moldovenesc, am întâlnit şi bulz realizat cu mai multe ingrediente. Astfel, pe lângă brânza rasă sau brânza de burduf, se utilizează cârnaţi subţiri şi uscaţi, eventual afumaţi, şuncă afumată sau chiar mici bucăţi de slănină. De asemenea, brânza utilizată la bulz este amestecată cu verdeaţă (mărar, pătrunjel), iar în perioada primăverii cu frunze de ceapă verde sau de usturoi verde. Şi aici bulzul este servit alături de un pahar de tărie: ţuică, votcă sau afinată, ultima o băutură aflată, cum se spune, la ea acasă în Bucovina. Poftă bună!


  • Bulz, mâncarea oierilor

    Bulz, mâncarea oierilor

    Astăzi vă propunem o mâncare făcută iniţial de către oieri, dar care, în timp, şi-a făcut loc în meniurile multor restaurante din România — bulzul. Există mai multe tipuri de bulz, cu sau fără cârnaţi, cu sau fără ou, în straturi sau sub forma unor găluşti de dimensiuni mai mari. O dovadă că bulzul se află la loc de cinste în gastronomia românească este şi tentativa reuşită a locuitorilor din Turia, judeţul Covasna, de a intra în Cartea recordurilor cu un bulz gigantic, în formă de ruladă.



    La prima încercare au făcut un bulz de 9 metri lungime, însă în anul 2008 au reuşit să facă o ruladă de 150 de metri şi 32 de centimetri, întinsă pe mese de aceeaşi înălţime şi aliniate pe şosea. Pentru acel bulz au fost utilizate circa 150 de kg de brânză de oaie şi 400 de kg de mălai. Nu mai puţin de 15 ceaune de 50 de litri, aduse de ciobani de la stânile din jur au fost folosite pentru pregătirea mămăligii.



    Să vă prezentăm în continuare modul de preparare a bulzului în straturi. Avem nevoie de un kg de mălai şi de jumătate de kg de brânză de burduf. La început, pregătim mămăliga. Turnăm apă într-o oală sau într-un ceaun, adăugăm puţină sare şi apoi mălai şi fierbem la foc mic până când obţinem o mămăligă mai tare. Lăsăm mămăliga să se răcească puţin, după care luăm o parte din ea şi întindem un strat subţire, într-o cratiţă. Peste acesta aşternem un strat de brânză de burduf, după care întindem un alt strat de mămăligă.



    Brânza de burduf poate fi amestecată cu mărar sau cu frunze tocate de pătrunjel. Între straturile de brânză şi mămăligă putem adăuga rondele de cârnaţi sau bucăţi mici de şuncă. Înainte de a introduce cratiţa la cuptor, putem sparge câteva ouă pe care le punem deasupra ultimului strat de mămăligă. După jumătate de oră la foc potrivit, scoatem cratiţa din cuptor, iar bulzul, porţionat, poate fi servit imediat. Întrucât este considerat ca un aperitiv, se poate servi alături de o ţuică bine răcită.



    În Bucovina (nordul României), chiar la pensiunile turistice din zona Câmpulung Moldovenesc, am întâlnit şi bulz realizat cu mai multe ingrediente. Astfel, pe lângă brânza rasă sau brânza de burduf, se utilizează cârnaţi subţiri şi uscaţi, eventual afumaţi, şuncă afumată sau chiar mici bucăţi de slănină. De asemenea, brânza utilizată la bulz este amestecată cu verdeaţă (mărar, pătrunjel), iar în perioada primăverii cu frunze de ceapă verde sau de usturoi verde. Şi aici bulzul este servit alături de un pahar de tărie: ţuică, votcă sau afinată, ultima o băutură aflată, cum se spune, la ea acasă în Bucovina. Poftă bună!


  • Saramură de biban

    Saramură de biban

    Bibanul (Perca fluviatilis) este un peşte răpitor de dimensiuni mai mici, întâlnit în toate apele din România. La maturitate ajunge la circa 200 … 300 de grame, dar poate atinge chiar şi 500 de grame. Este un peşte de culoare verzuie pe partea dorsală unde are şi două înotătoare cu ţepi care îl protejează împotriva peştilor răpitori mai mari sau împotriva mamiferelor care se hrănesc cu peşte. Înotătoarele de pe partea ventrală sunt de culoare roşie, la fel ca şi extremitarea cozii. Specii asemănătoare bibanului întâlnim atât în America (Perca flavescens), cât şi în Asia (Perca schrenkii).



    Pe măsură ce căldura se domoleşte, bibanul devine tot mai activ, venind până aproape de mal în urmărirea puietului de peşte. Este unul dintre peştii preferaţi ai pescarilor sportivi. Are carnea albă, iar din el se pregăteşte o excelentă saramură. Avem nevoie de câtiva bibani mai mari pe care îi eviscerăm şi îi spălăm.



    Bibanii pot fi fripti şi pe un grătar obişnuit, însă în mod tradiţional ei trebuie puşi pe o tablă pe care în prealabil a fost întins un strat de sare grunjoasă. Din acest motiv, solzii nici nu se mai curăţă, ei fiind îndepărtaţi la sfârşit, împreună cu sarea care s-a lipit de ei. Bibanii trebuie întorşi cu atenţie de pe o parte pe alta, pentru ca să nu se rupă carnea de pe ei. La sfârşit, după ce sunt luaţi de pe plită sau de pe grătar, trebuie îndepărtată pielea cu tot cu solzi şi cu sare.



    Separat, se face saramura. Punem câteva roşii la copt, pe care apoi le cojim şi le tăiem în cuburi mici. Într-un vas ceva mai mare punem cubuleţele de roşii, câţiva căţei de usturoi, tăiaţi mărunt, puţin busuioc, cimbru şi doi ardei iuţi, tăiaţi rondele, precum şi frunze de pătrunjel, de asemenea, tocate mărunt. Deasupra acestui amestec turnăm apă fiartă în care am pus puţină sare, amestecăm, iar la sfârşit scufundăm bibanii, curăţaţi de pielea cu solzi şi de sare în această saramură. Se serveşte cald, cu mămăligă şi un un vin alb sec sau demisec, bine răcit. Poftă bună!

  • Saramură de biban

    Saramură de biban

    Bibanul (Perca fluviatilis) este un peşte răpitor de dimensiuni mai mici, întâlnit în toate apele din România. La maturitate ajunge la circa 200 … 300 de grame, dar poate atinge chiar şi 500 de grame. Este un peşte de culoare verzuie pe partea dorsală unde are şi două înotătoare cu ţepi care îl protejează împotriva peştilor răpitori mai mari sau împotriva mamiferelor care se hrănesc cu peşte. Înotătoarele de pe partea ventrală sunt de culoare roşie, la fel ca şi extremitarea cozii. Specii asemănătoare bibanului întâlnim atât în America (Perca flavescens), cât şi în Asia (Perca schrenkii).



    Pe măsură ce căldura se domoleşte, bibanul devine tot mai activ, venind până aproape de mal în urmărirea puietului de peşte. Este unul dintre peştii preferaţi ai pescarilor sportivi. Are carnea albă, iar din el se pregăteşte o excelentă saramură. Avem nevoie de câtiva bibani mai mari pe care îi eviscerăm şi îi spălăm.



    Bibanii pot fi fripti şi pe un grătar obişnuit, însă în mod tradiţional ei trebuie puşi pe o tablă pe care în prealabil a fost întins un strat de sare grunjoasă. Din acest motiv, solzii nici nu se mai curăţă, ei fiind îndepărtaţi la sfârşit, împreună cu sarea care s-a lipit de ei. Bibanii trebuie întorşi cu atenţie de pe o parte pe alta, pentru ca să nu se rupă carnea de pe ei. La sfârşit, după ce sunt luaţi de pe plită sau de pe grătar, trebuie îndepărtată pielea cu tot cu solzi şi cu sare.



    Separat, se face saramura. Punem câteva roşii la copt, pe care apoi le cojim şi le tăiem în cuburi mici. Într-un vas ceva mai mare punem cubuleţele de roşii, câţiva căţei de usturoi, tăiaţi mărunt, puţin busuioc, cimbru şi doi ardei iuţi, tăiaţi rondele, precum şi frunze de pătrunjel, de asemenea, tocate mărunt. Deasupra acestui amestec turnăm apă fiartă în care am pus puţină sare, amestecăm, iar la sfârşit scufundăm bibanii, curăţaţi de pielea cu solzi şi de sare în această saramură. Se serveşte cald, cu mămăligă şi un un vin alb sec sau demisec, bine răcit. Poftă bună!

  • Clătite umplute cu felurite bunătăţi

    Rotunde, pufoase, pudrate cu zahăr sau ascunse sub un strat de ciocolată, ori dimpotrivă, umplute cu amestecuri sărate şi acoperite cu o păturică de smântână, sau poate împăturite în formă de trigon şi decorate cu un miez de nucă, aceste delicii dispar din farfurii, uneori înainte de a fi prăjite cu toatele sau chiar sunt consumate pe măsură ce sunt scoase din tigaie. Sfârâitul aluatului în tigaie şi apoi scurta demonstraţie de îndemânare pe care întorsul clătitelor o presupune, mirosul de ou amestecat cu lapte şi făină rumenindu-se pe urmele de unt sau de ulei, hărţile fantastice ce se desenează pe suprafeţele puse pe foc, toate astea fac parte din copilăria mai tuturor românilor. Clătitele sunt ideale pentru după-amieze calde, când le umpli cu dulceaţă de cireşe amare, proaspăt pusă în borcane, sau dimpotrivă, pentru după-amieze reci, când se-mpacă bine cu ciupercile şi mărarul şi ceapa călită…



    Deşi aluatul lor fraged nu este o invenţie pur românească, vă propunem astăzi câteva variante de umpluturi pentru clătite.



    Dar să o luăm cu începutul.



    Începeţi prin a deschide geamurile larg (să se bucure şi vecinii, măcar de miros) şi a închide uşa de la bucătărie. Păstraţi la îndemână un prosopel rulat, vă va fi util pentru a-i alunga pe micii prădători ce vor încerca să vă fure clătitele din teanc înainte de vreme. Apoi luaţi o cană de făină, 2 ouă, 2 linguri de ulei, un vârf de sare, o cană şi jumătate de lapte (dacă nu plănuiţi să le umpleţi cu chestii sărate, adăugaţi 1 plic de zahăr vanilat sau o esenţă de vanilie şi 2 linguriţe de zahăr). Amestecaţi cu mixerul până capătă o consistenţă aerată. Ies aproximativ 10 clătite dacă le prăjiţi într-o tigaie mică. Într-o ceşcuţă puneţi puţin ulei cu care va trebui să gresaţi tigaia de fiecare dată, înainte de a pune aluatul la prăjit. Puneţi tigaia pe foc şi lăsaţi-o să se încingă, apoi turnaţi ulei şi învârtiţi tigaia în asa fel încât uleiul să se plimbe pe întreaga ei suprafaţă. Scurgeţi uleiul înapoi în ceşcuţă. Cu un polonic, turnaţi o cantitate nu foarte mare de aluat. Pe măsură ce le prăjiţi, vă veţi da seama cât de plin trebuie să fie polonicul. Aluatul nu trebuie să fie nici prea gros, nici prea subţire. În momentul în care marginile clătitei încep să se desprindă, trebuie să o întoarceţi. Pentru a învârti clătitele în tigaie, e nevoie de ceva exerciţiu, dar nu este imposibil. Mişcarea trebuie să fie scurtă, din încheietură, şi rapidă. Dar aşteptaţi până când clătita poate fi jucată” uşor în tigaie, începeţi prin a o sălta puţin şi abia când vedeţi că se desprinde de suprafaţa tigăii încercaţi marea răsucire. După ce s-a prăjit pe ambele feţe, puneţi clătita pe o farfurie. N-o acoperiţi, nu va apuca să se răcească. Prima clătită este mereu de sacrificiu, ca să stabiliţi din ochi măsura potrivită şi ca să vă exersaţi mişcarea de întoarcere. Pe aceasta vă sfătuim să o mâncaţi fără regrete. Sau să o cedaţi celor ce deja s-au strâns pe lângă aragaz. Dacă nu doriţi să o cedaţi, e momentul să puneţi mâna pe prosopelul rulat să să le semnalizaţi atentatorilor că orice încercare de răpire a clătitelor se pedepseşte.



    Nu umpleţi clătitele decât după ce le-aţi prăjit pe toate. Şansele să mai rămână măcar câte una de fiecare sunt mult mai mari aşa.



    Pentru umplutură puteţi folosi diferite dulceţuri sau o combinaţie de brânză de vaci frecată cu zahăr, stafide şi câteva picături de rom. Puteţi adăuga şi nuci prăjite. Dacă vă plac clătitele cu îngheţată şi ciocolată, vă recomandăm îngheţata de vanilie şi sosul de ciocolată. Mai pot fi umplute cu fructe de pădure proaspete sau congelate, uşor caramelizate într-o crăticioară, chiar înainte de a fi folosite. Dacă sunteţi adepţii clătitelor sărate, iată câteva variante de umpluturi nedulci:



    500 de grame de ciuperci proaspete, tăiate bucăţele, se pun pe foc cu un bulgăraş de unt şi o ceapă tocată mărunt. Puteţi adăuga usturoi zdrobit şi mărar proaspăt, sare şi piper după gust. Puneţi o cantitate nu foarte mare de umplutură şi rulaţi clătitele, peste care turnaţi un pic de smântână. Dacă doriţi, puteţi face un tort de clătite astfel:


    Ungeţi o formă detaşabilă de tort cu unt şi clădiţi tortul punând o clătită, un strat de umplutură, încă o clătită, alt strat de umplutură. Vă sfătuim să nu puneţi mai mult de şase straturi de clătite. Bateţi două ouă cu o lingură de smântână şi turnaţi sosul rezultat peste tortul de clătite. Daţi forma la cuptor până când se rumeneşte.



    Alternativa este să trageţi în unt sau să fierbeţi la abur legumele dumneavoastră preferate şi pentru a le lega, să faceţi un sos de iaurt cu mentă şi tarhon. Nu vă sfătuim să combinaţi clătitele cu maioneză, rezultatul este uşor indigest.



    Clătitele pot fi păstrate cu succes la congelator.


    Poftă bună!

  • Clătite umplute cu felurite bunătăţi

    Rotunde, pufoase, pudrate cu zahăr sau ascunse sub un strat de ciocolată, ori dimpotrivă, umplute cu amestecuri sărate şi acoperite cu o păturică de smântână, sau poate împăturite în formă de trigon şi decorate cu un miez de nucă, aceste delicii dispar din farfurii, uneori înainte de a fi prăjite cu toatele sau chiar sunt consumate pe măsură ce sunt scoase din tigaie. Sfârâitul aluatului în tigaie şi apoi scurta demonstraţie de îndemânare pe care întorsul clătitelor o presupune, mirosul de ou amestecat cu lapte şi făină rumenindu-se pe urmele de unt sau de ulei, hărţile fantastice ce se desenează pe suprafeţele puse pe foc, toate astea fac parte din copilăria mai tuturor românilor. Clătitele sunt ideale pentru după-amieze calde, când le umpli cu dulceaţă de cireşe amare, proaspăt pusă în borcane, sau dimpotrivă, pentru după-amieze reci, când se-mpacă bine cu ciupercile şi mărarul şi ceapa călită…



    Deşi aluatul lor fraged nu este o invenţie pur românească, vă propunem astăzi câteva variante de umpluturi pentru clătite.



    Dar să o luăm cu începutul.



    Începeţi prin a deschide geamurile larg (să se bucure şi vecinii, măcar de miros) şi a închide uşa de la bucătărie. Păstraţi la îndemână un prosopel rulat, vă va fi util pentru a-i alunga pe micii prădători ce vor încerca să vă fure clătitele din teanc înainte de vreme. Apoi luaţi o cană de făină, 2 ouă, 2 linguri de ulei, un vârf de sare, o cană şi jumătate de lapte (dacă nu plănuiţi să le umpleţi cu chestii sărate, adăugaţi 1 plic de zahăr vanilat sau o esenţă de vanilie şi 2 linguriţe de zahăr). Amestecaţi cu mixerul până capătă o consistenţă aerată. Ies aproximativ 10 clătite dacă le prăjiţi într-o tigaie mică. Într-o ceşcuţă puneţi puţin ulei cu care va trebui să gresaţi tigaia de fiecare dată, înainte de a pune aluatul la prăjit. Puneţi tigaia pe foc şi lăsaţi-o să se încingă, apoi turnaţi ulei şi învârtiţi tigaia în asa fel încât uleiul să se plimbe pe întreaga ei suprafaţă. Scurgeţi uleiul înapoi în ceşcuţă. Cu un polonic, turnaţi o cantitate nu foarte mare de aluat. Pe măsură ce le prăjiţi, vă veţi da seama cât de plin trebuie să fie polonicul. Aluatul nu trebuie să fie nici prea gros, nici prea subţire. În momentul în care marginile clătitei încep să se desprindă, trebuie să o întoarceţi. Pentru a învârti clătitele în tigaie, e nevoie de ceva exerciţiu, dar nu este imposibil. Mişcarea trebuie să fie scurtă, din încheietură, şi rapidă. Dar aşteptaţi până când clătita poate fi jucată” uşor în tigaie, începeţi prin a o sălta puţin şi abia când vedeţi că se desprinde de suprafaţa tigăii încercaţi marea răsucire. După ce s-a prăjit pe ambele feţe, puneţi clătita pe o farfurie. N-o acoperiţi, nu va apuca să se răcească. Prima clătită este mereu de sacrificiu, ca să stabiliţi din ochi măsura potrivită şi ca să vă exersaţi mişcarea de întoarcere. Pe aceasta vă sfătuim să o mâncaţi fără regrete. Sau să o cedaţi celor ce deja s-au strâns pe lângă aragaz. Dacă nu doriţi să o cedaţi, e momentul să puneţi mâna pe prosopelul rulat să să le semnalizaţi atentatorilor că orice încercare de răpire a clătitelor se pedepseşte.



    Nu umpleţi clătitele decât după ce le-aţi prăjit pe toate. Şansele să mai rămână măcar câte una de fiecare sunt mult mai mari aşa.



    Pentru umplutură puteţi folosi diferite dulceţuri sau o combinaţie de brânză de vaci frecată cu zahăr, stafide şi câteva picături de rom. Puteţi adăuga şi nuci prăjite. Dacă vă plac clătitele cu îngheţată şi ciocolată, vă recomandăm îngheţata de vanilie şi sosul de ciocolată. Mai pot fi umplute cu fructe de pădure proaspete sau congelate, uşor caramelizate într-o crăticioară, chiar înainte de a fi folosite. Dacă sunteţi adepţii clătitelor sărate, iată câteva variante de umpluturi nedulci:



    500 de grame de ciuperci proaspete, tăiate bucăţele, se pun pe foc cu un bulgăraş de unt şi o ceapă tocată mărunt. Puteţi adăuga usturoi zdrobit şi mărar proaspăt, sare şi piper după gust. Puneţi o cantitate nu foarte mare de umplutură şi rulaţi clătitele, peste care turnaţi un pic de smântână. Dacă doriţi, puteţi face un tort de clătite astfel:


    Ungeţi o formă detaşabilă de tort cu unt şi clădiţi tortul punând o clătită, un strat de umplutură, încă o clătită, alt strat de umplutură. Vă sfătuim să nu puneţi mai mult de şase straturi de clătite. Bateţi două ouă cu o lingură de smântână şi turnaţi sosul rezultat peste tortul de clătite. Daţi forma la cuptor până când se rumeneşte.



    Alternativa este să trageţi în unt sau să fierbeţi la abur legumele dumneavoastră preferate şi pentru a le lega, să faceţi un sos de iaurt cu mentă şi tarhon. Nu vă sfătuim să combinaţi clătitele cu maioneză, rezultatul este uşor indigest.



    Clătitele pot fi păstrate cu succes la congelator.


    Poftă bună!

  • Mâncăruri din urzici

    Pentru astăzi ne-am propus să vă prezentăm câteva mâncăruri din urzici, pe care le puteţi întâlni în România. În perioada primăverii, printre mâncărurile considerate de post figurează şi cele care au ca ingredient principal urzicile.


    Evident, cea mai dificilă parte este recoltatul urzicilor, însă este vorba, desigur, despre plantele cu frunze fragede. Frunzele de urzică tinere se culeg în luna martie şi la începutul lui aprilie, prin rupere cu mâna. Este bine în timpul recoltării să ne protejăm cu o mănuşă, întrucât perii iritativi ai urzicii se dezvolta cu mult inainte ca frunzele să ajungă la maturitate. De regulă, frunzele fragede de urzica nu se usucă, ci se consumă proaspete.


    Pentru o mâncare dietetică avem nevoie de circa un kilogram de urzici. Urzicile sunt alese frunză cu frunză, apoi sunt spălate foarte bine, în câteva ape. În continuare, frunzele de urzici sunt puse într-un vas cu apă clocotită şi cu puţină sare. Se lasă la fiert până când frunzele de urzici se înmoaie. După aceea, urzicile sunt puse la scurs, iar ulterior sunt pasate.


    Din urzici pasate se pot obţine mai multe mâncăruri. Amestecate cu puţin ulei şi cu mujdei de usturoi, urzicile pasate pot fi servite ca atare, alături de mămăligă.


    O altă combinaţie gustoasă este cea cu maioneză şi cu hrean. La un kg de urzici, avem nevoie de o lingură de hrean ras şi de 4 … 5 linguri cu maioneză. Tot la fel, după ce urzicile au fost fierte şi pasate, trebuie amestecate cu maioneza şi cu hreanul şi sunt servite imediat, în farfurii decorate cu ridichi roşii, tăiate în felii subţiri.


    O altă mâncare dietetică este pilaful de urzici şi orez. Ca ingrediente, avem nevoie de un kilogram de urzici, 3 … 4 ceşti de orez, o ceapă. Ca şi înainte, trebuie să obţinem urzicile pasate şi să fierbem separat orezul. Apoi urzicile sunt amestecate cu orezul fiert, se adaugă ceapa tăiată mărunt, sare, piper şi puţin ulei, iar apoi se mai lasă puţin la fiert, obţinând astfel pilaful de urzici şi orez.

  • Mâncăruri din urzici

    Pentru astăzi ne-am propus să vă prezentăm câteva mâncăruri din urzici, pe care le puteţi întâlni în România. În perioada primăverii, printre mâncărurile considerate de post figurează şi cele care au ca ingredient principal urzicile.


    Evident, cea mai dificilă parte este recoltatul urzicilor, însă este vorba, desigur, despre plantele cu frunze fragede. Frunzele de urzică tinere se culeg în luna martie şi la începutul lui aprilie, prin rupere cu mâna. Este bine în timpul recoltării să ne protejăm cu o mănuşă, întrucât perii iritativi ai urzicii se dezvolta cu mult inainte ca frunzele să ajungă la maturitate. De regulă, frunzele fragede de urzica nu se usucă, ci se consumă proaspete.


    Pentru o mâncare dietetică avem nevoie de circa un kilogram de urzici. Urzicile sunt alese frunză cu frunză, apoi sunt spălate foarte bine, în câteva ape. În continuare, frunzele de urzici sunt puse într-un vas cu apă clocotită şi cu puţină sare. Se lasă la fiert până când frunzele de urzici se înmoaie. După aceea, urzicile sunt puse la scurs, iar ulterior sunt pasate.


    Din urzici pasate se pot obţine mai multe mâncăruri. Amestecate cu puţin ulei şi cu mujdei de usturoi, urzicile pasate pot fi servite ca atare, alături de mămăligă.


    O altă combinaţie gustoasă este cea cu maioneză şi cu hrean. La un kg de urzici, avem nevoie de o lingură de hrean ras şi de 4 … 5 linguri cu maioneză. Tot la fel, după ce urzicile au fost fierte şi pasate, trebuie amestecate cu maioneza şi cu hreanul şi sunt servite imediat, în farfurii decorate cu ridichi roşii, tăiate în felii subţiri.


    O altă mâncare dietetică este pilaful de urzici şi orez. Ca ingrediente, avem nevoie de un kilogram de urzici, 3 … 4 ceşti de orez, o ceapă. Ca şi înainte, trebuie să obţinem urzicile pasate şi să fierbem separat orezul. Apoi urzicile sunt amestecate cu orezul fiert, se adaugă ceapa tăiată mărunt, sare, piper şi puţin ulei, iar apoi se mai lasă puţin la fiert, obţinând astfel pilaful de urzici şi orez.

  • Tort de mere

    Astăzi vă oferim reţeta unui desert cu care nu puteţi da greş nici în faţa celor mai mofturoşi şi pofticioşi la dulciuri de casă: Tort de mere cu nuci caramelizate. Reţeta este simplu de făcut, nu conţine ingrediente rare, tortul de face rapid, iar rezultatul este delicios.



    Pentru tortul de mere veţi avea nevoie de: 6-7 mere mari, 200 de grame de zahăr, puţin unt, o mână de miez de nucă, 3 ouă, 1 vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu, 3 linguri de făină, un vârf de cuţit de sare şi coaja rasă de la o jumătate de lămâie.



    Pentru început, spălaţi bine merele, curăţaţi-le de coajă şi scoateţi cotorul cu ajutorul unui cuţit, sau, dacă aveţi, cu aparatul special pentru scos sâmburii. Puneţi nucile pe fundul unei forme rotunde (e foarte bună şi o cratiţă cu marginile înalte) unsă bine cu unt. Apoi aşezaţi merele peste nuci. În fiecare dintre mere se pune un vârf de linguriţă de unt şi peste toate, se toarnă în ploaie cele 200 de grame de zahăr. Deasupra, turnaţi un sfert de pahar cu apă. Lăsaţi merele la cuptor până se înmoaie.



    În acest timp, se pregăteşte pandişpanul astfel: ouăle se bat bine cu 3 linguri de zahăr până când acesta se topeşte. Amestecaţi făina cu bicarbonatul stins cu puţină zeamă de lămâie şi cu vârful de cuţit de sare. Încorporaţi făina în ou cu grijă, să nu se formeze cocoloaşe. La final adăugaţi coaja de lămâie rasă.



    Când merele s-au copt, turnaţi peste ele compoziţia de pandişpan şi băgaţi din nou vasul în cuptor. Atenţie, se coace foarte repede. Încercaţi blatul cu o scobitoare. Dacă atunci când o scoateţi din prăjitură nu sunt firimituri lipite de scobitoare, înseamnă că este copt.



    Răsturnaţi tortul pe un platou. Ornaţi cu frişcă. Savuraţi.

  • Tort de mere

    Astăzi vă oferim reţeta unui desert cu care nu puteţi da greş nici în faţa celor mai mofturoşi şi pofticioşi la dulciuri de casă: Tort de mere cu nuci caramelizate. Reţeta este simplu de făcut, nu conţine ingrediente rare, tortul de face rapid, iar rezultatul este delicios.



    Pentru tortul de mere veţi avea nevoie de: 6-7 mere mari, 200 de grame de zahăr, puţin unt, o mână de miez de nucă, 3 ouă, 1 vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu, 3 linguri de făină, un vârf de cuţit de sare şi coaja rasă de la o jumătate de lămâie.



    Pentru început, spălaţi bine merele, curăţaţi-le de coajă şi scoateţi cotorul cu ajutorul unui cuţit, sau, dacă aveţi, cu aparatul special pentru scos sâmburii. Puneţi nucile pe fundul unei forme rotunde (e foarte bună şi o cratiţă cu marginile înalte) unsă bine cu unt. Apoi aşezaţi merele peste nuci. În fiecare dintre mere se pune un vârf de linguriţă de unt şi peste toate, se toarnă în ploaie cele 200 de grame de zahăr. Deasupra, turnaţi un sfert de pahar cu apă. Lăsaţi merele la cuptor până se înmoaie.



    În acest timp, se pregăteşte pandişpanul astfel: ouăle se bat bine cu 3 linguri de zahăr până când acesta se topeşte. Amestecaţi făina cu bicarbonatul stins cu puţină zeamă de lămâie şi cu vârful de cuţit de sare. Încorporaţi făina în ou cu grijă, să nu se formeze cocoloaşe. La final adăugaţi coaja de lămâie rasă.



    Când merele s-au copt, turnaţi peste ele compoziţia de pandişpan şi băgaţi din nou vasul în cuptor. Atenţie, se coace foarte repede. Încercaţi blatul cu o scobitoare. Dacă atunci când o scoateţi din prăjitură nu sunt firimituri lipite de scobitoare, înseamnă că este copt.



    Răsturnaţi tortul pe un platou. Ornaţi cu frişcă. Savuraţi.