Radio România Internațional

Tag: traditie

  • Mâncăruri din Moldova

    Mâncăruri din Moldova

    În această ediţie vă prezentăm câteva preparate specifice bucătăriei din Moldova (provincie situată în estul României, în exteriorul Carpaţilor Orientali). Există unele preparate care au denumire de origine precum tochitură moldovenească sau sarmale moldoveneşti sau altele care, pur şi simplu, se identifică cu Moldova, precum celebrele plăcinte „poale-n brâu” sau acele chiftele alungite cărora li se spun „pârjoale”. În comunităţile tradiţionale din Moldova, dimineaţa sunt servite ouă ochiuri cu jumări şi brânză rasă, ţinută la păstrare în borcane, iar la prânz, printre preparatele preferate ale moldovenilor, figurează iahnia de cartofi sau de fasole, varza călită, ciorba de fasole şi ciorba de potroace, făcută din măruntaie de pui fierte cu morcov, orez, ceapă şi pătrunjel şi acrită cu borş, recomandată în special după o petrecere la care a fost consumat ceva mai mult vin.

    Şi pentru că am amintit de vin, se cuvine să menţionăm că Moldova este renumită şi pentru podgoriile din zona Vrancei, a Iaşiului şi a Huşilor. În Moldova sunt şi cele mai întinse suprafeţe cultivate cu viţă de vie, unele soiuri fiind româneşti. Multe dintre mâncăruri pot fi asociate cu vinurile produse în Moldova, iar dacă ne referim la soiurile româneşti, atunci putem menţiona “Galbena de Odobeşti” şi “Şarba” din zona Vrancei, cel mai mare bazin viticol al României, “Busuioaca de Bohotin” din zona Huşi, “Grasa”, “Feteasca” şi “Frâncuşa” din podgoriile de la Cotnari, Iaşi.

    Un preparat specific Moldovei îl reprezintă pârjoalele. Avem nevoie de un kg de carne tocată, fie de porc, fie de vită, fie amestec, de 2…3 felii de pâine, de două cepe de mărime potrivită, de 4 ouă, de mărar, sare, piper. Carnea tocată trebuie amestecată cu feliile de pâine, anterior înmuiate în apă şi apoi stoarse. Se adaugă ceapa tocată, mărarul, de asemenea, tocat, puţin piper măcinat şi sare după gust, după care se amestecă.

    În compoziţie sunt adăugate două ouă care au rolul de a “lega” acest amestec. Amestecul se porţionează apoi în aşa-numitele pârjoale, care au mărimea unui şniţel. Aceste pârjoale cu adevărat moldoveneşti se dau prin făină, prin ouă bătute ca pentru omletă şi apoi prin pesmet, după care se prăjesc pe ambele părţi. Pârjoalele pot fi servite împreună cu o garnitură precum iahnia de fasole sau piure de cartofi.

    Un desert specific Moldovei îl reprezintă faimoasele plăcinte “poale-n brâu”. Acestea se pregătesc din aluat dospit, care, după ce este transformat într-o foaie cu ajutorul sucitorului, este porţionat în pătrate cu latura de circa 15 cm. Pe aceste pătrate de aluat este pusă umplutura de brânză dulce şi stafide, după care colţurile sunt aduse spre centru, de unde şi asemănarea cu o femeie în port tradiţional, care îşi ridică poalele sau, dacă vreţi, şi le prinde la brâu atunci când intră desculţă în apa unui râu.

  • Turist în Timișoara

    Turist în Timișoara

    Infrastructură turistică bine pusă la punct, dar și evenimentele culturale au fost în continuare un punct forte. La Târgul de Turism de la Viena, care s-a desfășurat în perioada 16-19 ianuarie, turiștii au aflat care sunt atuurile destinației noastre.

    Târgul de Turism de la Viena este unul dintre cele mai mari evenimente din domeniu, atrăgând atât profesioniști din turismul de relaxare, cât și din turismul de afaceri. Laura Boldovici, directoarea Organizației de management a destinației Timișoara, spune că prezența la acest târg a fost necesară pentru promovarea, în continuare, a unei destinații deja preferate de turiștii care au ales-o.

    „Colegii mei tocmai ce s-au întors de la Târgul de turism de la Viena, un eveniment de patru zile, care a marcat un adevărat succes pentru orașul nostru, dar nu numai. A avut un număr de vizitatori mai mare chiar decât în 2024, și asta confirmă interesul austriecilor pentru destinații turistice unice. Am avut un stand comun cu Oradea și Sibiu, iar vizitatorii s-au arătat chiar foarte interesați de oraș. Mulți dintre ei ne-au mărturisit că au mai fost în Timișoara și doresc să revină. Am fost pregătiți să întâmpinăm publicul cu materiale promoționale în limba germană. Am avut și vorbitori de limba germană în stand, astfel încât să putem răspunde tuturor întrebărilor și să prezentăm Timișoara într-un mod profesionist. Nu ne oprim aici. Următorul târg la care vom participa, de data aceasta cu un stand propriu al Timișoarei, va avea loc peste două săptămâni la Budapesta.”

    Austria reprezintă o piață cheie pentru turismul în Timișoara. Astfel, până la primăvară, toți călătorii prin Viena spre aeroport sau spre Budapesta, pot vedea un material outdoor de 40 de metri pătrați cu o invitație la vizitarea Timișoarei. Iar promovarea nu se oprește aici.

    „Promovăm orașul prin tot ceea ce înseamnă el, fie că este vorba de educație, de investiții, de locuri de muncă. Vom lucra pe mai multe planuri, la fel ca anul trecut. Avem și târgurile de turism la care mergem. Îl menționăm mai devreme pe cel de la Budapesta din februarie, dar pe lângă asta vom mai merge la Berlin, la Londra, la Barcelona, la Rimini, la Frankfurt. Anul acesta, vrem să deschidem și un muzeu interactiv pentru copii, care va fi unic în regiune. Astfel, vrem să dezvoltăm destinație Timișoara ca o destinație prietenoasă cu familiile cu copii.”

    În 2023, a avut titlul de Capitală Europeană a Culturii, ceea ce demonstrează că Timișoara are o scenă culturală foarte efervescentă, spune Laura Boldovici, directoarea Organizației de management a destinației Timișoara.

    „Pentru toți cei care vor evenimente, dar vor fi locuri unice și interesante, Timișoara este destinația pe care o recomandăm. Centrul Timișoarei are o zonă pietonală foarte mare. Probabil, este cea mai mare zonă pietonală din România. Avem și cel mai mare număr de clădiri monument-istoric din România.

    Vom începe această plimbare din centru, din Piața Victoriei, care se leagă de Piața Libertății și, apoi, de cea mai frumoasă, în opinia mea, Piața Unirii. Așadar, avem trei piețe legate de străzi pietonale, de terase, de locuri unde poți să te oprești și admiri în jur. Apoi, dacă vrem să continuăm și avem mai mult timp la dispoziție, Timișoara nu are doar centrul, ci are și cartiere istorice, demne de vizitat și foarte interesante. Avem și zone viticole, dacă sunteți interesați de așa ceva. La o distanță nu foarte mare, dacă aveți un mijloc de transport, sunt și alte orașe: Oradea, Sibiu. Însă Timișoara merită un cel puțin un weekend și vă promit că nu vă veți plictisi.”

    Orașul impresionează cu o arhitectură diversificată, în stilurile Baroc Vienez, Neobizantin și Art Nouveau. Dintre cele 15 mii de clădiri din oraș, 13 mii sunt declarate monument istoric. Este, de asemenea, singurul oraș din Europa unde sunt trei teatre, în trei limbi – română, maghiară și germană. Există o operă, o filarmonică, un teatru de tineret și de păpuși. Un oraș înzestrat din plin cu instituții culturale.

    Nu numai arhitectura este un punct forte al orașului. Există mai multe muzee, care prezintă trecutul Timișoarei. Astfel, putem vizita aici Muzeul Banatului, care își desfășoară expozițiile în cadrul bastionului Teresia, acesta fiind o parte a vechilor fortificații ale orașului. Printre muzeele preferate de turiști este și Muzeul Satului Bănățean, aflat la marginea orașului. Aici sunt expuse case originale, aduse din satele bănățene, reprezentând modul de viață ale diferitelor etnii care conviețuiesc în Banat. Sunt prezente gospodării și case tradiționale românești, germane, maghiare, sârbe, slovace și ale altor minorități care se regăsesc aici.

    Putem continua cu Muzeul de artă, cu expoziții de artă europeană, artă bănățeană, expoziția permanentă Corneliu Baba, dar și multe alte expoziții temporare.

    „Chiar acum avem o expoziție la Muzeul Național de Artă. Este o expoziție cu picturi ale lui Caravaggio și ale discipolilor lui, deci, o recomandăm. Ea va fi disponibilă până la sfârșitul lui februarie în Timișoara. Apoi, avem festivalurile care sunt deja un obiectiv în sine, pe care le puteți și găsi pe site-ul nostru visit-timișoara.com. Noi ne ocupăm și de Info-Centrul turistic, iar, mai nou, avem și un magazin de suveniruri în care turiștii pot intra, ca să ia cu ei acasă o frântură din Timișoara și din creațiile artiștilor timișoreni. Interacționăm cu turiștii. Cei care ajung aici ne mărturisesc că sunt surprinși de Timișoara, de atmosfera întâlnită pe străzi, de ospitalitatea locuitorilor și de faptul că poate până acum nu au știut despre noi.

    Vă invităm să vizitați Timișoara. Promitem că nu vom dezamăgi. Este un oraș plin de farmec, unde trecutul se împletește cu prezentul și cu viitorul, cu inovația. În 2023, am fost Capitala Europeană a Culturii, dar Timișoara rămâne, în continuare, o destinație vibrantă, pregătită să ofere experiențe memorabile. Deci, haideți să simțiți energia Timișoarei și vă promitem că vă veți dori să reveniți.”

    Timișoara este traversată de râul Bega, pe care se poate circula cu vaporașul, în regim de transport public. De asemenea, există pentru turiști un tramvai turistic, care pleacă în weekend din piața Libertății și face un circuit prin întregul oraș.

     

  • Povestea săpunului Cheia. Un săpun centenar

    Povestea săpunului Cheia. Un săpun centenar

    Povestea săpunului Cheia ne poartă în timp până la data de 3 martie 1886, când Lippa Brunstein înregistra la primărie fabrica familiei sale. Și acum, ca atunci, Cheia este o afacere de familie. Și acum, ca atunci, este o marcă ce se promovează prin faptul că foloseşte ingrediente naturale, lucrează, taie şi ştanţează manual, cu deosebită grijă.

    Povestea săpunului Cheia, ca şi cea a multor branduri româneşti care au existat în perioada comunistă, precum Dacia, Arctic, Borsec, Timişoreana, Dero, Braiconf, Antibiotice, ciocolata Rom, Gerovital sau Eugenia se asociază adesea cu amintirile triste ale celor care au trăit în „ epoca de aur”. Cu toate acestea multe dintre aceste produse au existat şi înainte de naţionalizare, unele chiar nefiind promovate în timpul comunismului, iar altele căpătând doar dimensiunea utilitară, precum săpunul Cheia.

    Astfel, în perioada 1950-1989, săpunul Cheia exista pe piaţă, doar în varianta săpun de rufe. Mare a fost surpriza să descoperim că marca este una de produse elitiste, cu o îndelungată istorie.

    Cum se menţine săpunul Cheia acum, la peste 100 de ani, am aflat de la Alin Laszlo, „săpunarul actualului săpun”, cum ni s-a prezentat: “Ca atunci, în 1886, e tot o afacere de familie, e tot o afacere care respectă acele principii de atunci, adică producția unui săpun natural, e același săpun elitist. Deci practic pentru secorul 21, să zic la a 7-a generaţie de producători de săpun Cheia, considerăm și perioada 48-90 tot acoperită de generații de români care au produs săpunul Cheia, săpunul este unul elitist, care respectă principii mai vechi de un secol și care rescrie cu mândrie o istorie mai lungă de un secol în producția românească de săpun.”

    L-am întrebat pe interlocutorul nostru care este, de fapt, gama de produse ce apar astăzi sub marca “Cheia”, eu amintindu-mi de săpunul de rufe de dinainte de 89:

    “Ceea ce dumneavoastră aţi exemplificat, reprezintă actualmente un 7% din oferta noastră actuală. Actualmente, noi rescriem o istorie lungă, cu rețete specifice fiecărei perioade, fiindcă săpunul Cheia a cunoscut și normalitate, a cunoscut și război, a cunoscut și epidemii, a cunoscut și industrializarea forțată de pe vremea comuniștilor, cu acea schimbare a paradigmei de producție în care se acoperea nevoia și nu plăcerea.

    Nici din punct de vedere moral şi nici din punct de vedere istoric, nu putem scoate din istoria noastră acea perioadă și din nou nu ne raportăm la ea decât ca la o perioadă definită în oferta noastră, “cartea gri a săpunului Cheia”. Oferim acea plajă largă de produse descrise însă rescrise pentru mintea, nevoile și utilizarea consumatorului contemporan, în sensul că încă producem săpunul de rufe și nu acel săpun de rufe neapărat de pe vremea lui Ceauşescu. Acel săpun de rufe interbelic era altceva, nu era un produs de masă şi îl producem şi astăzi, dar îl producem pentru o zonă extrem de mică și nu pentru nostalgici.

    Chiar încă mai există oameni care folosesc săpun solid de rufe. Pentru a ne dezvolta afacerea, am inovat și am obținut săpun praf pentru rufe, să zic echivalentul obiceiului mamelor generației mele de a spăla rufele la începutul anilor 90 cu săpun Cheia răzăluit, săpun lichid în forma naturală, nu detergent chimic.”

    Interlocutorul nostru ne-a tentat şi cu alte produse Cheia: “Numărul unu îl reprezintă Cheia pentru păr. Și nu neapărat că ne întoarcem la ritualul bunicii de a spăla părul cu săpun, ci totuși, fiindcă e acel șampon primar pe care l-a folosit omenirea până în anii 50, când s-a inventat cel chimic. Aici am dezvoltat o plajă completă, de la săpun și terminând până la echivalentul oțetului în ritualul bunicii noastre, balsamurile pentru păr. Cum am definit, în gama de rufe, avem absolut toată plaja posibilă actualmente, de la săpun solid, săpun praf, săpun pastă și săpun lichid. La fel, ne-am întors la aceeași formulă pe care am învățat-o cu toții la lecția de chimie din clasa a 10-a de săpun natural pe aplicația săpun de mâini, care reprezintă oarecum locul doi de vânzare în portofoliul nostru.”

    Mândru că se înscrie într-o tradiţie îndelungată, Alin Laszlo a adăugat: “Credem în valoarea tradiției! M-aș bucura să știu că și noi am contribuit cu un mic procent în ridicarea consumului specific de săpun pe cap de locuitor din țara asta, că știți prea bine că nu stăm extraordinar de bine!”

    Sub marca Cheia se găseşte acum o vastă ofertă de săpunuri naturale, bio, eco, prietenoase cu cei dragi și cu natura, dar şi o gamă diversă de cadouri surprinzătoare. Unt pentru corp luxuriant Maria, care poartă chipul reginei Maria pe ambalaj, uleiuri de duş cu arome de Crăciun, sau săpun pentru copii în formă de Moş Crăciun, strugurel de buze, dar şi « cookie candy scrub de buze » cu aromă de portocale şi scorţişoară, Cheia-Dac, săpun pentru o barbă frumoasă sunt numai câteva exemple de produse Cheia de astăzi, numărul lor fiind mult mai mare.
    Audio Player

  • Ouă românești

    Ouă românești

    Acest preparat, servit de obicei la micul dejun, există şi în bucătăria altor popoare, însă cea autohtonă îl revendică sub numele de „ouă românești”. Spre comparaţie, în America este cunoscut sub denumirea de „ouă Benedict”. Li se mai spune „ouă St. Charles” sau „ouă portugheze”. În bucătăriile altor popoare, oul fiert este servit direct în supă.

    La curtea domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, erau servite astfel de ouă. După ce erau sparte, erau fierte în apă sau chiar în vin. Fierberea oului în vin era un mod de preparare întâlnit în Evul mediu şi în regiunile viticole ale Franţei, de unde probabil a fost importată şi adaptată şi denumirea de ouă poşate, de la cuvântul francez „poche”, adică buzunar. La fel de bine, sursa de inspiraţie a bucătarilor de la curtea domnească a lui Constantin Brâncoveanu putea fi bucătăria otomanilor, unde tot la fel, ouăle poşate erau pregătite alături de diferite ingrediente sub denumirea „çılbır”. În varianta de astăzi, agreată, se pare, de unul dintre ultimii sultani, oul poşat este servit împreună cu iaurt aromatizat cu usturoi, cu boia de ardei şi cu frunze tocate de pătrunjel. Un preparat asemănător poate fi întâlnim, de asemenea, în Bosnia Herţegovina, Muntenegru, Serbia, precum şi în Bulgaria unde poartă denumirea de „ouă Panagurski”.

    Modul de preparare este simplu! Se pune apă la fiert și se adaugă puțină sare. După ce apa a ajuns la fierbere, se dă focul la minim, se sparg ouăle și se pun, cu grijă, în apa clocotită, pentru a nu le împrăștia. Ouăle se țin la fiert circa trei minute, dacă dorim să fie mai moi sau 5 minute, dacă dorim să fie mai tari. Ouăle se scot cu o spumieră şi se lasă la scurs. Pot fi servite direct pe farfurie, după ce au fost condimentate cu piper negru. Deasupra lor se poate pune puţin unt şi frunze tocate de pătrunjel.

    Într-un almanah gastronomic apărut în România, în urmă cu peste 40 de ani, am întâlnit o rețetă de „ochiuri românești cu smântână”. Pentru fiecare porție punem câte două ouă într-un vas cu apă clocotită, în care am topit puțin unt. După ce albușul începe să se coaguleze, se scurge apa în exces, iar apoi peste aceste ouă se toarnă smântână amestecată cu puțină făină și cu cașcaval ras. Vasul se ține în cuptorul deja încins timp de cinci minute.

    Un alt aperitiv cu un mod de preparare asemănător este cel denumit „ochiuri pe canapea cu sos de roșii”. Este, de asemenea, o rețetă veche, însă denumirea ne poate induce în eroare. Desigur, ouăle nu sunt pregătite sau servite pe canapea. Avem nevoie de câteva felii de pâine pe care le prăjim în unt și pe care le punem apoi într-o tavă. Pe fiecare felie, numită canapea, așezăm câte două ouă românești. Se acoperă cu puțin suc de roșii și cu cașcaval ras, după care tava se ține în cuptorul încins, la foc mic, pentru 10 minute.

  • Festivalul sarmalelor şi răciturilor

    Festivalul sarmalelor şi răciturilor

    Toamna este prilej de bucurie, de sărbătorire a recoltelor, aşa că multe evenimente sunt organizate pentru celebrarea belşugului și abundenţei. Aşa sunt şi festivalurile gastronomice, menite să promoveze o zonă sau alta, prin specificul bucătăriei locale.

    Isabela Coară, Asociația Discover Peștișani, ne-a vorbit despre ediţia de anul acesta a Festivalului sarmalelor și răciturilor, o asociere gastronomică deloc obişnuită:

    “Este unul dintre cele mai importante festivaluri gastronomice din județul Gorj. El a crescut de la an la an. Inițial s-a numit festivalul Răciturilor. Cu timpul, pentru că așa este obiceiul la noi la Gorj, sarmalele fierbinţi să se servească cu răcituri sau cu piftii, cum mai sunt cunoscute, ne-am adaptat și l-am transformat în “Festivalul Sarmalelor și Piftiilor”, in memoriam Radu Ciobanu, fostul președinte al ANTREC Gorj, cel care a inițiat acest festival ca “Festivalul răciturilor”. Vreau să vă spun că sunt foarte puține locuri în țară unde puteți mânca sarmale cu piftie. Deci la noi piftiile nu se servesc la aperitiv, ci la sarmale.”

    Am aflat de la interlocutoarea noastră că deşi a pornit cu aceste două preparate principale, cu timpul şi restaurantele şi pensiunile din zonă, precum şi gospodinele au început să-și îmbogățească mesele de prezentare și cu o tartă, cu o turtă, sau cu un cozonac, astfel încât s-a ajuns la un festival gastronomic în toată puterea cuvântului.

    Isabela Coară, Asociația Discover Peștișani:

    “El debutează în fiecare an cu un concurs gastronomic și se acordă premii pentru cele mai gustoase sarmale și piftii. Există și asocieri clasice, dar bineînțeles că cei care participă la concurs încearcă să vină cu rețete inedite și să surprindă atât juriul, cât și publicul. Spre exemplu, într-un an, a câștigat piftia de caracatiță locul întâi, apoi cei care au inventat piftia de caracatiță, aici la Gorj, chiar dacă nu este un preparat tocmai tradițional, pe bază de porc, pui, curcan ș.a.m.d., în anul următor au venit cu piftie de linte. La sarmale, evident, se practică și se gătesc toate rețetele în foi de viță de vie, de porc, de curcan, de pui. Am avut anul trecut și în foi de dragavei, leurdă, urzici, deci, iată, că puteți găsi inclusiv de post, toate variantele posibile.”

    Şi cum festivalul a crescut de la an la an, a fost nevoie să îşi schimbe locaţia, pentru a putea primi tot mai mulţi participanţi şi tot mai mulţi vizitatori: (Isabela Coară):

    “Dacă acum câțiva ani de zile acest festival se desfășura în curtea unei pensiuni şi se ordonau pensiunile ca să găzduiască de la an la an, în curtea pensiunii, s-a mutat acum 2 ani în curtea Liceului Tehnologic Constantin Brâncuși din Peștișani, care s-a dovedit și eaneîncăpătoare. Şi iată că am ajuns într-o poiană, în Nucet, o zonă foarte frumoasă, cu mulți nuci, de aici vine și numele și acolo ne desfășurăm, toate activitățile festivalului.”

    Isabela Coară ne-a asigurat că este o senzație foarte interesantă să bagi în gură sarmale fierbinți și piftia foarte rece de la frigider, de asta fiind neapărat nevoie să mergem să degustăm.

    Iar ediţia de anul acesta a adus şi nouăţi:

    “Este pentru prima dată când am avut 60 de copii de la școlile din comuna Peștișani, care alături de mămici şi de bunici, au participat și ei la concursul gastronomic și au venit fiecare cu câte un preparat de acasă, care mai de care. Şi au fost foarte emoționați și entuziasmați că vor participa la concurs! Alături de ei s-au aflat, ca în fiecare an, bunicii comunității Peștișani. Aici avem câțiva seniori ai comunei care sunt implicați într-un club al seniorilor din comuna Peștișani și pe lângă activitățile de socializare, ei au parte acolo și de tot felul de ateliere culinare și cu ce au făcut la atelierele culinare și cu ce au mai pregătit pe acasă, ei și-au amenajat un stand foarte frumos. Ei au fost și câștigători într-o ediție precedentă și pe lângă ei, evident, au venit restaurante, pensiuni, au început să vină și gospodine din zonă, fiecare cu unceaun, cu o cratiță de sarmale, cât a putut pregăti fiecare, ca să participe acolo, să se laude cu cât de bine pot găti.Fiecare și-au amenajat standurile cât mai frumos cu fructe, legume, obiecte tradiționale, ulcele, produse din lemn ș.a.m.d.A fost o atmosferă de poveste!”

    Sincer vă spun mie mi-a făcut poftă această asociere gastronomică şi chiar voi încerca să aflu cât de savuroasă este!

  • Ziua ursului sărbătorită la Zoo

    Ziua ursului sărbătorită la Zoo

    Tradiţia populară spune că la începutul lunii februarie, când iese ursul din bârlog, dacă vremea e însorită şi ursul îşi vede umbra, el intră înapoi în adăpost şi hibernează pentru încă vreo trei săptămâni, iar vremea se răceşte iar, dar dacă nu e soare şi nu işi vede umbra, el nu mai hibernează, iar vremea se încălzeşte şi vine cu adevărat primăvara.

    Macaveiul Ursului sau Ziua Ursului în folclorul românesc reprezintă o sărbătoare ancestrală cu o semnificație complexă, aducând în prim-plan legătura dintre om și natură, dar şi evoluția ciclică a vieții. Cu toate că tradițiile și obiceiurile s-au schimbat în timp, această sărbătoare rămâne un element important al identității culturale și folclorice românești. Cultul ursului era extrem de răspândit în multe culturi indo-europene, inclusiv în zona românească, fiind un animal considerat sacru și asociat cu zeitățile naturii și fertilității.

    Ziua ursului este sărbătorită în România şi de către alte popoare europene la 2 februarie, la aceeaşi dată cu Ziua marmotei, marcată în zone din Statele Unite ale Americii şi Canada. Ambele au în comun elementul de predicţie a vremii pentru următoarea perioadă. Ursul brun este specie protejată atât în România, cât şi în Uniunea Europeană.

    Cum a fost sărbătorită Ziua Ursului la Grădina Zoologică din Braşov am aflat de la Mihail Milea, coordonator educaţional:

    „Am avut mai multe activităţi. Evenimentul în sine şi-a dorit să exploreze viaţa fascinantă a urşilor şi, desigur, am oferit ocazia de a înţelege mai bine aceste animale impresionante. Am avut discursuri ale îngrijitorilor, povestiri despre urşi, curiozităţi legate de lumea acestor animale şi ne-am propus să aducem lumină asupra aspectelor privind comportamentul, mediului. Tototdată ne-am dorit să subliniem importanţa conservării şi protejării habitatelor urşilor.”

    Am aflat de la interlocutorul nostru că la Grădina Zoologică din Braşov sunt sărbătorite pe parcursul anului ziua leopardului zăpezilor, ziua ursului panda roşu, a maimuţelor. Mihail Milea a vorbit despre protejarea ecosistemelor:

    „În activităţile pe care le-am avut, am început cu un joc de ghicitori, prin care am introdus copiii şi chiar şi adulţii în jocul nostru, după care am organizat o activitate pe care am intitulat-o noi „cadouri delicioase”, în care participanţii au fost împărţiţi pe grupuri, au fost pregătite cutii frumos ambalate, cu hârtie colorată, apoi copiii au colorat şi au adăugat mesaje pe cutiile gata aranjate. Am pus în cutii ceva peşte, produse de patiserie, cozonac, mere, după care îngrijitorii noştri au distribuit cadourile în ţarcurile urşilor şi a fost un moment foarte plăcut pentru vizitatori, acela în care urşii au dat peste cadouri şi le-au desfăcut, le-au sfâşiat.”

    Mihail Milea a adăugat:

    „Ulterior noi am spus o poveste „Împăratul urşilor” din care copiii au putut să desprindă mai multe învăţăminte. Povestea în sine este o poveste populară şi a fost transmisă din generaţie în generaţie, şi prezintă aventurile unui urs şi ce învăţăminte putem noi trage în ceea ce priveşte viaţa urşilor. Copiii au putut desprinde respectul faţă de natură, curajul şi înţelepciunea ursului, legături în comunitate, pentru că ursul îşi foloseşte puterea şi abilităţile pentru a apăra şi ajuta membrii comunităţii şi respectul pentru vârstnici şi învăţăturile lor. E vorba despre o familie de urşi, unde ursinul e Împăratul urşilor, un individ foarte maiestos, impunător, are o familie compusă din regina urşilor la rândul ei foarte atentă la nevoile pădurii, au de asemenea trei puişori, dintre care doi, din păcate au fost vânaţi, şi de aici s-a desprins ideea şi că vânătoarea nu e ceva ce aduce vreun beneficiu.”

    Cei aproximativ 120 de participanţi la Ziua Ursului organizată de Grădina Zoologică din Braşov anul acesta au mai avut şi alte surprize. Mihail Milea: „Am avut apoi o altă activitate „Pădurea fermecată” şi le-am spus vizitatorilor diverse legende şi curiozitţi din lumea urşilor. Spre exemplu, legat de curiozităţi, le-am spus copiilor că există variaţii în dimensiuni ale urşilor, că există urşi de dimensiuni mici, mă refer la ursul Panda mic, care cântăreşte undeva la 100 de kilograme şi până la ursul Kodiak, care poate cântări până la 900 de kilograme. Am prezentat copiilor rezistenţa la foame, pentru că e cunoscut faptul că, înainte de a intra în hibernare, urşii acumulează o cantitate semnificativă de grăsime pentru a se hrăni în timpul iernii. Am povestit şi despre dieta variată a urşilor, sau despre capacitatea acestora de înot, apoi ca legende, le-am povestit Legenda Ursului polar şi Aurora Boreală, Ursul şi Consteleţia Mare, Legenda Ursului Alb.”

    Şi cum pe 2 februarie, în România vremea a fost înnorată, aş spune că tradiţia ne învaţă că vine, chiar vine primăvara!

  • Aflăm pentru tine

    Aflăm pentru tine

    Cu
    scopul de a conserva tradiția scrisului de mână și de a pune oamenii în
    contact, Poșta Română derulează campania Cutia poștală a lui Moș
    Crăciun    , în cadrul căreia copiii romani din ţară, dar şi din străinătate
    pot trimite Moșului scrisorile lor.

    Interviu cu Gabriel Bulumac director în
    cadrul Companiei Naționale Poșta Română.



  • Botoşani

    Botoşani

    Situat în partea nord-estică a României, la frontiera cu Republica Moldova
    şi Ucraina, judeţul Botoşani se remarcă prin locuri încărcate de cultură şi de
    istorie. În Botoşani, municipiul reşedinţă de judeţ cu acelaşi nume, pot fi
    admirate multe clădiri de patrimoniu şi pot fi vizitate locuri ale memoriei,
    unele legate de comunităţi etnice, precum evreii şi armenii, care
    au influenţat istoria acestor locuri. Tradiţiile şi obiceiurile din perioada
    sărbătorilor de Crăciun şi de Anul Nou sunt păstrate în zona Botoşaniului
    datorită ansamblurilor care există aproape în fiecare localitate.

    Directoarea
    Centrului Naţional de Informare şi Promovare Turistică Botoşani, Florentina
    Gheorghiţă, are câteva recomandări pentru cei care ajung în acest judeţ în
    perioada sărbătorilor de Crăciun și de Anul Nou:

    Sezonul sărbătorilor
    de iarnă în Botoșani începe cu parada din data de 17 decembrie, paradă care va
    pune una lângă alta 40 de formații care se ocupă cu prezentarea datinilor de
    iarnă din Botoșani, dar și din județele alăturate. După aceea, în preajma
    Crăciunului, putem spune cu mândrie că aproape în fiecare comună din județul
    Botoșani, există formaţii mai vechi sau mai noi, care prezintă aceste datini
    din Ajunul Crăciunului. Cine vine, va putea să vadă și cum este o pomană a
    porcului, care este tradițională mai ales aici în nordul Moldovei. După aceea putem să spunem că ne apropiem de Anul Nou,
    care, la fel, nu este lipsit de obiceiuri și de datini.

    În Ajunul Anului Nou,
    dimineață, puteți să începeți cu o paradă a obiceiurilor în comuna Vorona, cea
    mai bogată și cea mai dezvoltată comună din județul nostru. Este o paradă urmată de
    un spectacol cu toate formațiile care participă. Vă puteți muta după-amiază în
    municipiul Dorohoi, unde o altă paradă are loc, la fel, cu prezentarea
    datinilor și obiceiurilor până aproape de miezul nopții.


    În gospodăriile
    tradiţionale, Sărbătoarea Crăciunului este precedată de pregătirea unor
    preparate, majoritatea din carne de porc. De aceea, are loc
    sacrificarea rituală a porcului, ocazie cu care este pregătită aşa-numita
    pomană a porcului, un obicei care este prezentat şi turiştilor.

    Revine cu
    detalii directoarea Centrului Naţional de Informare şi Promovare Turistică
    Botoşani, Florentina Gheorghiţă:

    Există deja câteva pensiuni care fac
    aceste ritualuri pentru turiștii care poposesc la ei și cu mândrie putem să
    spunem că încep să apară și punctele de gastronomie locală unde, la fel, sunt
    prezentate aceste obiceiuri ale tăiatului porcului, a pregătitului
    preparatelor. În Ajunul Crăciunului se poate gusta renumita prăjitură de post,
    julfa, care este caracteristică, acestei zone. Sunt niște foi care se fac
    întotdeauna cu două zile înainte ca să se înmoaie și este o cremă care se face
    din semințe de in și se lasă bineînțeles de pe o zi pe alta la înmuiat.


    Botoşani este considerat un
    judeţ al geniilor. Aici s-au născut, spre exemplu, academicianul Nicolae Iorga,
    pictorul Ştefan Luchian, celebrul muzician George Enescu şi poetul naţional
    Mihai Eminescu, toţi cei menţionaţi având case memoriale. Pe lista atracţiilor
    cultural-turistice din Botoşani figurează Ruta mănăstirilor, care urmează un
    drum superb, ce trece printr-o pădure. În municipiul şi în judeţul Botoşani
    există multe biserici şi mănăstiri vechi, unele ctitorite în a doua jumătate a
    secolului al 15-lea de domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare.

  • Un vis devenit realitate, Muzeul dansului din Sic

    Un vis devenit realitate, Muzeul dansului din Sic

    A decis să se mute definitiv în România în 2011, s-a căsătorit în Sic (sat din Transilvania, aflat la doar 40 de km de municipiul Cluj-Napoca), cu o femeie care avea în proprietate un lac sărat cu aceleaşi proprietăţi ca la Sovata, aşa că cel mai nou proiect al său va fi organizarea unor excursii cu cazare în zonă, bălăceală în lacul sărat şi dans la Muzeul Dansului pe care l-a creat aici. Dar povestea românescă a lui Michel van Langeveld, originar din Olanda, începuse mai demult:

    Sunt un dansator folcloric fanatic şi m-am apucat de dansuri populare la vârsta de 20 de ani, în Olanda. Îmi terminasem şcoala şi în septembrie 1980 m-am dus la un club de dans şi mi-a plăcut atât de mult încât chiar din acea seară m-am înscris ca membru al Clubului, şi în fiecare săptămână, o oră şi jumătate, dansam dansuri din Europa, din Israel, din America, de peste tot. În 1984, aflat în Amsterdam, am găsit într-un anticariat o carte despre Transilvania şi Ungaria. În 1990, pentru prima dată am ajuns la Sic, unde am găsit o casă frumoasă, albastră, cu o cameră goală. Şi cum îmi era puţin sete, am cerut puţină apă şi mi s-a dat palincă. Un pahar, două pahare, trei pahare, nici nu mai ştiu câte şi m-am îmbătat rău de tot. Peste noapte, m-au dus într-o altă casă, iar ziua următoare nici nu ştiam unde mă aflu. Vai de mine! Unde mă aflu? Am deschis ferestrele şi nu am văzut nici urmă de maşini, numai căruţe şi lume îmbrăcată tradiţional. Era ca în Alice în Ţara Minunilor, iar acum spun mereu că în Sic eu m-am născut a doua oară.



    Michel van Langeveld ne-a povestit cum s-a specializat în dansuri populare şi, în particular, în dansuri folclorice româneşti:

    Din 1980 am început dansurile populare, iar dansurile balcanice erau foarte populare în Olanda. Şi cred că am învăţat în jur de 60 de dansuri româneşti. Iar în Olanda nu dansam pe muzică live, ci pe muzică înregistrată pe discuri sau pe casete. Şi câteodată veneau profesori din România, care ne învăţau mai multe dansuri româneşti. Dansurile populare sunt adesea în cerc, dar şi în cuplu. Dansul de cuplu l-am învăţat cel mai bine dansând dansuri maghiare, dar acolo trebuie şi să improvizezi. Înveţi paşii de bază a unui stil şi apoi imporvizezi paşii tăi.

    Nu mai este o noutate că mulţi străini se îndrăgostesc de România şi rămân aici, cel mai adesea dând un suflu nou locurilor unde îşi găsesc casa. Cam aşa a evoluat şi povestea interlocutorului nostru:

    A fost și pentru mine o surpriză mare. După revoluția împotriva regimului comunist din România, în 1989, am venit în România în fiecare an. Maghiarii din Transilvania organizau tabere de dans prin intermediul cărora învățai muzica și dansurile maghiare. Am participat la multe astfel de tabere, în Transilvania, însă am trecut și Carpații. Am cunoscut și dansurile populare din Moldova, care sunt foarte frumoase. Așa am văzut locuri atât de frumoase, încât mi-am zis că România e un adevărat muzeu în aer liber. Îmi plac mult tradițiile, îmi plac şi oamenii foarte mult, iar, în 2004, în Sic, am văzut o casă transilvăneană albastră, cu un acoperiş care mi s-a părut foarte romantic și am cumpărat-o în același an. După două zile, am fost la notar, care m-a felicitat pentru cumpărarea unei case a dansului.

    Am mai aflat de la Michel că pentru el tradițiile și frumusețea satului Sic, peisajul rural autentic l-au determinat să se mute definitiv în România. Iar de la achiziționarea casei până la transformarea ei în muzeu, n-a durat foarte mult.

    După ce am cumpărat casa, în 2004, și am aflat că era o casă veche a dansului, am invitat imediat ansamblurile de dans să danseze la mine. Le-am zis că, dacă vin îmbrăcați în haine tradiționale, berea și pălinca vor fi gratuite. Am reușit să adun jumătate de sat. Am filmat și am făcut fotografii, iar acestea se pot vedea în podul casei mele Muzeu al Dansului.

    În prezent, în Muzeul Dansului din Sic este expusă o colecție de 460 de perechi de cizme folosite în cadrul dansului tradițional. Însă veți vedea și instrumente muzicale, dar veţi şi dansa, spune Michel van Langeveld, olandezul aclimatizat perfect în sat, părintele acestui muzeu unic în ţară:

    Am o colecție mare de viori, contrabași. Mulți dintre turiști vin datorită Biroului de Informare Turistică din Cluj-Napoca. În Sic, avem o deltă numită Stufărișul din Sic. Mi s-a părut interesant că vin în vizită mulți japonezi și israelieni. În apropiere de Sic, se află orașul Gherla, important pentru comunitățile de armeni din toată lumea, însă aici se află și o sinagogă pe care israelienii vor s-o vadă. Odată, i-am zis unui ghid care a venit cu turiștii israelieni că știu să dansez 200 de dansuri israeliene. Imediat, am început să cânt o melodie tradițională din Israel și, în câteva secunde, ghidul și toți turiștii au început să danseze. Ghidul, care a continuat să vină cu turiști, le spune acum turiștilor că în primele 15 minute dansăm și după aceea vizităm muzeul.

    Camerele casei devenită muzeu păstrează modelul tradiţional, cu o cameră decorată cu broderie realizată manual, cu mileuri şi perne brodate şi covoare populare puse pe pat şi pe pereţi. Găsim însă şi fuioare şi farfurii pictate şi ulcici, dar şi o mini colecţie de aparate de radio vechi, amintind de timpurile în care oamenii dansau pe muzica difuzată la radio. Toate acestea crează ambientul unui loc de neuitat în România: Muzeul Dansului din Sic.



  • Sărbători tradiționale românești

    Sărbători tradiționale românești


    La mulţi ani! Gustul sărbătorilor cu urători, produse tradiționale și miros de sobă atrage și astăzi. Începând din 24 decembrie, casele românilor primesc cu brad împodobit, fie după ultima modă a decoraţiunilor de sărbători, fie, tradiţional, cu mere, nuci şi boabe de fasole uscată.


    Trecem în revista câteva obiceiuri practicate în satele românești în perioada Crăciunului și Anului Nou, în zone în care tradiţia este păstrată cu sfinţenie.



    Am vorbit întâi cu Pavel Berengea, conducătorul formaţiei Cununiţa, de la Ilva Mare, județul Bistriţa-Năsăud, după prezentarea unui moment de teatru popular la Muzeul naţional al satului Dimitrie Gusti, din Bucureşti: Am prezentat astăzi un obicei de la noi din zonă, Belciugarii sau Jocul caprei, dar Belciugarii se numește din moși-strămoși, unde este o reeditare a obiceiului nostru de iarnă și de vară, pentru că vara ocupația principală a locuitorilor nostri este creșterea oilor care merg la munte, în Munții Rodnei și toamna, după un timp, își aduc aminte de oile noastre și au făcut acest obicei. Merg în ajun de Crăciun pe la casele oamenilor și îi încântă cu acest frumos obicei, care este un obicei străvechi. Este ciobanul care dirijează toată această acțiune și păzește capele, apoi este un urs care vrea să atace caprele, dar sunt apărate de cioban și, bineînțeles, unul care cântă, un fluieraş, acuma noi avem un carinetist, un saxofonist, acuma e mai modern decât fluierul și noi avem acest obicei prezentat în toată țara, dar nu numai și la Paris, peste hotare. Un obicei foarte frumos, apreciat. Apreciat pentru ritmul frumos care îl deosebește de alte jocuri ale caprei din alte zone ale țării și care place, extraordinar ritmul acesta care se aude de la Belciugatele de la Ilva Mare. Avem 20 de membri ai formației, belciugari şi colindătoare, care de care mai frumoși, îmbrăcaţi frumos în straie bătrânești. Şi ne place să prezentăm și să perpetuăm aceste porturi, tradițiile și obiceiurile. (Capra 13 sec)



    La Tulcea, răsună urările cetei de Moşoaie, strigate în ritmuri marcate de zgomotul clopoţeilor stârniţi de mersul săltat al urătorilor, mascaţi cu capete făcute din dovleac pictat, menit să alunge spiritele rele. Vine cu detalii profesor maistru Ion Trandafir, îndrumătorul mai în vârstă al cetei de urători: Moşoaiele, în Luncaviţa de Tulcea, au o mare importanţă, începând de la sfântul Neculai şi până la Bobotează, la Luncaviţa sunt tradiţiile luncăviţene, Moşoaiele. Aceste Moşoaie au o costumaţie specifică, care în seara de ajun vesteşte gospodarul şi alungă spiritele rele, să rămână curtea curată, Crăciunul când vine să vină fără spirite rele. Gospodarii, când aud clopotele, atunci au poarta deschisă. Dacă o gazdă nu primeşte o ceată de colindători, atunci nu se simte mulţumită că vine Crăciunul. Vin o ceată, două, trei. Sunt foarte multe cete. Iar la Sărbătoarea Moşoaielor Luncaviţa vin aproape 50, de asta le şi spune Sărbătoarea Moşoaielor.



    Şi cum în zonă trăiesc şi mulţi turci şi tătari, de Sărbătoarea Moşoaielor se spune că turcii le primesc pe Moşoaie în case, iar românii fac baclavale.



    În Transilvania, pregătirile de Crăciun încep încă de pe 15 noiembrie, dată la care începe Postul Crăciunului. De acum încolo, munca la câmp era încheiată, oamenii nu mai mănâncă deloc carne, iar femeile se întâlnesc la şezători pentru a ţese straiele de sărbătoare. Îmbrăcată tradiţional în straie bogat brodate, Maria Ana Mariş, din zona Clujului ne-a povestit: Se colindă de Naşterea Mântuitorului şi avem şi colinde precreştine, Colindatul Junilor, Ceata Junilor şi colindele specifice zonei noastre, că la noi nu se maschează, nu se costumează, se îmbracă doar în costume tradiţionale. Cu mare drag se aşteaptă şi se primesc colindătorii.



    De Anul Nou, în gospodăriile tradiţionale, dar chiar şi în oraşe, se păstrează obiceiul cetelor ce merg din casă în casă, respectiv pe străzi, urmând datinile străbune. Sorcova, Pluguşorul, Capra sau umblatul cu Ursul sunt doar câteva dintre cele mai frumoase obiceiuri, păstrate peste timp.



    În satele bucovinene se obişnuieşte ca mascaţii să umble într-o ceată, care reuneşte personaje mascate: ursul, capra, căiuţii, cerbii, urâţii, frumoşii, dracii, doctorii, ursarii, bunghierii etc.



    Umblatul cu Ursul este întâlnit doar în Moldova, de Anul Nou. Ursul este întruchipat de un flăcău purtând pe cap şi umeri blana unui animal, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roşii. Masca este condusă de un ursar, însoţită de muzicanţi şi urmată, adesea, de un întreg alai de personaje (printre care se poate afla un copil în rolul puiului de urs). În răpăitul tobelor sau pe melodia fluierului şi ajutată de un ciomag, masca mormăie și imită pașii legănați și sacadați ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile. Semnificația este purificarea și fertilizarea solului în noul an. Există ipoteza că la originea acestui obicei s-ar afla un cult traco-getic.



    În prima zi a noului an, se merge cu Pluguşorul şi cu Sorcova, obiceiuri ce invocă prosperitatea şi belşugul pentru gospodăria celui care primeşte colindătorii. Se spune că cei care nu primesc cetele de colindători, pe timpul sărbătorilor, vor avea necazuri şi sărăcie în anul ce vine.






  • Iahnie de fasole

    Iahnie de fasole

    Mâncarea de
    fasole boabe este nelipsită de la festivităţile organizate în marile oraşe ale României cu ocazia
    Zilei Naţionale. Este una dintre
    mâncărurile preferate ale românilor şi tocmai din acest motiv este servită şi
    de Ziua Naţională. Iahnia de fasole este oferită participanţilor la aceste
    festivităţi, dar nu simplă, ci cu ciolan afumat, cu costiţă de porc sau cu cârnaţi prăjiţi în ulei sau
    fripţi pe grătar, eventual şi cu o cană de vin. Nu este o mâncare exclusiv românească.
    Ciolanul afumat de porc, alături de garnituri precum fasolea boabe sau
    cartofii piure este o mâncare pe care o întâlnim în multe ţări din Europa
    sub diferite denumiri, precum ham hocks sau Eisbein în ţările
    anglo-saxone sau golonka în Polonia, acolo unde este considerată chiar o mâncare tradiţională.


    Prepararea
    iahniei de fasole nu este complicată, însă ia ceva timp deoarece boabele de fasole trebuie
    puse la înmuiat cu o zi înainte. Pentru festivităţi, fasolea se pregăteşte la cazan, însă, atunci când dorim doar
    câteva
    porţii, este de ajuns o jumătate de kg de fasole boabe. Mai avem nevoie de 2
    … 3 cepe, de un morcov, o foaie de dafin, frunze de pătrunjel, ulei, bulion,
    sare şi piper. După ce s-a înmuiat, fasolea trebuie pusă la fiert şi, după ce este lăsată să
    clocotească vreo 10 minute, apa este aruncată. Operaţiunea trebuie repetată.
    După ultima schimbare a apei, se lasă fasolea să fiarbă 30 de minute, apoi se
    adaugă bucăţi de morcov tăiat rondele. Separat, ceapa este tocată mărunt,
    călită uşor în ulei şi adăugată apoi în vasul în care fierbe fasolea, împreună cu morcovul,
    tăiat
    rondele. Spre final, punem una, două linguri de bulion, câteva boabe de piper şi foaia de
    dafin. Iahnia este gata când boabele de fasole devin moi. Spre final punem în vas frunze
    tocate de pătrunjel şi sare după gust.


    Atunci
    când
    adăugăm şi ciolan afumat de porc, trebuie săîl fierbem separat, până când se
    desprinde carnea de pe os. Periodic, îndepărtăm spuma care se formează la suprafaţă, apoi tăiem în bucăţi mai mici
    carnea cu grăsime şi cu şorici. În apa în care a fiert
    ciolanul vom pregăti în
    acelaşi mod iahnia de fasole, adăugând însăşi bucăţile de carne
    de porc. În loc de ciolan, putem folosi costiţă afumată de porc. Ciolanul
    afumat sau costita afumată de porc pot fi înlocuite cu cârnaţi pe care îi putem pregăti separat, pe grătar.


    Mâncarea de
    fasole boabe se serveşte caldă, cu o salată de murături şi cu un pahar de vin roşu sau cu o cană de vin fiert.



  • Iahnie de fasole

    Iahnie de fasole

    Mâncarea de
    fasole boabe este nelipsită de la festivităţile organizate în marile oraşe ale României cu ocazia
    Zilei Naţionale. Este una dintre
    mâncărurile preferate ale românilor şi tocmai din acest motiv este servită şi
    de Ziua Naţională. Iahnia de fasole este oferită participanţilor la aceste
    festivităţi, dar nu simplă, ci cu ciolan afumat, cu costiţă de porc sau cu cârnaţi prăjiţi în ulei sau
    fripţi pe grătar, eventual şi cu o cană de vin. Nu este o mâncare exclusiv românească.
    Ciolanul afumat de porc, alături de garnituri precum fasolea boabe sau
    cartofii piure este o mâncare pe care o întâlnim în multe ţări din Europa
    sub diferite denumiri, precum ham hocks sau Eisbein în ţările
    anglo-saxone sau golonka în Polonia, acolo unde este considerată chiar o mâncare tradiţională.


    Prepararea
    iahniei de fasole nu este complicată, însă ia ceva timp deoarece boabele de fasole trebuie
    puse la înmuiat cu o zi înainte. Pentru festivităţi, fasolea se pregăteşte la cazan, însă, atunci când dorim doar
    câteva
    porţii, este de ajuns o jumătate de kg de fasole boabe. Mai avem nevoie de 2
    … 3 cepe, de un morcov, o foaie de dafin, frunze de pătrunjel, ulei, bulion,
    sare şi piper. După ce s-a înmuiat, fasolea trebuie pusă la fiert şi, după ce este lăsată să
    clocotească vreo 10 minute, apa este aruncată. Operaţiunea trebuie repetată.
    După ultima schimbare a apei, se lasă fasolea să fiarbă 30 de minute, apoi se
    adaugă bucăţi de morcov tăiat rondele. Separat, ceapa este tocată mărunt,
    călită uşor în ulei şi adăugată apoi în vasul în care fierbe fasolea, împreună cu morcovul,
    tăiat
    rondele. Spre final, punem una, două linguri de bulion, câteva boabe de piper şi foaia de
    dafin. Iahnia este gata când boabele de fasole devin moi. Spre final punem în vas frunze
    tocate de pătrunjel şi sare după gust.


    Atunci
    când
    adăugăm şi ciolan afumat de porc, trebuie săîl fierbem separat, până când se
    desprinde carnea de pe os. Periodic, îndepărtăm spuma care se formează la suprafaţă, apoi tăiem în bucăţi mai mici
    carnea cu grăsime şi cu şorici. În apa în care a fiert
    ciolanul vom pregăti în
    acelaşi mod iahnia de fasole, adăugând însăşi bucăţile de carne
    de porc. În loc de ciolan, putem folosi costiţă afumată de porc. Ciolanul
    afumat sau costita afumată de porc pot fi înlocuite cu cârnaţi pe care îi putem pregăti separat, pe grătar.


    Mâncarea de
    fasole boabe se serveşte caldă, cu o salată de murături şi cu un pahar de vin roşu sau cu o cană de vin fiert.



  • Mâncăruri din Banat

    Mâncăruri din Banat

    Banatul are o gastronomie distinctă, puternic influenţată de cea austro-ungară. Cumva
    este apropiată de gastronomia din Transilvania, însă în gastronomia Banatului
    întâlnim şi influenţe meridionale, datorită apropierii geografice de Grecia şi
    Italia, dar mai cu seamă datorită vecinătăţii cu Serbia. Bucătăria bănăţeană se
    remarcă prin mâncăruri cu multe grăsimi, dar hrănitoare şi gustoase. Se foloseşte
    preponderent carnea de porc, de vită sau de pui, legumele sunt călite în untură
    sau în ulei, iar la sosuri se foloseşte făina pentru ca acestea să fie mai
    consistente. Se folosesc condimente precum piperul, cimbrul, boiaua de ardei şi
    chimenul. Preparatele din carne de porc, servite ca aperitiv împreună cu un
    pahar de răchie, cârnaţii sau sarmalele cu varză, ‘mari cât pumnul fac parte
    din zestrea gastronomică a Banatului.


    Caracteristică Banatului este zupa, adică supa cu carne de pasăre şi cu tăiţei de casă, servită în mod tradiţional la sfârşit de
    săptămână, atunci când familia se reuneşte la masă. Conform tradiţiei, se
    foloseşte o pasăre de curte, iar tăiţeii, în formă de romb sau dreptunghiulară,
    sunt pregătiţi în casă, cu făină şi cu ou.


    Pentru că este perioada
    cartofilor noi, vă propunem o reţetă din Banat – cartofi sau, folosind un
    regionalism, crumpi noi fripţi cu chiftele şi sos de mărar. Cartofii noi
    trebuie spălaţi bine, nu li se îndepărtează coaja, eventual sunt frecaţi cu
    puţină sare grunjoasă. Separat se fac chiftelele din jumătate de kg de carne
    tocată de porc, din două cepe, o legătură de pătrunjel, o căpăţână de usturoi,
    un ou. Carnea tocată se amestecă cu cepele, tocate mărunt, cu oul şi cu frunze
    tocate de pătrunjel şi cu usturoiul zdrobit, obţinând o pastă consistentă.
    Prăjim cartofii în ulei, apoi în acelaşi vas chiftelele pe care le-am trecut
    anterior prin făină. Separat se face sosul de mărar. Astfel, se toacă mărunt o
    ceapă mică, se căleşte în ulei, se adaugă apoi o lingură de făină, mărarul,
    tocat mărunt, apoi se stinge în puţină apă şi se lasă să fiarbă până se
    îngroaşă. Acest sos se pune peste cartofii prăjiţi, alături de câteva chiftele.


    Tot din zona Banatului este o reţetă cu denumire
    de origine: ceapă umplută ca la Caransebeş. După ce li se scot foile uscate de
    la suprafaţă, cepele, de mărime mijlocie, se pun la fiert întregi. Se lasă să
    se răcească, după care se dau la rece şi li se scoate miezul. În interiorul
    cepelor se pune o umplutură din nuci mărunţite, jumătăţi de măsline, miez de
    ceapă, frunze tocate de pătrunjel, pâine înmuiată în apă, piper măcinat şi
    sare. Separat, se pregăteşte un sos făcut din făină rumenită în ulei încins,
    care este stins cu o lingură de bulion şi cu puţin vin alb. Acest sos este
    turnat în vasul în care sunt cepele umplute. Deasupra se mai toarnă puţină
    smântână.

  • Mâncăruri din Banat

    Mâncăruri din Banat

    Banatul are o gastronomie distinctă, puternic influenţată de cea austro-ungară. Cumva
    este apropiată de gastronomia din Transilvania, însă în gastronomia Banatului
    întâlnim şi influenţe meridionale, datorită apropierii geografice de Grecia şi
    Italia, dar mai cu seamă datorită vecinătăţii cu Serbia. Bucătăria bănăţeană se
    remarcă prin mâncăruri cu multe grăsimi, dar hrănitoare şi gustoase. Se foloseşte
    preponderent carnea de porc, de vită sau de pui, legumele sunt călite în untură
    sau în ulei, iar la sosuri se foloseşte făina pentru ca acestea să fie mai
    consistente. Se folosesc condimente precum piperul, cimbrul, boiaua de ardei şi
    chimenul. Preparatele din carne de porc, servite ca aperitiv împreună cu un
    pahar de răchie, cârnaţii sau sarmalele cu varză, ‘mari cât pumnul fac parte
    din zestrea gastronomică a Banatului.


    Caracteristică Banatului este zupa, adică supa cu carne de pasăre şi cu tăiţei de casă, servită în mod tradiţional la sfârşit de
    săptămână, atunci când familia se reuneşte la masă. Conform tradiţiei, se
    foloseşte o pasăre de curte, iar tăiţeii, în formă de romb sau dreptunghiulară,
    sunt pregătiţi în casă, cu făină şi cu ou.


    Pentru că este perioada
    cartofilor noi, vă propunem o reţetă din Banat – cartofi sau, folosind un
    regionalism, crumpi noi fripţi cu chiftele şi sos de mărar. Cartofii noi
    trebuie spălaţi bine, nu li se îndepărtează coaja, eventual sunt frecaţi cu
    puţină sare grunjoasă. Separat se fac chiftelele din jumătate de kg de carne
    tocată de porc, din două cepe, o legătură de pătrunjel, o căpăţână de usturoi,
    un ou. Carnea tocată se amestecă cu cepele, tocate mărunt, cu oul şi cu frunze
    tocate de pătrunjel şi cu usturoiul zdrobit, obţinând o pastă consistentă.
    Prăjim cartofii în ulei, apoi în acelaşi vas chiftelele pe care le-am trecut
    anterior prin făină. Separat se face sosul de mărar. Astfel, se toacă mărunt o
    ceapă mică, se căleşte în ulei, se adaugă apoi o lingură de făină, mărarul,
    tocat mărunt, apoi se stinge în puţină apă şi se lasă să fiarbă până se
    îngroaşă. Acest sos se pune peste cartofii prăjiţi, alături de câteva chiftele.


    Tot din zona Banatului este o reţetă cu denumire
    de origine: ceapă umplută ca la Caransebeş. După ce li se scot foile uscate de
    la suprafaţă, cepele, de mărime mijlocie, se pun la fiert întregi. Se lasă să
    se răcească, după care se dau la rece şi li se scoate miezul. În interiorul
    cepelor se pune o umplutură din nuci mărunţite, jumătăţi de măsline, miez de
    ceapă, frunze tocate de pătrunjel, pâine înmuiată în apă, piper măcinat şi
    sare. Separat, se pregăteşte un sos făcut din făină rumenită în ulei încins,
    care este stins cu o lingură de bulion şi cu puţin vin alb. Acest sos este
    turnat în vasul în care sunt cepele umplute. Deasupra se mai toarnă puţină
    smântână.

  • Tradiție și istorie în Hunedoara

    Tradiție și istorie în Hunedoara

    Oferta turistică
    a județului Hunedoara, din partea central-vestică a României,este foarte bogatăși
    se adresează atât iubitorilor de culturăși de istorie, cât și amatorilor de
    drumeții și sport montan. Azi vorbim despre tradiție și istorie într-o
    călătorie al cărei ghid este Radu Barb, șeful Direcției de administrare
    monumente și promovare turistică. Acesta ne recomandă să ne oprim mai întâi la
    Muzeul Aurului de la Brad. Înființat în anul 1896, s-a strâns aici de-a lungul
    timpului cea mai mare colecție de piese din aur nativ din Europa. Colecția are
    peste 1.300 de exponate din aur găsite în minele din țară și din toată lumea,
    dintre acestea fiind remarcabile exponatele cu aur nativ, originare din Munții
    Metaliferi.

    Radu Barb: Este un muzeu unic în Europa, deschis
    tuturor vizitatorilor și se află chiar în municipiul Brad. Poate fi catalogat
    ca fiind unul dintre cele mai importante muzee de acest tip din Europa. Putem
    vedea o colecție impresionantă de obiecte din aur, flori de mină și instrumente
    pe care le utilizau minerii de-a lungul timpului. E o colecție care arată bogățiile
    județului și ale României și care poate fi vizitată în aproximativ două ore. De
    acolo, se poate pleca spre celelalte puncte de interes din zonă, cum ar fi Țebea.
    De asemenea, la Vata de Jos am deschis de curând un nou punct muzeal care se
    numește Zestrea Apusenilor. Este o expoziție etnografică, iar vizitatorii pot
    vedea cum arăta o casă tradițională din Țara Zarandului. Avem costume populare
    autentice din Munții Apusenilor, obiecte de uz gospodăresc, iar toate acestea
    sunt aproape de Brad.


    Ridicat în secolul al XIV-lea, Castelul Huniazilor din Hunedoara reprezintă
    una din cele mai frumoase și bine conservate construcții de acest gen din epoca
    medievală. Are 42 de încăperi, două terase și două poduri. Accesul în castel se
    face pe un pod de lemn, susținut pe patru piloni masivi de piatră.

    Radu Barb: Înainte
    de a intra în castel, trebuie să vizităm muzeul castelului. Sunt câteva puncte
    interesante pe care, dacă nu te documentezi înainte de a începe călătoria, pot
    fi ratate și ar fi păcat. Acolo sunt câteva muzee mici, chiar în dreapta
    castelului, cu exponate foarte interesante. Este unul dintre cele mai impozante
    castele din România, foarte bine întreținut și administrat. Îl are în centrul
    atenției pe voievodul Iancu de Hunedoara. Se pot petrece la castel aproximativ
    patru ore, în compania ghizilor.


    Hunedoara rămâne și
    un loc al vechilor tradiții. Astfel, în orice colț al județului veți putea
    întâlni meșteșugari, dar veți putea gusta și din preparatele locale, gătite
    după rețete străvechi.

    Radu Barb, șeful Direcției de administrare monumente și
    promovare turistică: Avem mai multe case memoriale. De exemplu,
    Casa Drăgan Muntean, un cunoscut interpret de muzică populară. Se păstrează
    tradițiile, obiceiurile. Există și un festival intitulat Plăcinte pădurenești
    unde se strâng câteva mii de oameni anual, în luna iulie sau august.
    Vizitatorul poate vedea aici mai multe case tradiționale, țărănești. Veți mai
    găsi costume populare, instrumente de suflat cum ar fi fluierele, dar și alte
    obiecte tradiționale. Există și puncte gastronomice, însă pentru toate aceste
    informații, cel mai simplu e să descărcăm aplicația Discover Hunedoara,
    din Google Play sau Apple Store. Aplicația ne oferă posibilitatea ca atunci
    când suntem în zonă să vedem toate obiectivele turistice din jurul nostru. Așadar,
    oferim un ghid virtual, la îndemâna oricui.



    Invitația a fost lansată. În speranța că v-am convins, vă
    așteptăm și data viitoare cu o nouă destinație. Până atunci, drum bun și vreme
    frumoasă!