Radio România Internațional

Tag: usturoi

  • Tocăniţă de ciuperci

    Tocăniţă de ciuperci

    În această ediție, vă prezentăm
    rețete de tocăniță de ciuperci, o mâncare sau o garnitură pe care o întâlnim în
    special în zone cu tradiție în recoltara acestora. Ciupercile sunt utilizate
    direct pentru mâncăruri sau sunt conservate, de obicei în oţet, fiind servite
    drept salate.


    În pădurile din
    Bucovina sunt des întâlniţi hribii, o ciupercă cu o pălărie gălbuie-brună şi cu
    piciorul alb şi gros (Boletus edulis), care este utilizată în multe mâncăruri
    pe care le puteţi găsi în meniurile restaurantelor din această zonă. Cu ajutorul acestui ingredient se prepară
    borş bucovinean de hribi, tocăniţă de hribi proaspeţi, ciulama de hribi, pilaf
    de hribi sau chiar salată de hribi.


    Să începem cu modul de
    preparare a salatei de hribi. În primul rând, trebuie călite în ulei două cepe,
    tocate mărunt. Ceapa călită trebuie stinsă în puţin vin. Pentru salată mai avem
    nevoie de un kilogram de ardei capia, care trebuie puşi la copt şi care trebuie
    curăţaţi de seminţe şi de coajă. Se pune la fiert, în apă cu sare, un kilogram
    de hribi. Apoi, hribii trebuie scurşi de zeamă, tăiaţi în feliuţe subţiri şi
    apoi amestecaţi cu ardeii copţi şi cu ceapa călită. Acestei compoziţii i se
    adaugă câteva frunze de dafin, câteva boabe de piper şi sare, după care trebuie ţinută la foc
    câteva minute pentru ca să se amestece aromele.


    Tocănița este una dintre cele mai răspândite reţete de mâncare din ciuperci
    obişnuite sau din hribi. Avem nevoie de un kg de de ciuperci, de 3 cepe de
    mărime mijlocie, de unt sau de ulei, de mărar sau pătrunjel verde. Ciupercile
    sunt curăţate, spălate şi tăiate felii subţiri, la fel ca şi ceapa. Apoi
    ciupercile sunt puse la foc potrivit, într-un vas cu ulei sau cu unt. Este adăugată
    apoi ceapa şi puţină apă sau vin, iar din când în când trebuie amestecată
    această compoziţie din cratiţă. Spre final, cînd această compoziţie devine mai
    groasă, se pot adăuga fie puţină smântână care dă o culoare deschisă acestei
    mâncări, fie suc de roşii sau chiar roşii, în prealabil curăţate de pieliţe şi
    de seminţe. Înainte de a fi luată de pe foc, în această mâncare este adăugată
    verdeaţă tocată mărunt: mărar dacă am folosit smântână sau pătrunjel în cazul
    sosului tomat.


    În
    continuare, vă prezentăm rețeta de tocănița ardelenească cu ciuperci. Dacă
    este ardelenească, atunci este folosită și smântână! Pe lângă ingredientele
    folosite la rețeta, să spunem, tradițională, la cea ardelenească adăugăm și câțiva
    căței de usturoi, precum și puțin tarhon. Modul de preparare este asemănător. Tocănița
    de ciuperci se servește caldă, împreună cu mămăligă.



  • Tocăniţă de ciuperci

    Tocăniţă de ciuperci

    În această ediție, vă prezentăm
    rețete de tocăniță de ciuperci, o mâncare sau o garnitură pe care o întâlnim în
    special în zone cu tradiție în recoltara acestora. Ciupercile sunt utilizate
    direct pentru mâncăruri sau sunt conservate, de obicei în oţet, fiind servite
    drept salate.


    În pădurile din
    Bucovina sunt des întâlniţi hribii, o ciupercă cu o pălărie gălbuie-brună şi cu
    piciorul alb şi gros (Boletus edulis), care este utilizată în multe mâncăruri
    pe care le puteţi găsi în meniurile restaurantelor din această zonă. Cu ajutorul acestui ingredient se prepară
    borş bucovinean de hribi, tocăniţă de hribi proaspeţi, ciulama de hribi, pilaf
    de hribi sau chiar salată de hribi.


    Să începem cu modul de
    preparare a salatei de hribi. În primul rând, trebuie călite în ulei două cepe,
    tocate mărunt. Ceapa călită trebuie stinsă în puţin vin. Pentru salată mai avem
    nevoie de un kilogram de ardei capia, care trebuie puşi la copt şi care trebuie
    curăţaţi de seminţe şi de coajă. Se pune la fiert, în apă cu sare, un kilogram
    de hribi. Apoi, hribii trebuie scurşi de zeamă, tăiaţi în feliuţe subţiri şi
    apoi amestecaţi cu ardeii copţi şi cu ceapa călită. Acestei compoziţii i se
    adaugă câteva frunze de dafin, câteva boabe de piper şi sare, după care trebuie ţinută la foc
    câteva minute pentru ca să se amestece aromele.


    Tocănița este una dintre cele mai răspândite reţete de mâncare din ciuperci
    obişnuite sau din hribi. Avem nevoie de un kg de de ciuperci, de 3 cepe de
    mărime mijlocie, de unt sau de ulei, de mărar sau pătrunjel verde. Ciupercile
    sunt curăţate, spălate şi tăiate felii subţiri, la fel ca şi ceapa. Apoi
    ciupercile sunt puse la foc potrivit, într-un vas cu ulei sau cu unt. Este adăugată
    apoi ceapa şi puţină apă sau vin, iar din când în când trebuie amestecată
    această compoziţie din cratiţă. Spre final, cînd această compoziţie devine mai
    groasă, se pot adăuga fie puţină smântână care dă o culoare deschisă acestei
    mâncări, fie suc de roşii sau chiar roşii, în prealabil curăţate de pieliţe şi
    de seminţe. Înainte de a fi luată de pe foc, în această mâncare este adăugată
    verdeaţă tocată mărunt: mărar dacă am folosit smântână sau pătrunjel în cazul
    sosului tomat.


    În
    continuare, vă prezentăm rețeta de tocănița ardelenească cu ciuperci. Dacă
    este ardelenească, atunci este folosită și smântână! Pe lângă ingredientele
    folosite la rețeta, să spunem, tradițională, la cea ardelenească adăugăm și câțiva
    căței de usturoi, precum și puțin tarhon. Modul de preparare este asemănător. Tocănița
    de ciuperci se servește caldă, împreună cu mămăligă.



  • Dovlecei pane

    Dovlecei pane

    Fie că au coajă de culoare
    verde deschis, fie verde închis, dovleceii sunt folosiţi, în general, la multe preparate şi mâncăruri. În funcţie de reţetă, trebuie aleşi
    dovlecei mai mici, atunci când îi facem pane sau mai mari, atunci când îi
    umplem cu orez, cu legume sau cu carne tocată, caz în care pot fi serviţi ca
    fel principal.


    Tăiaţi în cubuleţe,
    dovleceii pot fi folosiţi la ciorbe. Fierţi şi pasaţi, în combinaţie cu
    cartofi, ţelină şi ceapă, se transformă în supă crema de dovlecei. Fierţi în
    apă cu puţină sare, după ce au fost curăţaţi de coajă şi tăiaţi în cuburi,
    dovleceii pot fi amestecaţi cu vinete coapte pentru a obţine salata de vinete
    sau pot fi amestecaţi cu puţină brânză pentru a face perişoare pentru ciorbă.


    Din dovleci se pot obţine şi
    chifteluţe. După ce au fost curăţaţi de coajă şi tăiaţi transversal, dovlecii
    se pun la fiert în apă cu puţină sare. Se scurg, se pasează şi se amestecă
    într-un caston cu puţină făină şi cu frunze tocate de pătrunjel. După ce capătă
    consistenţă, din compoziţie se ia cu lingura şi se fac chiftele care se mai dau
    prin puţină făină după care se prăjesc în ulei încins.


    Dovleceii pane sunt foarte uşor de pregătit. Avem
    nevoie de 3 dovlecei de dimensiune medie, cei mari fiind de evitat din cauza
    seminţelor. Îi spălăm, le îndepărtăm capetele, după care îi tăiem
    transversal în rondele cu o grosime de jumătate de cm. Presărăm puţin sare peste
    ei şi îi lăsăm puţin la scurs. Trecem rondelele prin făină şi le scuturăm puţin
    pentru a îndepărta făina în exces. Spargem un ou într-o farfurie, îl batem, îl
    amestecăm cu puţin piper şi trecem apoi dovleceii prin ou. În continuare,
    prăjim rondelele de dovlecei în ulei încins, într-o tigaie, la foc mediu. Îi
    lăsăm să se scurgă de ulei sau folosim, eventual, un prosop de hârtie pentru
    îndepărtarea uleiului şi apoi sunt tocmai buni pentru a fi serviţi, calzi sau
    reci, după ce am presărat câţiva căţei de usturoi pe care i-am tocat mărunt.


  • Dovlecei pane

    Dovlecei pane

    Fie că au coajă de culoare
    verde deschis, fie verde închis, dovleceii sunt folosiţi, în general, la multe preparate şi mâncăruri. În funcţie de reţetă, trebuie aleşi
    dovlecei mai mici, atunci când îi facem pane sau mai mari, atunci când îi
    umplem cu orez, cu legume sau cu carne tocată, caz în care pot fi serviţi ca
    fel principal.


    Tăiaţi în cubuleţe,
    dovleceii pot fi folosiţi la ciorbe. Fierţi şi pasaţi, în combinaţie cu
    cartofi, ţelină şi ceapă, se transformă în supă crema de dovlecei. Fierţi în
    apă cu puţină sare, după ce au fost curăţaţi de coajă şi tăiaţi în cuburi,
    dovleceii pot fi amestecaţi cu vinete coapte pentru a obţine salata de vinete
    sau pot fi amestecaţi cu puţină brânză pentru a face perişoare pentru ciorbă.


    Din dovleci se pot obţine şi
    chifteluţe. După ce au fost curăţaţi de coajă şi tăiaţi transversal, dovlecii
    se pun la fiert în apă cu puţină sare. Se scurg, se pasează şi se amestecă
    într-un caston cu puţină făină şi cu frunze tocate de pătrunjel. După ce capătă
    consistenţă, din compoziţie se ia cu lingura şi se fac chiftele care se mai dau
    prin puţină făină după care se prăjesc în ulei încins.


    Dovleceii pane sunt foarte uşor de pregătit. Avem
    nevoie de 3 dovlecei de dimensiune medie, cei mari fiind de evitat din cauza
    seminţelor. Îi spălăm, le îndepărtăm capetele, după care îi tăiem
    transversal în rondele cu o grosime de jumătate de cm. Presărăm puţin sare peste
    ei şi îi lăsăm puţin la scurs. Trecem rondelele prin făină şi le scuturăm puţin
    pentru a îndepărta făina în exces. Spargem un ou într-o farfurie, îl batem, îl
    amestecăm cu puţin piper şi trecem apoi dovleceii prin ou. În continuare,
    prăjim rondelele de dovlecei în ulei încins, într-o tigaie, la foc mediu. Îi
    lăsăm să se scurgă de ulei sau folosim, eventual, un prosop de hârtie pentru
    îndepărtarea uleiului şi apoi sunt tocmai buni pentru a fi serviţi, calzi sau
    reci, după ce am presărat câţiva căţei de usturoi pe care i-am tocat mărunt.


  • Chiftele, pârjoale şi hamburgeri

    Chiftele, pârjoale şi hamburgeri

    În urmă cu câteva zile, mai precis sâmbătă,
    28 mai, americanii au marcat Ziua
    Naţională a Burgerului. A devenit popular şi în România, unde, fie că i se spune
    burger, hamburger sau cheeseburger, a devenit vedeta restaurantelor de tip
    fast-food, fiind consumat, de obicei, cu cartofi prăjiţi. Deşi este considerat
    un preparat specific bucătăriei americane, se pare că îşi are originile în
    Europa, mai exact în oraşul german Hamburg, de unde şi numele de hamburger. Pe
    măsura creşterii imigraţiei germane, în Statele Unite au apărut în a doua
    jumătate a secolului al 19-lea restaurante care ofereau o friptură de vită în
    stilul Hamburg. Pe lângă hamburger, România a adoptat din Serbia un preparat numit
    pleşcaviţa, care se bucură de asemenea, de popularitate, fiind preparat însă şi
    cu carne de porc.


    Chiar dacă sunt serios concurate de hamburger,
    chiftelele sunt în continuare în topul preferinţelor românilor. Sunt preparate
    din carne tocată sau din legume, cu formă rotundă, aplatizată sau alungită şi
    sunt prăjite în ulei, în tigaie sau ceaun. Dacă sunt rotunde sunt numite
    chiftele, dacă mai sunt şi mici ca dimensiune atunci sunt alintate
    spunându-li-se chifteluţe, iar dacă sunt aplatizate şi alungite, atunci sunt
    numite pârjoale. Denumirea provine din limba turcă, köfte, însă, spre deosebire de
    Turcia unde conţin carne de miel, oaie sau vită, în spaţiul românesc chiftelele
    au în compoziţie carne de porc sau chiar de peşte, în special în zona dunăreană
    şi a Deltei Dunării.


    Un preparat specific
    Moldovei îl reprezintă pârjoalele. Avem nevoie de un kg de carne tocată, fie de
    porc, fie de vită, fie amestec, de 2…3 felii de pâine, de două cepe de mărime
    potrivită, de 4 ouă, de mărar, sare,
    piper. Carnea tocată trebuie amestecată cu feliile de pâine, anterior înmuiate
    în apă şi apoi stoarse. Se adaugă ceapa tocată, mărarul, de asemenea, tocat,
    puţin piper măcinat şi sare după gust, după care se amestecă. În compoziţie
    sunt adăugate două ouă care au rolul de a lega acest amestec. Amestecul se
    porţionează apoi în aşa-numitele pârjoale, care au mărimea unui şniţel. Aceste
    pârjoale cu adevărat moldoveneşti se dau prin făină, prin ouă bătute ca pentru
    omletă şi apoi prin pesmet, după care se prăjesc pe ambele părţi. Pârjoalele pot
    fi servite împreună cu o garnitură precum iahnia de fasole sau piure de
    cartofi.


    Chifteluţele din carne de porc sunt uşor de
    preparat. Avem nevoie de un kg de carne de porc, de câteva felii de pâine, de
    un ou, de o căpăţână de usturoi, de o legătură de pătrunjel şi una de mărar, de
    făină, ulei, piper şi sare. Feliile de pâine se înmoaie în apă şi apoi sunt
    stoarse, după care le trecem prin maşina de tocat împreună cu carnea. Curăţăm
    şi pisăm usturoiul, după care îl amestecăm cu carnea tocată, cu pâinea, cu un
    ou crud şi cu verdeaţa, tocată mărunt. Condimentăm cu piper şi adăugăm sare
    după gust. După omogenizarea compoziţiei, cu mâna udă modelăm chifteluţe
    rotunde pe care le rostogolim prin făină şi apoi le prăjim în ulei, la foc
    iute. Pot fi servite ca aperitiv, pe un platou cu gustări calde sau reci.
    Atunci când sunt pregătite cu sos, pot fi servite ca fel principal împreună cu
    piure de cartofi.

  • Chiftele, pârjoale şi hamburgeri

    Chiftele, pârjoale şi hamburgeri

    În urmă cu câteva zile, mai precis sâmbătă,
    28 mai, americanii au marcat Ziua
    Naţională a Burgerului. A devenit popular şi în România, unde, fie că i se spune
    burger, hamburger sau cheeseburger, a devenit vedeta restaurantelor de tip
    fast-food, fiind consumat, de obicei, cu cartofi prăjiţi. Deşi este considerat
    un preparat specific bucătăriei americane, se pare că îşi are originile în
    Europa, mai exact în oraşul german Hamburg, de unde şi numele de hamburger. Pe
    măsura creşterii imigraţiei germane, în Statele Unite au apărut în a doua
    jumătate a secolului al 19-lea restaurante care ofereau o friptură de vită în
    stilul Hamburg. Pe lângă hamburger, România a adoptat din Serbia un preparat numit
    pleşcaviţa, care se bucură de asemenea, de popularitate, fiind preparat însă şi
    cu carne de porc.


    Chiar dacă sunt serios concurate de hamburger,
    chiftelele sunt în continuare în topul preferinţelor românilor. Sunt preparate
    din carne tocată sau din legume, cu formă rotundă, aplatizată sau alungită şi
    sunt prăjite în ulei, în tigaie sau ceaun. Dacă sunt rotunde sunt numite
    chiftele, dacă mai sunt şi mici ca dimensiune atunci sunt alintate
    spunându-li-se chifteluţe, iar dacă sunt aplatizate şi alungite, atunci sunt
    numite pârjoale. Denumirea provine din limba turcă, köfte, însă, spre deosebire de
    Turcia unde conţin carne de miel, oaie sau vită, în spaţiul românesc chiftelele
    au în compoziţie carne de porc sau chiar de peşte, în special în zona dunăreană
    şi a Deltei Dunării.


    Un preparat specific
    Moldovei îl reprezintă pârjoalele. Avem nevoie de un kg de carne tocată, fie de
    porc, fie de vită, fie amestec, de 2…3 felii de pâine, de două cepe de mărime
    potrivită, de 4 ouă, de mărar, sare,
    piper. Carnea tocată trebuie amestecată cu feliile de pâine, anterior înmuiate
    în apă şi apoi stoarse. Se adaugă ceapa tocată, mărarul, de asemenea, tocat,
    puţin piper măcinat şi sare după gust, după care se amestecă. În compoziţie
    sunt adăugate două ouă care au rolul de a lega acest amestec. Amestecul se
    porţionează apoi în aşa-numitele pârjoale, care au mărimea unui şniţel. Aceste
    pârjoale cu adevărat moldoveneşti se dau prin făină, prin ouă bătute ca pentru
    omletă şi apoi prin pesmet, după care se prăjesc pe ambele părţi. Pârjoalele pot
    fi servite împreună cu o garnitură precum iahnia de fasole sau piure de
    cartofi.


    Chifteluţele din carne de porc sunt uşor de
    preparat. Avem nevoie de un kg de carne de porc, de câteva felii de pâine, de
    un ou, de o căpăţână de usturoi, de o legătură de pătrunjel şi una de mărar, de
    făină, ulei, piper şi sare. Feliile de pâine se înmoaie în apă şi apoi sunt
    stoarse, după care le trecem prin maşina de tocat împreună cu carnea. Curăţăm
    şi pisăm usturoiul, după care îl amestecăm cu carnea tocată, cu pâinea, cu un
    ou crud şi cu verdeaţa, tocată mărunt. Condimentăm cu piper şi adăugăm sare
    după gust. După omogenizarea compoziţiei, cu mâna udă modelăm chifteluţe
    rotunde pe care le rostogolim prin făină şi apoi le prăjim în ulei, la foc
    iute. Pot fi servite ca aperitiv, pe un platou cu gustări calde sau reci.
    Atunci când sunt pregătite cu sos, pot fi servite ca fel principal împreună cu
    piure de cartofi.

  • Prepararea slăninii

    După
    sacrificarea tradiţională în ziua de Ignat, în gospodăriile româneşti porcul nu era
    consumat integral în perioada Crăciunului. Preparate precum slănină, cârnaţi şi
    şuncă au fost conservate dintotdeauna prin sărare, prăjire şi afumare astfel
    încât să poată fi consumate până spre primăvară.


    Slănina
    este un preparat tradiţional nu
    numai în România, ci şi în Europa centrală şi de est. De altfel, în ţări precum
    Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Serbia, Slovenia, Macedonia, termenul este
    identic sau foarte apropiat din punct de vedere fonetic. Slănina se obţine din
    grăsimea cu şorici de pe spatele sau de burta porcului şi se poate consuma
    imediat în stare proaspătă. Pentru o perioadă de timp mai mare, slănina poate
    fi păstrată într-o ladă cu sare. Slănina maturată se obține după aproape o lună
    din momentul sacrificării porcului. După ce a fost tăiată în fâșii, slănina de
    pe spate trebuie frecată cu sare de
    bucătărie după care se așează într-un butoi, unele lângă altele, pentru a nu
    prinde aer. Recipientul cu slănină se păstrează la rece timp de două săptămâni,
    după care bucățile se scot, se freacă din nou cu sare și se așează în recipient
    în ordine inversă. După alte două săptămâni, slănina este maturată și poate fi
    consumată.


    Slănina poate fi
    conservată prin afumare după ce a fost ținută în saramură, un amestec de apă cu
    sare, proporţia fiind de două linguri de sare la un litru de apă. După
    dizolvarea sării prin fierberea apei, se adaugă usturoi pisat, piper boabe şi
    piper măcinat, cimbru şi foi de dafin. Fâşiile de slănină sunt aşezate într-o
    oală sau într-un butoi, iar peste ele se toarnă saramura rece şi se păstrează
    astfel pentru circa 3 săptămâni. După aceea, slănina este conservată prin
    afumare.


    În Transilvania se
    obişnuieşte ca slănina să fie fiartă în apă cu sare şi cu diverse condimente
    sau în zeamă de varză. În saramură sau în zeama de varză se adaugă boabe de
    piper şi două foi de dafin. Slănina trebuie lăsată la fiert până când furculiţa
    intră uşor în ea. Fâşiile de slănină sunt puse apoi la presat între două
    funduri de lemn. După ce s-a scurs, pe fâşiile de slănină se întinde o pastă de
    usturoi, iar apoi sunt date cu boia de ardei. Slănina astfel preparată se
    păstrează într-un loc răcoros. Pe vremuri, când nu existau frigidere, produsele
    afumate din porc erau puse la păstrare într-o cameră răcoroasă unde nu se făcea
    focul.

    În satele săseşti din Transilvania, slănina era păstrată chiar în
    incinta bisericii fortificate, în interiorul unui turn de apărare. Aproape în
    fiecare biserică fortificată din Transilvania există aşa-numitul Turn al
    Slăninii, în care fiecare familie din sat avea propriile cârlige în care îşi
    atârna preparatele din porc. În Turnul Slăninii se intra doar o singură dată pe
    săptămână, duminica, după încheierea slujbei, pentru a se păstra răcoarea dată
    de blocurile de gheaţă, acoperite cu paie şi aflate în interior. Aceste blocuri
    de gheaţă erau tăiate în perioada iernii şi se topeau lent în Turnul Slăninii.


  • Prepararea slăninii

    După
    sacrificarea tradiţională în ziua de Ignat, în gospodăriile româneşti porcul nu era
    consumat integral în perioada Crăciunului. Preparate precum slănină, cârnaţi şi
    şuncă au fost conservate dintotdeauna prin sărare, prăjire şi afumare astfel
    încât să poată fi consumate până spre primăvară.


    Slănina
    este un preparat tradiţional nu
    numai în România, ci şi în Europa centrală şi de est. De altfel, în ţări precum
    Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Serbia, Slovenia, Macedonia, termenul este
    identic sau foarte apropiat din punct de vedere fonetic. Slănina se obţine din
    grăsimea cu şorici de pe spatele sau de burta porcului şi se poate consuma
    imediat în stare proaspătă. Pentru o perioadă de timp mai mare, slănina poate
    fi păstrată într-o ladă cu sare. Slănina maturată se obține după aproape o lună
    din momentul sacrificării porcului. După ce a fost tăiată în fâșii, slănina de
    pe spate trebuie frecată cu sare de
    bucătărie după care se așează într-un butoi, unele lângă altele, pentru a nu
    prinde aer. Recipientul cu slănină se păstrează la rece timp de două săptămâni,
    după care bucățile se scot, se freacă din nou cu sare și se așează în recipient
    în ordine inversă. După alte două săptămâni, slănina este maturată și poate fi
    consumată.


    Slănina poate fi
    conservată prin afumare după ce a fost ținută în saramură, un amestec de apă cu
    sare, proporţia fiind de două linguri de sare la un litru de apă. După
    dizolvarea sării prin fierberea apei, se adaugă usturoi pisat, piper boabe şi
    piper măcinat, cimbru şi foi de dafin. Fâşiile de slănină sunt aşezate într-o
    oală sau într-un butoi, iar peste ele se toarnă saramura rece şi se păstrează
    astfel pentru circa 3 săptămâni. După aceea, slănina este conservată prin
    afumare.


    În Transilvania se
    obişnuieşte ca slănina să fie fiartă în apă cu sare şi cu diverse condimente
    sau în zeamă de varză. În saramură sau în zeama de varză se adaugă boabe de
    piper şi două foi de dafin. Slănina trebuie lăsată la fiert până când furculiţa
    intră uşor în ea. Fâşiile de slănină sunt puse apoi la presat între două
    funduri de lemn. După ce s-a scurs, pe fâşiile de slănină se întinde o pastă de
    usturoi, iar apoi sunt date cu boia de ardei. Slănina astfel preparată se
    păstrează într-un loc răcoros. Pe vremuri, când nu existau frigidere, produsele
    afumate din porc erau puse la păstrare într-o cameră răcoroasă unde nu se făcea
    focul.

    În satele săseşti din Transilvania, slănina era păstrată chiar în
    incinta bisericii fortificate, în interiorul unui turn de apărare. Aproape în
    fiecare biserică fortificată din Transilvania există aşa-numitul Turn al
    Slăninii, în care fiecare familie din sat avea propriile cârlige în care îşi
    atârna preparatele din porc. În Turnul Slăninii se intra doar o singură dată pe
    săptămână, duminica, după încheierea slujbei, pentru a se păstra răcoarea dată
    de blocurile de gheaţă, acoperite cu paie şi aflate în interior. Aceste blocuri
    de gheaţă erau tăiate în perioada iernii şi se topeau lent în Turnul Slăninii.


  • Preparate din peşte

    Preparate din peşte

    Pentru că este din ce mai frig şi pentru că ne
    apropiem de începutul iernii, vă propun două reţete pe bază de peşte.


    Ciorba de pește se prepară foarte
    ușor, însă, pentru această perioadă, vă propunem un preparat specific Deltei
    Dunării, storceagul, la care se folosesc legume rădăcinoase: câţiva cartofi,
    doi morcovi, o ţelină şi două cepe. Avem nevoie şi de un kg de file de peşte pe
    care îl sărăm şi îl lăsăm la rece până când curăţăm legumele. Într-un vas cu o
    capacitate de 4 … 5 litri, punem la fiert morcovii şi ţelina, tăiate mărunt.
    Cepele se pot pune fie întregi, fie mărunţite, iar apoi cartofii, tăiaţi
    cubuleţe. Spălăm de sare fileul de peşte, îl tăiem în cubuleţe pe care le punem
    la fiert cel mult un sfert de oră, la foc mic. Acrim cu puţină zeamă de lămâie,
    iar spre final amestecăm un gălbenuş de ou cu câteva linguri de smântână şi
    turnăm în oală, presărând şi mărar tocat. Luăm vasul de pe foc, îl acoperim şi
    îl lăsăm câteva minute pentru ca aromele să se amestece, după care storceagul
    poate fi servit imediat.


    O
    altă mâncare uşor de pregătit în sezonul rece este scordoleaua de peşte. Este o
    mâncare din peşte afumat, pe care o întâlnim atât în comunităţile de pe cursul
    Dunării sau din Delta Dunării, cât şi în bucătăria grecească şi în cea turcească.
    Echivalentul elen al acestui preparat poartă un nume apropiat – skordo – ceea
    ce în traducere înseamnă usturoi. Avem nevoie de un kg de cartofi, de un kg de
    peşte file afumat sau, pur şi simplu, de
    peşte afumat, de ulei sau de lapte, unt, nuci, usturoi, piper şi frunze de
    ţelină. Pentru a-i transforma în piure, cartofii trebuie curăţaţi şi tăiaţi în
    cubuleţe, însă în Delta Dunării se obişnuieşte ca peştele şi cartofii în coajă
    să fie puşi la fiert laolaltă. Deoarece peştele afumat este şi sărat, în piure
    nu se va mai adauga sare. Dacă nu am folosit file de peşte, va trebuie să
    scoatem peştele din oală, să îl lăsăm să se răcească şi apoi să îndepărtăm
    oasele. În continuare se pregăteşte piureul de cartofi în care se pune puţină
    zeamă din oala în care a fiert peştele, adaugându-se câteva nuci pisate, mujdei
    de usturoi, piper după gust şi câteva frunze tocate de ţelină. Amestecăm cu
    puţin ulei de măsline sau lapte până când obţinem un piure cremos. Bucăţile de
    peşte afumat sunt aşezate apoi pe un platou, iar deasupra acestora se întinde
    un strat uniform de piure. Există însă şi varianta în care peştele este tăiat
    în bucăţi mici, care sunt amestecate cu piureul de cartofi. Îndiferent de modul
    de prezentare, este recomandat ca scordoleaua de peşte să fie servită cu un
    pahar de vin alb demisec, bine răcit.

  • Preparate din peşte

    Preparate din peşte

    Pentru că este din ce mai frig şi pentru că ne
    apropiem de începutul iernii, vă propun două reţete pe bază de peşte.


    Ciorba de pește se prepară foarte
    ușor, însă, pentru această perioadă, vă propunem un preparat specific Deltei
    Dunării, storceagul, la care se folosesc legume rădăcinoase: câţiva cartofi,
    doi morcovi, o ţelină şi două cepe. Avem nevoie şi de un kg de file de peşte pe
    care îl sărăm şi îl lăsăm la rece până când curăţăm legumele. Într-un vas cu o
    capacitate de 4 … 5 litri, punem la fiert morcovii şi ţelina, tăiate mărunt.
    Cepele se pot pune fie întregi, fie mărunţite, iar apoi cartofii, tăiaţi
    cubuleţe. Spălăm de sare fileul de peşte, îl tăiem în cubuleţe pe care le punem
    la fiert cel mult un sfert de oră, la foc mic. Acrim cu puţină zeamă de lămâie,
    iar spre final amestecăm un gălbenuş de ou cu câteva linguri de smântână şi
    turnăm în oală, presărând şi mărar tocat. Luăm vasul de pe foc, îl acoperim şi
    îl lăsăm câteva minute pentru ca aromele să se amestece, după care storceagul
    poate fi servit imediat.


    O
    altă mâncare uşor de pregătit în sezonul rece este scordoleaua de peşte. Este o
    mâncare din peşte afumat, pe care o întâlnim atât în comunităţile de pe cursul
    Dunării sau din Delta Dunării, cât şi în bucătăria grecească şi în cea turcească.
    Echivalentul elen al acestui preparat poartă un nume apropiat – skordo – ceea
    ce în traducere înseamnă usturoi. Avem nevoie de un kg de cartofi, de un kg de
    peşte file afumat sau, pur şi simplu, de
    peşte afumat, de ulei sau de lapte, unt, nuci, usturoi, piper şi frunze de
    ţelină. Pentru a-i transforma în piure, cartofii trebuie curăţaţi şi tăiaţi în
    cubuleţe, însă în Delta Dunării se obişnuieşte ca peştele şi cartofii în coajă
    să fie puşi la fiert laolaltă. Deoarece peştele afumat este şi sărat, în piure
    nu se va mai adauga sare. Dacă nu am folosit file de peşte, va trebuie să
    scoatem peştele din oală, să îl lăsăm să se răcească şi apoi să îndepărtăm
    oasele. În continuare se pregăteşte piureul de cartofi în care se pune puţină
    zeamă din oala în care a fiert peştele, adaugându-se câteva nuci pisate, mujdei
    de usturoi, piper după gust şi câteva frunze tocate de ţelină. Amestecăm cu
    puţin ulei de măsline sau lapte până când obţinem un piure cremos. Bucăţile de
    peşte afumat sunt aşezate apoi pe un platou, iar deasupra acestora se întinde
    un strat uniform de piure. Există însă şi varianta în care peştele este tăiat
    în bucăţi mici, care sunt amestecate cu piureul de cartofi. Îndiferent de modul
    de prezentare, este recomandat ca scordoleaua de peşte să fie servită cu un
    pahar de vin alb demisec, bine răcit.

  • Scordolea de raci

    Scordolea de raci

    La vreme de toamnă, magazinele cu specific pescăresc îşi îmbogăţesc oferta cu raci
    recoltaţi din iazurile
    piscicole, de obicei laolaltă cu peştii.


    Racul (Astacus astacus) este o delicatesă care, în mod tradiţional, se pune la fiert şi se consumă cu
    mujdei de usturoi. Racii care urmează a fi preparaţi
    trebuie să fie, obligatoriu, vii,
    cei inerţi fiind îndepărtaţi. Racii trebuie spălaţi sub jet de apă pentru a li se curăţa urmele de mâl de pe ei. Se pune la
    fiert o oală cu apă, cu una – două linguri de sare, iar după ce apa clocoteşte,
    acolo sunt aruncaţi
    racii. Se ţin pe foc între 5 şi 10 minute până ce capătă culoarea roşie, fiind lăsaţi apoi să se răcească în apa în care au fiert.
    Se pregăteşte şi mujdeiul de usturoi,
    din una, două căpăţâni. După ce au fost curăţaţi, căteii de usturoi sunt
    zdrobiţi şi amestecaţi cu puţină sare până ce se formează o pastă. Se adaugă
    ulei, exact ca la maioneză, şi puţină apă pentru a regla consistenţa
    mujdeiului. În funcţie de gust, se adaugă şi puţin oţet. De la raci este
    consumată carnea din coadă şi cea din cleştii mari, bineînţeles trecută prin
    mujdei de usturoi sau prin alte sosuri. Este o carne bogată în proteine şi cu
    foarte puţine grăsimi.


    O variantă îmbunătăţită
    faţă de racii cu mujdei de usturoi este aşa-numita scordolea de raci. Scordolea
    este un cuvânt venit din Grecia (skordalia) şi naturalizat prin partea de sud a
    României. Atunci când pe malul Dunării, la Brăila, se vorbea despre scordolea
    de peşte, era vorba despre piureul de cartofi, amestecat cu usturoi pisat şi
    ornat cu jumătăţi de miez de nucă, care acoperea, pe un platou, bucăţi de peşte
    afumat. Altfel, are acelaşi sens, de sos de usturoi, combinat cu rasol, legume
    fierte şi, mai ales, raci fierţi. Pentru a-l pregăti, avem nevoie de două felii
    de pâine, de nuci, de o căpăţână de usturoi, de ulei, oţet şi sare. Înmuiem
    feliile de pâine, fără coajă, după care le stoarcem şi şi le frecăm cu puţin
    oţet până obţinem o pastă. Adăugăm ulei, exact ca la maioneză, precum şi câteva
    nuci mărunţite, potrivim de sare şi amestecăm până când capătă consistenţa unei
    smântâni mai groase. Se serveşte împreună cu cozile de raci.

  • Scordolea de raci

    Scordolea de raci

    La vreme de toamnă, magazinele cu specific pescăresc îşi îmbogăţesc oferta cu raci
    recoltaţi din iazurile
    piscicole, de obicei laolaltă cu peştii.


    Racul (Astacus astacus) este o delicatesă care, în mod tradiţional, se pune la fiert şi se consumă cu
    mujdei de usturoi. Racii care urmează a fi preparaţi
    trebuie să fie, obligatoriu, vii,
    cei inerţi fiind îndepărtaţi. Racii trebuie spălaţi sub jet de apă pentru a li se curăţa urmele de mâl de pe ei. Se pune la
    fiert o oală cu apă, cu una – două linguri de sare, iar după ce apa clocoteşte,
    acolo sunt aruncaţi
    racii. Se ţin pe foc între 5 şi 10 minute până ce capătă culoarea roşie, fiind lăsaţi apoi să se răcească în apa în care au fiert.
    Se pregăteşte şi mujdeiul de usturoi,
    din una, două căpăţâni. După ce au fost curăţaţi, căteii de usturoi sunt
    zdrobiţi şi amestecaţi cu puţină sare până ce se formează o pastă. Se adaugă
    ulei, exact ca la maioneză, şi puţină apă pentru a regla consistenţa
    mujdeiului. În funcţie de gust, se adaugă şi puţin oţet. De la raci este
    consumată carnea din coadă şi cea din cleştii mari, bineînţeles trecută prin
    mujdei de usturoi sau prin alte sosuri. Este o carne bogată în proteine şi cu
    foarte puţine grăsimi.


    O variantă îmbunătăţită
    faţă de racii cu mujdei de usturoi este aşa-numita scordolea de raci. Scordolea
    este un cuvânt venit din Grecia (skordalia) şi naturalizat prin partea de sud a
    României. Atunci când pe malul Dunării, la Brăila, se vorbea despre scordolea
    de peşte, era vorba despre piureul de cartofi, amestecat cu usturoi pisat şi
    ornat cu jumătăţi de miez de nucă, care acoperea, pe un platou, bucăţi de peşte
    afumat. Altfel, are acelaşi sens, de sos de usturoi, combinat cu rasol, legume
    fierte şi, mai ales, raci fierţi. Pentru a-l pregăti, avem nevoie de două felii
    de pâine, de nuci, de o căpăţână de usturoi, de ulei, oţet şi sare. Înmuiem
    feliile de pâine, fără coajă, după care le stoarcem şi şi le frecăm cu puţin
    oţet până obţinem o pastă. Adăugăm ulei, exact ca la maioneză, precum şi câteva
    nuci mărunţite, potrivim de sare şi amestecăm până când capătă consistenţa unei
    smântâni mai groase. Se serveşte împreună cu cozile de raci.

  • Preparate din scrumbie

    Preparate din scrumbie

    La sfârșitul acestei săptămâni, creștinii ortodocși
    sărbătoresc Floriile, zi în care este dezlegare la pește. În această perioadă,
    una dintre cele mai căutate specii de pește este scrumbia. Este o specie care
    trăieşte în Marea Neagră şi care, la începutul primăverii, urcă pe Dunăre,
    uneori peste 500 de km, pentru a depune icrele sau lapții. Acesta este şi
    momentul aşteptat de pescari pentru a captura acest peşte sezonier, foarte
    gustos, care cântăreşte între 200 şi 600 de grame şi care are o lungime medie
    la maturitate de circa 30 de centimetri. În afară de Marea Neagră, acest peşte
    poate fi întâlnit în Marea Mediterană, în Marea Nordului şi în apele de coastă
    din America de Nord. După depunerea icrelor sau a lapţilor, bancurile de
    scrumbii care au scăpat de plasele pescarilor se întorc slăbite în mediul
    marin. Din cauza temperaturilor mai scăzute din această primăvară, pescarii din
    Delta Dunării susțin că scrumbiile și-au amânat migrația pe Dunăre, iar capturile sunt mai mici
    comparativ cu anii trecuți.


    Cel
    mai popular preparat este scrumbia la grătar, care este servită împreună cu
    mămăligă. O variantă este scrumbia pegătită în cuptor. Alegem câteva scrumbii
    care să încapă într-o tavă cu o margine mai înaltă. După ce au fost curăţate de
    solzi, eviscerate şi spălate, scrumbiile trebuie sărate bine şi lăsate să stea
    la rece timp de câteva ore. Tăiem câteva roşii în cuburi mici sau folosim roșii
    cuburi din conservă, pe care le călim uşor într-o tigaie în care am pus puţin
    ulei. Adăugăm câţiva căţei de usturoi pe care îi tăiem în felii subţiri,
    busuioc uscat și măcinat şi câteva boabe de piper negru. Spălăm scrumbiile, le
    punem în tavă şi le acoperim cu sosul de roşii. Nu mai adăugăm sare deoarece
    este de ajuns sarea care a intrat în scrumbii. Lăsăm tava în cuptor la foc
    potrivit circa jumătate de oră. După ce am scos tava din cuptor, presărăm
    frunze tocate de pătrunjel. Scrumbia poate fi servită imediat alături de o
    porţie de mămăligă.


    Pentru că este un pește
    sezonier și pentru că doresc să îl consume și în următoarele luni, pescarii
    dunăreni pregătesc scrumbii marinate sau afumate. Scrumbia de Dunăre afumată
    este unul dintre produsele alimentare românești
    protejate în Uniunea Europeană. Scrumbia utilizată ca materie primă
    pentru acest produs protejat este pescuită în mod tradițional numai pe Dunăre,
    începând de la vărsarea acesteia în Marea Neagră până în apropiere de Galați.
    Afumarea la rece este un procedeu tradițional pentru că scrumbia de Dunăre este
    un pește foarte gras, iar afumarea la rece valorifică cantitatea mare de
    grăsime a peștelui. Procesul durează minimum nouă ore, la o temperatură de
    maximum 35 de grade Celsius. Afumarea se face cu rumeguș uscat din lemn de
    esență tare, iar la final peștele capătă o culoare arămie.


  • Preparate din scrumbie

    Preparate din scrumbie

    La sfârșitul acestei săptămâni, creștinii ortodocși
    sărbătoresc Floriile, zi în care este dezlegare la pește. În această perioadă,
    una dintre cele mai căutate specii de pește este scrumbia. Este o specie care
    trăieşte în Marea Neagră şi care, la începutul primăverii, urcă pe Dunăre,
    uneori peste 500 de km, pentru a depune icrele sau lapții. Acesta este şi
    momentul aşteptat de pescari pentru a captura acest peşte sezonier, foarte
    gustos, care cântăreşte între 200 şi 600 de grame şi care are o lungime medie
    la maturitate de circa 30 de centimetri. În afară de Marea Neagră, acest peşte
    poate fi întâlnit în Marea Mediterană, în Marea Nordului şi în apele de coastă
    din America de Nord. După depunerea icrelor sau a lapţilor, bancurile de
    scrumbii care au scăpat de plasele pescarilor se întorc slăbite în mediul
    marin. Din cauza temperaturilor mai scăzute din această primăvară, pescarii din
    Delta Dunării susțin că scrumbiile și-au amânat migrația pe Dunăre, iar capturile sunt mai mici
    comparativ cu anii trecuți.


    Cel
    mai popular preparat este scrumbia la grătar, care este servită împreună cu
    mămăligă. O variantă este scrumbia pegătită în cuptor. Alegem câteva scrumbii
    care să încapă într-o tavă cu o margine mai înaltă. După ce au fost curăţate de
    solzi, eviscerate şi spălate, scrumbiile trebuie sărate bine şi lăsate să stea
    la rece timp de câteva ore. Tăiem câteva roşii în cuburi mici sau folosim roșii
    cuburi din conservă, pe care le călim uşor într-o tigaie în care am pus puţin
    ulei. Adăugăm câţiva căţei de usturoi pe care îi tăiem în felii subţiri,
    busuioc uscat și măcinat şi câteva boabe de piper negru. Spălăm scrumbiile, le
    punem în tavă şi le acoperim cu sosul de roşii. Nu mai adăugăm sare deoarece
    este de ajuns sarea care a intrat în scrumbii. Lăsăm tava în cuptor la foc
    potrivit circa jumătate de oră. După ce am scos tava din cuptor, presărăm
    frunze tocate de pătrunjel. Scrumbia poate fi servită imediat alături de o
    porţie de mămăligă.


    Pentru că este un pește
    sezonier și pentru că doresc să îl consume și în următoarele luni, pescarii
    dunăreni pregătesc scrumbii marinate sau afumate. Scrumbia de Dunăre afumată
    este unul dintre produsele alimentare românești
    protejate în Uniunea Europeană. Scrumbia utilizată ca materie primă
    pentru acest produs protejat este pescuită în mod tradițional numai pe Dunăre,
    începând de la vărsarea acesteia în Marea Neagră până în apropiere de Galați.
    Afumarea la rece este un procedeu tradițional pentru că scrumbia de Dunăre este
    un pește foarte gras, iar afumarea la rece valorifică cantitatea mare de
    grăsime a peștelui. Procesul durează minimum nouă ore, la o temperatură de
    maximum 35 de grade Celsius. Afumarea se face cu rumeguș uscat din lemn de
    esență tare, iar la final peștele capătă o culoare arămie.


  • Usturoiul în … mâncăruri

    Usturoiul în … mâncăruri

    Sărbătoarea Sf. Andrei marchează
    începutul iernii, iar în tradiţia populară noaptea dinaintea acesteia este
    asociată cu apariţia unor spirite rele
    care trebuie evitate. Pentru a fi protejaţi de acestea, oamenii se
    ungeau cu usturoi şi pe corp sau pe frunte, pe piept, pe spate şi pe la
    încheieturi. De Sf. Andrei, usturoiul are doar un rol apotropaic, nefiind
    folosit pentru preparate tradiţionale acestei sărbători. Existăînsă aşa-numita turtă de
    Indrei, făcută odinioară de fetele care doreau să-şi vadă ursitul. Turta era
    făcută din făină, apă şi sare, iar fata care mânca această turtă nedospită urma
    să îl vadă în vis pe viitorul soţ.


    De Sf. Andrei se mai consumă covaşa,
    o băutură fermentată, preparată din mălai şi făină. Are un gust dulce-acrişor
    şi, conform obiceiului, era împărţită vecinilor în străchini sau în oale de
    lut, cu speranţa ca vacile celui care dăruia covaşa să dea mult lapte, iar
    acest lapte să fie gras.


    Usturoiul este folosit în
    gastronomia românească în prepararea multor mâncăruri, precum ostropelul de pui
    sau friptura de porc la ceaun. În această ediţie vă prezentăm o reţetă care are
    o răspândire cel puţin balcanică. Este o mâncare din peşte afumat pe care o
    putem savura în special în Delta Dunării şi se numeşte scordolea, fiind
    întâlnită atât în bucătăria grecească, cât şi în cea turcească. Mai mult decât
    atât, echivalentul elen al acestui preparat poartă un nume apropiat – skordo -
    ceea ce în traducere înseamnă usturoi.


    Avem nevoie de un kg de cartofi, de
    un kg de peşte file afumat, de ulei sau de lapte, unt, nuci, usturoi, piper şi
    frunze de ţelină. Pentru a-i transforma în piure, cartofii trebuie curăţaţi şi
    tăiaţi în cubuleţe, însă în Delta Dunării se obişnuieşte ca peştele şi
    cartofii, în coajă, să fie puşi la fiert laolaltă. Deoarece peştele afumat este
    şi sărat, în piure nu se mai adaugă sare. Dacă nu au fiert separat, cartofii
    trebuie scoşi din oală ceva mai devreme decât peştele pentru a nu se sfărâma.

    În continuare se pregăteşte piureul de cartofi în care se pune puţină zeamă din
    oala în care a fiert peştele şi se adaugă câteva nuci pisate, mujdei de
    usturoi, piper după gust şi cîteva frunze tocate de ţelină. Amestecăm cu puţin ulei
    de măsline sau lapte până când obţinem un piure cremos. În Delta Dunării se
    obişnuieşte ca bucăţile de peştele afumat să fie aşezate pe un platou, iar
    deasupra acestora se întinde un strat uniform de piure. Există însă şi varianta
    în care peştele este tăiat în bucăţi mici, care sunt amestecate cu piureul de
    cartofi. Indiferent de modul de prezentare, este recomandat ca scordoleaua să
    fie servită cu un pahar de vin alb demisec, bine răcit. Poftă bună!