Radio România Internațional

Category: Focus

  • Instalarea comunismului în Europa de Est

    Instalarea comunismului în Europa de Est

    Dezbaterea istoricilor plasează debutul trecerii la comunism a Estului Europei în februarie 1948, când comuniştii ceholsovaci preiau total controlul asupra guvernului de la Praga. Ţara era ocupată de trupele sovietice, care luptaseră împotriva naziştilor până la Berlin. Din acel moment au început separarea strictă a Europei şi a lumii în două blocuri ideologice, a apărut noua realitate, postbelică. Surpriza Occidentului a putut fi explicată mai târziu, când au fost dezvăluite culisele înţelegerilor dintre aliaţii care au înfrânt Germania hitleristă.

    Pe un petec de hârtie, se pare că un simplu şerveţel de la masă, Churchill a scris împărţirea Europei de după al doilea mondial. România intra sub cizma sovietică în proporţie de 90%. Restul, 10%, revenea aliaţilor dar era un fel de a nu scrie sută la sută. Urmează Grecia, în care procentele sunt exact invers, iar Churchill, ca să fie bine înţeles, nu a scris numele clar al deţinătorului controlului, Marea Britanie. Urmează Iugoslavia şi Ungaria, împărţite pe jumătate şi Bulgaria, cu un control sovietic de 75%. Cehoslovacia şi Polonia nici nu apar pe infamul plan.

    Întâlnirea acestei împărţiri a fost a patra negociere între aliaţi şi a avut loc la Moscova, în octombrie 1944. Pe frontul european situaţia era extrem de fluidă, România întorsese armele împotriva Germaniei, Hitler se retrăgea din Grecia, dictatorul Horty din Ungaria făcea pace cu aliaţii. Peste şase luni, războiul avea să se încheie, cu sovieticii şi anglo-americanii faţă în faţă, în mijlocul Europei.

    Impunerea comuniştilor în Cehoslovacia, în februarie 1948, la umbra tancurilor sovietice, a fost o surpriză pentru că planul de împărţire a influenţei nu se referea şi la această ţară. Altfel spus, sovieticii nu respectaseră înţelegerea privind Ceholsovacia, şi o trecuseră total sub dominaţia lor. România, însă, fusese lăsată de aliaţii occidentali sub controlul Uniunii Sovietice, sau “Russia”, cum scrisese Churchill şi Stalin aprobase. Desigur, această împărţire secretă a primit şi aprobarea americanilor.

    Astfel că, instalarea comunismului în România, în martie 1945, cu trei ani înaintea acţiunii de la Praga, nu a şocat pe nimeni, fiind considerată conform planului negociat de Churchill şi Stalin. În urmă cu fix 80 de ani, la 6 martie 1945, comunismul sovietic a făcut, de fapt, primul pas în Estul Europei, prin instalarea guvernului Petru Groza. Aliat dar nu şi membru al micului partid comunist român, noul premier a garantat noul guvern, cu comunişti la portofolii importante, precum Internele, Justiţia, Propaganda, Comunicaţiie, Minele şi Petrolul, temporar Sănătatea şi Finanţele.

    Deşi războiul nu se terminase, încă, comuniştii şi aliaţii lor din România au creat o acţiune incendiară, ocupând cu forţa sedii ale administraţiei. În această situaţie deosbit de tensionată, aterizează la Bucureşti un trimis sovietic special, Andrei Vîşinski, fost procuror general al URSS. El îi cere regelui României, Mihai, să demită guvernul existent şi să dea mandatul lui Petru Groza, politician burghez aliat al comuniştilor. Regele invocă înţelegerea de la Ialta, dintre aliaţi, în care se vorbea despre pregătirea alegerilor libere, dar trimisul sovietic se arată foarte agresiv şi spune că el este Ialta. Nici britanicii sau americanii din Comisia Aliată de Control nu au mai mult succes, practic nici nu sunt băgaţi în seamă.

    La 6 martie 1945, la presiunea sovieticilor, regele Mihai semna decretul de numire a pro-comunistului Petru Groza în fruntea noului guvern, care conţinea numai comunişti şi aliaţi devotaţi. La sfârşitul anului 1947, regele era şi el alungat de pe tron. În februarie 1948, când istoricii consideră că, la Praga, s-a instalat comunismul în Estul Europei, românii erau deja de trei ani sub un regim comunist impus cu forţa, forţa armată sovietică, peste orice înţelegere cu aliaţii occidentali

  • Resetare şi anulare

    Resetare şi anulare

    Încă se vorbeşte de resetare dar totul pare o anulare a tot ce a fost acumulat în ani, zeci de ani sau secole. Greu de spus ce va fi, că nu au apărut elemente de program, de viziune, ci doar anulare, desfiinţare, tăiere şi întoarcere pe dos. Subiectele tari zboară ca gloanţele în mijlocul unei bătălii mondiale dar presa serioasă tratează totul cu precauţie. Singurul lucru clar este momentul când totul a început: 20 ianuarie 2025.

    Ca în textele biblice, sau ale propagandei antidemocratice, lupii au devenit sfinţi şi victimele, dictatori, cine a ridicat sabia este deplâns şi cel plin de răni este numit criminal. Nu este o campanie publicitară, nici glume fără microfon nu sunt. Este resetarea, noua ordine mondială, una din care nimeni nu înţelege nimic. Ni se spune că nimic din ce am făcut până acum nu a fost bine, că nu există colaborare şi solidaritate ci concurenţă şi fugă după profit. Şi istoria este luată la întors şi reinterpretat.

    Astfel, Uniunea Europeană este considerată o organizaţie malefică, pornită să lezeze interesele americane. Sunt uitate momentele minunate, de durere şi solidaritate, de la sfârşitul Celui de Al Doilea Război Mondial, când Statele Unite ale Americii au sărit şi economic în ajutorul Europei în ruină, după o jertfă de sânge esenţială. Atunci s-a născut lumea în care trăiam, care avea ca scop afirmarea drepturilor omului, mai ales dreptul la viaţă, la demnitate şi la bunăstare.

    Necunoaşterea istoriei se răzbună, te fac să susţii fantezii şi neadevăruri, de la cele mai înalte tribune. Politicienii şi comentatorii ar trebui să ştie că există o organizaţie europeană, creată în 1948, care are ca deviză „Din ruinele războiului, la fondarea unei cooperări durabile”. Acum mai bine de 75 de ani, 18 ţări europene s-au reunit în Organizaţia Europeană pentru Cooperarea Economică, menită să realizeze o economie europeană sănătoasă, pe baza cooperării.

    Această organizaţie care vorbea despre cooperarea economică a europenilor, inclusiv în cadrul unei organizaţii transanţionale, a fost ideea unui american, secretarul de stat de atunci, George Marshall, cel care înfiinţase un plan concret de susţinere a viitorului Europei. Este vorba de European Recovery Program, numit mai simplu, planul Marshall. Este simplu să vedem în această iniţiativă americană concretă, apărută când fumul războiului mondial încă nu se răspândise, formula de care avea nevoie Europa, punctul de unire al cooperării care a dus la realizarea Uniunii Europene.

    Altfel spus, unitatea europeană nu este şi nu a fost niciodată o conspiraţie împotriva Statelor Unite. Dimpotrivă, a fost ideea de unire venită din partea unei federaţii a libertăţii, care le spune europenilor că războaiele fratricide de orice fel pot fi exorcizate prin cooperarea economică tot mai elaborată a ţărilor de pe vechiul şi belicosul continent.

    Dar Europa nu este doar o resursă de metale rare şi alte bogăţii subterane sau o simplă piaţă bogată de desfacere. Europa este un spaţiu de cooperare, care luptă pentru drepturile oamenilor, împotriva războaielor de orice fel iscate de personaje cu apucături malefice de dictatori. Europa este o societate a democraţiei, care ştie carte şi a învăţat inclusiv din lecţiile istoriei. (Marius Tiţa)

  • Trei ani de război în Europa

    Trei ani de război în Europa

    Trupele ruseşti, adunate de câteva luni la frontiera cu Ucraina, au trecut această linie de demarcaţie recunoscută internaţional şi au lovit peste tot. Kievul, capitala Ucrainei, s-a trezit în acea dimineaţă cu militari ruşi veniţi inclusiv din Belarus şi a trecut brusc de la viaţa unei frumoase capitale europene la starea de oraş asediat, luat mişeleşte prin surprindere, care trebuie să lupte eroic.

    Preşedintele Ucrainei, fostul actor Volodimir Zelenski, în loc să fugă speriat, a coborând în bunkerul unde bombele ruseşti nu puteau să ajungă, şi a condus rezistenţa Ucrainei din prima clipă. Agresorul, Rusia, dăduse toate asigurările că nu are gânduri războinice. Acum, vorbea de o simplă „operaţiune specială”, şi nu de un război de agresiune împotriva unui stat independent, recunoscut internaţional, membru al ONU. Ofensiva a fost pe scară largă, asupra întregii Ucraine, deşi Moscova invoca apărarea co-etnicilor ruşi aflaţi în regiuni ucrainene de la frontiera cu Federaţia Rusă.

    Privind retrospectiv, a fost o primăvară intensă, atunci, în 2022. În Ucraina, obiectivele civile precum şcolile, spitalele, instituţiile de cultură şi, mai ales, simplele blocuri de locuinţe au devenit ţinta predilectă a bombardamentelor ruseşti. Bombele au căzut pe peroanele gărilor unde civilii ucraineni încercau să plece cu trenul cât mai departe de masacru, civilii din localităţi liniştite au fost mitraliaţi de ruşi când mergeau pe bicicletă la treburile casnice. Imaginile de la Bucea slujesc foarte bine de definiţie pentru genocid, crimă împotriva umanităţii.

    De trei ani ucrainenii luptă cu disperare să supravieţuiască şi să nu fie înfrânţi, ţara lor să nu cadă sub cizma de secole cunoscută a ocupantului rus.

    De la început le-au sărit în ajutor ţările Uniunii Europene, ale NATO, SUA şi democraţii dezvoltate din întreaga lume. Susţinerea a fost umanitară, juridică şi economică, a fost trimis armament pentru a susţine efortul militar de apărare al Ucrainei. Niciun soldat străin nu a fost trimis să lupte în Ucraina, în timp ce Rusia a adus luptători ceceni, mai întâi, apoi soldaţi din Coreea de Nord.

    „Operaţiunea specială” a devenit un război de durată pe care Rusia nu pare să dorească să-l încheie, nefiind deranjată de pierderile de toate felurile pe care le suferă.

    După trei ani de astfel de război murdar, cu aproape un sfert din populaţia Ucrainei refugiată sau omorâtă de-a dreptul, aflăm, de la Washington, că am fi fost dezinformaţi. Că, de fapt, statul agresat a fost agresorul, că Ucraina şi europenii îngroziţi îşi doresc acest război, că la Moscova domneşte un regim minunat, care organizează alegeri democratice, în timp ce preşedintele ţării atacate este un dictator, pentru că nu face scrutin sub bombe şi cu o însemnată parte a teritoriului golită de populaţie şi aflată sub control militar străin.

    Această schimbare incredibilă de paradigmă a fost lansată în exact o lună, de când noul preşedinte american a depus jurământul. Nimic nu rămâne neapostrofat, reinterpretat, conform viziunii ruseşti. Ca în anecdota cu şoferul din nomenclatura comunistă care face accident şi se constată că de fapt zidul a intrat cu viteză în maşina lui, aşa şi ucrainenii au devenit agresorul celor care le-au invadat ţara, acum fix trei ani.

    Alerte, acest schimbări de politică externă a SUA sunt intense şi pe o scară largă. Uniunea Europeană a devenit un exemplu rău şi leneş, care ar fi trăit mereu pe banii americanilor. În detalii mici, de importanţă pentru cei care sunt afectaţi, România a devenit exemplu negativ pentru că statul a decis, prin reprezentanţii săi autorizaţi, să anuleze un tur de scrutin afectat de operaţiunea specială online de dezinforme şi influenţare de care sunt acuzaţi ruşii.

    Şi totuşi, povestea nu este nouă şi nici specifică României. Prima alegere a actualului preşedinte american a avut şi ea acuzaţii de influenţă rusească, votul britanic pentru brexit şi cel catalan pentru separatism au evidenţiat şi ele elemente de procedură subversivă.

    În acelaşi timp, luarea Crimeii de către Rusia s-a ascuns, în 2014, după un referendum inevitabil trucat. Procedura a fost reluată după invadarea Ucrainei, când anexarea unor teritorii ucrainene a avut şi ea o deghizare de referendum. Simbol şi bază a democraţiei, alegerile libere au ajuns un mecanism al subversiunii exact prin aceste metode de influenţare, mult simplificate de tehnologia modernă.

  • Noua dezordine mondială

    Noua dezordine mondială

    Mai rar o conferință internațională de securitate mai lipsită de diplomație ca Munchen 2025. Toate principiile stabilite de democrația ultimului secol au fost luate peste picior, contrazise sau răstălmăcite. În focul ritualic virtual al reuniunii au fost aruncate de-a valma cărți de istorie universală, tratate de drept internațional, cursuri de diplomație, ceva și de filosofie dar și de economie. Europenii sunt șocați și uimiți, nu se așteptau. Dar dacă recitim comentariile din ultimul an, din SUA, nu am mai fi fost atât de luați pe nepregătite. Altfel spus, oferta noii președinții era destul de clar conturată, astfel că s-a votat în cunoștință de cauză.

    De fapt, situația este atât de complexă încât nu a fost loc decât de pericolul emigrației și al diversității, și nu s-a mai spus nimic de locul privilegiat care îi este rezervat nefrecventabilui lider de la Moscova. Desigur, și despre Ucraina s-a spus că va fi lovită de pace, nu știm ce fel de pace, fie în primele 24 de ore de după alegerie, fie de după instalare. A fost mai târziu și mai neașteptată. Termenii propuși nu sunt nici clari și mai și seamănă cu un șantaj economic. Nu așa se face, nu așa scrie în manuale și practicile elegante dintre state, nu la asta se aștepta lumea. Nici Europa, nici Ucraina, nici măcar Rusia sau americanii.

    Europenilor, absenți din discuția despre Ucraina inițiată de partenerul lor american, li se rezervă o sarcina importantă, aceea de a se ocupa de problemele lor, europene. Desigur, un elev din clasele mici ar spune că Ucraina este în Europa, ba chiar că o apără dinspre un Est imens, plin de resurse dar fără strop de reflex democratic. Cărțile de istorie aruncate la gunoi oricum nu mai erau citite de mult timp. Altfel s-ar fi constatat că fostul inamic al democrației din timpul Războiului Rece a supraviețuit într-o formă redusă dar la fel de autocratică și cu tendințele expansioniste de pe vremea țarismului. Iar liderul suprem este un produs cu carte de muncă al poliției secrete comuniste, uitat în post după mai bine de trei decenii de la dispariția statului sovietic.

    Prevalența acordată de noua politică americană acestui factor de presiune asupra Europei nedumerește și devine greu de explicat și de înțeles. Cu atât mai mult cu cât schimbările de strategie sunt rapide și dure. Ele nu au fost anunțate la acest nivel și nici nu s-au lăsat așteptate. Totuși, noua politică americană nu oferă un program ideologic clar ci numai fracturi de intenții afirmate în campania pentru alegeri, care sunt transformate prin semnătura prezidențială în politici interna și internaționale.

    Complicatul sistem administrativ al democrației, cu școli prestigioase și susțineri de-a dreptul științifice, impune o serie de verificări și testări ale politicilor aplicate, mai ales când ele vin ca reforme și modificări ale politicilor în funcțiune. Se anticipează efectele, pe termen scurt, pe termen lung. Nimic din acest mecanism imens nu poate fi atins la întâmplare fără să producă efecte teribile. Și nu este vorba doar de economie și de relațiile comerciale, ci și de cele diplomatice, geopolitice, militare, strategice.

    Deși este cea mai puternică țară din lume, SUA funcționează într-un sistem complicat de relații internaționale, este membră în organizații pe diferite profiluri, este parte, încă, în mai multe acorduri și tratate care încearcă să rezolve probleme globale. După o perioadă în care intențiile noii administrații americane vor fi clare și inevitabile, restul omenirii se va adapta la noua realitate, la noul joc și la regulile sale noi. Cele de până acum sunt verificate în decenii de conviețuire care a permis omenirii să evolueze. Cele noi nu sunt clar formulate, mai mult, se lasă impresia că sunt testate reacțiile aliaților și a inamicilor, că se caută un schimb de roluri și chiar că se joacă la cacialma, după cum spune un vechi joc american de cărți și noroc.

    În tot acest timp, atât inamicii cât și aliații se regrupează și își analizează comportamentul. Unii dintre ei, europenii mai ales, consideră că aveau nevoie de un duș rece precum cel servit la Munchen și că în viitorul apropiat vor lua măsuri ferme, pentru a fi mai încrezători în propriile forțe, mai interesați de propriul continent, mai eficienți în industriile strategice, mai atenți la securitatea oferită de colaborarea economică și la efectele economice ale cooperării strategice.

  • Ortodoxia la români

    Ortodoxia la români

    Alithili isãki cu ţifri nu potu s’hibã limbidu apufusiti, maxus cându easti zborlu di pistusini, ama ştimu că bãnãtorlli ali Românie sã spsuirã ortodocşi cama di 85 tru sutã. Mulţã etniţ români ţãnu di pisti, maxus di aţea catolicã icã protestantã, şi mulţã cetăţeni români di altă etnie suntu ortodocşi. Acã niţi exacti, nu suntu, isãkili spunu cã bãnãtorlli ţãnu vãrtosu di bisearica ortodoxă. Trã români, creștinismulu ortodoxu easti unã minari istorică. Româñilli nu ambãrţitarã, nu lu-au loatã creștinismulu, nu avurã unã altă pistusini pi cari s-u-alãxeacã cu aţea criştinã, s’clleamã cã elli fitrusirã ca populu tru aestã pisti, tru pistea criştinã.

     

    Statili a românilor s’thimilliusescu după Marea Schismă ditu 1054, cari amparti creștinismul tru catoliţ și ortodocși, aestã turlie româñilli sã spunu di totna embistimeñi ţi ţãnu di ortodoxie. Istoria creștinismului la români easti idyealui cu istoria lor. Tru Moldova și Muntenia, bisearica fu deadunu cu cratlu și cumãndarlli a lui, tru Transilvania, bisearica ortodoxă a românilor fu fuvirsitã şi aguditã cu lenu turlii di apofasi emu di unguri, emu di austrieţ. Vuivudadzlli aţiloru dauă prinţipati analţã biseariţ și mănăstiruri și fac filotimie cu dãrli ti Muntili Athos.

     

    Eta XIX-ţi, cari anvãrtuseaşti sinidisea națională a populiloru, aduţi a bisearicãllei ortodoxã a românilor modernizarea și vãrtuşamea. Alidzearea al Cuza tu ipotisea di domnu și ali Muntenie, tu 24 di yinaru 1859, după ţi fu aleptu domnu ali Moldovã, s-feaţi sumu cumãndusearea şi cu vluyisearea a mitropolitlui Nifon și alãntoru prefţã. Tru 1865, tut tru yinaru, el agiundzi s’hibã protlu mitropolitu-primatu a românilor. Easti unã protã ceapã cãtã autocefalia cari easti pricãnãscutã tru 1885, aoa şi 140 di añi, di patriarhulu ecumenicu di Constantinopol.

     

    Tru 1877, România amintã a llei independența andicra di Turchia otomană, dupu un polimu. Aestã turlie, anvãrtuşearea a cratlui nsimnã, istoricu, și anvãrtuseamea bisericãllei cari, tu aestu kiro, avea apufusitã deadunu cu populu, alfavitarlu latinu tru loclu a aţilui slavu iarapoi româna avea agiumtã limba di cultu tru bisearica ortodoxă română. Tru 1919, bisearica româñilor ditu Ardealu s’faţi unã cu bisearica ortodoxă ditu România, di u-aduţi nãpoi dupu etili anda eara ahoryea şi eara ţãnutã şi tru un reghim di nu avea dotu ndrepturi. Tru 1925, aoa şi unu seculu, Bisearica ortodoxă română fu adusã pi livelu di Patriarhie, pritu unã apofasi a Sinodlui di București.

     

    Tu 25 di şcurtu 1925, eara vulusitu Nomlu trã thimilliusearea ali Patriarhie Românã, cu scamnulu București. Aestã turlie, BOR easti cumãndusitã di un patriarhu, ţi ari dupu elu pi scara ierarhică mitropoliț și arhiepiscopi. Suntu tu lucru 6 mitropolii și cama di 15 di ñilli di biseriţ. Avutlu tezauru ţi lu-ari bisearica ortodoxă română easti ţãnutu s’pãstritu și poati s’hibã mutritu tru 275 di muzee și colecții muzeali, ama și tru 42 di ţentri zonali di depozitari.

     

    Tru 2007, aşi cum easti adetea, mitropolitlu ali Moldovã, ditu aţelu kiro, Daniel, agiumsi 6-li patriarhu a Bisericãllei Ortodoxã românã. Unãoarã cu arãkearea ali Basarabie, bisearica ditu aesti locãri ali Românie easti tricută cu zorea sumu jurisdicția ali Patriarhie di Moscova. Easti cadealihea unã apofasi ti acãţari tru mãnã pritu naua cumãnduseari, comunistã, cari ãlli urghisescu româñilli ditu Basarabia.

     

    Tru 1992, după declararea independențãllei ali Ripublica Moldova, aoa fu dişcllisã diznãu Mitropolia ali Basarabie, ţi fu ncllisã di sovietiţ. Bisearica românilor avu mãri provlimi di itia cã yilipsea vrearea națională tru ma marea parti ditu bãnãtori di arãzgã română ditu Ripublica Moldova. Mitropolia ali Basarabie, cari țãni di patriarhia di București, fu pricãnãscutã tru 2002 și ari, tru aestu kiro, cama di 100 di eparhii tru Republica Moldova ama și tru Ucraina, Rusia și Estonia, dealihea aclo iu bãneadzã moldoveañi.

     

    Neise, BOR ari adratã trei mitropolii, cu ma multi episcopati, trã româñilli ţi bãneadzã nafoara a sinurloru. Ari unã mitropolie ali Europã Occidentalã și meridionalã, unã mitropolie ali Europã Centralã și di Nordu și unã mitropolie a aţiloru dauă Ameriţ sumu autoritatea directă ali Patriarhie Românã easti dişcllisã Episcopia Dacia Felix a româñilor ditu Sãrbie, unã episcopie trã româñilli ditu Ungaria și unã trã aţelli ditu Australia și Noua Zeelandă.

     

    Dupã un seculu di la thimilliusearea ali Patriarhie românã, bisearica ortodoxă iasi tu videalã vãrtosu, ca vãrnãoarã, tu harea di bisearică națională, cu dizvultarea și modernizarea ţi ţãni di unã suţiitati democraticã, tru cari elefteria a pistillei easti asiguripsitã.

    Autoru: Marius Tiţa
    Armănipsearea: Taşcu Lala

  • Ortodoxia la români

    Ortodoxia la români

    Cifrele exacte nu pot fi clar determinate, mai ales când este vorba de religie, dar ştim că populaţia României s-a declarat a fi ortodoxă în proporţie de peste 85 la sută. Mulţi etnici români aparţin altor religii, mai ales celei catolice sau protestante, şi mulţi cetăţeni români de altă etnie sunt ortodocşi. Aşa inexacte, cifrele vorbesc despre o foarte solidă apartenenţă la biserica ortodoxă. Pentru români, creștinismul ortodox este o devenire istorică. Românii nu au adoptat creștinismul, nu au avut o altă credință pe care să o schimbe cu cea creștină, ei s-au format ca popor în această religie.

    Statele românilor se constituie după Marea Schismă din 1054, care împarte creștinismul în catolici și ortodocși, astfel că românii se revendică dintotdeauna ca aparținând ortodoxiei. Istoria creștinismului la români se confundă cu istoria lor. În Moldova și Muntenia, biserica a fost alături de stat și de conducătorii săi, în Transilvania, biserica ortodoxă a românilor a fost prigonită atât de unguri, cât și de austrieci. Voievozii celor două principate construiesc biserici și mănăstiri și fac donații generoase către Muntele Athos.

    Secolul al XIX-lea, care întărește conștiința națională a popoarelor, aduce bisericii ortodoxe a românilor modernizarea și consolidarea. Alegerea lui Cuza ca domn și al Munteniei, la 24 ianuarie 1859, după ce fusese ales domn al Moldovei, s-a făcut sub conducerea și cu binecuvântarea mitropolitului Nifon și a altor fețe bisericești. În 1865, tot în ianuarie, el devine primul mitropolit-primat al românilor. Este un prim pas spre autocefalia care este recunoscută în 1885, acum 140 de ani, de către patriarhul ecumenic de la Constantinopol.

    În 1877, România își obținuse independența față de Turcia otomană, în urma unui război. Astfel, consolidarea statului a însemnat, istoric, și consolidarea bisericii care, între timp, adoptase, cu întreg poporul, alfabetul latin în locul celui slav iar româna devenise limba de cult în biserica ortodoxă română. În 1919, biserica românilor din Ardeal se unește și ea cu biserica ortodoxă din România, reparând secole de separare și ținere a sa într-un regim plin de restricții. În 1925, acum un secol, Biserica ortodoxă română a fost ridicată la nivel de Patriarhie, printr-o decizie a Sinodului de la București.

    La 25 februarie 1925, a fost promulgată Legea pentru înființarea Patriarhiei Române, cu sediul la București. Astfel, BOR este condusă de un patriarh, urmat pe scara ierarhică de mitropoliți și arhiepiscopi. Funcționează 6 mitropolii și peste 15 mii de lăcașe de cult. Bogatul tezaur deținut de biserica ortodoxă română este păstrat și poate fi vizitat în 275 de muzee și colecții muzeale, precum și 42 de centre zonale de depozitare.

    În 2007, conform tradiției, mitropolitul Moldovei, de atunci, Daniel, a devenit cel de-al 6 patriarh al Bisericii Ortodoxe române. Odată cu răpirea Basarabiei, biserica din această parte a României este trecută cu forța sub jurisdicția Patriarhiei de la Moscova. Este un gest evident de afirmare a noii stăpâniri, comuniste, care îi persecută pe românii din Basarabia.

    În 1992, după declararea independenței Republicii Moldova, aici a fost reînființată Mitropolia Basarabiei, cea desființată de sovietici. Biserica românilor a avut mari probleme din cauză că reprezenta opțiunea națională a majorității populației de origine română din Republica Moldova. Mitropolia Basarabiei, care ține de patriarhia de la București, a fost recunoscută în 2002 și are, în prezent, peste 100 de eparhii în Republica Moldova dar și în Ucraina, Rusia și Estonia, desigur acolo unde se află moldoveni.

    De fapt, BOR a organizat trei mitropolii, cu mai multe episcopate, pentru românii ce trăiesc în afara granițelor. Există o mitropolie a Europei Occidentale și meridionale, o mitropolie a Europei Centrale și de Nord și o mitropolie a celor două Americi. sub autoritatea directă a Patriarhiei Române funcționează Episcopia Dacia Felix a românilor din Serbia, o episcopie pentru românii din Ungaria și una pentru cei din Australia și Noua Zeelandă.

    La un secol de la înființarea Patriarhiei române, biserica ortodoxă se prezintă mai intens ca niciodată ca biserică națională, cu dezvoltarea și modernizarea specifice unei societăți democratice, în care libertatea religioasă este garantată.

  • Alimura/mpãrdarea şi naţiuni tru eta XXI

    Alimura/mpãrdarea şi naţiuni tru eta XXI

    Ditu veclliulu kiro. Oamiñilli eara cu mpurdarea. Mpurdarea, furarã, vãtãmarã, feaţirã zñie. Daima eara zilipstu ţi avea alantu, și nu orlea zorlea cã eara tu ananghi. Alimura icã mpurdarea eara tu polimu daima, a deapoa zborlu ta s’ampartã nu para eara tu istorie. Oamiñilli, loarã un di la alantu, cu zorea, dimi cu alimura, icã pritu tirtipi, dimecu cu furlãki, prota ti mãcari. Deapoa apili şi locãrli. Cu treaţirea kirolui suţiitatea niintã, a deapoa oamiñilli ahurhirã s’lli vatãmã aţelli di nigã elli, tutu sufliti di bãnãtori eara. Cara tu ahurhitã eara pi furlãki cã avea ananghi ti bãnaticlu a loru, cama amãnatu vãtãma şi aspãrdzea fãrã noimã, cu mpurdari şi cu mintea lãndzidã. Cu kirolu, evoluția suţiitatillei umineascã adusi ma multi lucri buni ti prucukia a oamiñiloru ama și hãlãt tra s’vatãmã ma mulţã oamiñi, s’aspargã ma multu, s’fură ma multu.

     

    Topili arcati ditu avioani și, ma amãnatu, furteaţa atomică fac cã oamiñilli s’hibã vãtãmaţ di largu, di nu avea cãbuli sã-lli mutreşţã ntroclli, di nu puteai sã-lli mpurdedz. Ti paradigmã, niţi tora nu sã ştie dipu ghini cãţe caplu a cratlui di Moscova arucã topili, di aproapea trei añi tru ucraineañi, cãţe ãlli vatãmã tu casili a loru, cãţe lã aspardzi staşonili, sculiili, lã llea bana. Nu ari ţi s’lã llia, cã maş bana. A deapoa bana nu lã u deadi vãrã bolșevicu agãrşitu tu ipotisi di divinitati și di părințã. Multi ţivilizații avansati au tru planu/tu portofoliu polimlu, ghenochidlu, mpurdarea, aputrusearea/ mpurdarea a locãrloru. Ti ciudie, aesti uruti lucri cu alimura, ţi vãrãoarã u-avea tu mãcari omlu agru ama priloati tru purtaticlu a statiloru agiungu tut cama multu tu debatlu di mari simasie a duñeauãllei.

     

    Urnekea aruseascã ţi caftã locãri cãlcati vãrãoarã di unã askeri ţi armasi aroşe s’intrã tu sinurli ufiţiali fu priloatã și tru alti stati ţi cundillea tu planlu ali democrație icã fără arşini și minti, tru declarațiili a nãscãntoru lideri cu mindueri di cãtã extremi că yinea anvãrliga di specturlu politicu. Ma laiu ca tru un agiocu electronic aspartu, piratatu cu alathusi, oamiñilli s’da di mãnaru cu mindueri extremisti, ţi nomlu nica li cutugurseaşti. Legalitatea internațională, zorlea ti bãgari tu practico, easti multu di multu cãlcatã. Tuti canda suntu ti vindeari icã ti furari. Idyea cum tru sţenili di gangsterismu, iesu dininti cu armatli ti-a-videari, diplomația și rațiunea suntu exilati. Globalizarea comunicarillei feaţi ta s’chearã nu maşi distanțili și timpulu ama și limitili ţi li caftã istoria și justiția.

     

    Putem sã zburãmu ma lişoru, ama putem și s’nã ncãcemu ma multu. Tru loc s’akicãsimu ma ghini ţi s’faţi pi planeta noastră, nu acãţãmu tu isapi matimili ali istorie și diznãu u fãţemu cu nisãtuleaţa pritu arcarea scãndillei tru hauua scutidoasã a banãllei ditu suţiitatea umineascã. Știmu multu ghini ţi s’faţi cãndu cafţã, cu boaţi, locãri/piminturi și api, cându ţã badz tum inti s’agiundzã nicukiru pi bana alãntoru oamiñi şi alti vãsilii. ”Va’ñj veglliu ftuhia şi anãnghiserli şi fara”, greaşti domnulu român Mircea-aţelu- Auşlu, ditu eta XIV-ţi, dinintea a unlui vãrtosu aputrusitoru, și stihuri ngrãpsiti di marli Eminescu spunu limbidu şi cu tiñie ţi adarã oamiñilli di arada, oamiñilli tiñisiţ, ţi nu aşuţã ureacllea cãtã ambițiile autodistructivi.

     

    Multu kiro mindueamu că anlu 2000 va s’aducã unã suţiitati zuyrãpsitã tu aţelu kiro maş literatura SF. Him utu bitisita protlui cirecu ditu aestã etã nauã și, anaparti di dizvultarea tehnologhică ca ti ciudie, suţiitatea umineascã canda ari armasã pi livelu ali apandisi/reacția di ceatã și a minduerloru aputrusitoari. Valorli și prinţipiili luñinoasi suntu fapti afanu și, ti ndoi añi, suntu agãrşiti. Di la nãdie agiungu la nisinferu. Zboarãli preşcavi, griti I arcati preşcavu, suntu ţãnuti minti ma lişoru, aducu ascumbuseari di cãtã dauli pãrţã. Nãscãnţã s’vatãmã și s’furã, alțãlli să-și apãrã armãnearea tu banã. Dimocrația agiumsi ti hopa di dighestie somnuroasă. Prucukia scoati vigilența ditu priză și nã nveață că oamiñilli suntu hãzãri s’lucreadzã, nu s’furã, ta s’bãneadzã. Furlãkea nu mata easti di multu kiro un lucru lãhtãrsitu, agiumsi un scãpo ti aveari.

     

    Aoa şi cama di unã stãmãnã, eara furati, ditu un muzeu ditu Olanda, ma multi lucri giuvaericã di malãmã ditu tezaurlu istoric ali Românie, bãgati ti videari pritu unã akicãseari normalã di cooperari culturală. Unã parei di oamiñi asparsirã murlu cu bãruti și furarã un miticu coifu di malãmã, di vãrã dauă milenii și giumitati, și trei biligiţ di malãmã, ţi ţãnea di ţivilizaţia anticã a dakeñiloru. Tuti adună aproapea un kilo di malãmã, ama simasia aluştoru giuvaericadz ti un populu di 20 miliuñi di oamiñi nu poati s’hibã misuratã. Furlli dit Olanda nu va s’poatã s’vindã giuvaericadzlli a purdarillei cu pãhãlu di evaluari și asiguripseari, cari și el easti multu ñicu. Nu amintarã ici ţiva ama asparsirã di multu ş-cama multu, asparsirã pistipsearea a unlui populu cari alumtã stuhinatu cu comunismolu, că yinitorlu poati s’hibã ndreptu, corectu, tiñisitu şi multu mşeatu. Aesta s’faţi tu eta XXI cându ies ditu hauã minduerli ayri a hiinţãllei umineascã.

    Autoru: Marius Tiţa
    Armănipsearea: Taşcu Lala

  • Jaf şi naţiune în secolul XXI

    Jaf şi naţiune în secolul XXI

    Din cele mai vechi timpuri, oamenii au jefuit. Au jefuit, au furat, au ucis, au distrus. Mereu au vrut ce este al altuia, și nu neapărat din necessitate. Jaful a însoțit războaiele, în timp ce noțiunea de a împărți nu prea apare în istorie.  Oamenii au luat, unii de la alții, prin forță, adică jaf, sau prin viclenie, adică furt, mai întâi mâncare. Apoi ape și pământuri. Pe măsură ce societatea a progresat, oamenii au început să ia viața semenilor lor. Dacă la început furau pentru a supraviețui, mai târziu au făcut o plăcere din a omorâ și a distruge, inutil, josnic, patologic. Între timp, evoluția societății umane a adus mai multe lucruri bune pentru bunăstarea oamenilor dar și mijloace care omoară mai mulți oameni, distruge mai mult, fură mai mult.

    Bombele aruncate din avioane și, mai târziu, forța atomică fac ca oamenii să fie uciși de la mare distanță, fără să apuci să îi privești în ochi și fără să poți să îi jefuiești. De exemplu, nici acum nu se știe prea bine de ce șeful suprem de la Moscova îi bombardează, de aproape trei ani pe ucraineni, de ce îi omoară în casele lor, de ce le distruge gările, școlile, viețile. Nu are ce să le ia, decât viața. Iar viața nu le-a fost dată de vreun bolșevic uitat în post ci de divinitate și de părinți. Multe civilizații avansate au în portofoliu războiul, genocidul, jaful, raptul teritorial. Paradoxal, aceste impulsuri specifice omului primitiv dar preluate în comportamentul statelor apar tot mai mult în dezbaterile importante ale omenirii.

    Modelul rusesc care cere ca orice pământ călcat vreodată de armata ce a rămas roșie  să intre în granițele oficiale a fost preluat și în alte state ce punctau în materie de democrație  sau, fără rușine și rațiune, în declarațiile unor lideri cu vederi atât de la extreme că dau târcoale de câteva ori spectrului politic. Mai rău ca într-un joc electronic eșuat, piratat cu greșeli, oamenii se bagă în seamă cu opinii extremiste, pe care legea încă le condamnă. Legalitatea internațională, greu stabilită și aplicată, este oripilată de ușurința generalizată cu care este încălcată.  Totul pare a fi de vânzare sau de furat. Ca în scenele de gangsterism, se agită armele la vedere, diplomația și rațiunea sunt exilate. Globalizarea comunicării a făcut să dispară nu numai distanțele și timpul ci și limitele impuse de istorie și justiție.

    Putem vorbi mai ușor, dar putem și să ne certăm mai intens. În loc să înțelegem mai bine ce se întâmplă pe planeta noastră, neglijăm zgomotos lecțiile istoriei și o repetăm cu nesațul aruncării sinucigașe în hăurile întunecate ale vieții societății umane. Știm prea bine ce se întâmplă când ceri, în gura mare, pământuri și ape, când îți propui să devii stăpân pe alți oameni și țări. ”Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”, spune domnitorul român Mircea, din secolul al XIV-lea, unui puternic invadator, și versuri scrise de marele Eminescu exprimă clar și cu smerenie ce fac oamenii normali, pe care nu îi apasă ambițiile autodistructive.

    Mult timp am crezut că anul 2000 va aduce o societate descrisă pe atunci doar de literatura SF. Suntem deja la sfârșitul primului sfert din acest secol nou și, dincolo de dezvoltarea tehnologică uluitoare, societatea omenească pare să fi rămas la nivelul reacției de gloată și a impulsurilor invadatoare. Valorile și principiile luminoase sunt date de-o parte și, în câțiva ani, sunt uitate. De la aspirație ajung la dezinteres. Frazele violente, urlate ultimativ, sunt reținute mai ușor, provoacă mobilizare de ambele părți. Unii să omoare și să fure, alții să-și apere supraviețuirea. Democrația a ajuns în faza de digestie somnoroasă. Bunăstarea scoate vigilența din priză și ne învață că oamenii sunt dispuși să muncească, nu să fure, pentru a trăi. Furtul nu mai este de mult un act disperat, a devenit un scop de îmbogățire.

    Acum ceva mai bine de o săptămână, au fost furate, dintr-un muzeu din Olanda, mai multe obiecte de aur din tezaurul istoric al României, expuse temporar într-un act normal de cooperare culturală. Un grup de persoane a dinamitat zidul și a furat un mitic coif de aur, de vreo două milenii și jumătate, și trei brățări de aur, aparținând civilizației antice a dacilor. Totul adună cam un kilogram de aur, dar importanța acestor obiecte pentru un popor de 20 de milioane de oameni este incomensurabilă. Hoții din Olanda nu vor putea vinde obiectele jafului cu prețul de evaluare și asigurare, care și el este destul de mic. Nu au câștigat nimic dar au distrus mult de tot, au distrus încrederea unui popor care a luptat din greu cu comunismul, că viitorul poate fi drept, corect, cinstit și frumos. Asta se întâmplă în secolul XXI când ies din tenebre rațiunile primitive ale ființei umane

  • Unia româñiloru

    Unia româñiloru

    Româñlli daima bãnarã tu locãri arãdãpsiti arhotaru, anvãrliga a Munțãloru Carpaț. Aesta alãsã toru ti adunarea stogu a bãnaticlui, neise armãnearea tu banã și feaţi unia statală unã nãdie niacumtinatã. Secolu XIX-ţi easti zuyrãpsitu niacumtinatu cu viziili naționali a populiloru și aflarea uniillei statalã. Acã eara tu ncruţilleata di cãlliuri a treiloru amirãrii absolutisti, nihiinda unã furteaţã militară cu scãpolu ti atacã, româñilli agiumsirã si s’facã unã nintea, dimi a italieañilor și ghirmañiloru. Moldova și Muntenia eara sumu suzearanitati otomană și eara protectoratu arusescu. Transilvania, treilu prinţipatu medievalu iu româñilli eara majoritari, eara sumu controlu a Curtillei di Viena.

     

    Pi hiotea kirolui, Moldova și Muntenia eara acãţati tu isapi idyea-idyealui di mãrli amirãrii, cu naetea ta s’li aibã tu mãnã, s’li stãpueascã. Trã Rusia, maxus, aţeali dauă prinţipati români eara lugursiti unã hopă gheopolitică pi calea ali Moscova cãtã Constantinopol. Eliberarea leghendarlui Bizanțu eara nãdia imperială a Imperiului țaristu cari s’videa ndreptu canda ti unã Treia Romă. Ditu 1831, Muntenia și Moldova eara guvernati după un nomu vulusitu di Rusia, Regulamentili Organiţi, cari apufusea un reghimu orlea zorlea di dominație arusească, acã eali eara nica sumu suzearanitati otomană.

    Tru 1853, ascumbusearea europeană contra a cãftãrloru heghemonisti a arușlor faţi s’ahurheascã Polimlu ali Crimei, un polimu a puterlor europeani contra a Imperiului țaristu. Prota jgllioatã, tru aestu polimu, fu u feaţi Rusia, cari aputrusi militar Muntenia și Moldova, numãsiti Prinţipatili dunăreani. Turchia apufusi polimlu cu Rusia și, tru şcurtu kiro, easti andrupãtã di Franța și Marea Britanie. Ma amãnatu, Rusia fu azvimtã și cãftãrli a llei heghemoniţi furã amânati, un kiro. Irinea și evoluțiili postbeliţi furã apufusiti tru Cundrata di Paris, atea ditu 1856, cari spunea limbidu pruvlema ti fãţearea unã a aţiloru dauă prinţipati români, Muntenia și Moldova. Yini deapoa unã pirmituseari cu halatu mari, cu zorea bãgatã di nafoarã și consilii a românilor cari caftã fãţearea unã a prinţipatiloru.

     

    Tru aeastã hãvaie, aţeali dauã prinţipati, goalã eali va ş’aleagã un domnu. Prota nkiseaşti Moldova, tru 5 di yinaru 1859, anda lu-aleadzi pi napandica, ca ti ciudie Alexandru Ioan Cuza, un revoluționaru pașoptistu cu ipotisi publiţi, cari nu eara tru prota thesi mutrindalui nãdiili ta s’hibã aleptu. Dupu ndauã dzãli, tru 24 di yinaru 1859, aligătorlli di București bagã tu practico un plan giunescu și lu-voteadzã domnu ali Muntenie tut Alexandru Ioan Cuza, proaspitlu aleptu a moldoveañiloru.

     

    Apofasea mplină de imaginație a politicieañilor români, majoritatea tricuț pritu Revoluția ditu 1848, ciudusi, adusi ncuntrari, ama nu putu s’hibã anulată. Cuza ahurheaşti unã politică mintimenã și caftã ta s’hibã aleptu diplo, neise tu unã unie pãnu di mardzinã. Ma multu, modernizeadză statul, lu-anvãrtuşeadzã şi thimilliuseaşti nãi instituții. Tru 1866, după tamamu șapti añi di dumnille, oamiñilli a lui ãlli bagã zori s’alasã putearea. S’lugurseaşti că aestă abdicari feaţi cã unia, pricunuscutã di niscãnţã maş tu bana a lui Cuza, s’arămână un lucru bãgatu tu practico. Prinţipatili Uniti agiumsirã s’hibã alãncita România.

     

    Tru 1916, România intrã tu polimu deadunu cu Antanta cu scupolu ta s’aducã și Transilvania tu ncurpilleaticlu a statlui român modernu, di secol XX. La Marea Adunari Populară di Alba Iulia, di la 1 di Andreu 1918, delegațlli alepţã a românilor ditu Transilvania, Banat și Crișana votarã apufusitoru ti unia cu România. Basarabia, loată di Imperiul țaristu tru 1812, și Bucovina, stăpuită di austrieţ, s’avea turnatã la România, pritu votlu a parlamentarloru di Chișinău, s’clleamã a Congreslui Gheneralu ali Bucovina. Easti Marea Uniri, pricunuscutã tru pãzãrãpserli  di irini di Paris-Versailles, oara astralã ti unia a româñilor, cându agiungu s’hibã tu idyiulu sinuru și pot ta ş-apufuseascã yinitorlu.

     

    Autoru: Marius Tiţa
    Armănipsearea: Taşcu Lala

  • Unirea românilor

    Unirea românilor

    Românii au locuit dintotdeauna un spațiu cu dispunere circulară, în jurul Munților Carpați. Aceasta a conturat unitatea viețuirii și a făcut din unitatea statală o năzuință permanentă. Secolul al XIX-lea este caracterizat de intensificare viziunile naționale ale popoarelor și căutarea unității statale. Deși se aflau la întâlnirea a trei imperii absolutiste, nefiind o forță militară ofensivă, românii au reușit să se unească înaintea, chiar, a italienilor și germanilor. Moldova și Muntenia se aflau sub suzeranitate otomană și erau protectorat rusesc. Transilvania, al treilea principat medieval unde românii erau majoritari, era sub controlul Curții de la Viena.

    De-a lungul timpului, Moldova și Muntenia au fost tratate în mod unitar de către marile imperii, cu intenția dominării lor. Pentru Rusia, mai ales, cele două principate române reprezentau o etapă geopolitică în drumul Moscovei spre Constantinopol. Eliberare legendarului Bizanț era aspirația imperială a Imperiului țarist care se vedea drept A treia Romă. Din 1831, Muntenia și Moldova erau guvernate după o lege impusă de Rusia, Regulamentele Organice, care instituiau un regim strict de dominație rusă, deși ele erau încă sub suzeranitate otomană.

    În 1853, mobilizarea europeană împotriva tendințelor hegemoniste ale rușilor duce la Războiul Crimeii, un război al puterilor europene împotriva Imperiului țarist. Primul pas, în acest război, a fost făcut de Rusia, care a ocupat militar Muntenia și Moldova, numite Principatele dunărene. Turcia declară război Rusiei și, în scurt timp, i se alătură Franța și Marea Britanie. Într-un târziu, Rusia a fost înfrântă și pretențiile sale hegemonice amânate, pentru un timp. Pacea și evoluțiile postbelice au fost stabilite în Tratatul de la Paris, cel din 1856, care punea clar problema unirii celor două principate române, Muntenia și Moldova. Urmează o poveste tumultoasă, cu presiuni externe și consilii ale românilor care se pronunță pentru unire.

    În acest context, cele două principate urmează să își aleagă singure un domnitor. Prima o face Moldova, la 5 ianuarie 1859, alegându-l, surprinzător, pe Alexandru Ioan Cuza, un revoluționar pașoptist cu funcții publice, care nu se afla în rândul primelor șanse la alegere. Peste câteva zile, la 24 ianuarie 1859, alegătorii de la București pun în aplicare un plan îndrăzneț și îl votează domnitor al Munteniei tot pe Alexandru Ioan Cuza, proaspătul ales al moldovenilor.

     

     

     

    Decizia plină de imaginație a politicienilor români, majoritatea trecuți prin Revoluția din 1848, a uimit, a stârnit opoziție, dar nu a putut fi anulată. Cuza începe o politică inteligentă și insistentă de transformare a dublei sale alegeri într-o unire efectivă. Mai mult, modernizează statul, îl consolidează și creează noi instituții. În 1866, după fix șapte ani de domnie, el este obligat să abdice de către oamenii domniei sale. Se consideră că această abdicare a făcut ca unirea, recunoscută de unii doar pe durata vieții lui Cuza, să rămână un fapt împlinit. Principatele Unite au devenit România.

    În 1916, România a intrat în război alături de Antanta cu scopul de a aduce și Transilvania în cuprinsul statului român modern, de secol XX. La Marea Adunare Populară de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, delegații aleși ai românilor din Transilvania, Banat și Crișana au votat decisiv pentru unirea cu România. Basarabia, luată de Imperiul țarist în 1812, și Bucovina, stăpânită de austrieci, reveniseră anterior la România, prin votul parlamentarilor de la Chișinău, respectiv al Congresului General al Bucovinei. Este Marea Unire, recunoscută la negocierile de pace de la Paris-Versailles, momentul astral al unității românilor, când se regăsesc în aceeași graniță și își pot guverna singuri viitorul.

  • Cultura în zilele noastre

    Cultura în zilele noastre

    În decembrie 2010 era publicat în Monitorul Oficial al României legea care instituia Ziua Culturii Naționale, pe 15 ianuarie. Inițiativa aparținea unui număr important de parlamentari social-democrat, cărora li s-a alăturat liberalul Mircea Diaconu. Actor cunoscut, Mircea Diaconu a fost și europarlamentar pentru un mandat, fiind vicepreședinte al Comisiei pentru cultură și educație, calitate în care a reușit să fie instituit programul „Europa creativă”, ce se va încheia în 2027. Mircea Diaconu ne-a părăsit în urmă cu o lună.

    Revenind la sărbătoarea instituită prin legea din 2010, nu este vorba de o ”zi națională”, care dă altă încadrare evenimentului, ci o ”zi” a Culturii Naționale. Se recomandă ca în această zi să fie organizate evenimente culturale cât mai diverse. Ziua de 15 ianuarie nu a fost aleasă întâmplător. Este ziua de naștere trecută în actele lui Mihai Eminescu, cel mai important poet al românilor. Eminescu a scris cel mai lung poem de dragoste, ”Luceafărul”, și opera sa, cu intensă semnificație filosofică, este apreciată și tradusă în întreaga lume.

    Deși a trăit doar 39 de ani, Eminescu a avut o activitate literară impresionantă, fiind poet, prozator, dramaturg și jurnalist. A avut preocupări de pionierat în economie și statistică iar cronica lui din 1876 ne permite să stabilim cu exactitate când a avut loc prima reprezentație teatrală a unei trupe profesioniste de limbă idiș din lume, cea înființată de Avram Goldfaden la Iași, în acel an. Republica Moldova, stat cu populație majoritar românofonă, și istoria ne explică clar de ce este așa, are o Zi a Culturii Naționale și ea este sărbătorită tot pe 15 ianuarie, Eminescu fiind poetul național și al românilor de la est de Prut. Mai mult, dat fiind aniversarea de 175 de ani de la naștere a poetului, 2025 a fost declarat, la propunerea Academiilor de la București și Chișinău, ”Anul Mihai Eminescu”.

    Cultura a ocupat un loc aparte în viața românilor, cu un accent special în timpul comunismului. Creația nu era liberă atunci astfel că erau create tot felul de subterfugii pentru ca mesajul să fie transmis. Represiunea era strictă și România lui Ceaușescu nu se poate lăuda că, uneori, regimul lăsa lucrurile mai relaxat, pentru a nu genera revoltă. Mesajele erau codificate, mulți creatori de cultură au fost nevoiți să părăsească țara, alții au renunțat, au fost pedepsiți sau și-au pierdut chiar și viața. În același timp, restricțiile de tot felul au făcut din cultură un refugiu pentru celor atrași de fenomenul cultural, de artă și literatură.

    După Revoluția din dcembrie 1989, de la care au trecut deja 35 de ani, românii au fost liberi să se dedice culturii, creației sau fenomenului pe care îl numim ”consum cultural”. Sunt numeroase poveștile de succes ale românilor în lumea internațională a culturii de înaltă valoare, iar în România creația a înflorit în libertate. Pandemia recentă a fost încă un fenomen ciudat cu efecte ce trebuie analizate asupra culturii și civilizație, acum fenomene globale ale umanității. Creația dar și consumul cultural s-au extins dar cunoscut și forme sau aspecte noi, legate în special de sfera IT.

    După ani chinuitori în care s-a călătorit virtual și tot virtual au fost vizitate marile muzee ale lumii, oamenii se întorc la realitatea palpabilă, sau vizibilă pe simeze. Concertele fac săli pline, cărțile rămân tipărite, pictura este pusă în ramă și în expoziție, sunt formele reale ale creației culturale pe care civilizația le propune și le generează. Desigur, conjuncturile economice au afectat repede și consistent creația și consumul cultural și acest aspect va deveni tot mai vizibil în acest an. Orice criză, mai ales cu trăsături de criză complexă, inclusiv socială, afectează viața culturală dar punerea culturii pe locuri prioritare în guvernare este o necesitate și un semn de dezvoltare a societății și a civilizației.

  • Premisili a unlui an nielectoralu

    Premisili a unlui an nielectoralu

    Punctul maximu di atracție fură prezidențialili ditu Rusia și aţeali ditu SUA. Dialihea, nu ari niţi vără uiduseari anamisa di eali, niţi barimu ca prinţipiu elementar a alidzerloru. Alidzerli prezidințiali ditu Rusia avea amintătorlu buiusitu cunuscut di totna, nu adusiră niţi ună emoţie și niti ună hăbari ma sinfirisită, ti atea tricură niacăţati tu isapi, ascăpară menga publică.

    Alliumtrea, tru SUA, tuti suntu inediti. Unu di candidaț, prezidentu tru exercițiu, s-trapsi ditu antriţearea prezidențială, tră nominalizarea adjunctului a lui, viţe-președentulu. Tru SUA, viţe-prezidentu easti unã mlleari, unã insã di arasa lae, hile di emigranțã oamiñi di știință, ea aleapsi dreptul și politica. Ama nu amintã alidzerli, aşi că fu aleptu-diznãu aleptu fostul prezidentu Donald Trump, după unã hopã di un mandat. Ama nu el easti protlu prezidentu ali SUA cari yini diznãu după aestă hopã ama Grover Cleveland, aleptu diznãu tru 1892.

    Tru Rusia, lucãrli agiumsirã cama aplo. Alãsatu tru loclu al Elținu, tru dzuua ditu soni a anlui 1999, Putin fu aleptu tru 2000 și diznãu aleptu tru 2004. Bruma di democrație di atumţea spuni că un prezidentu rus nu poati s’aibã ma multu di dauă mandati. Modelu eara loat ditu lumea democratică maş că originalitatea arusă tru mimarea democrațiillei hipsi zborlu ”consecutivi”, aţea ţi ãlu feaţi pi nãulu ”țar” s’treacă un mandat pi loclu di prim-ministru, prezidentu agiungãndalui unã marionetă.

    Di la turnarea ditu 2012 s-ari faptã ca vãrã mãsturlãki constituția ali Rusie până cându mandatlu agiumsi di 6 ani, și Putin numata s’minã di la Kremlin. Iarapoi aliddzerli prezidențiale ditu Rusia, cum aţeali ditu marţu 2024, s’hibã ma pțãnu di simasie ca unã ñIcãzancã dari-loari di pãhã la bomboanili cu ciocolată.

    Tră România, 2024 fu un an electoralu mplinu. Dimi agiumsirã pi vade și mandatili di patru ani a alepţãloru locali icã a parlamentarlor, și aţeali di ţinţi añi a europarlamentarlor și prezidentului. Pi şcurtu, easti zborlu di alidzeri la tuti aţeali patru liveluri: local, național, prezidențialu și european. Guvernul di București apufusi ca localili și europeanile s’hibã deadunu, să s’dizvãrteascã deadunu tru dzuua ufiţialã tră europarlamentari, 9 di cirişaru. Tru kirolu anda parlamentarlli dusirã Strasbourg, primarlli și consilierlli locali aștiptarã până ti di toamnă tra s’prilleaborgili.

    Tut ti di toamnă fu apufusitu și un program tru trei hopi, ncruţilleatu, tră alidzerli armasi, parlamentarili și prezidențialili. Tru kirolu anda deputațlli și senatorlli ali Românie furã votaț tamamu tru 1 di Andreu, ti Dzuua Națională ali Românie, prezidințialele eara programati cu unã stămână ninti, tru 24 di brumaru, și unã stămână ma amãnatu, doilu tur, tru 8 di andreu. Eara programate di itia că primul tur a prezidințialelor deadi tutu proţeslu pisti cap.

    După protlu vot, pi protlu loc și calificat tru doilu turu fu un candidat cunuscut maş di un şingiru internaționalu di socializari cari ţãni di unu partid comunist, nai ma marli ditu lumi. Acã avu hãiri, tru aestu mediu, un tsunami di mesaji electorale, candidatlu declarã a autoritățlor fiscale ditu România că nu hãrgiui ici ţiva tră campania electorală. Pãnu tru soni, aţelli cu ndrept, nkisindalui di la informațiili avansati di serviţiili di contrainformații, apufusirã s’anuleeadzã doilu tur a prezidințialelor, programat tră 8 di andreu. Naua dată a alidzerloru prezidințiali ditu România nu fu dimãndatã ama sigura ţãni di proţlli patru meşi ditu aestu an.

    Ase, 2024 numata fu anlu a tutulor alidzerloru ama alãsã ţiva și tră 2025, an cari sã spuni cã nu ari heavra electoralã. Până tru soni, di la alepţãlli locali, la aţelli naționali și europeañi, tută lumea easti la loclu di lucru. Acã ari borgi ñicurati, ipotisea di prezidentu ali Românie nu easti abandonată, hiinda exercitată ma largu, după bitisearea a aţiloru dauă mandati, di cătrã prezidentulu tru exercițiu.

    Tru alanti locuri a lumillei, icã barimu tru SUA și Rusia, prezidențialele s-bitisirã, Putin niţi barimu nu dipusi ditu scamnu, tru kirolu anda prezidentulu Trump va s’hibã bãgatu pi ipotisi tru 20 di yinaru. Tru Europa, s’duţi ma largu polimlu a liderlui rus, alepetu si paralaeptu, contra ali Ucrainã, iarapoi zñiili a polimlui propagandistic pi cari îlu duţi cu democrațiile europeani ahurhescu si s’dukeascã tut ma destabilizatoru.

    Autoru: Marius Tiţa
    Armănipsearea: Taşcu Lala

  • Jocul de-a geopolitica

    Jocul de-a geopolitica

    Ne-am fi așteptat ca, după un sfert din secolul XXI, să beneficiem doar de analize geopolitice și strategice foarte bine elaborate, moderne, într-un spirit nou, pline de inteligență artificială. În schimb avem de-a face cu reacții care nu se mai jenează de lipsa de competențe ale emițătorilor, de absurditatea celor afirmate, de insuficiența intelectuală a formulelor și a aserțiunilor publicate.

    Nu numai că nu este nimic nou și modern, dar sunt reluate idei vechi, care nu au fost prea deștepte nici măcar la momentul lor. După uimire,  începem să ne obișnuim cu enormitățile și să le confundăm cu adevărul plin de viață al modernității. De fapt, tot ce a descoperit omenirea în materie de politică și diplomație în acești 25 de ani din anii două mii este dat de-o parte cu nonșalanță și sunt aduse, de fapt, readuse în atenție, cu zâmbetul pe buze, deși nu este de glumă, idei contrare oricăror reglementări și legi internaționale. Nu poate fi vorba de glumă pentru că majoritatea sunt subiecte care au generat războaie, deci moarte și distrugere.

    Majoritatea acestor uluitoare luări de poziție merg pe terenul minat al revendicărilor teritoriale. Săgețile lansate de președintele ales al SUA, la nord și la sud, a dat curajul și altora să vină cu astfel de sugestii, de parcă o nouă teorie geopolitică că s-ar fi născut. Nu este nimic nou, privirile pofticioase aruncate spre Groelanda și Canada, spre Panama și Mexic, sunt vechi și inevitabile, dacă ajungem la subiectul revendicărilor teritoriale. Evident, sunt singurii vecini ai SUA și numai asupra lor se pot întinde intențiile de secol XIX.

    Un extremist bulgar, în schimb, a prins curaj și a pus la grămadă, ca într-un ghiveci macedonean, toate spațiile în care locuiesc bulgari în această zonă a Europei. Inclusiv sudul Republicii Moldova, unde ceva sate cu populație bulgară se întind până la Marea Neagră, deci într-o zonă dată de Stalin republicii unionale sovietice Ucraina, după ce, prin înțelegerea Moscovei cu aliatul nazist, în 1940, fusese luată de la România.

    În această mentalitate, Ucraina ca și toată Europa ar trebui să se închine dictatorului de la Moscova, un alt personaj care a uitat istoria, geografia și științele politice pe care ar fi trebuit să le fi studiat. Altfel, ar fi aflat din istorie că ambele războaie mondiale au început cu mutarea granițelor după proiectul veșnic neodihnit a unor lideri de rău care nu au ezitat să trimită soldații la moarte și civilii la suferință.

    Înainte ca Hitler să atace pur și simplu Polonia, la 1 septembrie 1939, Hitler luase Austria și o parte din Cehoslovacia pe care o dezmembrase. Apoi s-a înțeles cu Stalin și amândoi au atacat Polonia. Și ce ar trebui să-și amintească Moscova este faptul că, până la urmă, aliatul nazist a ajuns să-și atace camaradul sovietic cu o furie de parcă Ribbentrop și Molotov nu ar fi semnat niciodată nimic, nici măcar un pact de neagresiune și de împărțire a Europei și a lumii. A fost nevoie de șase ani de război, cu zeci de milioane de victime, cu distrugeri și suferințe inimaginabile ca războiul declanșat de aceste poziții extremiste să se încheie.

    La inaugurarea noului mandat prezidențial american vor fi trecut trei ani fără o lună de război în Europa. Asta ne putem aminti foarte bine, că este o evoluție geopolitică recentă. La început au fost declarațiile, liderii democrațiilor au fluturat promisiuni de pace, cu valoarea celor din 1938, fluturate, la propriu, de Chamberlain. Și, cum atunci Cehoslovacia sucomba în acest context de promisiuni de pace, acum Ucraina este invadată, într-o intenție de blitzkrieg à la ruse, care durează deja de trei ani. Istoria nu are deloc simțul umorului, în schimb are tendința să devină tragică dacă este uitată sau nu este băgată în seamă. Faptul că liderii momentului nu sunt prea duși nici la școală și nici pe la biserică ar trebui să ne arate clar cum ne raportăm la trecutul istoric, care este un profesor teribil, nemilos și inflexibil.

  • Premisele unui an neelectoral

    Premisele unui an neelectoral

    Punctul maxim de atracție au fost prezidențialele din Rusia și cele din SUA. Desigur, nu există nicio asemănare între ele, nici măcar ca principiu elementar al alegerilor. Alegerile prezidențiale din Rusia aveau câștigătorul poleit cunoscut dintotdeauna, nu au produs nicio emoție și nicio știre mai interesantă, de aceea au trecut nebăgate în seamă, au scăpat atenției publice.

    În schimb, în SUA, totul a fost inedit. Unul dintre candidați, președinte în exercițiu, s-a retras din cursa prezidențială, în favoarea nominalizării adjunctului său, vice-președintele. În SUA, vice-președinte este o femeie, persoană de culoare, fiică de emigranți oameni de știință, ea alegând dreptul și politica. Dar nu a câștigat alegerile, astfel că a fost ales-reales fostul președinte Donald Trump, după o pauză de un mandat. Dar nu el este primul președinte al SUA care revine după această pauză ci Grover Cleveland, reales în 1892.

    În Rusia, lucrurile s-au simplificat mult. Lăsat în locul lui de Elțîn, în ultima zi a anului 1999, Putin a fost ales în 2000 și reales în 2004. Bruma de democrație de atunci spune că un președinte rus nu poate avea mai mult de două mandate. Modelul era luat din lumea democratică doar că originalitatea rusă în mimarea democrației a introdus cuvântul ”consecutive”, ceea ce l-a făcut pe noul ”țar” să treacă un mandat pe locul de prim-ministru, președinte devenind o marionetă.

    De la revenirea din 2012 s-a tot meșterit la constituția Rusiei până când mandatul a ajuns de 6 ani, și Putin nu se mai dă dus de la Kremlin. Iar alegerile prezidențiale din Rusia, precum cele din martie 2024, să fie mai puțin importante ca o minora fluctuație de preț la bomboanele cu ciocolată.

    Pentru România, 2024 a fost un an electoral total. Adică au ajuns la termen și mandatele de patru ani ale aleșilor locali sau ale parlamentarilor, și cele de cinci ani ale europarlamentarilor și președintelui. Pe scurt, este vorba de alegeri la toate cele patru niveluri: local, național, prezidențial și european. Guvernul de la București a stabilit ca localele și europenele să fie comasate, să se desfășoare împreună în ziua oficială pentru europarlamentare, 9 iunie. În timp ce parlamentarii au plecat la Strasbourg, primarii și consilierii locali au avut de așteptat până în toamnă pentru a-și preluat atribuțiile.

    Tot în toamnă a fost stabilit și un program în trei etape, încrucișat, pentru alegerile rămase, parlamentarele și prezidențialele. În timp ce deputații și senatorii României au fost votați chiar pe 1 Decembrie, de Ziua Națională a României, prezidențialele erau programate cu o săptămână înainte, la 24 noiembrie, și o săptămână după, al doilea tur, la 8 decembrie. Erau programate pentru că primul tur al prezidențialelor a dat întregul proces peste cap.

    După primul vot, pe primul loc și calificat în turul doi a fost un candidat cunoscut doar de o rețeaua internațională de socializare care aparține unui partid comunist, cel mai mare din lume. Deși a beneficiat, în acest mediu, un tsunami de mesaje electorale, candidatul a declarat autorităților fiscale din România că nu a cheltuit absolut nimic pentru campania electorală. Într-un final, cei în drept, pornind de la informațiile avansate de serviciile de contrainformații, au decis să anuleze al doilea tur al prezidențialelor, programat pentru 8 decembrie. Noua dată a alegerilor prezidențiale din România nu a fost anunțată dar sigur aparține primelor patru luni din acest an.

    Astfel, 2024 nu a mai fost anul tuturor alegerilor ci a lăsat ceva și pentru 2025, an care se anunța lipsit de fior electoral. Până la urmă, de la aleșii locali, la cei naționali și europeni, toată lumea este la locul de muncă. Deși are atribuții reduse, funcția de președinte al României nu este abandonată, fiind exercitată în continuare, după încheierea celor două mandate, de către președintele în exercițiu.

    În restul lumii, sau măcar în SUA și Rusia, prezidențialele s-au încheiat, Putin nici măcar nu coborât din fotoliu, în timp ce președintele Trump va fi reinstalat la 20 ianuarie. În Europa, continuă războiul liderului rus, ales și reales, împotriva Ucrainei, iar efectele războiului propagandistic pe care îl duce cu democrațiile europene încep să se simtă tot mai destabilizator.

  • Acum 35 de ani, Revoluţia română

    Acum 35 de ani, Revoluţia română

    Ideea lui de a plăti integral și rapid datoria externă a României duce țara aproape de colaps iar nivelul de trai se prăbușește. Lipsa alimentelor devine acută, lipsesc și medicamentele iar românii nu mai pot circula decât în Uniunea Sovietică.

    Au loc adevărate drame, românii încearcă să treacă ilegal granița și mor înecați în Dunăre sau împușcați de grăniceri. Opoziția este dur reprimată de către poliția secretă comunistă, sinistra Securitate. Poporul mai trebuie să suporte și un deșănțat cult al personalităților,  nu numai al dictatorului ci și al soției sale, Elena Ceaușescu. Dacă în 1968 este de partea Cehoslovaciei invadate de statele din lagărul comunist, în 1972 Ceaușescu descoperă comunismul de tip chinez și nord-coreean și pornește decisiv la transplantarea acestui regim în România. Astfel, în 1989, când comunismul se prăbușește succesiv în țările Estului european, Ceaușescu vrea să continue pe linia dură, stalinistă.

    La 15 decembrie 1989, românii își înfrâng teama și manifestă în favoarea pastorului reformat Laszlo Tokes, unul dintre puținii opozanți ai regimului, pe care Securitatea voia să îl evacueze din Timișoara. Situația escaladează iar puterea comunistă lansează represiunea sângeroasă. În acele zile, Ceaușescu face o ciudată vizită în Iran și revine la București, unde organizează o uriașă adunare populară, la 21 decembrie. Se consideră că avea în gând adunarea de la București din august 1968, în care Ceaușescu protesta față de invadarea Cehoslovaciei de către  sovietici, împreună cu aliații bulgari, est-germani, polonezi și unguri. România a fost singura țară din Tratatul de la Varșovia, varianta comunistă a NATO, care nu participase la invazie. După aproape un sfert de secol, Ceaușescu devenise el însuși un stalinist încremenit în timp și viziune.

    Adunarea populară din 21 decembrie, de la București, devine, însă, o adunare împotriva lui Ceaușescu, pecetluindu-i soarta. Bucureștenii se adună în centrul orașului și toată noaptea vor protesta împotriva regimului Ceaușescu. Oamenii sunt împușcați și zdrobiți de vehicule militare dar nu renunță. Vineri, 22 decembrie 1989, zorii zilei găsesc un oraș însângerat dar cu muncitorii care pleacă în protest de pe marile platforme industriale ale Bucureștiului pentru a-l da jos pe dictator. Armata se retrage în cazărmi iar Ceaușescu nu mai are altă șansă decât să fugă în grabă cu elicopterul, de pe acoperișul clădirii ce trebuia să-i fie buncăr inexpugnabil. Un grup eterogen de civili, disidenți renumiți și foști lideri comuniști preiau puterea prin Frontul Salvării Naționale.

    Comunismul și regimul dictatorial al lui Ceaușescu au căzut în acea zi, dar continuă să se tragă, parcă într-o întrecere pentru a face tot mai multe victime. Dacă în alte state din Estul comunist al Europei dispariția comunismului postbelic a fost un proces pașnic, de reformă, în România s-a luptat pentru libertate. Mult mai multe lucruri sunt cunoscute acum, iar interpretările înfloresc, dar un lucru este evident: Revoluția română a fost una a poporului care a ieșit cu pieptul gol în fața represiunii.

    La Timișoara, protestatarii au fost împușcați în plină stradă, și pe treptele Catedralei, la București baricada de la hotelul Intercontinental a fost un adevărat câmp de bătălie, al oamenilor înarmați ai regimului, cu protestatarii care aveau mâinile goale. Nu se știa dacă regimul va cădea, dar românii au dat dovadă de un curaj uriaș, plătindu-și libertatea cu propriile vieți.

    Lângă Sala Dalles, unde mulți tineri au fost omorâți în timpul Revoluției, a fost ridicat un monument teribil de expresiv. În bronz masiv este redată, supradimensionat, o gaură de glonț de pistol mitralieră, extrem de puternic, care a secerat multe vieți. În jurul acestui obelisc, ca într-un arc de cerc al unui ceas solar sunt turnate în bronz forma de mărime naturală a tuburilor de cartușe din care au pornit gloanțele aducătoare de moarte. Impactul vizual este aproape fizic, foarte puternic, dureros. Asta au trăit românii în decembrie 1989, luptând pentru libertatea lor și a urmașilor lor, ca moștenirea cea mai de preț.