Viktoriia
Merge de parcă dansează, de parcă o poartă vântul ca pe o frunză. E îmbrăcată cu haine largi, comode și fiecare în parte a corpului ei, de la degete la păr, zvâcnește mișcarea. Am văzut-o prima dată la o petrecere semi privată, undeva într-o casă la capătul străzii Maria Rosetti, în care nu știu cum am ajuns și nici ce făceam acolo, dar în care lume necunoscută se strânsese ca pentru o noapte festivă de ani ‘80. La capătul scărilor de lemn se afla antreul, iar acolo oameni cu cocktailuri în mână se strânseseră cerc pentru a privi dansul executat elegant și fără rușinea caracteristică acestui colț de planetă.
Nu-mi închipuiam atunci că mă voi da peste cap să fac rost de numărul ei de telefon numai câteva săptămâni mai târziu, prezentându-mă ca jurnalistă. Dar iată-mă așteptând-o să se întoarcă cu cafeaua de la barul unei cafenele cu aspect industrial din zona Cișmigiului și frământându-mi mâinile pentru a nu o plictisi cu aceleași întrebări care i se mai puseseră probabil de zeci de ori de la izbucnirea războiului încoace. Dar Viktoriia are personalitatea aceea cu care unii oameni se pricep să destindă atmosfera din trei respirații și două cuvinte. Ei, cui nu îi place să vorbească despre sine?!, mă întreabă ea înainte de a începe să-și depene povestea.
Viktoriia face parte dintre prea puținii artiști care au trecut prin România, s-au simțit primiți, încurajați și au decis să-și reconstruiască viața aici. Atât cât va dura, fără gândul de a o tranzita cât mai repede pentru a ajunge în vest și luând serios în considerare posibilitatea de a-și crea viața în București, indiferent de soarta războiului. A simțit în societatea românească și în comunitatea de artiști performativi și coregrafi o plasă de siguranță în zilele confuze de după declanșarea războiului, în perioada în care s-a văzut de partea cealaltă a graniței, nu în vacanță, ci forțată să locuiască pentru prima dată… în altă parte. Nu a primit doar un loc în care să doarmă, într-unul din studiourile de coregrafie…
Deja la câteva zile după ce am ajuns aici, oamenii mă cunoșteau, mă invitaseră la evenimente, la diverse spectacole. Nu mi-au cerut să le demonstrez ceva, m-au crezut pe cuvânt când le-am spus că sunt artistă. Au asumat faptul că dacă am zis că sunt dansatoare, înseamna că sunt o dansatoare bună. La studioul Areal, care-i aici în centru, mi-au dat ocazia să mă antrenez și să țin workshop-uri de trei ori pe săptămână. Și oamenii veneau, dădeau vestea mai departe spunând că-i vorba de o fată din Ucraina care ține ateliere. M-au ajutat foarte mult.”
Îi lipsește rutina pe care o avea în Kiev, când știa ce avea de făcut dimineața când se trezea: cinci ore de antrenament zilnic în același loc, iar după-amiaza timp pentru proiecte personale. Aici nu știe, iar incertitudinea asta o incomodează. Se află într-un loc în care simte că ar putea face orice dacă ar ști de unde să se apuce și încotro să își canalizeze forțele.
Dansatorii de aici nu vor să aparțină unui singur loc, vor să fie peste tot. Toată lumea are aici câte cinci proiecte simultan. Cel puțin asta-i impresia mea, dar cine știe. I’m new in town, adaugă cu veselia-i caracteristică. Încă încerc să înțeleg cum merg lucrurile.”
Viktoriia este foarte mândră de ea. Nu mi-a spus, e modestă și conștientă că se află la începutul unui drum lung și necunoscut, dar a fost lesne de bănuit după felul în care povestește cum recent a reușit să își închirieze propriul ei apartament. Rămâne recunoscătoare pentru acoperișul oferit în tot timpul acesta, dar nu mai doarme acolo unde i s-a oferit primul adăpost gratuit.
Am bănuit că, în ciuda vizei care-i permite șederea aici, îi place mai mult să se simtă ca o migrantă decât ca o refugiată, în aceeași măsură în care, atunci când a ajuns, s-a comportat ca o turistă. Oricum, s-ar simți vinovată să se bucure de ajutorul de stat pentru refugiați știind că sunt atâția alți oameni care au nevoie de el. Atâtea femei ucrainene care nu au fost niciodată angajate pentru că au avut grijă de cămin toată viața. S-ar simți vinovată și pentru că simte că statul român face multe pentru ucraineni, iar societatea face multe pentru ea personal. Consideră că venirea aici a fost o alegere personală, că poate lucra și că poate fi de folos țării care a primit-o.
Se simte copleșită de tot ce aude că fac ceilalți dansatori din București — proiecte peste proiecte —, dar este realistă, știe că totul vine în timp. Nu se mai simte ca nou sosită; a trecut perioada în care lumea a primit-o și i-a oferit oportunități. Acum este rândul ei să se zbată și să și le creeze singură. O copleșește și proximitatea atâtor opțiuni…
... mai ales când toată viața ai trăit având la dispoziție o singură variantă, știind întotdeauna către ce te îndrepți. Apoi ajungi aici și… boom, o lume total nouă care este mare și plină de proiecte. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că oamenii pot fi interesați și pot explora atâtea subiecte. Unul care m-a impresionat până peste poate a fost cel inițiat de Areal, despre maternitate: cum să fii artist și mama. Au lansat proiectul pentru mame dansatoare și preț de câteva luni mamele au putut veni cu copiii la studio pentru a se antrena și a pune în scenă un spectacol. Nu mi-a venit să cred. Ce oportunitate… wow. În Ucraina nu am dat peste asemenea ocazii.”
Am întrebat-o ce ar face dacă războiul s-ar termina mâine și ea ar putea să aleagă să rămână aici. Ar rămâne, pentru că, deși își iubește țara, ca artist, are mult mai multe posibilități aici, iar oamenii nu sunt atât de diferiți în purtare și mentalitate față de ceea ce îi este familiar. Am întrebat-o unde se vede în doi ani de-acum înainte și mi-a spus:
I want to be part of this performing community. Vreau să mă pot prezenta la centre de aici, cum este CNDB (Centrul Național al Dansului București), iar ei să mă cunoască, să le propun proiecte, să facem proiecte împreună. Pentru mine, în Ucraina, este imposibil să fac proiecte adevărate, să cercetez subiecte cu adevărat mari. But I am only in the process of learning how to do it.”
Discuția cu străini ca Viktoriia te ajută să vezi societatea românească, pe care o criticăm cu o dexteritate de profesioniști, într-o lumină nouă. Mai ales societatea din ultimii ani, care se încăpățânează să se dezvolte și să crească în ciuda ponegririlor înghețate în timp. În ciuda vocilor care jură că nimic nu s-a schimbat de trei decenii încoace.
Observ că mulți oameni se implică, există audiențe mari care vor să vină și să vadă chiar și spectacole despre orice, chiar și un performance mic și fără promovare are parte aici de public. Oamenii vin, pentru că oamenilor le pasă, vor să meargă undeva, să afle ceva. Și nu sunt doar dansatorii care merg la spectacole de dans sau pictori care vizitează galerii. Nu. Toți sunt interesați. Vorbesc despre spectacole care în Ucraina nu ar fi niciodată posibile pentru că nu sunt atât de comerciale sau de atrăgătoare vizual.
Câteodată e vorba doar de o mână de oameni sau chiar de un singur om care vrea să studieze ceva și vrea să facă un show. Oh, uite o treabă: unghiile mele cresc atât de repede, hai să facem un spectacol despre asta (îmi dă amuzată un exemplul care umple aerul de hohote de râs, ca în atâtea nenumărate rânduri de când s-a întors cu cafeaua). Și oamenii vin, apoi se gândesc la spectacol, vorbesc despre el. Lumea de aici pare însetată de artă și de cultură.”
A ținut un atelier la festivalul Ideo Ideis, a participat la crearea unui spectacol artistic/documentar realizat de teatrul Basca din Timișoara pe tema refugiaților (indiferent de naționalitate), a participat la evenimente în Bucureşti, la o rezidență de două săptămâni în Budapesta și are un job part-time la studioul Areal.
Vitaly
Vitaly este unul dintre cei mai cunoscuți artiști ucraineni din București și n-o spun ca o părere. Mi-au dovedit-o toate conversațiile, oricât de scurte, cu oameni ai artei din București. Toată lumea îl cunoaște.
Sunt din Vinița, la cinci ore de mers cu mașina de Iași. Cu toate acestea n-am călătorit niciodată în România și cunosc români care locuiesc la o aruncătură de băț de granița cu Ucraina și care nu au fost niciodată în țara mea. Ca să nu mai zic că stilul de viață al orașelor din nordul României este aproape identic cu cel din țara mea. E foarte ciudat felul în care funcționează izolarea…”
Se afla în Republica Moldova, unde s-a refugiat în prima zi a războiului cu familia lui. Ca majoritatea tinerilor, și-a dat seama repede că nu vrea să continue să trăiască pe timp indefinit alături de familie. Norocul a făcut ca, printr-un grup de Facebook, să găsească găzduire într-un apartament pe strada George Vraca, transformat în atelier de către o mână de artiști primitori. Este recunoscător pentru faptul că a a fost primit într-un loc cum nu se putea mai bun. În ultimele luni, a putut observa că lumea artistică din București îi pare mai interesantă decât cea de acasă, iar scena de aici pare cu douăzeci de ani înaintea celei din Ucraina.
Crede că România se află în locul ideal, un loc care încă îți permite să inovezi pentru că mai are multe de făcut, dar suficient de dezvoltat încât să ofere resurse. Un mediu artistic extrem de dezvoltat ca, de exemplu, Dusseldorf, din Germania, pe care l-a vizitat îl intimidează. Ce mai pot să aduc într-o asemenea scenă?, se întreabă Vitaly.
Lăsând la o parte războiul actual, asemenea multor alți migranți, artistul a găsit aici, în țara gazdă, o casă în care se simte mai liber decât cea în care s-a născut. Am vorbit despre sentimentele omului care, atunci când emigrează, lasă în urmă un bagaj de limitări și constrângeri psihologice impuse de mediul în care a crescut.
Aici pot să fac lucruri pe care nu puteam să le fac în Ucraina, poate nu doar din pricina războiului, ci și a unui conflict pe care îl am cu mediul de acasă. Îmi este mai ușor să găsesc un limbaj comun cu oamenii de aici. Partea dificilă la plecări este că îți pierzi toate conexiunile sociale, tot sistemul de suport și trebuie să ți-l construiești de la zero.”
Ca și Viktoriia, Vitaly preferă să trăiască de acum în Europa de Est și nu se identifică prea mult cu Occidentul, nu se vede locuind acolo, ci doar cunoscându-l din postura de turist. Simte că în momentul acesta Bucureștiul îi oferă tot ce are nevoie pentru dezvoltarea sa ca artist. De ce aș merge în Occident și să mă simt ca cetățean de mâna a treia, zilnic?”
De la Vitaly am aflat de faptul că mulți artiști ucraineni contribuie acum la propaganda de război, mi-a explicat că în momente ca acestea lucrurile nu pot fi decât albe sau negre, nu-i loc pentru zone gri, și mi-a arătat câteva imagini care m-au înfiorat. Mi-a mai vorbit și despre numeroșii muzicieni ruşi care fac spectacole pentru a dona bani Ucrainei, despre muzica pop ucraineană care s-a transformat acum aproape complet în muzică de propagandă.
Nu cred că, în momentul acesta, artiștii din Ucraina pot face altceva în afară de cercetări și lucrări legate de criza actuală.”
Tot de la Vitaly am mai aflat că blocuri din preajma staţiei de metrou Orizont, din Drumul Taberei, păstrează încă în ele gloanțe din zilele revoluţiei anticomuniste din decembrie 1989, ceea ce îl face să reflecteze la felul în care acțiunile militare își pot lăsa însemnele în spațiul public, oamenii coexistand cu ele.
De-a lungul discuției am mai simțit și umbra de vinovăție care îl urmărește în București. O contradicție în care se zbat două viziuni: una conform căreia prieteni și colegi de-ai lui au rămas în Ucraina în ciuda vicisitudinilor, cealaltă în care își spune că războiul ăsta e ca un joc pe calculator și nu vrea să fie carne de tun pentru tehnologia rusească.
Păstrez legătura cu prieteni care au rămas în Ucraina, dar încerc să fiu foarte atent și să înțeleg că oamenii care au rămas acolo sunt furioși. Evit să spun cât de bine mă simt eu aici. Odată, vorbind cu colegi de-ai mei din Odessa, le-am spus că am petrecut weekendul pe litoralul de aici, cu un proiect artistic în Delta Dunării. A fost o mare greșeală din partea mea. Ei, deși locuiesc într-un oraș aflat pe coastă, nu pot merge la plajă pentru că plaja este minată.”
Îl înfurie câteodată faptul că, în contextul războiului, europenii sunt mai preocupați de unele inconveniente din viața lor, de prețurile care cresc și de căldura mai puțină din calorifere, dar înțelege — nu te poți gândi în permanență la victimele unui război care pare departe.
Nu vrea să simtă că oamenii îi apreciază arta doar pentru că este ucrainean. Este recunoscător pentru ajutorul pe care l-a primit când a ajuns, dar nu vrea tratament preferențial pe baza pașaportului.
Părerea lui despre arta din regiune este că îi lipsește colaborarea. Crede că țările balcanice ar trebuie să comunice mai mult, să lucreze împreună, să aducă laolaltă artiști și să schimbe idei. Îl surprinde că nu știa nimic despre România înainte să ajungă aici, ba chiar văzuse un film anul trecut care prezenta România ca pe un loc murdar.
Vitaly a fost implicat în multe, multe proiecte locale de când a ajuns în România. A colaborat cu Galeria Catincăi Tăbăcaru, a participat deja la trei rezidențe de scurtă durată, una cu organizația Matka, alta realizată în Delta Dunării, la 40 de minute de granița cu Ucraina, a participat la festivalul HomeFest și la expoziția realizată de Rezidența9, AICI.ACUM, unul dintre primele evenimente artistice care a abordat criza din Ucraina, în martie.
La expoziția AICI.ACUM au fost invitați, pe lângă Vitaly, alți cinci artiști, dintre care trei s-au aflat în București, iar doi în Ucraina. Am vrut să discut și cu cei trei de aici, dar mi s-a spus că au plecat, așa cum au făcut mulți alții. Aș spune că majoritatea, dar lipsesc datele.
Cunoscându-i pe Vitaly și Viktoriia, m-am întrebat câți oameni valoroși am pierdut lunile acestea poziționându-ne mai curând ca țară de tranzit, oferind ucrainenilor mai curând bilete de tren pentru a o lua spre vest decât cursuri de limbă română pentru a rămâne. L-am întrebat pe Michele Bressan, artist vizual italian stabilit la Bucureşti din 1993 și unul dintre curatorii expoziției AICI.ACUM, ce crede despre acest gând sub formă de părere de rău:
Cred că România a pierdut mulți oameni de valoare și mulți artiști. Nu doar cu ocazia acestui război. De prea multe ori, România a reprezentat o zonă de tranzit pentru oameni valoroși. Sunt sigur că artiștii cu care nu am intrat în contact ar fi putut să se integreze foarte bine aici și să îmbogățească scena.”
Consideră că primele luni au reprezentat un boom, un soi de barcă în care toți au vrut să se urce pentru a bifa faptul că s-au alăturat cauzei refugiaților ucraineni, publicându-și faptele pe Facebook. Crede că am fost un moment de tranzit pentru artiștii care au ajuns aici fugind din calea războiului (un moment în care toată lumea a încercat să maximizeze beneficiile afilierii cu ei), iar apoi au plecat în alte țări. Pentru acest lucru stă dovadă faptul că nu mai avem acum nicio expoziție cu artiști ucraineni.
Când eram mic am dat de o firmă de haine care se numea FUBU. Și după multă vreme am aflat de la ce venea acest acronim: For Us, By Us. Cam așa a fost și valul acesta, eu cam asta am simțit”, mărturisește amuzat.
Dacă ar fi avut putere decizională absolută asupra lumii artistice din momentul declanșării războiului, ar fi transformat muzeul de artă contemporană într-o zonă de primire. Ar fi oferit apoi granturi, rezidențe și burse pe termen mai lung, poate șase luni, un an, care să asigure o continuitate, nu doar expoziții cu impact redus.
Am vrut să aflu cum au gândit, însă, cei din spatele primei expoziții artistice cu refugiați ucraineni, AICI.ACUM, așa că am întrebat-o pe Suzana Dan, manager al Rezidenței Scena9:
Nu am vrut ca prin construcția expoziției să transmitem un mesaj de tipul: Ok, v-am invitat, haideți să facem lucrări și să facem o expoziție frumoasă pentru că sunteți aici. Era vorba de niște oameni care au ajuns în țara noastră, nedorindu-și neapărat să ajungă peste noapte aici. Nu aveau un plan să vină aici pentru o expoziție, iar lucrările lor oricum nu sunt cu ei. Propunerea noastră a fost exact pe tipul asta de idee: că artiștii sunt prezenți, dar operele lor, nu, nu au cum să fie.”
Și-au propus să nu pună artiștii să facă nimic, tocmai pentru a nu căpușa o situație, făcând o expoziție frumoasă pe suferința lor. Au vrut doar să le expună numele, să transmită simplul fapt că sunt aici. Michele Bressan:
Am simțit că intraseră într-o vrie a lumii artistice bucureștene și erau cumva buimăciți de toate astea. Noi am venit cu propunerea asta: Nu vreau să faceți nimic, vreau să vă expun doar numele. Dacă voi sunteți prezenți cu numele, asta-i de ajuns”. Singura intervenție a fost un flyer aruncat pe jos, compus dintr-un desen cu bocancul (realizat de Vitaly), iar în camera cealaltă tabla pe care Vitaly cu Boris (artist vizual stabilit acum în Italia) au scris coordonatele GPS de unde au plecat și cele unde ajunseseră atunci.
Ulterior au venit și alți artiști ucraineni (și nu doar artiști) și au completat cu orașele și adresa GPS de unde au plecat, rezultând un vizual foarte abstract, cu multe cifre derivate de la coordonate GPS, nume de orașe. Dar ce a fost cel mai important pentru mine a fost să nu facă nicio lucrare. N-am vrut să mă încadrez trendului în care avem acești artiști și hai să îi mulgem ca să ne facem noi expoziția”, continuă curatorul.
În munca pentru acest articol, am plecat la drum convinsă că artiștii ucraineni ajunși în România trebuie să transforme într-un fel scena locală, să pornească un trend, să schimbe într-un fel cursul lucrurile. Dar când s-a potrivit vreodată socoteala de acasă cu cea din târg?
Nu cred că poate fi vorba de o transformare. Ei nu au venit ca să construiască un curent, o tendință. Sunt niște oameni care au venit fugind de o problemă care le-a dizlocat viața cu totul. Deci problema lor principală acum este supraviețuirea și felul în care găsesc sau nu, temporar sau pe termen lung, un loc de ședere aici”, spune Suzana Dan.
Michele Bressan consideră că:
Pentru a vorbi despre un impact, vorbim despre niște lucrări care trebuie expuse, trebuie să circule, pentru ca publicul să se familiarizeze cu lucrările. Dacă nu se întâmplă asta, este greu să aibă un impact. Din câte am putut să urmăresc, mă întreb câte dintre evenimente au fost compuse în jurul lucrărilor unor artiști ucraineni și câte s-au centrat în jurul unor lucrări de tip reacție, adică lucrări făcute de artiști români, ca un fel de comentariu. Nu îmi dau seama, dar tind să cred că a doua categorie a fost mai pregnantă.
Nu știu ce impact au avut, dar impactul nu ține de naționalitate, ci de lucrări. Iar dacă ajungi să apreciezi lucrarea în funcție de naționalitate sau de background-ul artistului, cred că este destul de greșit. Trebuie să ai raționamentul necesar de a nu îngurgita oricât, oricum, doar pentru că vine dintr-un context care se află acum în lumina reflectoarelor.”
Catinca Tăbăcaru, curator de artă și proprietara galeriei cu același nume, consideră că lumea artistică din România mai are un drum lung până să exercite atractivitate pentru artiști, indiferent de origine:
Problema pe care trebuie să ne-o punem este cum ne reținem noi talentele locale. Cei mai buni artiști ucraineni au plecat de la noi, iar motivul este faptul că celelalte țări le-au oferit mult mai multe oportunități. Ei au putut să intre prin România, iar românii au demonstrat aici o mare solidaritate ajutându-i să treacă granița, să găsească un loc în care să stea, iar noi, comunitatea artistică am avut o inițiativă artistică, din prima zi începând să oferim artiștilor și curatorilor casă, masă, atelier.
Eu am pus la dispoziție un apartament pe care l-a ocupat o artistă care apoi a plecat în Roma. De ce? Pentru că i s-a oferit o bursă foarte importantă și bine plătită care de la trei luni s-a prelungit la șase; de la care a primit casă, birou, un lucru important la CV și stabilitate. Toate acestea în vreme ce aici avea doar colaborarea cu mine și casa pe care i-am pus-o la dispoziție. Nu a primit nimic de la stat sau de la instituții. Și nu este singura. Mai am patru astfel de exemple de artiste valoroase care sunt în Irlanda și Austria.
Uneia i s-a oferit ocazia să fie studentă, cu potențialul de a urma un doctorat. Noi am avut o mișcare foarte impresionantă din partea societății civile și artistice, dar atât. Dar asta-i problema și cu românii. Noi pierdem în fiecare an cei mai buni artiști și curatori pentru că nu primesc destule burse, ajutoare, nu au ocazia să își construiască un CV și o carieră puternice. Cei mai mari artiști români sunt la Berlin.”
Situația artiștilor refugiați din Ucraina este o imagine la indigo a situației generale privind refugiații și migranții. România ar avea doar de învățat din acest context, iar lecția majoră este că migrația aduce cu sine un capital uman extrem de important. Pentru a putea valorifica, însă, acest potențial, este nevoie de schimbări care încep cu abordarea politică, se încheie cu educația civică și trec prin înțelegerea că seamănul uman poate să ne îmbogățească societatea prin prezența sa.
Poți afla mai multe despre munca Viiktoriei urmărind-o pe Instagram. Mai multe despre Vitaly poţi afla pe Instagram. Iulia Hau este colaborator extern Radio România Internaţional. O poţi găsi pe Instagram şi Substack.
Material realizat cu sprijinul unei burse din cadrul proiectului Consolidarea rezilienței democrațiilor vestice ca reacție la războiul din Ucraina și la consecințele acestuia la nivel european și mondial” derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova.
