În vara anului 1942, prozatorul, publicistul și istoricul religiilor Mircea Eliade poposea pentru scurt timp la București, în intervalul dintre părăsirea postului său diplomatic de la Londra și preluarea celui de la Ambasada României de la Lisabona. Autorul de 35 de ani avea să-și vadă atunci pentru ultima oară țara natală și, mai ales. Bucureștiul de baștină pe care-l va mitiza în proza sa fantastică. Tot atunci și-a lăsat întreaga arhivă personală de manuscrise, documente și cărți științifice în grija familiei de aici, în ideea unei întoarceri ulterioare care în 1942 părea nu doar posibilă, ci și firească. După cum bine știm, acest lucru va fi imposibil până în 1986, anul morții sale.
Arhiva lăsată la București va sta în grija surorii sale, Corina, până la moartea acesteia în 1989. Din păcate, după aceea, printr-un concurs de împrejurări nefericit, soarta documentelor lui Eliade a început să fie extrem de nesigură, nici până azi ele neputând fi inventariate în întregime și nici studiate așa cum se cuvine de către experți. Totuși, din fericire, recent Institutul de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei României a reușit să obțină o parte importantă din arhivă și să organizeze expoziția intitulată Manuscrisele inedite ale lui Mircea Eliade. Istoria tumultoasă a recuperării acestor documente ne-o schițează acum Eugen Ciurtin, directorul Institutului de Istorie a Religiilor, de la care aflăm că totuși Eliade luase cu el la Lisabona câteva texte pe baza cărora dorea să-și elaboreze lucrările în timpul postului său diplomatic.
Eugen Ciurtin: Am putut proba – și sperăm ca asta să apară în următoarele luni în primul volum din ediția critică completă despre opera științifică a lui Mircea Eliade – cum el a extras câteva file de lucrările în pregătire pe care le-a luat cu el în Portugalia. Dar nu a luat mai mult de câteva file. În arhiva rămasă în România sunt zeci de mii de pagini. Este toată tinerețea lui, așa cum o spune chiar el într-un fragment de jurnal din august 1952, când era deja la Ascona. În acele pagini, Eliade își aduce aminte cu o durere extraordinară că s-ar putea ca toată tinerețea lui, tot ce a trăit, scris, gândit, citit până la 33 de ani, inclusiv în India, să dispară pentru totdeauna. Ororile de după război, oroarea războiului, statutul lui de filo-fascist și neputința de a se mai întoarce au blocat accesul la manuscrise, care au fost, din fericire, ocrotite de familie. Însă o parte din cărțile de indianistică au ajuns prin grija lui Constantin Noica, Sergiu Al-George și Arion Roșu să fie adăpostite și unele din ele să ajungă – cam 130 de volume – în Fondul Eliade al bibliotecii Institutului de Istoria Religiilor. Dar manuscrisele ca atare, până în 1981, nu au fost redeschise. Atunci a făcut-o Constantin Noica, împreună cu un om pe atunci încă tânăr, istoric literar, profesor de liceu, Mircea Handoca, care a obținut acordul familiei de a-l cerceta.
Mircea Handoca a purtat mai mulți ani o corespondență cu Mircea Eliade care în decembrie 1981 i-a scris : Am convins-o pe sora mea să-ți îngăduie cercetarea manuscriselor mele.Mircea Handoca a făcut acest lucru, tot el participând și la editarea celor câteva cărți ale istoricului religiilor a căror publicare a fost îngăduită de regimul comunist. Odată cu moartea surorii lui Eliade în 1989, fiul acesteia, profesorul Sorin Alexandrescu, stabilit în Olanda, i-a dat spre păstrare temporară întreaga arhivă lui Handoca. Ce s-a întâmplat atunci, aflăm tot de la Eugen Ciurtin:
Din nefericire, în martie,1989, când moare sora lui Eliade într-o casă pustie, cum a relatat dl Sorin Alexandrescu, care este nepotul de soră al lui Mircea Eliade, aceste manuscrise au fost transferate și apoi însușite fraudulos prin această transferare materială de către Mircea Handoca. Ei bine, între martie 1989 și septembrie 2015, aceste manuscrise n-au putut fi scoase la lumină. E vorba de mii și mii de pagini. Și la licitație n-au fost scoase până acum decât câteva sute de pagini, câteva mii, poate câteva sute de manuscrise, dintre care doar o parte au putut fi salvate și doar o parte au putut fi donate Institutului de Istorie Religiilor.
Deși nu s-a produs niciun transfer de proprietate, Mircea Handoca nu a mai redat documentele aparținătorilor de drept, iar după moartea sa în 2015, urmașii acestuia și le-au însușit automat. Așa se explică faptul că, în loc ca arhiva Eliade să fie studiată și valorificată în scop academic de către experți, fragmente din aceasta au început să fie scoase la licitație în ultimii doi-trei ani. Din fericire, ele au fost cumpărate și dăruite apoi Institutului de Istorie a Religiilor de către donatori generoși care doresc să rămână anonimi. Imediat după donație cercetătorii Institutului au început să le studieze pentru a le organiza apoi în expoziția vernisată la Muzeul Literaturii Române din București. Aici, publicul poate vedea clar germenii studiilor ample realizate de Mircea Eliade în anii postbelici petrecuți la Paris și, mai ales, ulterior, la Chigaco.
Eugen Ciurtin: Pentru prima dată avem manuscrise, în stadii diferite de redactare, ale mai multor studii capitale din perioada indiană, a tezei de doctorat și variantei pentru publicare a tezei de doctorat. Deci nu doar textul din noiembrie 32, ci și pe acela al volumului din mai 1936 Yoga. Essay sur l’origine de la mystique indienne. Apoi avem manuscrise ale cărților la care nu ne gândeam că am putea avea expresia manuscrisă cu toate ezitările autorului, cu schimbările și chiar cu amplificările la care s-a renunțat în vederea tipăririi. Avem manuscrisul pentru eseul Barabudur, templul simbolic apărut în septembrie 1937 în Revista Fundațiilor Regale și reluat ca atare în prima parte a volumului Insula lui Euthanasius din 1943. Avem manuscrisul Mitului reintegrării din 1942, avem manuscrise ale recenziilor și studiilor scrise pentru revista Zalmoxis. Și mai ales avem un eseu inedit polemic de la sfârșitul lui 1930 și începutul lui 1931 intitulat What is wrong with Europe, eseu anunțat în presa din1930, dar despre care nimeni n-a știut nimic până când colegii mei nu l-au găsit. Edițiile critice viitoare vor arăta toate aceste amănunte, pentru că, de fapt, miza aceasta este : să arătăm schița a ceea ce vroia Eliade să facă.
Altă descoperire fascinantă printre documentele recuperate de Institutul de Istorie a Religiilor o constituie paginile în sanscrită scrise de mâna lui Eliade pe vreme când studia această limbă. Din păcate nici acum arhiva n-a fost recuperată în integralitate și conținutul ei, în lipsa inventarului, rămâne neclar. Expoziția de la Muzeul Național al Literaturii Române este deschisă până în luna martie, iar la elaborarea ei au lucrat cercetătorii Andreea Apostu, Ionuț Băncilă, Eugen Ciurtin, Daniela Dumbravă, Octavian Negoiță, Cătălin Pavel, Vlad Șovărel și Bogdan Tătaru-Cazaban.
