Anexarea, în martie, a peninsulei ucrainene Crimeea alimenteză temerile că, odată redeşteptat, apetitul teritorial al Rusiei va pretinde noi anexiuni. Ieşită, de facto, de mai bine de două decenii de sub controlul Chişinăului, regiunea separatistă pro-rusă Transnistria, din estul Republicii Moldova, ar putea fi, avertizează unii analişti, următoarea pe lista de achiziţii a lui Vladimir Putin. Opinia nu e unanimă, fiindcă nici similitudinile dintre cele doua focare de conflict nu sunt depline.
Fâşie de pământ în stânga râului Nistru, Transnistria e, practic, o enclavă între fostele republici sovietice Moldova şi Ucraina şi nu se învecinează nemijlocit cu Federaţia Rusă. În timp ce între Crimeea şi ţărmurile ruseşti nu e decât îngusta strâmtoare Kerci, dintre Marea Azov şi Marea Neagră, Transnistria e la sute de kilometri de Rusia. Departe de a fi omogenă etnic, populaţia de circa jumătate de milion de locuitori e compusă în proporţie de 40% din românofoni, care rămân cea mai numeroasă comunitate, restul fiind, preponderent, slavi — ucraineni şi ruşi. După conflictul armat din 1992, dintre abia creata armată naţională a Moldovei, devenită independentă cu nici un an în urmă, şi separatiştii susţinuti de trupele ruse, Moscova a protejat militar şi a alimentat financiar şi energetic o Transnistrie devenită clientelară. În 1999, la summitul OSCE de la Istanbul, Rusia, pe atunci, a lui Boris Elţîn promitea să-şi retragă trupele şi arsenalul din estul Republicii Moldova. Toamna aceasta, la sesiunea generală ONU de la New York, şefa diplomaţiei de la Chişinău, d-na Natalia Gherman, a fost nevoită să reitereze apelul privind plecarea soldaţilor ruşi, fiindcă aceştia au rămas de neclintit. Potrivit evaluărilor realizate de specialişti, în ultimii 20 de ani Rusia a cheltuit pentru Transnistria circa 10 miliarde de dolari prin aşa-numite ajutoare umanitare, gaze şi alte forme de sprijin.
Expertul economic Petrişor Peiu a declarat pentru Radio România: Dacă pentru Transnistria, cu o populaţie de 500.000 de locuitori, s-a cheltuit atât, probabil că pentru Crimeea s-ar fi cheltuit de cinci ori mai mult, adică 50 de miliarde de dolari.”
Pentru Rusia, mai spun economiştii, a fost mai ieftin să anexeze Crimeea decât să procedeze ca în cazul Transnistriei. Dar, chiar şi aşa, nota de plată a anexiunii va fi una piperată. Salariile bugetarilor şi pensiile din Crimeea vor trebui aduse la acelaşi nivel cu acelea din Rusia, de cel puţin trei ori mai mari. Sumele mari care se vor duce spre teritoriul proaspăt anexat şi defel viabil economic vor majora deficitul bugetar al Rusiei. La toate acestea se adaugă sancţiunile economice americane şi europene.
Cu luciditatea unui veteran al diplomaţiei române, ambasadorul Ioan Donca, membru în Consiliul Director al Fundaţiei Universitare a Mării Negre, e sceptic asupra eficienţei acestor sancţiuni şi se declară convins că dosarul transnistrean e mai degrabă clasat: Nu cred că Rusia va merge mai departe decât a-şi anexa Crimeea. Este cu totul neinteresant să-şi anexeze teritorial într-un fel sau altul Transnistria, care oricum îi aparţine, pentru ea nu e nici un fel de problemă. Este clar că nu aparţine Moldovei, este clar că pentru Moldova în acest moment cel puţin – chiar dacă sufleteşte vrem să sprijinim ideea integrităţii teritoriale a Moldovei – dar Transnistria reprezintă o piedică în evoluţia Moldovei pe un drum european. Sancţiunile cu care ameninţăm Rusia nu ştiu cât de eficiente vor fi, mai ales ţinând cont de capacitatea Rusiei de a suporta.”
Politolog de formaţie, eurodeputatul Cristian Preda nu crede nici el în similitudinile dintre cele două regiuni rebele pro-moscovite. Profesorul Preda subliniază că administraţia pro-occidentală de la Chişinău a încheiat, anul acesta, acorduri de asociere şi liber schimb cu Uniunea Europeană şi pledează pentru o implicare mai activă a Bruxellesului în negocierile asupra Transnistriei: E vorba de două cazuri diferite. În ceea ce priveşte Transnistria, avem de-a face cu un conflict îngheţat de mai bine de două decenii. Această parte a Republicii Moldova este controlată de trupe ruseşti, fără ca ea să fie integrată în vreo structură politică din Federaţia Rusă, în timp ce în Crimeea, după invadarea teritoriului, totul a devenit o parte a regimului controlat de la Moscova. Uniunea Europeană nu recunoaşte anexarea Crimeei. Uniunea Europeană, pe de altă parte, susţine negocierile care angajează Federaţia Rusă în ceea ce priveşte Transnistria. Personal, cred că Uniunea Europeană trebuie să devină din observator, cum e în acest moment, o parte la masa negocierilor propriu-zise, având o voce mai importantă. Moldova e, de acum, un elev strălucit al Parteneriatului Estic. Interesul Uniunii Europene este, astăzi, altul decât cel din urmă cu două decenii şi mai bine.”
Sarcastici, sunt şi comentatori care avertizează că întreaga discuţie poate deveni caducă după alegerile de pe 30 noiembrie pentru Parlamentul de la Chişinău. Dacă, favorită în sondajele privind intenţiile de vot, opoziţia comunistă pro-moscovită revine la guvernare, nu Republica Moldova îşi va restaura autoritatea asupra regiunii secesioniste, ci fidelitatea acesteia din urmă faţă de Rusia va contamina, din nou, şi Chişinăul.
