Radio România Internațional

Author: Hildegard Ignătescu

  • Borja Mozo Martín: „Osteuropa ermöglicht Neuentdeckung der gesamteuropäischen Identität“

    Borja Mozo Martín: „Osteuropa ermöglicht Neuentdeckung der gesamteuropäischen Identität“

     

     

    Borja Mozo Martín ist literarischer Übersetzer und Kulturredakteur. Der gebürtige Spanier aus Madrid lebt und arbeitet seit 2016 in Rumänien. Er übersetzt Werke der rumänischen und französischen Literatur ins Spanische. Seine Ausbildung erfuhr er an der Complutense Universität in der spanischen Hauptstadt, wo er zunächst französische Literatur und Journalistik studierte. Danach belegte er ein Masterstudium in Literaturwissenschaft und Fremdsprachendidaktik, was ihm danach eine internationale Laufbahn ermöglichte – in den letzten 10 Jahren hat er Spanische Sprache und Kultur an unterschiedlichen Hochschulen in Frankreich und Rumänien sowie am spanischen Kulturinstitut „Cervantes“ in Bukarest unterrichtet.

    Seine literarischen Vorlieben gelten der Moderne und der zeitgenössischen Literatur. Als Übersetzer hat er bislang vier rumänische Romane ins Spanische übertragen – zwei Klassiker der Nachkriegsmoderne und zwei zeitgenössische Romane, darunter den Roman „Und man hörte die Zikaden“ unserer Kollegin Corina Sabău von der Feature-Redaktion. Aktuell arbeitet er an der Übersetzung des Romans „Das Mädchen, das Gott spielen wollte“ von Dan Lungu.

     

    Zunächst fragten wir Borja Mozo Martín, wie er sich der rumänischen Sprache und später der rumänischen Literatur genähert hat.

     

    „Mich hat zunächst die rumänische Literatur interessiert, und selbstverständlich muss man auch die Sprache lernen, um einen unmittelbaren Zugang zur Literatur zu haben. Das Interesse für die Literatur hat also auch mein Interesse für die Sprache erweckt. Es war also eine doppelte Entdeckungsreise für mich. Zuvor hatte ich nur durch Übersetzungen Zugang zur rumänischen Literatur gehabt, die großen rumänischen Klassiker waren schon ins Spanische übersetzt und sie wurden an der Uni in Spanien auch gelehrt, doch hier in Rumänien sind sie eher Lehrstoff an Gymnasien. Doch die bekanntesten Werke der Klassik waren fast allesamt beginnend mit den 1970ern bis Ende der 1990er Jahre übersetzt worden. Lange Zeit gab es nur wenige Übersetzer aus dem Rumänischen; umso größer ist ihr Verdienst um die Förderung der rumänischen Literatur im spanischen Kulturraum.

    Ich hatte schon als Teenager ein leidenschaftliches Interesse an der französischen Literatur und später auf der Uni lernte ich ein für mich seltsames Phänomen kennen – die rumänische Exil-Literatur in Paris, die eine sonderbare Rolle im französischen Kulturbetrieb der 1970er–80er Jahre spielte. Und so wollte ich herausfinden, wie rumänische Schriftsteller und Journalisten wie Monica Lovinescu, Dumitru Țepeneag oder Mircea Eliade und andere große Namen, die auch nur zeitweilig in Paris lebten, es schafften, nicht nur ihr eigenes Werk voranzubringen, sondern auch die französische Kultur jener Epoche zu prägen. Und so entfaltete sich mein Interesse für die rumänische Literatur, selbst wenn das heute anekdotisch klingen mag. Ich war neugierig, zu erfahren, wer diese Menschen gewesen sind, wie ihr Leben in der rumänischen Exil-Gemeinschaft war und wie es ihnen gelang, ihre eigene Stimme im Kulturbetrieb Frankreichs hörbar zu machen.“

     

    Doch was hat Borja Mozo Martín dazu bewogen, seine wissenschaftliche Karriere und übersetzerische Tätigkeit nach Rumänien zu verlegen?

     

    „Mein Interesse für die rumänische Literatur eröffnete mir neue Perspektiven – durch Literatur kann man nicht nur ästhetische Erlebnisse haben, sondern eine gesamte Kultur kennenlernen. Und bald musste ich feststellen, dass Rumänien – trotz der kulturellen Nähe zu Spanien und Frankreich – kaum bekannt in Westeuropa ist. So dass die Übersiedlung nach Rumänien ein natürlicher Schritt für mich war. Und ich konnte von einem akademischen Austauschprogramm profitieren, das vom spanischen Außenministerium in Zusammenarbeit mit dem rumänischen Bildungsministerium angeboten wurde. Hochschulprofessoren und Gymnasiallehrer konnten dadurch für mehrere Jahre nach Rumänien kommen und unterrichten. Und ich hatte das Glück, ein Angebot für einen Aufenthalt in Bukarest zu bekommen. 2016 kam ich also nach Bukarest mit der Überzeugung, dass es eine einmalige Chance ist, für eine unbestimmte Zeit in einem Land zu leben, von dem man von Anfang an fasziniert war. Es war folglich eine gelebte Faszination, die mir die Integration auch erleichtert und angenehm gemacht hat.“

     

    Stichwort Faszination – was hat den spanischen Philologen an Rumänien so fasziniert?

     

    „Ich glaube, die meisten Westeuropäer empfinden eine gewisse Faszination für Osteuropa. Vielleicht nicht alle, eher meine Generation. Ich bin in den 1980ern geboren, und wir hatten damals viel darüber gehört oder gelesen, was in Osteuropa damals passierte, doch hatten wir keine Möglichkeit, die damaligen Umwälzungen in diesem Teil Europas hautnah mitzuerleben. Und so habe ich schon in sehr jungen Jahren aus Erzählungen, Filmen, Büchern eine Faszination für diese Welt entwickelt, die es so wie damals zwar nicht mehr gibt, aber immer noch präsent ist, trotz der europäischen Integration.

    Doch wenn man als Westeuropäer nach Rumänien oder generell nach Osteuropa kommt, entdeckt man eine leicht unterschiedliche Welt, die einen interessanten Dialog nicht allein mit der fremden Kultur, sondern auch mit sich selbst ermöglicht. Denn trotz aller Unterschiede aus der versunkenen Vergangenheit teilen wir als Europäer eine gemeinsame Geschichte und Realität. Die Übersiedlung nach Rumänien war für mich nicht nur eine Raum- und Zeitreise, sondern auch eine Gelegenheit, meine Identität als Europäer neu zu entdecken.“

     

    Zum Schluss fragten wir den spanischen Übersetzer und Kulturredakteur Borja Mozo Martín, ob ihm etwas am Leben in Rumänien missfällt oder zumindest unangenehm vorkommt.

     

    „Es fällt mir manchmal schwer, mich mit diesem Gefühl anzufreunden, dass die Menschen in Rumänien weniger Gemeinsinn an den Tag legen, als ich es aus Ländern in Westeuropa kenne. Hier ist der Individualismus sehr stark ausgeprägt. Ich verstehe die historischen Wurzeln dieser Einstellung und will das gar nicht kritisieren, doch ist es für mich als Westeuropäer manchmal befremdlich, zu beobachten, welch niedrigen Stellenwert das Gemeinwohl in der rumänischen Gesellschaft hat. Ich bin im Westen Europas aufgewachsen, dort ist es eher umgekehrt – die Gemeinnützigkeit spielt eine große Rolle. Dieser Mentalitätsunterschied überrascht mich auch heute noch immer wieder.“

  • Andrea Fogliazza din Italia

    Andrea Fogliazza din Italia

    Andrea Fogliazza vine din Italia, dintr-un sat italian din apropierea orașului Parma. Locuiește de mulți ani în București, unde și-a deschis propria firmă, predă cursuri de conducere defensivă. De ce a ales să vină în România?

    „Prima oară am venit în România în 2002, după aceea m-am stabilit aici din 2009 și în 2013 am deschis firma, compania noastră. În trecut am fost pilot de motoare, nu de mașini, apoi am avut un accident un pic complicat și am trecut la mașini. Am venit în România cu total altceva, pentru că mă ocupam de partea de IT și de servicii într-o firmă importantă din România.

     

    Între timp, prezentasem un proiect firmei BMW din Germania, pe care ni l-au aprobat din 2012 și atunci, în 2013 am început colaborarea. Înainte de 2002 lucram tot în firma asta mamă italiană din Modena, pe partea de IT. Deja, în România se vedea că era o creștere mare de IT-ști, în timp ce în Italia era greu să găsești oameni din domeniul ăsta. Și atunci firma din Modena a ales să deschidă prima sucursală în Cluj, care era deja ce a devenit astăzi, pe partea de IT.

     

    Am început cu partea asta de dezvoltare de soft, a crescut business-ul și așa, de la o firmă care avea la început 15 angajați, am ajuns la 100, apoi la 200, apoi la 500, la 1.000, până am ajuns la 1.200 în trei sucursale – Iași, Oradea și Bacău. Am venit în România în perioada respectivă, în 2002, când am început procesul de creștere. A fost o descoperire frumoasă, pentru că eu am trăit probabil una dintre cele mai frumoase perioade din Italia.

     

    M-am născut în 1973, deci când eram eu tânăr, din 1983 până în anul 1998, să zicem, probabil a fost cea mai frumoasă perioadă în Italia. Era foarte multă agitație, oamenii munceau, era o creștere economică mare, erau foarte mulți bani pe piață, multe firme în dezvoltare și în creștere. Și am crescut într-un mediu în care oamenii erau fericiți, socializam, ne vedeam la cafea seara, stăteam acolo la povești, vorbeam până în dimineață. În anii 2000 -2002, erau niște alarme, niște semne și comunitatea deja devenea un pic diferită, oamenii nu mai ieșeau atât de mult, le era frică, probabil, de criză.

     

    Și când am ajuns în România și am fost prima oară în Centrul Vechi din București sau am fost în Iași în Copou, vedeam dorința asta de a trăi cu ce aveai. Stăteai la o bere trei ore, la o cafea două ore. Și cumva am regăsit exact același vibe pe care îl trăisem foarte frumos în Italia, care nu mai era acolo și aici chiar era – capacitatea asta de a te distra cu prietenii, de a povesti cu prietenii, indiferent dacă ai mulți bani în buzunar sau nu.”

     

    Andrea Fogliazza a fost cucerit de România, a rămas aici și a construit o viață, a înființat o școală de conducere defensivă, s-a căsătorit. A devenit România acasă?

    „Acasă, da. Situația a fost un pic ciudată și în România în 2008, a început criza și niște legi împiedicau un pic dezvoltarea firmei. Atunci au ales să vândă firma și să se mute în Albania. Eu nu am vrut să mă duc acolo și atunci am început să studiez piața, să văd un pic ce se putea face și în 2013 am decis să deschidem firma. Am cunoscut o fată frumoasă, care e soția mea azi, româncă, iar în 2018 s-a născut și fetița. Așa că pentru mine chiar reprezintă acasă, mai ales că în perioada covidului, un an jumate, n-am plecat de aici, s-au dezvoltat prietenii. Am foarte mulți prieteni buni români, nu italieni, nu prea am legături cu colegii din Italia. Da, practic a devenit acasă.

     

    A fost mai greu să înțeleg și să învăț lucrurile, că nu sunt așa de clare, transparente. Vorbesc de sistemul fiscal, de anumite chestii pe care le descoperi doar când intri în detalii. Dar oriunde m-am dus, în orice instituție de care am avut nevoie, indiferent că a fost mai complicat din cauza birocrației, mi s-a vorbit frumos, totul s-a rezolvat, s-a discutat. Am încercat să fim de la început cât mai corecți și să facem lucrurile în direcția corectă. Deja de la început știam că vrem să facem un business pe termen lung. De asta am făcut toți pașii să începem să devenim în fiecare an o firmă cât mai mare posibil. Eu vin din Italia, firma se moștenește, nu există să deschizi o firmă să o ridici în trei ani și apoi să o vinzi. Ei, asta e o chestie pe care am întâlnit-o des – lipsa asta de viziune pe termen lung, foarte mulți colegi, foarte mulți angajați, se simțea și se simte în continuare că nu au un plan pe termen lung.”

     

    L-am întrebat pe Andrea Fogliazza ce ar vrea să vadă îmbunătățit în România.

    „Trăiesc o situație, de exemplu, chiar în perioada asta cu fetița și la fel am trăit-o pe partea de sănătate. Ce nu-mi place este că fetița mea e la grădinița privată. Eu, până să vin în România, nici nu știam că există grădinițe private sau școli private, pentru că la noi în Italia mergi la școală privată doar dacă nu vrei să înveți. Cei ce vor să învețe merg la școala publică și acolo ai tot ce-ți trebuie. Dacă nu ai chef, atunci te duci la școala privată.

     

    Una dintre chestiile care nu-mi plac – și tot discut cu soția, că la un moment dat am pus și problema să ne mutăm din nou în Italia, pentru fetiță – este creșterea asta de structuri private, iar structurile publice o duc din ce în ce mai greu. Practic, statul cumva te împinge către structurile astea private, pentru că nu reușește să rezolve problemele cu infrastructura publică. Și asta se întâmplă în multe domenii, nu doar în școală și grădiniță și în sănătate. Și ăsta îmi pare un păcat enorm. Se pierde identitatea cumva și – mai mult de atât – societatea nu poate să existe fără serviciile astea de bază – sănătate și educație.”

     

    Ce apreciază cel mai mult în România, ce ar vrea să ducă de aici în Italia?

    „Am fost angajat activ când au fost probleme și s-a mobilizat în piață multă lume. Am apreciat enorm ce s-a reușit în perioada respectivă la proteste. A fost incredibil! În Italia nu aș fi văzut chestia asta niciodată – un mare protest organizat, cum a fost la Rezist și în Piața Victoriei și m-a impresionat. Am remarcat foarte mult spiritul ăsta de mobilizare. Mie mi s-a părut incredibil de frumos faptul că s-a mobilizat toată lumea și a reușit să facă ceva. Apreciez din nou faptul că oamenii știu să se adune în parc, să râdă, indiferent de probleme sau de situația cu banii, că nu e ușor, asta știm cu toții, că nu e ușor. Și încă o chestie pe care o prețuiesc foarte mult este rezistența. Am niște prieteni care lucrează în niște domenii care nu sunt ușoare și au răbdare, au constanță, nu se lasă, deci capacitatea asta de a nu se lăsa. Și inventivitatea.”

     

    Ce i-ar plăcea lui Andrea Fogliazza să aducă din Italia către România?

    „Dacă vorbim, de exemplu, de trafic, ei aici am o problemă mare, că de asta am și deschis școala. Și la un moment dat, nu vă ascund, am avut un moment greu, pentru că civilizația pe partea asta de conducere este complicată, foarte complicată. Când văd niște comportamente, niște situații în care chiar am fost spectator – oamenii s-au bătut în intersecție pentru că n-a fost dată prioritatea – la chestiile astea, suntem un pic în urmă.

     

    Vedem la evenimentele noastre că vin din ce în ce mai mulți tineri, sunt mult mai respectuoși, sunt mult mai ok, dar în continuare există situații de genul ăsta. Deci niște atenție față de ceilalți încă lipsește. Și atunci o atenție maximă la comportamentul social. Cred că în Italia avem o atenție mai mare la servicii, la oameni, la cum întâmpinăm omul când intră în magazin la noi, cum vorbim cu el – cred că acesta este unul din patrimoniile din Italia.”

     

     

  • Pauza Mare 15.03.2024

    Pauza Mare 15.03.2024

    Alege! este tema pe care o propune anul acesta Festivalul internațional de film documentar și Drepturile Omului One World Romania, care va avea loc între 5 și 14 aprilie 2024 la București. Ajuns la ediția cu numărul 17, festivalul se va desfășura între 5 și 14 aprilie în cinematografele Elvire Popesco, Eforie și Union din București, iar în perioada 15 – 25 aprilie o parte din filme vor putea fi văzute și online.

    Invitată: directoarea festivalului, regizoarea și producătoarea Andreea Lăcătuș, care face parte dintr-o nouă generație de cineaști români cu rădăcini adânci în societatea civilă.
    Realizatoare: Hildegard Ignătescu

     

  • Club Cultura 14.03.2024

    Club Cultura 14.03.2024

    Pentru prima dată în istorie, România și Polonia organizează un sezon cultural bilateral, care include un bogat calendar de evenimente și schimburi culturale în toate domeniile artistice. Timp de 17 luni, sezonul va aduce în prim-plan efervescența creativă a scenelor artistice din cele două țări din domeniul artelor performative, filmului, designului, teatrului, literaturii și muzicii și nu numai.

    Organizatorii programului Sezonului Cultural România-Polonia 2024 – 2025 sunt Ministerul Culturii și Institutul Cultural Român, prin reprezentanța sa de la Varșovia, pentru partea română, respectiv Ministerul Polonez al Culturii și Patrimoniului Național și Institutul „Adam Mickiewicz”, în parteneriat cu Institutul Polonez din București, pentru partea polonă.
    Printre invitați: Liviu Jicman, directorul ICR, Ovidiu Miron, directorul ICR Varșovia, Barbara Krzeska, directoarea Institutului „Adam Mickiewicz”, Diana Baciuna, secretar de stat în Ministerul Culturii.
    Realizatoare: Hildegard Ignătescu

     

  • Darko Jovik din Macedonia de Nord

    Darko Jovik s-a născut în Macedonia de Nord, la Veles, și tot în Macedonia de Nord a studiat Dreptul, în capitala Skopje. A locuit timp de nouă ani – între 2004 și 2013 – în Statele Unite, în New Jersey și Chicago, unde a întâlnit o româncă din Cluj, care peste un timp urma să-i devină soție. Așa se face că a ajuns în România în 2013. Deține o fabric[ de bere artizanală din 2015 și locuiește în Cluj. Ne povestește cum a fost începutul, cum a fost adaptarea la o nouă viață în România, la Cluj, în 2013.

     

    „A fost destul de interesant, deoarece cultura este destul de similară, dar există și niște chestii mai diferite. Primul șoc a fost că nu existau autostrăzi. Am venit cu avionul și tot așteptam să intrăm pe autostradă, dar nu existau, ca să ajung acasă din București – am aterizat în București. Asta a fost interesant. M-a ajutat foarte mult că am trăit împreună cu socrii, în aceeași curte. Asta m-a ajutat destul de mult să înțeleg și cultura și să învăț și limba cu ei. Cluj e un oraș destul de internațional, sunt mulți din afară, nu am avut probleme de socializare, nu a fost o problemă deloc după ce am învățat limba. A fost și mai ușor, clar.”  

     

    După aproape un deceniu de trăit în Statele Unite, Darko Jovik a ajuns în România. L-am întrebat cum i s-a părut viața aici, cum a decis să deschidă această mică fabrică de bere și cum merge afacerea.

     

    „E destul de diferit, comparativ cu Macedonia și America. Macedonia e o țară un pic mai săracă, și clar, America e o țară mult mai bogată. Așa că România e undeva la mijloc, mai ales în orașele ca Cluj, unde e o bulă, să zicem așa, cu prețurile, cu chiriile, cu salariile. Nu se compară, mi se pare, cu restul țării, în afară de două-trei orașe. Este viață bună aici, calitatea vieții este destul de bună. Mă gândesc că și de aia sunt chestiile scumpe în Cluj. Este un pic mai mult timp pentru familie, pentru mine, pentru soție, comparativ cu America, clar, dacă alegi ce faci. Asta a fost și ideea noastră, să avem o afacere care să ne permită să ne putem controla viața personală un pic mai bine, decât să fim obligați să stăm la birou sau în trafic ore întregi până ajungem acasă. Asta ne ajută mult. Pe plan profesional, începutul a fost mai bun, însă, după pandemie nu e chiar așa de bine. Toți avem speranța ca anul acesta să fie un pic mai ok, să revenim la o piață mai normală, deoarece, după pandemie, după criza energetică, cu curentul, cu gazele, s-au schimbat multe lucruri la orice afacere mică cum avem noi. Dar asta e la nivel global momentan.”

     

    L-am întrebat pe Darko Jovik ce i-ar plăcea să poată schimba în România.

    „E o întrebare destul de bună. Prima chestie care se poate schimba e stabilitatea economică. Eu ca antreprenor nu am stabilitate economică. Codul fiscal s-a schimbat de zece ori de când am eu afacerea, iar asta nu e bine. Asta e prima chestie. Politicienii noștri nu ne ajută și nu avem nevoie neapărat de ajutor, ci avem nevoie să ne lase să devenim un pic mai stabili. Sunt prea multe schimbări în România, iar asta necesită implicarea segmentelor mai tinere din societate, care din păcate la noi nu prea există. La noi oamenii în vârstă merg să voteze și așa se fac deciziile în toată țara. Sunt tentative, dar politica e greu de schimbat, pentru că există niște structuri destul de complexe care nu se pot schimba în zece ani, trebuie o generație întreagă.”

     

    Darko Jovik are un băiețel de aproape 6 ani. L-am întrebat ce își dorește pentru copilul său – îl vede crescând și făcându-și un viitor în România, sau mai degrabă l-ar îndemna să încerce străinătatea? România este acasă?

    „Da, mă simt acasă. Faptul că am trăit în trei țări până acum mă face să cred că acolo unde ți-e familia mai apropiată, acolo te simți acasă. În același timp, și când ajung în Macedonia am o familie destul de mare acolo și mă simt și acolo ca acasă. Încerc să fiu cât de mult așa, mai relaxat și acolo și aici. Dar da, mă simt ca acasă în România.

    Cât despre copil, e o întrebare grea, la care nu au răspuns mulți părinți. Nu știm unde se duce țara. Așa cum am menționat și mai devreme, orașe ca Cluj și poate Timișoara, București sunt destul de bune pentru calitatea vieții, dar numai dacă intri într-o societate cu un job bun, cu responsabilități pe care le poți controla, menaja, astfel încât să nu fie prea stresată viața. Dar din celălalt punct de vedere nu știm prea mult, încă că nu am intrat în sistemul școlar. Urmează din septembrie să începem cu copilul nostru, așa că nu știm unde o să ajungă el în viață. Încercăm să-i oferim oportunități cât mai mari posibil, poate mai mult decât ce am avut noi și speram să facă el alegerea când ajunge la vârsta la care se facă alegerile 18 – 20 – 25, cum vrea el. Asta e ideea în general.”

     

    Dacă ar fi să facă un schimb cultural între cele două țări care l-au format, ce ar duce din România în Macedonia de Nord și ce ar aduce din Macedonia de Nord în România?

    „Sunt destul de similare din punct de vedere cultural, și mâncarea, și cultura, și muzica, stilul de viață este destul de similar. Faptul că Macedonia e o țară un pic mai mică o face să aibă în continuare ceva mai mult simțul de familie. Se petrece mai mult timp în familie. Clujul, ca oraș, ajunge să fie foarte aglomerat. Trebuie să te programezi dacă vrei să te duci undeva, dar asta e normal, mi se pare. La cum crește orașul, asta e normal. Invers, nu știu dacă aș aduce ceva din România în Macedonia, pentru că nu am în plan să mă duc înapoi în Macedonia. Viața mea momentan e aici și continuă aici. Să merg înapoi nu am în plan.”

  • Ariel Pontes aus Brasilien: „Rumänien ist etwas konservativ, aber auch kosmopolitisch“

    Ariel Pontes aus Brasilien: „Rumänien ist etwas konservativ, aber auch kosmopolitisch“

     

    Ariel Pontes kommt aus Rio de Janeiro, Brasilien. Er hat an der Katholischen Universität in seiner Heimatstadt Technische Informatik studiert und arbeitet heute als Programmierer. Später hat er ein Masterstudium in analytischer Philosophie an der Bukarester Universität belegt. Er hat auch an mehreren Projekten der Vereinten Nationen und der EU-Kommission im Zusammenhang mit dem Klimawandel mitgearbeitet. In der rumänischen Hauptstadt hat er einen kleinen Verein namens Effective Altruism Romania gegründet und – als bekennender Atheist – ist er auch als Volontär beim Säkular-Humanistischen Verein Rumäniens (ASUR) tätig.

    Zunächst wollten wir von Ariel Pontes wissen, wie seine rumänische Geschichte begonnen hat.

    „Ganz kurz gefasst – meine ehemalige Frau ist Rumänin, und so bin ich hier gelandet. Die längere Geschichte ist etwas komplizierter. Wir lernten uns 2009 kennen, 2010 begannen wir eine Beziehung und 2014 kamen wir nach Cluj (Klausenburg), wo wir eine Zeitlang auch blieben. Danach zogen wir nach Bukarest für mein Masterstudium. Ich träumte schon lange davon, aus Brasilien wegzuziehen, wollte viel reisen. Ein Jahr habe ich in Schweden als Austauschstudent gelebt. Ich wollte zunächst nach Schweden, weil das Land so unterschiedlich zu Brasilien ist – es ist kalt im Winter, und es gibt viele Atheisten und Heavy-Metal-Bands dort – das hat mich angezogen! In Brasilien, vor allem in Rio, ist es ganz anders – dort haben wir Tanz, Farbenfröhlichkeit und Glücksversprechen, warmes Wetter, Strände und viele Schönheits-OP. Doch in Schweden fiel es mir schwer, mich mit den Einheimischen zu befreunden. Die meisten ausländischen Studenten blieben unter sich, wurden Freunde, und so hatten wir eine große internationale Clique, die sich kaum für die schwedische Gesellschaft interessierte. Nach meiner Auffassung gibt es immer mehr Abkapselung und Segregation in unseren Gesellschaften – in Schweden leben viele Einwanderer in gesonderten Vierteln, und auch dort gibt es dann weitere Subkulturen.

    Mein ursprünglicher Plan war, nach Kanada zu ziehen, doch aufgrund der Beziehung zur meiner rumänischen Frau beschloss ich, nach Rumänien zu kommen. Mein erster Eindruck war, dass Rumänien im Vergleich zu Brasilien und zu Schweden irgendwo dazwischen liegt: Die Alltagskultur ist nicht so oberflächlich wie in Rio, aber es ist auch nicht so kalt wie in Schweden oder Kanada. Also habe ich mich recht schnell eingelebt, und das war auch nicht schwer, weil mich das Neue begeisterte. Da ich Französischunterricht in der Schule gehabt hatte, konnte ich relativ schnell Rumänisch lernen. Auch in Schweden hatte ich viel Gelegenheit gehabt, mit französischen Kommilitonen zu sprechen, was mir beim Spracherwerb geholfen hat – und natürlich auch die Nähe des Rumänischen zum Portugiesischen.“

    Ariel Pontes lebt nun seit 10 Jahren in Rumänien. Was hat sich für ihn in dieser Zeit verändert?

    „Es gibt gute und weniger gute Entwicklungen. Was mir kompliziert vorkommt, ist, dass Rumänien in einigen Aspekten konservativer ist. Gleichgeschlechtliche Ehen beispielsweise sind hier gesetzlich nicht erlaubt, in Brasilien gibt es die Ehe für alle. In Brasilien sieht man zwar auf der Straße gleichgeschlechtliche Menschen Händchen halten, aber gleichzeitig gibt es auch mehr Extremismus, also auch eine offen gelebte Homophobie. Es gibt also eine stärkere Polarisierung in Brasilien. Hier sind Schwule nicht so sichtbar, daher sieht man auch nicht so krasse Fälle von Homophobie. Generell scheinen die Menschen hier kontroverse Debatten zu vermeiden, auch in der Familie.“

    Was gefällt dem Brasilianer am meisten in Rumänien?

    „Es ist schwer, zu sagen, was mir hier gefällt, wenn ich vorher nicht überlege, was mir in Brasilien und vor allem in Rio nicht gefällt: Dort gibt es in meiner Auffassung eine viel zu oberflächliche Lebenskultur. Statistisch gesehen gibt es in Rio sehr viele Schönheits-OP, und der ganze Bereich boomt regelrecht. Es gibt auch toxische Maskulinität und eine ausgeprägte Pick-up-Kultur in Brasilien. Unter Männern scheint es eine Art Wettbewerb zu geben, wer von ihnen mehr Frauen aufreißt. Männer unter sich reden oft offen über ihre Seitensprünge und prahlen damit. In Rumänien sind die Männer etwas zurückhaltender. In Brasilien sind die Menschen auch viel abergläubischer als hier. Sicherlich gibt es auch in Rumänien Aberglaube, doch in Brasilien ist es extrem. Dort glauben die Menschen jeden Unfug, und selbst wenn sie gläubige Katholiken sind, gehen sie auch zu irgendwelchen Zauberern.

    Hier ist das Verhältnis zwischen den Geschlechtern viel entspannter, Männer wie Frauen verhalten sich natürlicher. Generell sind die Menschen freundlicher und offener. Und es gibt ein größeres Interesse für geistige Debatten, ich habe sehr interessante Philosophen an der Uni erlebt. Als EU-Land ist Rumänien auch kosmopolitisch. Ich bewege mich in einem international geprägten Milieu, habe Freunde aus unterschiedlichen Ländern, bei unseren Treffen im Verein reden wir oft auf englisch untereinander. In Brasilien wäre dies unvorstellbar. Hier sprechen viele Menschen sehr gut Englisch – das hat mich wirklich überrascht. Zumindest im städtischen Milieu sprechen alle Englisch, in Brasilien – kaum jemand.“

    Wie viele andere Ausländer stört sich Ariel Pontes an der Korruption und den konservativen Ansichten in Rumänien, aber auch am Verkehr in der Hauptstadt Bukarest.

    „Abgesehen von der Korruption, die in Brasilien ein vielleicht noch größeres Ausmaß hat, erscheint mir hier ein gewisser Konservatismus als problematisch. Beispielsweise müsste die öffentliche Politik sich mehr an Fakten und erwiesenen Tatsachen orientieren, anstatt auf Emotionen oder religiöse Überzeugungen zu setzen. Das lässt meiner Meinung nach Rumänien etwas nachhinken.

    Und in Bukarest gibt es viel zu viele Autos – die Gehsteige sind regelrecht zugeparkt! In Klausenburg hat mich das nicht so gestört, aber hier in Bukarest kann man wirklich kaum einen Fuß vor den anderen setzen, ohne sich an Autos vorbeischlängeln zu müssen. Es bräuchte mehr Parkplätze, und neue Gebäude müssten von vorne rein mit dazugehörenden Parkanlagen errichtet werden.“

    Zum Schluss wollten wir von Ariel Pontes noch wissen, ob er etwas aus seiner alten Heimat Brasilien vermisst.

    „Mir fehlt manchmal das brasilianische Essen, insbesondere bestimmte Gerichte; aber jedes Mal, wenn ich dort bin, kann ich das nachholen; und ich gönne mir jede Speise und jedes Getränk, die ich vermisst habe. Und natürlich vermisse ich auch meine Familie, doch so ist es nun mal, wenn man fern der Heimat lebt. Im Alltag denke ich nicht an eine Rückkehr. Demnächst möchte ich noch eine unbestimmte Zeit in Rumänien bleiben.“

  • Pauza Mare 09.02.2024

    Pauza Mare 09.02.2024

    Despre patrimoniul construit din România- valoarea, importanța și viitorul lui discutăm azi cu Irina Leca, istoric de artă, vicepreședinta Asociației Studio Govora și specialistă în patrimoniu și cu arhitectul Eugen Vaida, directorul filialei din România a Fundației Regelui Charles, președintele Asociației Monumentum și coordonatorul proiectului Ambulanța pentru Monumente.


    Realizatoare: Hildegard Ignătescu




  • Ariel Pontes din Brazilia

    Ariel Pontes din Brazilia


    Ariel Pontes vine din Brazilia, din Rio de Janeiro. A făcut studii de computer engineering la Universitatea Catolică din Rio și este programator. Ulterior, a absolvit un masterat de filozofie analitică la Universitatea din București. De-a lungul timpului a contribuit la câteva proiecte dezvoltate de Națiunile Unite și Comisia Europeană, proiecte legate de schimbările climatice și surse deschise de date la World Food Program. În România a început o mică organizație care se numește Effective Altruism Romania. Este și cofondator al ONG-ului Humanistas Brasil și este voluntar la Asociația Secular-Umanistă din România – ASUR. Care este începutul poveștii sale românești?



    “De obicei spun pe scurt: fosta mea soție e româncă, așa am ajuns aici. Ne-am cunoscut în 2009, am început o relație în 2010 și în 2014 am venit în România, în Cluj. Am stat în Cluj inițial și apoi am venit la București la master. Eu oricum visam de mult să plec din Brazilia, deci mi-a plăcut mereu să călătoresc. Am locuit și un an în Suedia când am făcut exchange la facultate. Inițial am vrut să merg în Suedia pentru că era cel mai diferit posibil de Brazilia, sau poate nu chiar așa de diferit, că eram, totuși în Europa și avem similitudini și cu ei, dar așa, frig, cu mulți atei și trupe metal, asta îmi plăcea. În Brazilia, asocierea culturală cu Rio n-are nicio treabă cu asta: dans, chestii colorate, fericire, căldură, plajă, operații estetice.



    Și în Suedia am fost un pic, dar mi-a fost destul de greu să mă împrietenesc cu suedezii. Toți studenții străini s-au împrietenit între ei, am făcut o mare gașcă și toată lumea avea dificultăți în a se integra în societate. Am observat din ce în ce mai mult că societatea e foarte segregată, nu numai imigranții care stau în cartiere separate, dar inclusiv ei, subculturile lor.



    Planul era să merg în Canada, dar, pentru că am rămas în relația cu fata din România, am zis să vin aici. Mi se pare că România e cumva între: nu e nici cultura prea superficială așa cum e în Rio, dar nici nu e așa frig și rece cum e în Suedia, sau în Canada. M-am adaptat destul de ok, nu a fost foarte greu, eram entuziasmat. Am învățat limba relativ repede, pentru că am făcut și franceză la școală și în Suedia, pentru că m-am prietenit cu francezii, am învățat și acolo franceză și m-a ajutat și portugheza.”



    Cum e viața în România pentru Ariel Pontes, după 10 ani de ședere?


    “Am observat și chestii bune și mai puțin bune. Un lucru care mie mi se pare un pic complicat- e o țară ceva mai conservatoare în unele aspecte. Căsătoria între persoane de același sex nu este legală, în Brazilia este. În Brazilia vezi oameni pe stradă ținându-se de mână. În același timp, există extremism în Brazilia, deci există și o homofobie un pic mai pe față. Deci în Brazilia e o mai mare polarizare.


    Aici, pentru că nu sunt așa vizibili, nici homofobia nu se vede așa de extrem și deschis. Despre orice subiect mai controversat, oamenii nu discută cu familia.”



    Ariel locuiește, așadar, de un deceniu în România. L-am întrebat ce îi place aici și ce apreciază cel mai mult.


    “E greu să vorbesc despre ce îmi place fără să vorbesc despre ce nu-mi place în Brazilia, mai ales în Rio: mi se pare o cultură foarte superficială. Chiar există, statistic vorbind, foarte multe operații estetice și e un domeniu care e extrem de dezvoltat acolo. Există și o masculinitate toxică, e o cultură de agățat foarte puternică. Bărbații au un fel de competiție, să vadă cine agață mai mult. Sunt oameni care înșală, bărbații, când sunt împreună, vorbesc deschis despre cum înșală, ca și cum ar fi ceva de bine. Aici, în România mi se pare mult mai echilibrat. Mi se pare că Brazilia e și mai superstițioasă decât România. Există și aici problema superstiției, dar în Brazilia cred că e și mai extrem. Oamenii cred în orice, chiar dacă sunt creștini catolici, toți merg la vrăjitori.



    În România îmi place că e un echilibru mai ok. Cel puțin, mi se pare că, atunci când e vorba de gender, bărbații și femeile se comportă mai natural sau cel puțin mai confortabil pentru mine. Pur și simplu, oamenii sunt mai prietenoși și mai deschiși. Există o deschidere mai mare către chestii intelectuale. Sunt filozofi care îmi plac, care au venit la facultatea din București. Se întâmplă chestii interesante în zona filozofică, în zona asta de umanism, de altrusim eficace. Există deschidere și, fiind integrată în contextul ăsta european, România mi se pare o țară mai cosmopolită. Eu trăiesc într-un mediu internațional, am prieteni din țări diferite și în Brazilia e mult mai greu. De exemplu, întâlnirile de altruism eficace pe care le fac aici le fac în engleză, pentru că am așa mulți prieteni străini și nu simt că exclud pe nimeni. În Brazilia e inimaginabil. Aici oamenii vorbesc engleză foarte bine, asta a fost ceva ce m-a surprins extrem de mult. În mediul urban, cel puțin, toată lumea vorbește engleză, pe când în Brazilia, nicio șansă.”




    Ce ar vrea să vadă schimbat Ariel Pontes? Ce nu merge foarte bine în România?


    “Pe lângă corupția -care e o problemă și în Brazilia și mai mare într-un sens,- conservatorismul care mi se pare problematic, pentru că eu cred că politicile publice ar trebui să fie bazate pe dovezi și nu pe emoții și argumente religioase, de exemplu. Asta mi se pare ceva care păstrează România în urmă. În București sunt foarte multe mașini, n-ai unde să mergi pe trotuar. Asta e ceva ce nu țin minte să mă fi deranjat așa mult în Cluj, dar aici n-ai unde să mergi, efectiv, pe trotuar de mașini. Ar trebui să fie parcări sau clădiri noi construite obligatoriu cu spațiu de parcare.”



    Ce ar vrea să aducă din Brazilia în România?


    “În Brazilia, pentru că am avut o istorie diferită, avem un capitalism mai agresiv, care uneori poate fi convenabil. Găsești chestii de cumpărat peste tot. De exemplu, mi se pare incredibil că nu sunt microbuze care să te ducă din București în Vama Veche vara. În Brazilia, sigur ar exista mai multe opțiuni, pentru că e ceva foarte popular, adică există cerință, dar aici pur și simplu nu se întâmplă. Sau autostrăzi nu prea există. Să aduc din Brazilia spiritul antreprenorial, nu știu, e complicat.”



    În final, Ariel Pontes ne spune ce îi lipsește din Brazilia și cum se raportează acum la România:


    “Îmi lipsește mâncarea uneori, îmi e dor de unele lucruri, dar când mă duc acolo, mănânc, beau ce vreau. Familia, bineînțeles, dar așa în viața de zi cu zi, sincer, nu mă gândesc să mă întorc. În principiu, o să stau în România pe o perioadă nedeterminată.”






  • Club Cultura 25.01.2024

    Club Cultura 25.01.2024

    Memorialul de la Ipotești — Centrul Național de Studiu “Mihai Eminescu” a oferit în acest an Premiul Național pentru promovarea operei eminesciene și a culturii române lui Gabriel Bebeșelea, dirijor principal al Filarmonicii George Enescu din București, pentru interpretarea oratoriului “Strigoii”, compus în 1916 de George Enescu pe versuri de Mihai Eminescu.



    Violeta Popescu, stabilită la Milano, profesoară, muzeografă și cercetătoare, promotoare a culturii române în Italia. Este fondatoarea Centrului Cultural Italo-Român din Milan și a editurii Rediviva, prima editură românească din Italia.



    Sebastian Ţîrţîrău, originar din Suceava, este explorator şi filantrop român în Africa. De trei decenii își dedică viața salvării unei culturi și populații pe cale de dispariție: boșimanii din deșertul Kalahari.



  • Amine Maissour aus Marokko: vom Informatiker zum Craftbeer-Brauer

    Amine Maissour aus Marokko: vom Informatiker zum Craftbeer-Brauer





    Amine Maissour wurde in der marokkanischen Hauptstadt Rabat geboren und lebt heute in Bukarest. Nach Rumänien hat es ihn 2021 eher zufällig verschlagen, denn bis dahin hat er in mehreren Ländern auf unterschiedlichen Kontinenten Erfahrung gesammelt. Von 2010 bis 2021 lebte und arbeitete er in Brasilien, Kolumbien und China, wo er u.a. als Volontär Englisch unterrichtete. Er hat Informatik an einer marokkanischen Universität studiert, und seit 2021 lebt er in der rumänischen Hauptstadt Bukarest. Amine Maissour ist mit einer Rumänin verheiratet und arbeitet heute als Bierbrauer von sogenanntem Craftbeer, also nicht industriell, sondern handwerklich gebrautem Bier. Zunächst wollten wir wissen, was Amine Maissour nach Rumänien verschlagen hat.



    Ein wichtiger Grund war, dass ich meine künftige Ehefrau Adina in China kennengelernt habe, wo ich damals lebte. 2019 kamen wir zunächst vorübergehend nach Rumänien, doch nach dem zweiten oder dritten Besuch beschlossen wir zu heiraten, was wir beim Standesamt des 4. Bukarester Stadtbezirks auch taten, weil mir das Gebäude sehr gefiel. Ich bin also in erster Linie wegen meiner Frau Adina nach Rumänien gezogen.



    Bei einem vorangegangenen Rumänien-Besuch 2018 hatte ich die lebendige Craftbeer-Szene kennengelernt und so habe ich mich noch mehr in Rumänien verliebt, den ich liebe handwerklich hergestelltes Bier. Die Craft-Brauer, die ich damals kennenlernte und deren Fan ich war, sind heute meine Kollegen und Freunde. Ich hatte also seit 2018 die Szene beobachtet, und 2021, als wir beschlossen, nach Rumänien zu ziehen, reifte auch die Idee, eine eigene Craftbeer-Marke auf den Markt zu bringen.“




    Amine Maissour und seine Ehefrau sind heute Betreiber einer kleinen, jedoch unter Kennern geschätzten Bierbrauerei mit dazugehörender Kneipe in Bukarest. Doch was macht das Leben in Rumänien im Unterschied zu anderen Ländern und Kontinenten aus, wo sie früher gelebt haben?



    Jeder Ort und jeder Erdteil hat seine Eigentümlichkeiten; andererseits habe ich all diese Länder in unterschiedlichen Etappen meines Lebens kennengelernt, als ich auch verschiedene Erwartungen hatte. Man kann also Länder nicht einfach direkt untereinander vergleichen. Ich versuche, mich immer an den jeweiligen Ort anzupassen, und deswegen habe ich mich von Anfang an bemüht, so gut wie möglich Rumänisch zu lernen. Wenn man die Landessprache beherrscht, integriert man sich viel schneller und man kann auch unternehmerisch tätig werden, ohne ständig jemanden an deiner Seite zu brauchen, der dir hilft.



    In Bukarest gefällt mir, dass hier vieles sehr unkompliziert möglich ist. Wenn man z.B. eine neue Geschäftsidee hat, findet man schnell Menschen, die sich dafür begeistern. Mein Eindruck ist also, dass viele Menschen hier sehr aufgeschlossen sind.“




    Doch gibt es auch etwas, was Amine Maissour weniger gefällt oder verbesserungsbedürftig in Bukarest findet?



    Ginge es nach mir, würde ich versuchen, die Leute davon zu überzeugen, die öffentlichen Verkehrsmittel mehr zu nutzen. Da ich mich in meiner Brauerei auch um den Lieferdienst für meine Craftbeers kümmere, muss ich jeden Tag durch den höllischen Berufsverkehr der rumänischen Hauptstadt, was ziemlich anstrengend ist. Ich hoffe, dass die Menschen eines Tages mehr auf Öffis zurückgreifen werden.“

  • Pauza Mare 19.01.2024

    Pauza Mare 19.01.2024

    Istoria și exegeza oratoriului Strigoii – recuperarea unui manuscris dispărut în mod suspect, semnat de George Enescu. Invitat: Eugen Ciurtin, indianist și istoric al religiilor, cercetător științific și director al Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române

    Realizatoare: Hildegard Ignătescu




  • Amine Maissour

    Amine Maissour


    Amine Maissour s-a născut la Rabat, în Maroc. Până să ajungă în România în 2021, a avut un parcurs interesant prin mai multe țări, pe mai multe continente- a ajuns în Brazilia, Columbia și în China, țări în care a locuit, a lucrat, a făcut mai multe stagii, a predat engleză ca voluntar, în perioada 2010 – 2021. E absolvent de informatică la o universitate din Maroc și din 2021 s-a mutat în București. Este căsătorit cu o româncă și acum e producător de bere artizanală. L-am invitat să ne povestească cum a ajuns în Europa, în România, în București.



    Mulțumesc pentru invitație și la mulți ani! Fiecare experiență s-a întâmplat cu un motiv anume. Cum ar veni, m-am lăsat atras de fiecare experiență în momentul respectiv. Un motiv important care m-a adus aici, în România, este faptul că am cunoscut-o pe Adina, soția mea, în China, unde am locuit timp de câțiva ani. În 2019 am venit aici, în România, în vizită pentru a doua sau a treia oară și ne-am căsătorit chiar aici, la primăria sectorului 4, mi-a plăcut primăria de acolo. Un motiv foarte important este faptul că am cunoscut-o pe Adina. Dar, dacă o întrebați pe Adina: de ce sunteți aici?, ea va zice: pentru că a vrut Amine.


    Când am venit prima dată în vizită în 2018, am cunoscut o scenă de bere craft, care era la început și am încercat câteva beri care m-au făcut să mă îndrăgostesc și mai mult de bere craft și de România. Încă nu întâlnisem personal berari, n-am avut această șansă în 2018. Berarii ai căror fan eram atunci, acum îmi sunt colegi și prieteni. Așa am cunoscut și am urmărit scena de bere craft din 2018 din România, iar în 2021, când am vrut să facem altceva, eu și Adina am hotărât să venim aici și să facem propria noastră bere.



    Din 2019, de la vizita în care Amine și Adina s-au căsătorit pînă în 2021, anul în care s-au hotărât să se mute în România, cei doi tineri au continuat să locuiască în China, acolo unde s-au cunoscut.


    Da, eram în China și am început să fac bere acasă ca hobby în 2019, inspirat un pic de ce am băut aici, în România și în alte locuri din lume. Iar în perioada 2020 – 2021, în contextul pandemiei, am putut sau am avut timp să învăț un pic mai mult și să fiu mai serios. Apoi mi-am dat seama că, dacă vreau să mai fac chestia asta și să fie un lucru sustenabil, poate că trebuie să-l monetizez.



    Așa se face că Amine și soția sa au deschis la București o mică berărie care are succes. L-am întrebat cum i se pare viața în România, având o experiență atât de variată pe continente diferite – în Africa, în America de Sud, în Asia.


    Fiecare loc are particularitățile sale și, în același timp, am trăit în locurile astea în contexte diferite, când eram în etape diferite de viață, așa că nici nu pot să fac o comparație directă. Ce încerc să fac eu e să mă adaptez la locul în care mă aflu și am insistat de la început să învăț cât de bine pot limba română, ca să pot să mă integrez, să pot să fac business fără să am nevoie de cineva care e tot timpul lângă mine să mă țină de mână.



    Ce îi place aici, în România, în București?


    În București îmi place faptul că totul este posibil, poți să încerci orice, să vii cu orice concept nou și o să găsești mulți oameni care ori sunt deja fani ai acestui lucru, ori îi poți face să fie interesați de lucrul respectiv. Îmi place deschiderea asta la chestii noi. Impresia mea e că oamenii -sau măcar o parte din oameni- sunt deschiși să accepte sau să încerce chestii noi.



    Ce ar vrea Amine Maissour să vadă schimbat în București?


    Dacă aș avea putere, i-aș convinge pe oameni să folosească transportul în comun un pic mai mult. Eu, lucrând în domeniul distribuției de băuturi, mă lovesc în fiecare zi de traficul din București și nu sunt prea mulțumit. Sper ca într-o zi sau în curând oamenii să folosească mijloacele de transport în comun ceva mai mult.



    Restul familiei lui Amine este în Maroc și încă nu a apucat să-l viziteze la București. Amine are acolo părinții și încă doi frați și o soră și l-am întrebat ce le povestește despre România.


    Primul motiv pentru care nu au ajuns în România e că nu există un zbor direct către Maroc, doar chartere cu agenții de turism. Marocanilor, ca să viziteze România, le trebuie viză și asta înseamnă că orice călătorie trebuie planificată cu trei-patru luni înainte și e nevoie de timp. Le spun în primul rând că e frig. Ei știu momentan că, fiind la începutul unui business mic, nu prea am timp să fac tot ce-mi doresc. Din păcate, nu am vorbit până acum decât despre faptul că nu am timp și cât de grele sunt niște zile când încep de la zero. Dar ei știu bine că-mi place mâncarea de aici, îmi place când mă duc la socrii mei în Botoșani, de unde e Adina, îmi place acolo și le-am povestit despre lucrurile astea.



    Suntem la început de an și l-am rugat pe Amine Maissour să facă o urare celor care ne ascultă și să ne spună ce planuri are pentru 2024.


    Vă urez un an bun tuturor, să încercați lucruri noi și să vă asumați un pic mai multe riscuri. Planurile mele pentru 2024 sunt să cresc brandul meu de bere, Maktoob Brewing, să ajungă povestea mea la mai multă lume și să cunosc și mai mulți oameni, ca să ne bucurăm împreună.






  • Stare de fapt 16.01.2024

    Stare de fapt 16.01.2024

    Spații alternative și proiecte de succes la Timișoara: FABER, un proiect care aduce împreună comunitatea creativă și oamenii care o ajută să devină un motor de schimbare pentru Timișoara și Ambasada,” loc de întâlnire al oamenilor faini”.

    Participă: Oana Simionescu, directoare executivă a Centrului Cultural Independent Faber și Andreea Iager-Tako, co-fondatoare Ambasada, co-partener Faber.

    Realizatoare: Hildegard Ignatescu




  • Pauza Mare 12.01.2024

    Pauza Mare 12.01.2024

    Regizoarea de film documentar și cercetătoarea Ruxandra Gubernat, Doctor în Științe Politice la Universitatea Paris Nanterre ne prezintă proiectele planificate pentru 2024: filmul documentar Imaginary Youth despre alegerea unor tineri de a rămâne sau a pleca din țară, proiectul Una din Trei: Perspective subiective asupra pierderii de sarcină și infertilității și Focus Comunitatea, proiect multianual cu copii din comunități cu acces limitat la cultura.

    Realizatoare: Hildegard Ignătescu




  • Jose Miguel Viñals Ariño

    Jose Miguel Viñals Ariño

    Jose Miguel Viñals Ariño este din 2013 consul
    onorific al Regatului Spaniei la Timișoara pentru județele Timiș, Arad și
    Caraș-Severin și se află la al treilea mandat în această funcție. A ajuns în
    România încă din 2007, anul aderării țării noastre la Uniunea Europeană, dar nu
    a ales Bucureștiul. A mers la Timișoara, unde a înființat o asociație -Via Rumania Cultura- care promovează
    cultura română în Spania și cultura spaniolă în România. Vine din Barcelona și
    de-a lungul timpului a locuit în mai multe țări- în Statele Unite, în Franța și
    în Italia. Reprezintă Spania în România, dar este și o persoană de legătură pe
    toate planurile pentru dezvoltarea relațiilor dintre cele două țări.


    A
    scris articole pentru ziarul La Vanguardia
    din Barcelona, din dorința de a arăta spaniolilor și o latură pozitivă a
    României. A creat și un canal youtube cu același scop, pentru a prezenta orașul
    vorbitorilor de limba spaniolă, Timișoara
    en Espagnol.


    Vorbește
    nu mai puțin de nouă limbi străine, nativ – spaniolă și catalană, apoi engleză,
    franceză, italiană, germană, portugheză și bineînțeles, română. Acum studiază
    limba sârbă. Are experiență în antreprenoriat și deține și o firmă de
    consultanță. L-am întrebat pentru început de ce a ales tocmai Timișoara?


    Pentru că aproape toată viața mea
    profesională a fost în străinătate, am vrut să continui experiența
    internațională. Și chiar în 2006 se vorbea foarte mult de România și de
    Bulgaria ca despre două țări care vor intra în Uniunea Europeană în 2007 și
    care vor primi foarte mult sprijin din partea Uniunii Europene, cu un mare
    potențial de dezvoltare. Atunci m-am gândit: De ce nu? Nu cunoșteam absolut
    nimic despre România, dar știam unde se află pe hartă și că are capitala la
    București, nu cunoșteam altceva. Și atunci, în 2007, am fost la București
    pentru prima oară și era o iarnă foarte, foarte rece, cu foarte multă zăpadă,
    un trafic nespus de greu și – știu că a fost nedrept-, dar prima impresie a
    fost de haos total, aici nu am ce să caut. Câteva luni mai târziu, un prieten
    din Timișoara care locuia în Spania, un cunoscut, mi-a spus: mergi și la
    Timișoara, că cred că-ți va plăcea mai mult. Și m-am dus la Timișoara, era deja
    primăvara.

    Știți că Timișoara este cunoscută cumva ca orașul florilor și da,
    asta am văzut. Un oraș într-adevăr foarte primitor, cu o bază industrială
    extraordinar de puternică, iar asta îmi plăcea foarte mult, pentru că
    experiența mea profesională mereu a fost în industrie, într-o firmă mare
    americană. Atunci am considerat că aici ar putea fi un început nou și pentru
    mine din punct de vedere profesional, pentru că nu exista atunci niciun
    consultant sau project manager de investiții spaniol în zonă. Știam că erau și
    italieni și erau și germani, dar din Spania nu exista nimeni. Probabil că
    firmele din Spania, m-am gândit eu, vor fi interesate de a descoperi și România
    și de ce nu Timișoara, care este foarte aproape de vestul Europei și poate fi o
    bază pentru acest fel de avantură. Și așa a fost. Nu aveam intenția de a mă
    stabili în România, dar pas cu pas aici am ajuns.


    Jose Miguel Viñals Ariño a văzut un potențial în Timișoara, pe
    bună dreptate. Cu timpul, s-a stabilit în orașul de pe Bega. Mai mult, s-a
    implicat activ și în viața cetății. Printre altele, din martie 2022 a fost unul
    dintre cei opt directori în consiliul director al Asociației Timișoara-
    Capitala Europeană a Culturii, în calitate de expert internațional. Acum, la
    scurt timp după încheierea programului Timișoara Capitala Culturii Europene,
    l-am rugat să tragă câteva concluzii legate de acest an extraordinar, care a
    fost 2023 pentru Timișoara și pentru România în general.


    Capitala Europeană a Culturii a fost
    un proiect care a trecut prin multe momente mai ușoare, mai dificile, cu
    perspectivă, cu optimism, cu pesimism. Atât Primăria Timișoarei, cât și
    Consiliul Județean au dezvoltat un program extraordinar de bogat și de
    consistent pentru anul Capitalei. A fost, eu zic, un mare succes, un foarte
    mare succes datorită muncii depuse de aceste două echipe – echipa Primăriei
    prin Centrul de Proiecte și echipa Consiliului Județean prin Centrul de Cultură
    și Artă și cu sprijinul Asociației Capitala Europeană a Culturii 2023. Eu cred
    că a fost o colaborare excepțională, care dovedește că, atunci când politicienii,
    administrația și cetățenii colaborează, câștigăm toți. Și pentru Timișoara și
    pentru România a fost de mare importanță proiectul, care are, bineînțeles, o
    moștenire extraordinară, ce trebuie fructificată și în 2024 și în viitor,
    sperăm.


    Jose Miguel Viñals Ariño iubește cu pasiune
    Timișoara și se consideră un localnic. L-am întrebat de ce e atât de atașat de
    acest oraș și de ce merită să trăiești în România?


    Dacă nu iubești locul în care ești,
    mai bine pleacă. Acolo unde locuiești, trebuie să te integrezi, trebuie să îți
    faci prieteni, să-ți faci familie, să-ți faci viața. M-am simțit mereu foarte
    bine primit. Oamenii au fost extraordinar de calzi cu mine. Cultural mi-a
    plăcut, m-am integrat. Am încercat să învăț această limbă chiar dacă, atunci
    când am ajuns aici, nu vorbeam un cuvânt în română. Iată că acum dau un
    interviu la radio.


    Ce
    ar vrea să vadă îmbunătățit în România și în Timișoara invitatul acestei
    săptămâni?


    În România, în general, cred că
    infrastructura trebuie îmbunătățită. Infrastructura feroviară neapărat ar
    trebui schimbată, cred că sunt eforturi deja depuse în această direcție.
    Infrastructura rutieră – la fel. Pentru un oraș ca Timișoara, tot la trafic mă
    raportez. Eu nu circul cu mașina în Timișoara, folosesc bicicleta, dar când văd
    traficul din oraș, mă bucur de multe ori că nu iau mașina, pentru că e groaznic.


    Românii
    reprezintă una din comunitățile cele mai mari de străini din Spania și l-am
    rugat pe Jose Miguel Viñals Ariño
    să le transmită un mesaj lor și celorlalți compatrioți care trăiesc în afara
    României, acum, la începutul unui Nou An.


    Dragi români, cei care locuiți în
    Spania, vă mulțumesc că ați ales țara mea – și țara voastră acum. Vă doresc un Feliz
    Año Nuevo și mult succes în
    2024! La fel pentru ceilalți, cei care ați plecat din România în alte țări – La
    mulți ani, un Nou An plin de bucurii și de succes în tot ce faceți. Să păstrăm
    toți mândria de a veni din România! Și eu când plec și oamenii mă întreabă: De
    unde veniți? Eu zic: Din România. Nu-mi pasă dacă cred că sunt român sau
    spaniol, am venit din România- zic cu mândrie. Și asta trebuie să facem cu
    toții.


    Un an plin de sănătate și de bucurie
    pentru toți, asta vă doresc!